Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Arte

LUCRU INDIVIDUAL
LA DISCIPLINA „LITERATURA PENTRU COPII”
TEMA„ COPILĂRIA ȘI IMAGINEA EI ÎN LITERATURĂ”

Titular de curs:
Diana VRABIE, conf.univ., doctor în filologie.
Autor:
Studenta grupei PP11R,
Alla Levcenco.
 BĂLŢI, 2023

Plan:
 Copilăria ca temă literară.
 Ipostazele copilăriei în literatură.
 Analiza temei copilăriei și a personajului copil în volumul "Cartea cu jucării" de Tudor
Arghezi.
 Copilăria ca temă literară.
Evocarea temei copilăriei este des întâlnită în scrierile marilor autori români, dar și autori din
literatura universală. Copilăria este o temă ce dă naștere marilor capodopere din literatura română,
dar și din cea universală. Literatura este scena pe care copilăria debutează. Literatura pentru copii
cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, fie că ele au fost sau nu scrise pentru ei. Ea
constituie un domeniu al creaţiei literare şi se supune normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile
specifice: simplitatea, claritatea şi plasticitatea determină o anumită construcţie a operei, mărindu-i
astfel accesibilitatea şi puterea de influenţă asupra micilor cititori. Scriitorii se întorc la vârsta cea
mică şi retrăiesc la intensităţi şi manière diferite timpul magic al copilăriei. George Călinescu afirma:
,,Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate
meandrele vieţii noastre”.
Copilăria este modalitatea prin care sentimentele, gândurile, trăirile, emoțiile scriitorului ajung
sub diverse forme la cititor pentru a-l sensibiliza, pentru a-l emoționa și pentru a-l introduce în
universul creat de autor. Ea este o sursă inepuizabilă de experimentare a realității, prin care trăiești
vremuri de mult trecute prin intermediul memoriei involuntare sau prin intermediul fotografiilor,
care stau ca mărturie la tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul vieții noastre și reprezintă o lume, în
care imaginarul predomină absolut, o lume în care visele devin realitatea imediată, o lume în care
orice pare imposibil, se transformă rapid în posibil.
Anii copilăriei, ca perioadă distinctă de viaţă cu particularităţile sale specifice, sunt considerați
fundamentali. Jean Piaget credea că: ,,Orice adult care încearcă să-i înţeleagă pe copii este
asemenea unui explorator care redescoperă el însuşi, în alţii, ceea ce societatea a descoperit
înaintea sa, astăzi tema copilăriei a redevenit un subiect central pentru cercetările din domeniul
educaţiei în societăţile moderne.”
Copilăria, etapă iniţială în formarea omului, este un univers în care jocul devine suprema
regulă,un univers în care însuşi cuvântul se supune ludicului “Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca
jucăria de vorbe”(T.Arghezi).
Privită din perspectivă imaginativă, copilăria e spontană, naivă, de o mare sensibilitate, jocul
fiind preocuparea primordială, un adevărat univers creat, fără simţul perenităţii. Copilul se
comportă naiv şi îi place să fie în ipostaza de subiect şi obiect al jocului. Literatura este scena pe
care acest tărâm minunat al copilăriei prinde mereu viaţă, în toată splendoarea farmecului său, cu
toate minunile posibile şi imposibile, este modalitatea prin care sentimentele, gândurile şi trăirile
maestrului scriitor ajung sub diverse forme la sufletul cititorului, pentru a-l sensibiliza, pentru a-l
emoţiona. Este o sursă inepuizabilă de experimentare a realităţii, prin care te aventurezi în vremuri
de mult apuse, te confunzi cu personajele îndrăgite, te visezi rege, aviator, explorator, muschetar
sau vrăjitor, poţi să călătoreşti pe alte tărâmuri, pe alte planete sau să schimbi lumea în care trăieşti
cu ajutorul unei baghete fermecate. Este o lume imaginară în care visul devine realitate, în care
imposibilul devine posibil. Coborând spre originile identităţii sale, scriitorul se îndreaptă, cu
speranţa de a înţelege mai mult, si spre sursele propriei creativităţi. Pentru unii autori copilăria este
dualistă şi constă din universul exterior, adică real, şi universul lăuntric, parţial magic, fermecător,
adică fantastic. Pentru alţii, lumea lăuntrică şi reală sunt de o valoare echivalentă.
 Scriitorii se întorc la vârsta cea mică şi retrăiesc la intensităţi şi maniere diferite timpul magic,
ireversibil al copilăriei. Unii îşi rememorează copilăria cu nostalgie si triteţe(O rămâi – Mihai
Eminescu), alţii retrăiesc bucuriile copilariei prin prin ochii părintelui, aplecându-se asupra celor
mici cu grijă şi protecţie (T.Arghezi - Cântec de adormit Mitzura, Cartea cu jucării).
Poeţii si prozatorii mizează în demersul lor artistic pe trăsăturile specifice ale vârstei: spaţiul natal
(în general satul, natura) pe spontaneitatea şi naivitatea caracteristice vârstei, pe joc şi pe
sensibilitatea aparte a copiilor. Din inventarul de teme ale literaturii dedicate celor mici, copilăria
reprezintă cea mai apreciată latură a existenţei de către cititori deoarece, regăsindu-se şi regăsindu-
şi problemele specifice vârstei, aceştia se descoperă pe sine şi descoperă lumea. Copilul este
surprins, astfel, în legătură cu toate elementele ce-i alcătuiesc universul, cu mediul părintesc, cu cel
social, avându-se în vedere conturarea unui spaţiu caracteristic, în varianta satului sau a oraşului,
un spaţiu populat de mistere şi mitologii. Pentru a reda veridic universul copilăriei, scriitorii trebuie
să înţeleagă modul specific al copilului de a percepe lumea şi existenţa, de a răspunde afectiv la toţi
stimulii exteriorilui. Ceea ce pentru adult poate părea o naivitate şi un capriciu, pentru un copil
poate reprezenta o adevărată problemă existenţială. Psihologia infantilă devine astfel o piatră de
încercare pentru scriitori, modul de a gândi al copiilor, aparent simplu şi liniar, zămislind o
adevărată lume a fantasticului şi a visului. Copilul ca personaj literar şi copilăria ca temă, apar în
literatura noastră încă din perioada paşoptistă, la puţin timp după apariţia ei în literatura
universală. Înainte de a fi un personaj propriu-zis într-o operă, copilul apare în scrierile
memorialistice (amintirile) scriitorilor români din secolul al XIX-lea. Aceştia evocă nostalgic din
perspectiva adultului perioada senină şi lipsită de griji de la începutul vieţii lor. Cel mai remarcabil
exemplu este romanul “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, unde se depăşeşte simplaficţiune şi
se intră în realitate. Componenta autobiografică se poate materializa în variante diferite de univers,
toate având însă elemente comune, uniformizatoare, specific spontaneităţii şi farmecului infantil.
Literatura scrisă pe tema copilăriei este alcătuită de poezie şi proză, ambele aflate în special sub
tutela genului epic. Nu se poate spune, totuşi, că lirismul este eliminat complet, ci că este diminuat,
fiind subordonat narativului. Acest lucru este firesc nu numai pentru această temă ci întreaga
literatură pentru copii, întrucât cei mici receptează mult mai uşor mesajele ce conţin o poveste, o
acţiune la care iau parte nişte personaje.
Astfel, orice text pentru copii, fie el în versuri sau în proză, conţine mărci epice, la vârstă
preşcolară şi şcolară copilul fiind atras mai mult de o mică poveste în versuri, de o poezie cu
evidente trăsături epice decât de una preponderent descriptivă, lirică. De aceea este dificil, chiar
imposibil să se opereze delimitări categorice între poezia lirică şi cea epică pentru copii, pentru că
de cele mai multe ori trăsăturile lirice şi cele epice coexistă. Operele literare pentru copii nu au fost
scrise în totalitate pentru aceștia, ele provenind pe două căi: unele scrise special pentru ei, cum ar fi
"Dumbrava minunată" de Mihail Sadoveanu, ,,Cartea cu jucării" de Tudorr Arghezi, ,,Unde fugim de
acasă", de Marin Sorescu, iar altele, cele mai multe, au intrat în această sferă prin frumuseţea lor
artistică, prin valoarea lor educativă, dar și prin conţinutul atractiv: ,,Călătoriile lui Julliver ", de
Jonathan Swift.
 Ipostazele copilăriei în literatură.
În funcţie de modul în care se reflectă în conştiinţa copilului-personaj realităţile sociale,
moravurile, existenţa în general, cu toate componentele ei caracteristice, întâlnim trei abordări ale
temei copilului şi copilăriei :
I. Scriitorii prezintă o lume a copiilor năpăstuiţi, o lume a copilăriei nefericite, pline de griji. V.
Hugo în Mizerabilii creează două figuri legendare de copii – Gavroche şi Cosette – care,
orfani fiind, trăiesc această perioadă a vieţii într-o profundă sărăcie şi nefericire. Copiii sunt
sensibilizaţi de soarta tristă a personajelor, sentimentele pe care le încearcă, cele de
compasiune, de regret, activând funcţia educativă a textului. Victor Hugo creează o
adevărată “modă” a romanelor despre copilăria nefericită. Alţi scriitori,cum ar fi: Hector
Malot (Singur pe lume), Edmondo de Amicis (Cuore), Mihail Sadoveanu (Dumbrava
minunată), întregesc în literature scrisă de ei imaginea realistă acopilariei nefericite.
II. Copilăria văzută ca o oază a fericirii este preferată de ficţiunea literară. În acest univers
fericit, personajul copil se joacă, visează, îşi construieste o lume-melanj între realitate şi
fabulos, o lume în care totul este posibil. În texte literare ca Amintiri din copilărie de Ion
Creangă, farmecul porneşte din nararea unor întâmplări palpitante, din surprinderea
psihologiei copilului, dar şi din umorul cu care sunt prezentate întâmplările.
III. O componentă specifică literaturii române - textele educative
sunt cele în care se prezintă imaginea copilului devenit şcolar şi a dificultăţilor sale de
adaptare la mediu şi la cerinţele şcolii. Primul scriitor român care descrie copilăria în această
lumina este I.L. Caragiale, în schiţele sale Dl. Goe, Vizită, Un pedagog de şcoală nouă,
Bacalaureat, Dascăl prost, etc. Satirizând efectele negative pe care le are educaţia
defectuoasă. Satira sa nu are însă ca obiect copilul, ci părintele, adultul, cel care este cu
adevărat responsabil pentru carenţele de comportament ale copilului. Personajul central al
schiţelor sale este copilul de familie bună, beneficiar al unei situaţii materiale bune şi foarte
bune, situaţie care implică răsfăţul obligatoriu. Caragiale creionează, aşadar, tipologii de
copii ca : răsfăţatul, repetentul, corigentul, favorizatul, etc.
În continuarea direcţiei trasate de Caragiale se află schiţele despre şcoală şi şcolari ale lui
Mircea Sîntimbreanu. Acesta nu este atras de aspectele mirifice ale vârstei de aur, ci de felul în care
copilul, ajuns elev, face eforturi pentru a se adapta noului mediu social care-i îngrădeşte libertatea.
În volumele sale “Cu şi fără ghiozdan”, ”Sub lupă”, “Recreaţia mare”, “Caramele cu piper”, textele
sale au în general caracter satiric, referindu-se la insuccese, la dezamăgiri şcolare. Sîntimbreanu
conturează personaje puţine, creionând tipuri ale elevului dintotdeauna, satirizând elementele
negative: leneşul, necuviinciosul, chiulangiul, superficialul. Singurul personaj cu adevarat viabil este
şcolarul, ceilalţi eroi – mama, profesorul, bunicul, bunica – făcând figuraţie în interiorul acţiunii.
Conform Dicționarului de teme și simboluri din literatura română de Doina Ruști copilăria este
abordată de diferiți scriitori în diferite moduri. Întîmplările care compun opera Amintiri din copilărie
presupun drame psihologice și trepte ale maturizăricare fixează în conștiința copilului limetele
impuse de viață. Confruntarea cu moarte în timpul unei epidemii, rușinea de a fii prins în timp ce
încalcă regulile, umilința publică sunt principalele experențe care marchează destinul fiecărui copil.
Aceste întîmlări nefericite în opera lui Creangă sunt povestite cu umor și lejeritate. Episodul despre
”Cinstita holeră” cuprinde o exprență traumatizantă. Totuși, povestitorul trece repede peste partea
dureroasă și o prezintă în latura victorioasă. Nota dominantă a Amintirilor este fericirea pentru că
fiecare întîmplare este rememorată prin reconstituirea sentimentului de împlinire totală.
Atmosfera de fericită trecere nu se regăsește în nici una dintre opera mai bine ca în operele lui
Creangă. Eminescu evocă și el jocurile copilăriei ( Copii eram noi amândoi), dar se îndoiește că va
putea recupera trăirele vârstei infantile. Pentru Creangă nu există nici o clipă de îndoială, el
retrăiește fiecare episod ca pe aventură, cu siguranța învingătorului. Imaginea exemplară a copiilor
adunați la biserică urmată ca de obicei de autoironia auctorială apare in povestirea despre venirea
lui Gică- Vodă în Humulești. Reconstituirea lui Creangă nu are rostul de a descoperi originea unor
complexe psihologice, ci de a regăsi bucuria de care este cuprinsă ființa inocentă. În literature sunt
abordate și aspect sumbre ale vârstei inocente ca de exemplu în nuvela “Păcat” de Caragiale.
Delavrancea ilustreză și el lumea orfanilor fără adăpost în nuvela “Zobie” în care copilul Mirea
cerșește alături de bătrân cocoșat, mut și diform, pe nume Zobie, între care ulterior se formează o
prietenie. Romanul lui Nicolae Breban “În absența stăpînilor ” aduce deasemenea un chip
neobișnuit de copil. Hebet este un copil care învinge teama de întuneric și de apă traversând pivnița
în bezna nopții. Experența sa este un mod de a cunoaște lumea, despre care află că a fost
abandonată de zei. Personajul lui Berban deschide o altă perspectivă asupra copilăriei, dezvoltată
apoi și de alți scriitori, mai cu seamă de cei ai generației ’80 care fructifică modelul brebanian.
În literatura universală tema copilului şi a copilăriei a reprezentat o temă preferată de scriitori
ca Victor Hugo (Mizerabilii), Hector Malot (Singur pe lume), ce concep copilăria sub aspect realist,
fie ca o perioadă a nefericirii şi a sărăciei, fie ca o etapă luminoasă a vieţii,lipsită de griji, etapă
aflată sub semnul aventurii. Ilustrând anumite realităţi sociale şi de moravuri reflectate în conştiinţa
candidă a copilului, scriitorii români (Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ionel Teodoreanu, Barbu Ştefănescu
Delavrancea) obţin rezultate estetice notabile, conturând farmecul universului copilăresc, pe de o
parte, şi sancţionând defecţiunile unei educaţii înţepenite în convenţii sociale. Aflată sub puterea
fascinantă a jocului, copilăria creează în literatură o lume aparte, în care imposibilul nu există, o
lume a evaziunii permanente în fabulos, unde fantezia şi imaginaţia plasează personajele în tiparele
aventurii, latura etică, educativă trasând explicit sau implicit un adevărat cod moral, un sistem de
norme de conduită . Jucărie – joc fac parte din acelaşi câmp semantic. Ne zboară mintea imediat la
copilărie, la acea perioadă extraordinară a vieţii pe care toţi o traversăm şi după care toţi tânjim,
maturi fiind. Atunci totul, dar absolut totul e perfect. Lumea e a noastră. Suntem cu adevărat fericiţi
şi nu ne gândim decât la prezent. La prima vedere „jucărie” e un cuvânt banal: obiect cu care se
joacă copiii, nimic mai simplu, cu toate acestea, însă e mult mai complex decât credem. În fond,
viaţa noastră e un joc, tot ceea ce facem şi ce spunem, tot ceea ce gândim. Jucăria e folosită pentru
joc, la fel cuvintele sunt folosite în jocul vieţii. „Jocurile sunt sufletul relaţiilor umane şi factorii de
educare eficienţi”. Chiar noi, oamenii, poate că suntem nişte jucării. Aşadar, să pătrundem încet-
încet către semnificaţiile subtile ale acestei teme şi ale acestui cuvânt: jucărie. Jucăria de vorbe e o
artă, iar arta este o îndeletnicire care are ca scop producerea valorilor estetice. Ea necesită
pricepere, cunoaştere, capacităţi deosebite. În ce constă ea? În modelarea limbajului, în modelarea
raţiunii, în modelarea noastră.
Analiza temei copilăriei și a personajului copil în volumul "Cartea cu jucării" de
Tudor Arghezi.
„Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi, lipsindu-mi
instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată”...
(Tudor Arghezi)
Volum de proză scurtă de Tudor Arghezi, publicat pentru prima dată la București, la Editura
„Cultura Natională", în Ediția„definitivă" (precizarea apartine autorului) - Bucuresti, Ed. Cartea
Romaneasca,1943.
Întreaga “Carte cu Jucării “ este o capodoperă a prozei universului infantil, o asumare a purităţii
desăvârşite, creionare admirabilă a universului existenţial infantil. Astfel, Arghezi, care ştie însuşi a
se copilări, radiografiază în între Mițu și Baruțu psihologia copilului, ca şi pe a sa, arătându-şi
disponibilitatea de a “ reveni oricând în ambianţa purităţii desăvârşite a vârstei dintîi". Proprii săi
copii i-au fost scriitorului, de-a lungul anilor, subiecţi de studio comportamental, ca şi sursă de
inspiraţie pentru creaţie, atât în proză cât şi în versuri.
Cartea cu jucarii este un volum de proze scurte care aduce icoane fermecatoare din lumea
copilăriei pe care însuşi autorul le considera jucării pentru cei mici şi pentru cei mari. În dorinţa de a
se reface, ca un fel de autoregenerare, Tudor Arghezi simte nevoia refugiului în lumea
vieţuitoarelor şi a jucăriilor, unde se copilăreşte conştient că gestul îi e benefic ”Fă-te suflete copil/
Și strecoară-te tiptil /Prin porumb cu moţ şi ciucuri, / Ca să poţi să te mai bucuri.”(Creion - fă-te,
suflete, copil ).
În Jucăriile, ca de altfel şi în celelalte texte, scriitorul încearcă să se apropie foarte mult de copil
în general, adică de tânărul sau vârstnicul cititor. Universul infantil este plin de mister. Arghezi
subliniaza ideea că viaţa e o jucarie, un joc tragic, iar prin acest fatidic examen trebuiesă treacă şi
copiii ”Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat/ Jocul începe încet, ca un vânt,/ Eu o
să râd şi o să tac,/O să mă culc la pământ./O să stau fără cuvânt,/ De pildă lângă copac…/(…) /Aşa
este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în cîţi vrei,/ Arde-l-ar focul!” (De-a v-aţi ascuns).
Volumul Cartea cu jucării de Tudor Arghezi este un model prin care se valorifică tema jocului ca
un joc cu literatura, adică, cu viaţa însăşi. Volumul este nu numai una din scrierile cele mai
cunoscute ale lui Tudor Arghezi, dar şi – paradoxal, dacă luăm în considerare succesul său, la un
public foarte divers (atât ca vârstă, cât şi ca gusturi) – una dintre cele mai dificil de comentat.
Volumul (ne referim la ultima ediţie îngrijită de autor, din 1958) conţine scurte naraţiuni sau
„scenete”, având în centru pe cei patru membri ai unei familii (Tăicuţu, Măicuţa şi cei doi copii mici,
Miţu şi Baruţu) despre care toţi indicii textuali „spun” că este familia autorului însuşi. O sursă
inepuizabilă de inspiraţie a scriitorului Tudor Arghezi o constituie copilăria, cu bucuriile, succesele şi
suferinţele ei. Atras ca un magnet de universul miniatural, Arghezi descrie în operele sale elemente
specific copilăriei, fiindcă sufletul artistic arghezian a rămas permanent deschis dragostei pentru
copii, pentru plante şi animale. După părerea criticului literar Tudor Vianu: „Poetul se afirmă (...)
prin scânteierea intuitivă a unei imagini, a unei comparaţii sau metafore, în cea mai prodigioasă
floră imagistică a literaturii noastre”. Autorul creează impresionante imagini ale naturii: „... au
înflorit spumele violete ale liliacului, purtate pe vârfuri de ramuri subţiri, ca nişte pămătufuri de
fulgi pentru scuturatul oglinzilor soarelui de sus”. Tudor Arghezi recurge la un limbaj specific în
descrierile sale, oglindind lumea înconjurătoare prin transfigurare artistică. Copiii memorează
numai ceea ce i-a trezit un viu interes, devenind treptat sensibil la expresivitatea limbajului poetic,
identifică ,,imaginile frumoase”, află importanţa acestora în evidenţierea ideilor poetice sau a
sentimentelor exprimate mijlocit. Analiza textului prin relevarea unor imagini vizuale, auditive sau
motorii, jocul de umbre şi lumini, susurul izvorului, murmurul apei, freamătul codrului, mişcarea
aştrilor constituie doar câteva modalităţi de cultivare a gustului estetic, de sensibilizare în faţa
frumuseţilor naturii, în faţa peisajului autohton. Întrun mod foarte ingenios Tudor Arghezi descrie
vietăţile ce ne-nconjoară: rândunelele, cobaiul, pisica, cocoşii, găinile, etc. De exemplu: „A venit la
mine pisica de catifea, ca o fantomă de fum, călcând pe puf şi surâzând din pupilele de alamă şi
chihlimbar. Guriţa ei trandafirie a şoptit ceva. S-a întins pe spate ca un sfinx elastic, somnoros, şi m-
a chemat, cum cheamă marea întunericul din stele, ca să se legene împreună”. Autorul descrie
felina ca pe un animal misterios, dar în acelaşi timp este şi un animal de companie cu o blăniţă
moale, catifelată. În Dicţionarul de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori,
numere autorii menţionează: „Simbolismul pisicii este foarte eterogen, oscilând între tendinţele
benefice şi malefice; lucrul acesta se poate explica pur şi simplu prin atitudinea ei, deopotrivă
blândă şi ascunsă”. De aici, probabil, şi vine comparaţia cu sfinxul din mitul antic.
Personajele asigură legătura textelor între ele, astfel, putem afirma că volumul este un întreg, şi
anume „cronica unei copilării” pe care naratorul-personaj (Tăicuţu) o retrăieşte, dar o şi creează
pentru copiii săi. Basmele (Piatra piţigoiului; Fata de demult; Domniţa Pulheria) ori fabulele
(Poveste cu oi; Povestea bradului negru; Bătrânii din insulă) incluse între celelalte povestiri adaugă
o notă de feeric întregului, contribuind la împlinirea sensului iniţiatic al copilăriei astfel trăite, în
care rostirea unei poveşti este la fel de importantă ca şi descoperirea misterului naşterii (puilor de
pisică). În termenii Marianei Ionescu, „basmul devine interesant prin aplicarea filtrului magic al unei
perspective infantile asumate de artist”, ceea ce ne readuce la consideraţiile iniţiale, despre
problemele de poetică pe care le ridică exegezei Cartea cu jucări. Sub ochii părinţilor (şi, adesea, din
voinţa lor, pentru că Tăicuţu joacă rolul Demiurgului blajin, al Personalităţii care a devenit părinte
de două ori), copiii descoperă lumea. Postulatul fundamental al acestei descoperiri este că lumea
adulţilor şi cea a copiilor este aceeaşi, diferă numai perspectivele. Întreaga carte se construieşte,
aşadar, pe jocul – fascinant al diferenţei de perspectivă. Mai mult – cei doi copii reprezintă două
modalităţi diferite de a trăi aceeaşi aventură a cunoaşterii, ca într-o piesă muzicală unde variaţiunile
de perspectivă se încrucişează după o algebră subtilă, menită să dea relief temei principale
(remarcăm personajul Miţura care este detaşată, „artistă”, atentă la detalii, incomodă, „feminină”
şi personajul Baruţu cu perspectivă stângace, poticnită, excesiv-imaginativă, violentă, sentimentală,
identitatea „masculină”). Facerea lumii este un joc (tema esenţială şi în lirica argheziană „a boabei şi
a fărâmei”); Elveţia, de pilda (Ştii româneşte?) „e ca o ladă cu jucări făcută de Dumnezeu într-o zi,
când aducându-şi aminte de copilăria lui, a voit să glumească şi să surâdă. Coastele păşunilor sunt
cutreierate de vaci mici, gălbui şi cărămizii, cu câte o stropitură vânată prin petele roşcovane şi albe,
iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolată, atârnă clopote, sunătoare ca muzicile şi ca la
liturghie. Aşa că văile cântă din fund şi până-n creştetele cele mai înalte şi dacă se scarpină taurii
clocotesc în vuiete furtunoase”. Cunoaşterea e la început ezitantă, dar ea începe (ca într-un tratat
de psihologie infantilă, respectabil, însă rostit din altă perspectivă) cu descoperir ea limitelor
subiectului cunoscător şi – deci – cu postularea sinelui ca entitate: „A fost, întâi, destul de greu de
descoperit urechea. Baruţu crezând că aude cu nasul sau cu falca. Mâna lui grasă purta ornicul pe la
bărbie şi împrejurul gurii, prins cu toată palma, ca un săpun. I se părea că ascultă cu sprânceana, cu
dinţii, cu limba, cu gaura cetii albe, ignorant în auz, ca tătuţu când scrie, nesigur dacă îşi aduce
aminte cu degetul mic şi dacă gândeşte cu inelul”, etc. (Na uneche). E o aventură presărată de
poticneli şi accidente, pe care privirea înduioşata a Tătuţului le descrie în detalii savuroase,
potenţate de utilizarea ironică a stilului savant, al tratatelor ştiinţifice: „în fiece zi Baruţu trebuie să
aibă o decepţie nouă, constatând că toate lucrurile merg de-a-ndărătelea faţă de sincerele lui
dorinţe. Fragilitatea obiectelor cu picioare şi roţi l-a uimit, şi sensul întrebuinţărilor, mereu
contrariat de realităţi, cere de la el o schimbare de principii. // Cu cele mai bune gânduri, Baruţu a
găsit un ciocan şi un cui şi a dorit să bată cuiul în oglinda dulapului – şi nici n-a intrat. Ba, ce e mai
mult, s-a crăpat toată oglinda ca de trăsnit, în zigzag, de-a curmezişul între colţuri” (Amărăciuni).
Constituit, dar încă ezitant, subiectul nu ştie a conjuga – filosoficeşte – sensurile verbului „a fi” („si
astfel Baruţu trăieşte cu iluzia de-a fi fost şi râde că se bucură când nu era”, în Spital) şi întâmpina
serioase dificultăţi în acceptarea unui univers construit pe o logică a contradictoriului („Convingerea
lui /Baruţu/ e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, punând pălăria, luând băţul.
Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o şi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi
acum umblă singure ghetele, mănuşile, pălăria şi bastonul”, în linia deziluziei). Ca întotdeauna,
dificultatea majoră a subiectului cunoscător la Tudor Arghezi o reprezintă raportarea sa la
Divinitate, exemplul unde copiii stâlcesc numele divinităţii („Mudnezeu”) şi încurcă vorbele
rugăciunii, unde Baruţu fantazează stângaci („Eu l-am văzut pe Mudnezeu în pom”), iar Miţu pune
întrebări fără răspuns („Unde stă, mămico, Dumnezeu?”) . Dar toate aceste „întâmplări” ale copiilor
sunt avataruri ale experienţelor fundamentale ale subiectului. Cartea cu jucării concretizează una
din soluţiile cele mai importante ale poeticii argheziene, faţă cu suferinţa, cu „seriosul”, cu tragicul:
jocurile redimensionează universul; copilăria e „vârsta adoptivă a poetului, şi copilărirea este
atitudine în faţa lumii şi vieţii.” Arghezi pune şi aici semnul egalităţii între scris, viaţă şi joc („Viaţa e
o jucărie şi toate sunt făcute numai pentru joacă. Miţu şi Baruţu ştiu asta bine, de la tătuţu, care se
joacă toată noaptea cu un condei şi o bucată de hârtie şi toată ziua se joacă de-a fuga, umblând
după cai verzi. A! o să le-arate el odată un cal verde şi lor, Numai să nu-l cereţi pentru voi de tot, că
tătuţu nu-l da.” , în Spectacole), fără a reduce astfel dimensiunea tragică a vreuneia din ele. Prilej de
ridiculizare a preţioasei „literaturi” (pe care Baruţu o confunda cu „untura”, „din pricina unei
precocităţi intelectuale perverse”), „povestea” reia mitul Şeherezadei, ca explicitare a menirii
naratorului (Tăicuţu-Demiurg) însuşi: „Scriitorul de povestiri din împărăţiile de mai târziu urmează
pilda Fetei cu pielea cenuşie, care s-a destrămat de-acuma câteva mii de ani şi s-a topit, prin
preajma râului Eufrat, în lutul moale, de subt o piatră albă, pusă pe mormântul ei, nedezvelită de
valuri şi de şacali. Ca să nu piară şi ca să i se pară că trăieşte ziua îndoit, o dată cu el şi o data cu
împrejurarea povestită, el povesteşte zi de zi, a sufletului şi a pământului, o împrejurare” (Fata de
demult). Cea mai frumoasă jucărie din Cartea aceasta, singura care potoleşte certuri, pedepseşte
vinovaţi, îmblânzeşte lacrimile copiilor şi supărările părinţilor, adunându-i pe toţi într-un centru ad
hoc al casei şi al lumii, jucăria – în esenţă cu efect cathartic este „jucăria de vorbe”: „Nici o jucărie
nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe decât
la fapte, plăcându-le mai mult decât faptele făcute, faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a
minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci place mai mult; de unde un scriitor scoate
învăţul ca închipuirea e mai adevărata decât adevărul şi că viaţa trebuie răscolita, ca să fie scrisă pe
placul cititorului mare şi al ascultătorului mic” (Poveste cu oi). Reprezentând, după expresia celui
mai avizat exeget al lui Tudor Arghezi, Nicolae Balota, „o mutaţie stilistică excepţională în cariera
unui poet”, Cartea cu jucări se construieşte – chiar şi în efortul de schimbare a poeticii, pe care îl
mărturiseşte – tot pe coordonatele fundamentale ale operei argheziene, integrându-se organic
acesteia, mai mult – fiind unul din momentele sale majore.
Problema aceasta, a jocului, a poeziei care reflectă universul copilăriei în opera lui Arghezi,
estecorelată cu aspectele vieţii moderne în care omul îşi pierde inocenţa şi, odată cu ea,
spiritualitatea. Este posibilca prezenţa jocului în opera sa să se explice prin faptul că autorul vedea
în pierderea inocenţei o dramă amodernităţii. Tot el a sugerat în mai multe rânduri că, atâta vreme
cât vor mai exista “tiparele”, se mai poatespera în redobândirea inocenţei.“ O povestire e o jucărie
”, scria T. Arghezi în proza “Jucăriile”. Dar nu numai povestirea, pentru că tot el scria în articolul Ce
este poezia : “Poezia are în sâmburele ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în
bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al
bătrânilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru,
păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul
vostru surâde... Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi..”
În primul rând el se joacă cu copiii, apucându-se să “mintă” şi să povestească nu numai pentru
cei mici de tot, ci şi pentru cei mari, şi pentru adolescenţi. Provocarea este un joc de-a visul şi scrisul
având camiză, ca răsplată, cum are orice joc, un “măr”. Precizarea “măr creţesc” este glumeţ-
ironică, acest măr fiind mai acrişor, urmează să-i vedem că li s-au cam strâmbat gurile, după ce le
amorţiseră mâinile de atâta scris. Fireştecă a câştigat tata, maturul, dar, generos fiind, ca să nu-i
jignească “pe tovarăşii de coate”, a împărţit mărul egal. Meritau şi ei o răsplată, pentru că, după ce
s-au chinuit să scrie, au avut plăcerea şi răbdarea să-i asculte“minciunile”.
Acum se adresează poetul şi cititorului matur, cititor avizat, dar neobişnuit cu asemenea
poveşti copilăreşti, un cititor rigid, cu regulile învăţate, cu pretenţii stereotipe, căruia nu-i plac decât
poveştile “mai scrise”, în sensul unei elaborări mai pretenţioase. Gestul de a-i cere iertare acestuia,
deşi aparent serios, este,vedem imediat în strofa următoare, ironic. “Sărăcia” în care cade poetul,
corelată cu regăsirea naivităţii, a spontaneităţii, a simplităţii, este de fapt, pentru cine înţelege, o
dovadă de plenitudine spirituală. Literatura mai pune o problemă gravă în relaţia cu receptorul.
Acesta este nevoit să accepte şi să nu uite că opera presupune ficţiunea, jocul, opera este
verosimilă, conformă cu realitatea, dar o şi suspendă, devenind ea însăşi realitate, fictivă, e
adevărat, dar nu mai puţin reală. Orice intrare în joc implică ieşirea din joc.
În concluzie, Cartea cu jucării este o capodoperă a prozei universului infantil. Ea descoperă
momente intime de familie, când cei doi copii primesc primele lor lecţii de viaţă. Studierea operei
lui Tudor Arghezi contribuie la realizarea obiectivelor instructiv-educative, căci mesajul ei educă,
instruieşte, modelează comportamentul, formează conduita şi oferă modele de viaţă.
Literatura pentru copii este şi va rămâne mereu un izvor nesecat atât timp cât avem copiii fiind
baza culturală a educaţiei de la care învăţăm să pornim în viaţă. Orice carte, orice basm, baladă sau
poezie citită în copilărie ne va influenţa într-un anumit mod comportamentul despre ceea ce este
bun sau rău, frumos sau urât propunându-ne modele de urmat pentru tot restul vieţii.

BIBLIOGRAFIE
1). Olga Duţu, – Literatura română şi literatura pentru copii. Note de curs, Editura Europolis,
Constanţa, 2000.
2). Constantin Parfene, – Receptarea poetică, Editura Iaşi , Polirom , 1998.
3). Iuliu Raţiu, – istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Chişinău, Editura Prut Internaţional,
2006 .
4). Tudor Arghezi, - Cartea cu jucării. Editura Chişinău, Cadran, 2018.
5). Balotă N. Opera lui Tudor Arghezi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1979.
6). Coord.: Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicţionar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere. Iaşi: Editura Polirom, 2009. 1072 p.
7). Ciobanu M., Negriu D. Motive şi simboluri literare. supl. didactic. Chişinău, 2005. 160 p.
8). Vianu T. Arta prozatorilor români. Editura Chişinău Litera, 1997. 383 p.
9). Doina Ruști, - Dicționarului de teme și simboluri din literatura română, Editura Polirom 2009. P.
115-119.