GENUL NEISSERIA

- încadrare taxonomică -
• Ordin: Neisseriales
• Familia: Neisseriaceae
• Genul: Neisseria
• Specii:
Genul include 21 specii, dintre care 10 se pot dezvolta în
organismul uman.
• Specii de importanță medicală:
- Neisseria meningitidis.
- Neisseria gonorrhoeae.
Au mai fost izolate de la bolnavi N. cinerea, N. elongata, N.
mucosa şi extrem de rar, N. canis.
Celelalte specii pot afecta doar gazde imunocompromise.
 GENUL NEISSERIA
- habitat -
• Habitat:
Au rezistenţă foarte scăzută în mediul extern fiind sensibile
la variaţii de temperatură, uscăciune şi lumina solară directă.
N. meningitidis colonizează adesea nazo-faringele la specia
umană. Portajul poate atinge valori de 5-30 %.
N. gonorrhoeae se grefează pe mucoase indemne, mai ales
genital şi, excepţional, faringian, conjunctival sau rectal.
Neisseriile nepretenţioase fac parte din microbiotele
indigene umane (în special oro- şi nazo-faringiană).
• Spectrul de gazdă:
Singura gazdă naturală este cea umană.
 GENUL NEISSERIA
- epidemiologie -
• Răspândire:
Sunt răspândite în toată lumea.
N. meningitidis are o frecvenţă mai mare în sezonul rece, la
copii sau tineri şi în condiţii improprii de trai.
N. gonorrhoeae are incidenţă mai crescută la persoanele
active sexual.
• Căi de transmitere:
N. meningitidis se transmite de la o gazdă umană la alta pe
cale aerogenă, prin picături de secreţii nazo-faringiene.
N. gonorrhoeae se transmite prin contactul cu exudatele
mucoaselor infectate (genitală şi în mod excepţional,
faringiană, conjunctivală sau rectală). De obicei, transmiterea
are loc cu ocazia unui contact sexual sau în timpul naşterii.
 GENUL NEISSERIA
- caractere morfologice -
• Dimensiuni:
Diametru = 0,6-1 m.
Pot varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.
• Forma:
Izolați sunt coci sferici sau ovalari dar par reniformi, cu axul
lung dispus vertical, când sunt grupaţi in diplo.
• Modul de grupare:
Sunt izolați sau grupați in diplo şi mult mai rar, formează
tetrade sau grămezi mici.
Modul de aranjare caracteristic este „in diplo” cu aspect de
„bob de cafea”, fiindcă feţele adiacente sunt uşor aplatizate
sau concave.
• Prezenţa capsulei:
Majoritatea tulpinilor au capsulă polizaharidică, vizibilă pe
frotiurile din prelevate sau culturi tinere.
 GENUL NEISSERIA
- caractere morfologice -
• Prezenţa sporilor:
Nu formează spori.
• Tinctorialitatea:
Sunt Gram negativi.
Apar variaţii de colorabilitate pe frotiurile din culturi autolizate.
• Localizarea:
În infecţiile acute, neisseriile patogene se găsesc frecvent
intracelular (mai ales în interiorul granulocitelor
polimorfonucleare neutrofile).
Se pot localiza şi printre elementele celulare.
Neisseriile patogene prezintă variaţii de dimensiuni şi
de colorabilitate pe frotiuri.
 GENUL NEISSERIA
- caractere morfologice -
 GENUL NEISSERIA
- caractere de cultură -
• Cerinţe nutritive:
Speciile patogene, mai ales gonococii, sunt pretenţioase
nutritiv crescând doar pe medii vitaminizate şi îmbogăţite cu
lichide biologice sau cu extracte de organe.
Neisseriile saprofite cresc şi pe medii simple.
Condiţiile de incubare necesare sunt aerobioza, o temperatură
de 35-37C, atmosferă umedă, eventual îmbogăţită cu 5-10 %
CO2 şi o perioadă de 24-72 ore.
Neisseriile „nepretenţioase” se pot dezvolta şi la temperatura
camerei (22C) ceea ce le diferenţiază de cele patogene.
 GENUL NEISSERIA
- caractere de cultură -
• Forma de creştere:
Aspectul şi dimensiunile coloniilor de Neisseria variază în
funcţie de specie, calităţile mediului şi vârsta culturii.
Neisseriile patogene formează colonii S, de 0,5-2 mm,
umede, translucide, lucioase, gri, nehemolitice şi
nepigmentate. Tulpinile virulente de N. meningitidis pot
forma colonii mucoide. N. gonorrhoeae are tendinţa de a
suferi variaţia de fază S-R, prin subcultivare. Celelalte specii
implicate în infecţiile umane cresc tot sub forma S, dar
coloniile sunt opace, pigmentate în galben sau cenuşiu-gălbui.
Neisseriile se pot dezvolta şi în medii lichide, speciile
pretenţioase crescând cu dificultate. În funcție de specie
tulbură uşor mediul de cultură sau formează depozite
grunjoase, sărace.
 GENUL NEISSERIA
-caractere biochimice și fiziologice -
• Nutriţia:
Sunt bacterii chemoorganotrofe.
• Respiraţia:
Sunt bacterii strict aerobe.
• Mobilitatea:
Sunt germeni imobili.
• Înmulţirea:
Se înmulţesc prin diviziune simplă, într-un plan sau după mai
multe planuri succesive perpendiculare.
• Proprietăţi biochimice:
Toate speciile de Neisseria au echipament enzimatic bogat,
format din citocrom c-oxidază, catalază (cu excepţia unor
subsp. de N. elongata), enzime zaharolitice şi autolitice.
Gonococii pot să degradeze oxidativ glucoza, cu formare de
acid acetic iar meningococii, glucoza şi maltoza.
 GENUL NEISSERIA
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa în mediul extern:
Au rezistenţă foarte scăzută în mediul extern. Sunt
sensibili la variaţii de temperatură, uscăciune şi lumina solară
directă.
La temperatura camerei mor în 20–30 minute datorită
autolizei. Acest proces este mai rapid la pH alcalin şi pentru
coloniile mucoide de N. meningitidis. Pe obiecte sau instalaţii
sanitare, gonococii rămân viabili 1-3 zile.
• Rezistenţa la căldură:
Mor rapid datorită variaţiilor termice sau a desicaţiei.
• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:
Sunt foarte sensibili la majoritatea antisepticelor şi
dezinfectantelor.
 GENUL NEISSERIA
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa la antibiotice:
Neisseriile sunt germeni care şi-au menținut în general
sensibilitatea naturală la peniciline.
Antibiograma este utilă, în special în situaţiile în care penicilina
nu se poate administra.
Pentru Neisseria meningitidis se mai pot utiliza, cu destulă
eficienţă, ceftriaxone şi ciprofloxacin.
În cazul gonococilor, este indicată, de asemenea, folosirea
cefalosporinelor din generaţia a treia şi a fluochinolonelor. La
nevoie, se pot utiliza şi tetracicline sau ceftriaxone.
Celelalte specii sunt sensibile la penicilină, eritromicină,
streptomicină şi tetraciclină.
Neisseriile sunt, de obicei, rezistente la vancomicină şi
polimixine care pot fi adăugate, ca agenţi selectivi, în mediile
de cultură.
 GENUL NEISSERIA
- structura antigenică -
• Antigenele speciei N. meningitidis:
Antigenele capsulare: sunt polizaharidice; pe baza lor au
fost stabilite 12 serogrupuri (A, B, C, D, I, H, L, W135, X, Y,
Z, 29E); mai importante patogenic sunt A, B, C, Y şi W135.
Antigenele fimbriale: sunt de natură proteică; intră în
constituţia pililor (pilina); sunt prezente la tulpinile virulente.
Antigenele membranei externe: sunt situate în peretele
celular; sunt proteice şi lipozaharidice.
Proteinele (OMP = outer membrane proteins) fac parte din 5
clase (1-5), cu funcţii diferite.
Antigenele lipozaharidice sunt lipooligozaharide (LOS),
diferite structural de lipopolizaharidele (LPS) din membrana
externă a altor bacterii Gram negative.
 GENUL NEISSERIA
- structura antigenică -
• Antigenele speciei N. gonorrhoeae:
Sunt similare, în cea mai mare parte cu ale celeilalte specii
patogene:

Antigenele fimbriale:
Sunt proteice (pilină).

Antigenele membranei externe:

Proteinele (OMP = outer membrane proteins) sunt de 3 tipuri
(I, II şi III).
LOS (lipooligozaharidele) sunt prezente şi la nivelul peretelui
celular.
 GENUL NEISSERIA
- patogenitate -
• Patogenitatea speciei N. meningitidis:
Se datorează virulenţei.
Principalii factori de patogenitate sunt capsula şi LOS.
- Capsula are funcţie antifagocitară.
- LOS este un lipooligozaharid eliberat prin autoliza
germenilor care acţionează ca o endotoxină (şoc şi coagulare
intravasculară diseminată).
Proteinele din membrana externă (OMP = outer
membrane proteins) sunt în principal adezine. Aderarea la
epitelii se face prin fimbriil şi proteinele de clasa 5. Acestea
intervin şi în aderarea la fagocite. Proteinele de clasa 4 leagă
IgG şi fracţiunile complementului.
Meningococii sintetizează şi imunoglobuline A1 proteaze.
Mecanismele prin care aceşti germeni supravieţuiesc
intracelular, în fagocite, nu sunt clarificate complet.
 GENUL NEISSERIA
- patogenitate -
Meningococii
• Succesiunea fenomenelor implicate în producerea
meningitei: colonizarea mucoasei respiratorii, invazia
locală, bacteriemia (favorizată de prezența capsulei cu
acțiune antifagocitară), invazia meningeală, alterarea
barierei hemato-encefalice, inflamația în spațiul
subarahnoidian şi creşterea presiunii intracraniene.

• Apariția vasculitei cerebrale şi scăderea fluxului sanguin

la nivel cerebral reprezintă factori de agravare.

• Activarea mai multor cascade inflamatorii (în special

datorită eliberării unor cantități mari de endotoxină) pot
conduce la instalarea unui sindrom de coagulare
intravasculară diseminată şi la o evoluție spre deces.
 GENUL NEISSERIA
- boli umane -
• Meningococii:
Pot produce rinofaringite uşoare, dar în condiţiile unei apărări
locale sau generale deficitare, pot străbate mucoasa
respiratorie, diseminează în sânge şi ajung la baza creierului
producând meningita cerebro-spinală meningococică, cu
evoluţie severă.

• Infecția meningococică se mai poate asocia cu:

- otite medii;
- conjunctivite;
- infecții ale tractului respirator inferior;
- septicemii (meningococemii);
- pericardite;
- artrite.
 GENUL NEISSERIA
- patogenitate -
• Patogenitatea speciei N. gonorrhoeae: prin virulenţă.
Aderarea la epitelii se face prin fimbrii şi proteine II (Opa).
Acestea intervin şi în aderarea la fagocite şi la alţi gonococi
(se formează microcolonii).
Proteinele din membrana externă (OMP I, II şi III) au rol de
adezine.
Supravieţuirea în polimorfonucleare neutrofile reprezintă alt
mecanism patogen (datorat proteinei POR). Proteinele III
leagă Ig G şi componentele complementului.
Produc imunoglobulineA1 proteaze.
Principalul factor de patogenitate este tot LOS.
Lipooligozaharidele au efecte chemotactice pe PMN inducînd
inflamaţie locală şi formare de puroi.
Stimulează sinteza factorului de necroză tumorală (TNF)
distrucţii tisulare.
 GENUL NEISSERIA
- patogenitate -
Gonococii
• După pătrunderea în organismul receptiv, gonococul se
ataşează de mucoasa genito-urinară sau oculară,
penetrează în celule şi se multiplică, traversează celulele
spre spațiul subepitelial unde produce supurație acută
locală.

• Apare răspunsul inflamator (datorat în principal LOS) şi

se produce eliberarea de interferon α, responsabil de
majoritatea simptomelor asociate cu infecțiia gonococică.

• În timp se poate produce o invazie tisulară care poate

conduce la instalarea unor fenomene inflamatorii cronice
şi la apariția fibrozei, în special în cazurile netratate.
 GENUL NEISSERIA
- boli umane -
• Gonococii:
- Localizările genitale ale infecției au denumirea generică
de gonoree sau blenoragie.
- La bărbaţi, produc uretrite (dureri cu caracter la arsură
la micțiune, secreție cremoasă, galben-verzuie),
complicate cu prostatite sau epididimite. În lipsa
tratamentului, poate invada epididimul şi printr-o
eventuală fibroză poate determina stricturi uretrale.
- La femei, determină, de obicei, endocervicite (dureri
abdominale, disurie, scurgere genitală) şi rar anexite sau
salpingite. Netratată, infecția se poate extinde la nivel
uretral, vaginal, glandelor Bartholin, trompelor uterine cu
posibilitatea apariției de fibroze și obstrucții cu sterilitate
sau sarcini extrauterine. La fetițe pot apărea vulvo-
vaginite.
 GENUL NEISSERIA
- boli umane -
• Gonococii:

- Sunt agenţii oftalmiei gonococice a nou-născuţilor care

poate produce orbire (prevenția constă în instilații cu
soluție de nitrat de Ag 1% în sacul conjunctival al nou-
născutului).

- Tulpinile foarte virulente pot determina infecţii sistemice

cu metastazări septice:
- articulare;
- cutanate;
- meningeale;
- endocardice.
 GENUL NEISSERIA
- particularități ale neisseriilor nepatogene -

1. La om aceste specii sunt comensale fiind prezente în căile

aero-digestive superioare, pe mucoasa conjunctivală, în vagin
şi la nivelul uretrei distale.
2. La examinarea microscopică a frotiurilor colorate din
produse patologice se poate observa localizarea extracelulară.
- Unele specii sunt bacili (N. elongata).
- Unele specii formează tetrade (N. mucosa, flavescens,
N. subflava) sau lanţuri scurte (N. elongata).
Nu prezintă variaţii de dimensiuni şi de colorabilitate
pe frotiuri.
 GENUL NEISSERIA
- particularități ale neisseriilor nepatogene -
3. Sunt nepretenţioase nutritiv crescând şi pe medii uzuale, în
absenţa CO2 5-10 % chiar la temperatura camerei (22ºC).
4. Coloniile prezintă particularităţi (N.mucosa – au consistenţă
mucoidă, unele specii sunt producătoare de pigment gălbui
sau prezintă în mod inconstant hemoliză). Nu se autolizează
în culturi vechi.
5. Proprietăţile biochimice sunt diferite de cele ale neisseriilor
patogene (fermentarea zaharurilor, reducerea nitraţilor, etc.)
6. De obicei nu sunt patogene. Au fost izolate uneori în
infecţiile persoanelor imunodeficiente: meningite (N.
lactamica, N. mucosa, N. flava), endocardite (N.mucosa,
N.sicca, N.subflava, N.cinerea, N.elongata, septicemii
(N.lactamica, N.subflava), celulite, osteomielite, conjunctivite,
pneumonii, bronhopneumonii, artrite, otite medii, sinuzite.
 GENUL HAEMOPHILUS
- încadrare taxonomică -
• Ordinul: Pasteurellales
• Familia: Pasteurellaceae
• Genul: Haemophilus
• Specii principale:
- Haemophilus influenzae
- Haemophilus aegyptius
- Haemophilus ducreyi
• Specii de importanță medicală:
Genul include 17 specii, dintre care importanţă medicală au
H. influenzae, H. parainfluenzae, H. haemolyticus,
H. parahaemomolyticus, H. aphrophilus, H. paraphrophilus,
H. aegyptius, H. Segnis, H. Paraphrohaemolyticus,
H. ducreyi.
 GENUL HAEMOPHILUS
- habitat -
• Habitat:
- Majoritatea fac parte din microbiota nazo-faringelui
(H. influenzae, H. parainfluenzae, H. haemolyticus,
H. parahaemolyticus, H. haemolyticus, H. aphrophilus,
H. paraphrophilus, H. parahaemolyticus,
H. paraphrohaemolyticus)
sau din placa dentară (H. aphrophilus, H. paraphrophilus,
H.parainfluenzae).
Portajul nazo-faringian poate să fie întâlnit la cca. 75 %
din indivizii sănătoşi.
• Spectrul de gazdă:
Sunt foarte bine adaptaţi la gazda umană, singura cunoscută
pentru aceşti germeni.
 GENUL HAEMOPHILUS
- răspândire -
• Răspândire:
- Hemofilii sunt larg răspândiţi pe glob.
- H. ducreyi este mai des implicată în zonele tropicale şi
subtropicale, fiind izolată mai frecvent de la bărbaţi.
- Prevalenţa speciilor ce determină infecţii respiratorii este mai
mare în intervalele septembrie-decembrie şi martie-mai, cu
precădere la copii mici.
• Mod de transmitere:
- Transmiterea majorităţii speciilor se realizează prin picături
de secreţii nazo-faringiene eliminate în aer de către bolnavi
sau purtători sănătoşi.
- H. ducreyi se transmite prin contact sexual.
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere morfologice -
• Dimensiuni:
Au lungime de 0,2–3 m şi o grosime de 0,2–0,5 m.
Pot apărea variaţii de mărime în funcţie de specie, vechimea
culturii şi condiţiile de mediu.
• Forma:
Variază în funcţie de stadiul infecţiei, specie, vârsta culturii,
condiţiile de mediu şi numărul de subcultivări.
De obicei în prelevate apar doar formele caracteristice speciei.
Excepţie face H. influenzae care, în lichidul cefalorahidian al
bolnavilor cu meningită, are polimorfism accentuat.
Pot fi cocobacili (H. influenzae, H. haemolyticus, H. ducreyi)
sau bacili scurţi, medii sau alungiţi, filamentoşi, cu capete
rotunjite.
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere morfologice -
• Mod de grupare :
Pot fi izolaţi sau grupaţi in diplo, în lanţuri scurte sau medii.
Germenii din specia H. influenzae se pot orienta pe aceeaşi
direcţie, realizând un aspect specific de „bancuri de peşti”.
H. ducreyi sunt cocobacilari şi formează „lanţuri de bicicletă”.
• Prezenţa capsulei:
De obicei sunt necapsulaţi. Poate apărea la unele tulpini de
H. influenzae şi H. parainfluenzae.
• Prezenţa sporilor:
Nu formează spori.
• Tinctorialitatea:
Sunt Gram negativi.
• Localizarea:
Se localizează mai ales extracelular.
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere morfologice -
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere de cultură -
• Cerințe nutritive:
Sunt pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-se doar pe medii
speciale, cu adaus de factori de creştere X (hemina =
protoporfirina IX) şi/sau V (NAD = nicotinamid-adenin-
dinucleotid / NADPH = nicotinamid-adenin-dinucleotid fosfat).
În funcţie de specie, se dezvoltă la 33-34C (H. ducreyi) sau la
35-37C (celelalte specii), după 24-72 ore (cu excepţia H.
ducreyi – 5 zile) de incubare, în aerobioză sau în 5–10 % CO2.
• Forma de creştere:
Pe mediile solide cu sânge, coloniile de H. influenzae sunt
transparente, gri-albicioase, cu aspect de “picături de rouă”. O
mai mare diversitate se întâlneşte la celelalte specii, realizând
un aspect de “cultură contaminată”.
Pe medii cu sânge, -hemoliza este vizibilă la unele specii (H.
haemolyticus, H. parahaemolyticus, H. paraphrohaemolyticus).
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere fiziologice -
• Nutriţia:
Sunt bacterii chemoorganotrofe.
Necesită prezenţa în mediu a unor factori de creştere.
• Respiraţia:
Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi.
Dezvoltarea unor specii este favorizată de CO2, în concentraţie
de 5-10 %.
• Mobilitatea:
Sunt germeni imobili.
Înmulţirea:
Se înmulţesc prin diviziune binară.
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere biochimice -
• Proprietăţi biochimice:
- Majoritatea elaborează catalază (cu excepţia H. aphrophilus,
H. paraphrophilus şi H. ducreyi) şi oxidază (fac excepţie
H. aphrophilus, H. paraphrohaemolyticus, H. ducreyi).
- Unii produc urează, -lactamază, ornitin-decarboxilază, -
galactozidază.
- O tendinţă la autoliză a fost descrisă la H. influenzae. Se
datorează enzimelor autolitice. Este sugerată de colorarea
inegală a germenilor.
- Hemofilii reduc nitraţii la nitriţi, lizează bila şi fermentează
glucoza.
- Unele specii produc indol (unele tipuri de H. influenzae,
H. haemolyticus şi H. paraphrohaemolyticus).
- Au fost descrise şi tulpini producătoare de hidrogen sulfurat.
 GENUL HAEMOPHILUS
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa în mediul extern:
Au rezistenţă redusă în mediul extern. Sunt foarte sensibili la
uscăciune.
• Rezistenţa la căldură:
Sunt distruşi în 30 minute la 56C.
• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:
Sunt sensibili la antiseptice şi dezinfectante în concentraţiile
uzuale.
• Rezistenţa la antibiotice:
Sunt sensibili la majoritatea antibioticelor active pe bacili Gram
negativi sau cu spectru larg. S-au selectat tulpini rezistente la
unele antibiotice. În formele uşoare de infecții se utilizează
încă ampicilina sau amoxicilina cu clavulanat de potasiu. În
cazurile mai severe sau cu localizări particulare, se asociază
cloramfenicolul. Dacă tulpina produce -lactamază, se
utilizează cefalosporine.
 GENUL HAEMOPHILUS
- structură antigenică și patogenitate -
• Structura antigenică:
Datele din literatura de specialitate referitoare la structura
antigenică a acestor germeni sunt relativ sărace.
La Haemophilus influenzae, au fost definite 6 serotipuri (a-f),
pe baza polizaharidului capsular.
• Factori de patogenitate:
În cazul speciei H. influenzae:
- Polizaharidul capsular - principalul caracter de virulenţă
datorită acţiunii antifagocitare şi de scădere a susceptibilităţii
la factorii bactericizi sanguini.
- Fimbriile - permit ataşarea germenilor la mucoase.
- Endotoxina - are rol patogen în otitele medii.
- Tulpinile virulente produc neuraminidază şi o IgA-protează.
H. ducreyi prezintă fimbrii .
H. aegyptius produce hemaglutinină şi neuraminidază.
 GENUL HAEMOPHILUS
- patogenitate -
• Boli umane:
Majoritatea sunt condiţionat patogeni. Afectează mai ales
copii, vârstnici şi imunodeficienți complicând, de obicei,
evoluţia unor viroze sau a altor infecţii bacteriene. Pot induce
acutizarea unor boli respiratorii cronice.
Majoritatea speciilor produc rinofaringite uşoare sau medii ce
se pot complica, în absenţa tratamentului corect, cu infecţii de
vecinătate (abcese dentare, otite medii, sinuzite, laringite
obstructive, traheobronşite, pneumonii, bronhopneumonii,
pleurezii, abcese, pulmonare) sau generalizate (bacteriemii
sau septicemii) ce se asociază cu metastazări septice în
organe (meningite, endocardite, artrite, osteomielite, abcese).
Serotipul b de H. influenzae deţine gradul cel mai ridicat de
invazivitate fiind implicat în forme severe de boală mai ales la
copiii preşcolari.
H. aegyptius -conjunctivite purulente epidemice în zone calde.
H. ducreyi - şancrul moale, boală cu transmitere sexuală.