Eseu caracterizare Otilia

Opera literara „Enigma Otiliei” aparuta in anul 1938, este un roman prin
amploare, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri, cu un conflict
complex, la care participa numeroase personaje si reprezinta una dintre cele
mai importante creatii din proza calinesciana, prin care autorul realizeaza
sincronismul cu literatura universala. Totodata este un roman realist de
inspiratie citadina, tributar tehnicii balzaciene prin constructie, prin atenta
observatie a socialului, prezentarea critica a unor aspecte ale societatii
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, prin viziunea asupra lumii
burgheze,prin tema si conflict, prin realizarea personajelor tipice,dar depaseste
modelul realismului clasic prin spiritul critic si contradictoriu, prin elemente
ale modernitatii. Fiind produsul interferentei mai multor curente
literare, precum realismul balzacian, romantismul, clasicismul si naturalismul, i
se ofera statutul de sinteza estetica. Fresca a burgheziei bucurestene de la
inceputul secolului al XX-lea prezentata in aspectele ei esentiale suprinde toate
dimensiunile spatiului citadin.
Statutul sau social, aflat în stransa legatura cu conflictul constituit în jurul
moştenirii, prefigurează motivul romantic al orfanului. Este fiica celei de a doua
soții a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată, care murise,,de
supărare" şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei.
După moartea mamei, Costache amână înfierea şi asigurarea unui venit din
cauza avariției și refuzului ideii de moarte. Capriciile feminine şi luxul îi sunt
satisfăcute de Pascalopol, cu care se căsătorește pentru a-și asigura situația
financiară. Ultima ipostază, de soție a unui conte exotic, subliniază situația
financiară înfloritoare, dar şi materialismul personajului.
Din punct de vedere al statutului moral, Otilia este o femeie copilăroasă,
impulsivă, misterioasă, risipitoare, nehotărâtă, frivolă, nebunatică, tandră,
tristă, plină de reacții contradictorii, o femeie modernă emancipată.
În ceea ce priveşte statutul psihologic, Otilia este o fire imprevizibilă,
capricioasă, meditativă, inteligentă, cu un spirit contradictoriu şi este profund
marcată de faptul că a rămas orfană, lipsită de dragostea maternă, fiind nevoită
să se maturizeze prematur şi să facă faţă singurătăţii şi răutăților celor din jurul
său, având mereu o nevoie imensă de a fi iubită şi de a iubi,, Am linia inimii
netedă, asta înseamnă că sunt o fată de inimă, capabilă de dragoste profundă ".
Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales
indirect. Aceasta este caracterizată indirect prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici), gandurile ei fiind necunoscute cititorului, din cauza perspectivei
narative obiective. Aceasta tehnica este dublata de reflectarea poliedrica a
personalitatii Otiliei, in constiinta celorlalte personaje (pluriperspectivismul).
Pentru mos Costache, ea este „fe-fetita”, pentru Felix, femeia capricioasa „cu un
temperament de artista”, pentru Aglae „o fata desteapta”, cu spirit practic.
O prima scena reprezentativa este cea de la incipitul romanului, portretul fizic
al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix. Acesta remarca mai intai „un cap
prelung, încarcat cu bucle”. Fata ei este „maslinie”, „cu nasul mic si ochii foarte
albastrii”, aratand „foarte copilaroasa”. Otilia este pusa in opozitie cu Aglae,
pentru a i se arata bunatatea si in opozitie cu Aurica, pentru a reliefa
frumusetea, feminitatea.
Conditia Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de Aglae, care
numeste casa fratelui sau „azil de orfani”. Inca din seara sosirii lui Felix in casa
lui Mos Costache, Otilia se arata generoasa fata de Felix, care ii impartaseste
statutul. Ea ii ofera camera sa, prilej prin care este prezentata camera
personajului eponim. Felix descopera dantele, partituri, romane frantuzesti si
cutii de pudra, dovedindu-se astfel personalitatea exuberanta a Otiliei.
Otilia reprezinta intruchiparea misterului feminin, iar comportamentul
derutant al fetei il descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-si poate explica
schimbarile de atitudine, trecerea ei brusca de la o stare la alta. Otilia insasi
recunoaste cu sinceritate: „sunt foarte capricioasa”.
O trasatura definitorie a personajului Otilia este imprevizibilitatea ilustrata in
scena ultimei intalniri dintre Felix si Otilia, o secventa reprezentativa, inaintea
plecarii ei din tara impreuna cu Pascalopol. Este esentiala pentru intelegerea
personalitatii tinerilor si a atitudinii lor fata de iubire. Daca Felix este
intelectualul ambitios, care nu suporta idea de a nu realiza nimic in viata si
pentru care femeiea reprezinta un sprijin in cariera. Otilia este cocheta, care
crede ca rostul femeii “Este sa placa, in afara de asta neputand exista fericire”.
Otilia concepe iubirea in felul aventuros al artistului, cu daruire in libertatea
absoluta, in timp ce Felix este dispus sa astepte oricat in virtutea promisiunii ca,
la un moment dat, se va casatori cu Otilia. Dandu-si seama de aceasta diferenta,
dar si de faptul ca ea ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii
profesionale a lui Felix. Otilia il paraseste pe tanar si alege siguranta casatoriei
cu Pascalopol. Felix primeste sansa de a dovedi ca o iubeste pe fata mai presus
de orice si ca nu poate trai fara ea; testul la care e supus nu este inteles de catre
tanar, asa ca, a doua zi dimineata, Felix constata ca Otilia a plecat, iar peste
doua saptamani primeste de la ea o carte postala in care isi motiveaza gestul:
“cine a fost in stare de atata stapanire e capabil sa invinga si o dragoste
nepotrivita pentru marele sau viitor”.
Titlul initial al romanului era “Parintii Otiliei”, dar din motive editoriale,
scriitorul a ales titlul “Enigma Otiliei”. Cu toate acestea, ambele titluri sunt
sustinute la nivelul textului. Primul face referire la ideea paternitatii, fiecare
personaj actionand la un moment dat ca un parinte pentru orfana Otilia. Titlul
final surprinde insa, misterul prin care se caracterizeaza personajul principal,
semnificatie evidentiata de reflexia lui Felix din finalul romanului „Nu numai
Otilia era o enigma ci si destinul ei insusi.”
Tema romanului este balzaciană - istoria unei moşteniri, opera fiind, în
acelaşi timp, frescă a societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea,
zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Personajele sunt
oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea supremă,
într-o societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul
de Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se
proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte
experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne,
mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la
granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de
atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din
curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și
matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători
„eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului
său interior, care generază în Otilia o nevoie puternică de libertate, această
necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege
pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de
ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de
tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
 Perspectiva narativă este caracterizată prin situarea naratorului în spatele
personajelor și a evenimentelor, extradiegetic, un narator omniscient și obiectiv.
Prin caracterizarea directă făcută de narator se completează personalitatea ei
incitantă: „Ea visa viitorul ca un șir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească
un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar
să se fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache îi era odios”.
În opinia mea, în personajul Otilia Mărculescu autorul de roman realist
întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda
aparenţelor, fata nu are libertatea dea-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci
este nevoită să se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului.
Prin profunzime şi complexitate, Otilia este un personaj rotund, reprezentând o
imagine a naturii contradictorii a sufletului feminin, făcând parte dintr-o galerie
a femeilor voluntare, spontane şi imprevizibile.