Particularități ale unui text poetic neomodernist

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de Nichita Stănescu

Nichita Stănescu este cel mai mare poet neomodernist, care a adus contribuții
inovative ale imaginarului liric șaizecist. Neomodernismul este o orientare care își face
simțită prezența în perioada anilor ’60-’70, care se manifestă printr-o redescoperire a
sentimentelor și a redescoperirii emoției estetice. Poezia devine lirism pur, se redescoperă
puterea metaforei, profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia. Se cultivă ironia,
spiritul ludic, reprezentarea abstracțiilor în forma concretă.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” apare în al doilea volum al lui Nichita Stănescu „O
viziune a sentimentelor” apărut în 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare de
certitudine.
Poezia se încadrează în neomodernism prin ambiguitatea limbajului poetic,
insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforei, resurecția lirismului, explicarea noțiunilor
abstracte cu ajutorul noțiunilor concrete ți înnoirile prozodice. Este o artă poetică
stănesciană, deoarece exprimă viziunea inedită a poetului despre iubire și relația lui cu
lumea.
O trăsătură a neomodernismului din textul poetic este viziunea insolită asupra
sentimentului iubirii, concretizat în imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul
vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul
devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, are îi copleșește
ființa. Evoluția sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii
abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neașteptate.
O altă trăsătură neomodernistă este ambiguitatea produsă de metaforele
surprinzătoare: „leoaică tânără, iubirea”, „un cerc de-a dura”, deschizând mai multe căi de
interpretare. Astfel, poezia poate fi interpretată și ca întâlnire a poetului cu inspirația
acaparatoare a ființei. Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
Tema poeziei este iubirea, consecințele pe care le are iubirea asupra relației eului
liric cu lumea exterioară și cu sinele, cosmogonia.
O secvență semnificativă este prima strofă ce relatează întâlnirea eului liric cu
sentimentul iubirii care îi invadează brusc și agresiv întreaga ființă. Scena vânătorii scoate
în evidență atributele iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența revelației este
sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: „Colții albi mi i-a înfipt în față”.
Pronumele la persoana I („mi”, „mă”, „m”) arată că poetul era conștient de eventualitatea
ivirii sentimentului de iubire, care-l „pândise-n încordare mai demult”, dar nu se aștepta ca
acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forță devastatoare: „m-a mușcat leoaica azi de
față”.
A doua secvență semnificativă apare la începutul celei de-a doua strofe ce relatează
prima consecință a întâlnirii eului liric cu iubirea: lumea cunoscută dispare, pentru că se
naște o nouă lume guvernată de iubire, tema secvenței fiind cosmogonia: „Și deodată-n
jurul meu, natura/se făcu un cerc de-a dura”. Forța agresivă și fascinantă a iubirii
reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al
perfecțiunii. Poetul se simte, în acest nou univers, un adevărat „centrum mundi” cere poate
reorganiza totul în jurul său după alte percepții. Privirea, ca și auzul care se înalță „tocmai
lângă ciocârlii”, sugerează faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a fericirii
percepută cu toate simțurile.
Un element de compoziție al textului poetic este titlul, reluat în incipit, care
definește iubirea printr-o metaforă surprinzătoare care explică sensul abstract al acestui
sentiment, fiind și o apoziție, deoarece aduce explicații suplimentare despre acest concept.
Inedit, iubirea este asociată, în sens neomodernist, cu imaginea exotică, splendidă, agresivă
a unei leoaice tinere. Analogia dintre iubire și o „leoaică tânără” evocă sensuri latente ale
sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se
sustrage.
Un alt element compozițional este structurarea poeziei în trei secvențe lirice,
corespunzătoare celor trei strofe: în prima este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea,
cea de-a doua descrie, într-un tablou cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar
în ultima secvență este redată atât constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu
iubirea, cât și proiecția în eternitate a sentimentului.
Motivul central al poeziei, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare. Simetria se realizează prin cele
două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la începutul și la sfârșitul poeziei. Metaforele
„leoaica tânără” și „leoaica arămie” sugerează faptul că transformarea produsă de iubire
este ireversibilă.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea
sentimentului.
Poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu rimă, ritm și măsură
variabile. Înnoirile prozodice sunt versul liber și ingambamentul.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă
specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este
sentimentul dominant revitalizant, atât pentru ființa sa, cât și pentru creație.