”Luceafărul”

de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea,
și care ajunge la apogeu odată cu revoluția din 1848, și implicit în
Epoca Marilor Clasici (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă și
I. L. Caragiale).
”Forța de creaţie, capacitatea productivă este atât de
mare încât nimic întâmplător nu se poate strecura în intervalul
dintre creaţie şi biografie. Tot ceea ce scrie este coherent cu ceea ce
trăieşte.” (Fr. Gundolf)

În opinia mea, opera literara „Luceafărul” de Mihai Eminescu

aparține romantismului, deoarece prezintă toate particularitățile
acestui curent literar, atât la nivel de conținut, cât și al formei.
Pe de o parte, tema poemului este problematica geniului în
raport cu lumea, iubirea și cunoașterea. Tema iubirii este ilustrată prin
armonizarea zborului spre primordial și originar cu meditația asupra
condiției omului de geniu și cu aspecte fantastice ale naturii terestre și
cosmice, constituind un veritabil mit erotic. Titlul poemului se referă
la motivul central al textului , Luceafărul, și susține alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut că o ființă solitară și
nefericită, opusă omului comun. Compoziția romantică se realizează
prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale
cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se
realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri
interferează în prima și ultima parte, pe când partea a două reflectă
doar planul terestru, iar partea a treia este concentrată pe planul
cosmic. Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este dată și de
particularitățile prozodice: măsură versurilor de 7-8 silabe, ritmul
iambic, rima încrucișată.
Pe de altă parte, tabloul I este o poveste fantastică de dragoste,
deoarece ea se manifestă între două fiinţe aparţinând unor lumi
diferite, cea terestră şi cea cosmică. Geniul este astrul ceresc în
ipostaza Luceafărului, iar fata de împărat este unică. Luceafărul se
întrupează întâi sub înfăţişarea angelică a “unui tânăr voievod”, ca fiu
al cerului şi al mării. Ca în basmele populare, după trei zile şi trei
nopţi, fata îşi aminteşte de Luceafăr, în somn, (mitul mioritic) şi îi
adresează aceeaşi chemare încărcată de dorinţe. Luceafărul se
întrupează acum sub înfăţişarea demonică, “un mândru chip”, născut
din soare şi din noapte. Metamorfozele Luceafărului în cele două
întrupări, de înger şi demon, ilustrează mitul Zburătorului, preluat de
Eminescu din mitologia populară autohtonă. Tabloul II este o idilă
pastorală, între două persoane aparţinând aceleiaşi lumi. Fata se
individualizează prin nume, Cătălina, iar Luceafărul este doar
aspiraţie, ideal. Cătălin şi Cătălina sunt exponenţii individuali ai
aceleiaşi speţe omeneşti. Ideea compatibilităţii celor două lumi este
ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj popular uzual. Tabloul III- este
dominat de planul universal-cosmic, Luceafărul este Hyperion
(hypereon=pe deasupra mergătorul), iar fata este motivaţia călătoriei,
simbolul iubirii ideale. Acest fragment trimite la geneza Universului.
Călătoria lui Hyperion către Demiurg simbolizează drumul
cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face
asupra condiţiei omului de geniu, în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi
cu idealul spre care aspiră acesta. Demiurgul îî refuză lui Hyperion
dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor. Tabloul IV îmbină
planul universal-cosmic + uman- terestru, conferind poemului o
simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde
unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar “un chip de lut”.
Hyperion îşi exprimă profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei
societăţi de a-şi depăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor
superioare.
”Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga
operă a lui Eminescu să se piardă şi numai Luceafărul să se păstreze,
strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a
poetului.” (Tudor Vianu)
 În concluzie, pe baza argumentelor menționate putem spune că
opera literară „Luceafărul” de Mihai Eminescu aparține
romantismului.