Plumb

de G. Bacovia

Simbolismul a apărut în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Franţa, este primul
curent literar modern şi modifică radical toate teoriile despre poezie, manifestându-se ca o reacţie
împotriva romantismului și parnasianismului. Ca şcoală literară, cu program, sistem, polemici,
simbolismul s-a dezvoltat intens în deceniul 1885-1895, desemnându-şi predecesorii (în primul
rând pe Charles Baudelaire) şi alegându-şi ca maeştri poeţi contemporani deja afirmaţi (Paul
Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé).
Trăsăturile definitorii ale simbolismului sunt cultivarea simbolurilor şi a
corespondenţelor, folosirea sugestiei şi a sinesteziilor, accentuarea muzicalităţii textului, inovarea
prozodiei prin introducerea versului liber, utilizarea unor teme şi motive literare specifice:
nevroză, nebunie, moarte, izolare, cimitirul, târgul pustiu, amurgul, instrumentele muzicale,
corabia etc.
În literatura română, simbolismul are parte de o recunoaştere definitivă în 1916, odată cu
apariţia primului volum bacovian, „Plumb”, în care apar mai multe ipostaze ale eului liric
simbolist.
Poezia „Plumb”, aşezată în deschiderea volumului omonim, este un text emblematic
pentru simbolismul românesc şi s-a impus atenţiei criticii literare prin modul în care îmbină
simplitatea formală cu intensitatea obsesiei. Creaţie de factură simbolistă, „Plumb” este o artă
poetică, în care este conturată concepţia eului creator despre lume şi viaţă, despre menirea lui în
univers, într-un limbaj poetic original.
Tema textului o constituie condiţia tragică a creatorului nevoit să trăiască într-o lume
ostilă, ale cărei valori nu le înţelege şi care îi dispreţuieşte aspiraţiile. Supratema poeziei este
moartea, iar atmosfera sumbră și clişeele simboliste(dezolarea, senzaţia de apăsare, recuzita
funerară) i se subordonează.
Titlul numeşte termenul-cheie al poeziei, simbolul central, în jurul căruia este construit
textul. Plumbul este un simbol recurent în poezia bacoviană, fiind preferat pentru conotaţiile sale
tactile sau coloristice. Simbol plurivalent, insistent repetat, plumbul sugerează în acelaşi timp,
prin extensie, degradarea, mineralizarea, inerţia, singurătatea.
Termenul „plumb” este reluat în interiorul poeziei de şase ori, ca determinant al unor
substantive, dând naştere unor sintagme preponderent denotative în prima strofă („sicrie de
plumb”, „coroane de plumb”) şi preponderent conotative în strofa a doua („amorul meu de
plumb”, „aripile de plumb”).
Structura textului este simplă, existând două secvenţe poetice corespunzătoare celor două
strofe. Prima secvenţă poetică inventariază caracteristicile planului exterior, în timp ce a doua
secvenţă poetică realizează trecerea către interioritate.
Prima strofă a poeziei descrie un cadru închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte
claustrat: „Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru universul exterior, care
provoacă o stare de angoasă din cauza greutăţii plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul
epitetelor „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este un spaţiu limitat
prin excelenţă.
Tehnica repetiţiilor este un alt element care subliniază atmosfera poeziei, ajutând la
redarea muzicalităţii, dar şi a cromaticii. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază existenţa
mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la Bacovia moartea
înseamnă totdeauna anihilare totală, atât a trupului, cât şi a sufletului, iar „plumbul” este un
simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei.
Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe, nu întâmplător, cu
verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o stare incertă
între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Legătura somn-moarte nu mai este înţeleasă în
manieră romantică, ea generând criza existenţială, angoasa.
Chiar şi elementele care ar trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, sunt împietrite, sunt
contaminate de materia generală, „plumbul”: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care
sugerează mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt.../Şi scârţiau
coroanele de plumb.”
Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa unei
stări de angoasă şi a unei aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o eliberatoare încheiere
a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”.
În strofa a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb”, din
planul exterior, este amorul, aflat într-o ipostază premergătoare morţii. Lirismul se interiorizează,
dar optimismul este anulat total, iubirea, afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei:
„dormea întors amorul meu de plumb.” Potrivit observaţiei criticului Nicolae Manolescu, din
eseul „Despre poezie”, versul trebuie pus în legătură cu expresia „a dormi neîntors”, care
semnifică un somn profund, liniştit. Din această perspectivă, versul bacovian poate fi citit ca o
expresie a unui somn neliniştit, agitat.
Interesantă este şi ipoteza Ioanei Pârvulescu, din „Cartea întrebărilor”, potrivit căreia
„plumbul” este cel al literei, al tiparului, astfel că „amorul meu de plumb” nu este altceva decât
poezia încremenită în plumb, în somnul de moarte al tiparului, aşteptând să fie redescoperită prin
lectură.
Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am început
să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un eveniment important,
dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de evadare şi de înălţare produsă de
sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera generală, „aripile de plumb” sugerând
de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea.
Din punctul de vedere al lexicului, se pot observa două trăsături care se verifică în toate
creaţiile bacoviene: poezia vehiculează un vocabular restrâns, ceea ce corespunde golului
sentimental, iar cele câteva cuvinte sunt repetate obsesiv, până la desemantizare. De altfel,
câmpul lexico-semantic predominant este cel al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană”,
„mort”, reluarea obsesivă a acestor cuvinte sugerând neliniştea şi apropierea sfârşitului.
La nivel fonetic, consoanele dure, oclusive şi fricative (p, b, s, ş), dar şi vocalele închise
(ă, â, o, u), mult mai frecvente decât cele deschise, imprimă versurilor o muzicalitate stranie.
Poet monocord, trăind spaima de moarte până la paroxism, Bacovia creionează un
univers apăsător şi deprimant, a cărui expresie concentrată rămâne arta poetică „Plumb”, din
versurile căreia se desprinde un crez existenţial original.