Structura financiară optimă a întreprinderii are ca obiectiv minimizarea costului

capitalului și maximizarea valorii activelor. Cele mai multe teorii susțin ideea că structura
financiară optimă are un efect pozitiv asupra valorii de piață a întreprinderii, însă o parte din
teoriile fundamentate susțin că aceasta are un rol neutru asupra valorii întreprinderii, adică nu are
nici o legătură. Teoriile care s-au dezvoltat în domeniul structurii financiare a întreprinderii sunt
următoarele: teoria clasică sau tradițională, teoria lui Modigliani și Miller și teoria modernă.
Teoria clasică sau tradițională a dominat mult timp organizarea activității financiare a
întreprinderii, susținând ideea că între structura financiară și valoarea de piață a firmei nu există
nici o legătură. Concepția tradițională mai susține ideea că există o structură optimă a finanțării,
iar pentru acesta costul mediu ponderat este minim.
În cadrul acestei teorii, seminificațiile sunt următoarele:
 Kd – reprezintă costul îndatorării, care rămâne constant până la momentul când
creditorii nu percep nici o expunere la creșterea riscului de neonorare a obligațiilor firmei.
 Într-un punct A, creditorii consideră că datoria a atins o limită critică, încât cer o
compensație mare pentru asumarea riscului, aceasta fiind cauza din care costul datoriei va crește.
 Kcp – reprezintă costurile specifice al capitalului propriu, care sunt întotdeauna mai
mici, fiindcă capitalul propriu este întotdeauna mai scump decât datoriile. Există două tipuri de
riscuri și anume riscul financiar și riscul afacerilor, astfel că în cazul în care acționarii cer
compensații mai mari decât creditorii, atunci riscurile fiind mai mari.
 K – reprezintă curba costului mediu ponderat, care se obține din cele două costuri și
anume costul îndatorării și costul capitalului propriu .
Concepția presupune că managerul trebuie să gestioneze indicele datoriei astfel încât să
păstreze structura capitalului în punctul optim, acest lucru necesitând încercări repetate, deoarece
teoria nu oferă managerului posibilitatea concretă prin care să găsească acest punct optim. Teoria
susține că firmele trebuie să-și crească noile fonduri pentru a putea să-și menține structura
optimă a capitalului.
În anul 1958, Franco Modigliani și Merton Miller au formulat o nouă concepție asupra
structurii financiare a firmei, această teorie concentrându-se asupra relației dintre cost capital,
structura capitalului și valoarea de piață a firmei
Conform acestei teorii, se pot trage următoarele concluzii: costul datoriei este la fel ca și
în cazul teoriei clasice, nefiind schimbat nimic; costul capitalului propriu este mai ridicat decât
datoriile. Cei doi specialiști afirmă, însă, că costul mediu ponderat al capitalului nu cunoaște nici
o creștere și nici nu scade. Pentru a rămâne constant costul capitalului, firma trebuie să crească,
în caz contrar acționarii cer o compensație mai mare imediat ce firma începe să se împrumute de
pe piața financiară. În cazul în care costul capitalului nu crește, cu atât scade costul mediu
ponderat cu cât scade proporția capitalului propriu.
Dacă costul mediu ponderat al capitalului rămâne constant când costul datoriei crește,
atunci costul capitalului propriu trebuie să scadă când firma împrumută prea mult 1.
Conform teoriei celor doi, în concepția lor, se presupune că valoarea unei firme nu
depinde de profitul net, ci de profitul rezultat din exploatare, în acest caz indicele datoriei
neavând efect asupra valorii firmei, deoarece nu afectează costul mediu al capitalului.
În cadrul teoriei dezvoltate de ei, aceștia au făcut numeroase prezumții, din care amintim:
 investitorii sunt, toți, raționali și la fel de bine informați;
 costurile de tranzacție pentru comercializarea valorilor mobiliare sunt fluctuante;
 toate firmele cu același risc al afacerilor ar trebui să aibă acelasi venit așteptat și,
implicit, același cost mediu ponderat al capitalului;
 impozitul pe venit este nesemnificativ;
 investitorii pot substitui datoria lor personală pentru datoria firmei când ei nu sunt
satisfăcuți cu nivelul datoriei firmei;
 piața acțiunilor și piața obligațiunilor sunt perfecte2;
A treia teorie este teoria modernă. Această teorie are la bază concepția, modernă, de a
pune accent pe partea practică, evitând presupunerile (acestea fiind prezente în teoria lui
Modigliani și Miller).

Concluziile care se evidențiază ca urmare a prezentării acestei teorii moderne a structurii

financiare sunt următoarele:
 costul datoriei rămâne neschimbat;
 costul acțiunilor rămâne constant și costul mediu ponderat al capitalului scade până la
punctul în care acționarii nu cer o compensație suplimentară;
 în momentul când firma are o datorie prea mare, acționarii cer o compensație;
1
Hoanţă Nicolae, Finanţele firmei, Editura Economică, București, 2003, pag. 254
2
ibidem
  în momentul când costul datoriei începe să crească, concomitent, costul mediu crește;
 costul datoriei, cuprins între punctele B și C, unde CMPC este minim, se numește
spațiul optim al structurii financiare optime.
Structura financiară a întreprinderii are în vedere 3 tipuri de premise, care acționează unul
asupra celuilalt, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ.
Premisa prioritară este reprezintată de estimarea financiară brută al entității, a cărei
valoare este rezultatul activității desfășurate. Aceasta presupune stabilirea dimensiunii
necesarului de finanțat, care poate fi acoperit prin autofinanțare sau din surse externe.
A doua premisă a structurii financiare este dimensiunea entității, care poate fi considerată
fie sub aspect fizic, fie sub aspect economic3.
A treia premisă a structurii financiare este perioada ciclului rentabil. În cazul în care
procesul productiv este mai îndelungat, ritmul de realizare al fluxurilor financiare reprezentând
profiturile este devansat de cel al fluxurilor reprezentate de costuri 4, așadar trebuie luat în
considerare un sprijin financiar.

3
Onofrei Mihaela, Finanțele întreprinderii, Editura Economică , 2004, pag. 94
4
ibidem