VIOARA- RELAŢIONARE ÎNTRE EDUCAŢIE MUZICALĂ ŞI EDUCAŢIE

TEHNOLOGICĂ

Vasile Alina, prof.gr.I Şc. cu cls. I-VIII „Prof. Dinu Mihail Dan”
Magula, jud. Prahova
Vasile Marian, prof. gr. II Şc. cu cls. I-VIII „Prof. Dinu Mihail Dan”
Magula, jud. Prahova

The violin was developed in a time experimentation in instrument- building and was designed to imitate human
voice. Initially, the violin had three strings. A fourth sting was added later, and the classic form of the violin became
established by the 1550s. This violin was made by Andrea Amati, an important maker of fine violins. An earlier cousin,
the viol was also made in different sizes. The viol is commonly referred to as the viola gamba, to distinguish it from the
viola da braccia. The members of the violin family include the violin, viola and cello. Among the pupils who had enormous
impact on the future of the instrument, was the famous Antonio Stradivari, whose violins form basis for most later
instruments and among violin virtuosi was Niccolo Paganini.
In our contry, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Paul Constantinescu were great musicians. They wrote many
famous pieces for violin.
The body of violin include top plate, back plate, ribs, purfling, f-holes, bridge, strings. The violin has also chin rest,
shoulder rest, tuning peg, peg box, nut , finger board, tailpiece, neck. The inside of the body contains the soundpost, the
bass-bar, the top block and the bottom block, corner blocks, lining strips. As important as the violin is the bow.

1. ISTORICUL VIORII

Vioara este instrumentul muzical cu coarde şi arcuş, cel mai cunoscut şi rǎspândit în lumea
întreagǎ. Forma sa actualǎ dateazǎ de peste 400 de ani, dupǎ ce mai înainte, în decursul timpului, a
trecut prin multe transformǎri. Coardele sunt acordate în cvinte perfecte şi sunt întinse peste una din
feţele unei cutii de rezonanţă, vibrând atunci când arcuşul este tras peste ele sau când sunt ciupite.
Comparativ cu celelalte instrumente cu coarde şi arcuş (viola, violoncelul şi contrabasul), vioara este
cel mai mic instrument şi generază sunetele cele mai înalte.

Primul instrument cu coarde si arcuş, numit "ravanastron" (întâlnit pe meleagurile Indiei ), are o
origine popularǎ straveche ( 5000 ani a.H ). Acest strǎmoş al viorii a fost rǎspândit în China cu
denumirea de vioara sau viela chinezǎ. Prima perfecţionare a ravanastronului o fac arabii şi perşii
numind instrumentul kemang a Guz, care mai târziu a pǎtruns in Europa evoluând în rebab (rebeb sau
rebab, robab, kemants).

Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai probabil a fost
inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec (care exista încă din secolul al X-lea), viola da gamba şi
viola da braccio. Una din primele descrieri explicite ale instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost în
Epitome musical de Jambe de Fer într-o lucrare publicată în anul 1556, la Lyon. Deja la acea vreme
vioara începea să se răspândească în Europa.

1
 Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (aşa cum au
viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andrea Amati. Viorile care au precedat-o aveau doar
trei coarde. Vioara a devenit imediat un instrument răspândit atât printre muzicanţii din stradă, cât şi
printre nobili; spre exemplu în anul 1560, regele Carol al IX-lea al Franţei i-a comandat lui Amati 24
de viori. Cea mai veche vioară, care există şi în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind
construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX. Alţi termeni populari folosiţi pentru vioară sunt:
violină, scripcă, diblă, lăută sau regional ceteră.
Lăuta orientală - din secolul XIII-XV - are faţa din molid de rezonanţă, cu 15 găuri de cca. 4
mm executate nu prin sfredelire, ci cu fierul înroşit în foc. Fundul ei este din paltin scobit dintr-o
singură bucată, cu îngroşări care înlocuiesc contraeclisele şi butucii. Are două corzi şi menzura de cca.
61 cm. Capul a fost modificat pentru 4 corzi la o dată mai târzie de către un diletant. Lăuta cu gât lung
din secolul al XIX-lea - la a cărei deschidere s-au găsit două etichete de reparaţie, lipite peste eticheta
constructorului - are faţa plată din molid, iar fundul boltit, realizat cu măiestrie prin îmbinarea a 11 fâşii
plate din paltin tăiat radial. Butucii şi contraeclisele sunt din molid. 5 bare de rezistenţă cu capetele
fixate în contraeclise consolidează faţa instrumentului, îmbinarea rigidă a tălpii gâtului în butucul
superior fiind condiţionată de tensionarea de acordaj. Corzile sunt întinse la un capăt prin chei
mecanice, iar la celălalt capăt sunt fixate de faţă prin cuie de lemn. Acordajul este în mi minor (mi, si,
re, la, mi), iar forţa totală de întindere a corzilor este de cca. 50 kg, la o lungime a corzilor de 61,5 cm.

Chitara rusească - din secolul al XIX-lea - are faţa şi fundul instrumentului plate, fiind
construite din molid, respectiv paltin tăiat tangenţial. Căluşul este lipit pe faţă având o contraplăcuţă de
întărire, ce joacă rolul de suport de întindere al celor 7 corzi. Contraeclisele, butucii şi barele de
rezistenţă sunt din molid. Acordajul este în sol major (re, sol, si, re, sol, si, re) cu lungimea utilă de cca.
62 cm. Tensionarea de acordaj a condiţionat montarea pentru faţă a 3 bare transversale şi 2
longitudinale, iar pentru fund 3 bare transversale. Talpa gâtului este îmbinată rigid în butucul superior.

Viola d'a braccio din secolul al XVI-lea are faţa şi fundul boltite, din molid, respectiv paltinul,
tăiate radial. Gâtul este gros, cu bayeuri şi îmbinare rigidă ca şi la lăută sau chitară, dar înclinat faţă de
planul de îmbinare al plăcilor. Acordajul este în cvinte, iar lungimea utilă a corzilor este de cca. 39 cm.
Forma cutiei de rezonanţă, butucii, contraeclisele şi f-urile sunt apropiate de cele ale violei şi viorii
clasice. Forţa de întindere a corzilor este de 30 kg.

Vioara sau violina este cel mai răspândit instrument muzical care face parte din familia
instrumentelor cu coarde. Datorita timbrului cristalin, expresiv si plin de frumusete, vioara este
principala purtătoare a melodiei. Strălucirea si căldura sunetului ei o aşeaza in fruntea instrumentelor
din orchestra. Sunetele emise de vioara pot reda cele mai variate sentimente ca: duioşie, mǎreţie, visare,
forţǎ etc.
Cel mai vestit constructor de viori a fost Antonio Stradivari (1644 – 1737 ) din Cremona
(Italia), iar cel mai celebru violonist al tuturor timpurilor a fost Niccolo Paganini, nǎscut la Genova
(Italia) la 27 octombrie 1782 şi mort la Nisa ( Franţa ) la 27 mai 1840 ( Coetzee, 2003, pp. 10-11 ).
Vioara italiană a rămas până astăzi un model de perfecţiune, în care au fost rezolvate încă din secolul al
XVI-lea problemele constructive ale acestui instrument. Subtilităţile ei de construcţie s-au transmis
doar de la meşter la ucenic şi numai unui număr mic de constructori, care au format "grupul de aur".

2. VIOARA ÎN SPAŢIUL FOLCLORIC ROMÂNESC

Vioara, instrument de împrumut, dar care se bucurǎ de o mare rǎspândire, are denumiri ce
variazǎ de la o zonǎ la alta: scripcǎ (Moldova), ceterǎ sau tiecerǎ (Transilvania), lǎutǎ (sudul
Transilvaniei), lauta (Banat), higheghe, higheadǎ higheazǎ, (Bihor şi Sǎlaj), diblǎ sau diplǎ (Oltenia),

2
de unde derivǎ şi numele instrumentistului: scripcar, ceteraş, lǎutar, lǎutaş, hegheduş, diblaş. Pe lângǎ
acordajul obişnuit al instrumentului, se folosesc şi scordaturile, „corzi stricate”, care oferǎ uşurinţa
tehnicǎ în executarea unor melodii, conferǎ instrumentului o sonoritate deosebitǎ ( Oprea, Agapie,
1995, pp.43-44 ).

În sud-vestul şi unele pǎrţi ale Transilvaniei se foloseşte vioara cu pâlnie; fabricatǎ dupǎ apariţia
gramofonului, ca o amplificare a rezonatorului pâlnie, de cǎtre fabricile din Austro-Ungaria, cu
denumirea de „radio-vioarǎ”. Un exemplar original, adus în ţarǎ, este imitat şi construit de ţǎrani. Este
compusǎ dintr-un cordar subţire de vioarǎ, având la spate un mic butuc, de formǎ semicircularǎ, unde
se fixeazǎ pâlnia care înlocuieşte cutia de rezonanţǎ. Capǎtul cordarului se îmbucǎ într-o piesǎ uşor
înconvoiatǎ, care înlesneşte sprijinirea instrumentului de corpul executantului.

În Ţara Vrancei, vioara are 5-7 corzi subţiri de rezonanţǎ legate de „bumb”, trecute pe sub
cordar şi limbǎ, sprijinite pe cǎluş şi pe prǎguş metalic. Corzile sunt acordate cu un numǎr
corespunzǎtor de cuie de lemn şi dau o sonoritate deosebitǎ instrumentului, prin amplificarea anumitor
sunete.

3. MARI VIOLONIŞTI ROMÂNI

George Enescu a rǎmas în conştiinţa publicului ca „luceafǎrul” muzicii româneşti deoarece a

fost deopotrivǎ maestru al interpretǎrii, compoziţiei şi dirijatului, fiind cel mai mare muzician român.
S-a nǎscut în satul Liveni din ţinuturile Dorohoiului la 19 august 1881, într-o casǎ modestǎ. Tatǎl sǎu,
Costache Enescu se dedicase învǎţǎmântului şi era un om cult, iar mama, nǎscutǎ Cosmovici, avea
preocupǎri muzicale, adesea cântând acompaniindu-se la chitarǎ.

Fig. 1 George Enescu ( 1881- 1955 )

Marele muzician a afirmat muzica românescǎ pe plan universal, îmbinând armonios cuceririle
muzicii universale cu specificul nostru naţional. Muzica sa descrie frumuseţea moralǎ şi tǎria spiritualǎ
a poporului nostru şi este expresia unitǎţii dintre aspiraţiile naţionale şi general umane. Lucrǎrile cele
mai cunoscute şi apreciate atât de criticii muzicali, cât şi de marele public sunt cele douǎ Rapsodii,

3
Suita I, opera Oedip, Sonatele nr. 2 şi 3 pentru vioarǎ şi pian, Sonatele 1 şi 3 pentru pian, Cvartetul cu
pian, Cvartetul de coarde nr.2 şi genialul „Cântec de lebǎdǎ”, cantata Vox Maris. Se mai adaugǎ cele
trei simfonii, dintre care Simfonia a III-a – în tonalitate Do major- este o meditaţie a compozitorului
asupra problemelor vieţii şi morţii.
Enescu rǎmâne o figurǎ proeminentǎ a culturii româneşti progresiste datoritǎ întregii sale
activitǎţi. În memoria lui G. Enescu, guvernul român a înfiinţat bursa “George Enescu” şi a instituit
Concursul şi Festivalul Internaţional “George Enescu”, care a avut loc din trei în trei ani, începând din
1958, la Bucureşti. Casa în care a locuit Enescu a devenit casă memorială; în capitală a luat fiinţă
Muzeul “George Enescu”, iar satul natal al artistului şi Filarmonica de stat din Bucureşti îi poartă
numele. George Enescu a fost membru al Academiei Române precum şi membru corespondent al
Academiei Franceze.

Un alt mare muzician şi violonist român a fost Ciprian Porumbescu a cǎrui muzicǎ este
strǎbǎtutǎ de cele mai profunde sentimente patriotice.

Fig. 2 Ciprian Porumbescu (1853- 1883 )

Un moment important în viaţa muzicianului a fost serbarea de la Putna, organizatǎ de România

Junǎ din Viena, unde s-au întâlnit români de pretutindeni cu prilejul împlinirii a 400 de ani ai ctitoriei
lui Ştefan cel Mare. La încheierea serbǎrii, Ciprian Porumbescu a spus: „Tatǎ, am cântat Românimei
întregi”.

Compozitorul a realizat o creaţie cu farmec poetic, strǎbǎtutǎ de accente de un puternic

dramatism, ca un simbol al reînvierii conştiinţei unui popor împilat de veacuri. Muzica lui Ciprian
Porumbescu cuprinde lucrǎri valoroase, cum sunt corurile: Pe-al nostru steag, Tricolorul, cantata
Altarul Mânǎstirii Putna ( pe versuri de Vasile Alexandri ), Balada pentru vioarǎ, opereta Crai nou.

Printre reprezentanţii de seamǎ ai generaţiei enesciene se aflǎ Paul Constantinescu, nǎscut la

Ploieşti în anul 1909. A fost fermecat de folclor, cântece de stranǎ şi de cântarea bizantinǎ, izbutind o
mare varietate modalǎ.

4
 Fig. 3 Paul Constantinescu ( 1909- 1963 )

Paul Constantinescu abordeazǎ aproape toate genurile muzicale: de la miniaturi pentru pian,
cello solo, vioarǎ, la concerte pentru vioarǎ şi orchestrǎ, pian şi orchestrǎ, culminând cu Triplul concert
pentru violinǎ, cello, pian şi orchestrǎ şi nu în ultimul rând, oratoriile în stil bizantin, operele O noapte
furtunoasǎ, Panǎ Lesnea Rusalim. Cea de-a doua este o operǎ pe libretul lui Victor Eftimiu şi este
inspiratǎ din evenimentele secolului al XVIII-lea, când Ţara Româneascǎ era jefuitǎ de stǎpânirea
otomanǎ şi de cǎtre boierii autohtoni. Aceastǎ lume de imagini, total diferitǎ de cea din O noapte
furtunoasǎ, a pus în faţa compozitorului cu totul alte probleme de creaţie determinate de conţinutul
lucrǎrii ( Popescu, Muşat popovici, 1991, p.83 ). Dintre lucrǎrile lui Paul Constantinescu trebuie
reţinute de asemenea, Toccata pentru pian, piesele corale Doinǎ şi joc, Bihoreana, Mǎrie, Mǎrie, dar
mai ales balada popularǎ pentru cor mixt Mioriţa, un poem liric cuceritor, de ample proporţii.

În întreaga sa creaţie, Paul Constantinescu a nǎzuit spre exprimarea unui profund umanism, a
optimismului, exuberanţei, umorului robust, izvorâte din firea şi sensibilitatea poporului român.
Muzicianul a avut o concepţie înaintatǎ asupra inspiraţiei din folclor, dar pe lângǎ aspectele de
continuitate cu tradiţia, creaţia lui Paul Constantinescu aduce elemente inovatoare în domeniul muzical.
Paul Constantinescu rǎmâne în istoria muzicii româneşti ( moare în 1963 la Bucureşti ) un simbol, un
model pentru tinerii compozitori care s-au inspirat din muzica sa.

4. CONSTRUCŢIA VIORII

Secretul sunetului viorii constǎ nu numai în mǎestria violonistului de a produce sunete muzicale
într-o armonie perfectǎ, ci şi în mǎestria celui care o construieşte, un rol primordial având materialele
alese pentru acest instrument muzical.

Vioara este un instrument muzical cu corzi şi arcuş. Constituitǎ din 71 elemenete din lemn,
lipite sau asamblate unele cu altele, ea are 4 corzi acordate în cvintǎ şi sunt frecate cu un arcuş sau
ciupite cu indexul în pizzicato.

5
 Fig. 4 Vioara

TABELUL 1. Componentele viorii

NUMĂR COMPONENTĂ DENUMIREA COMPONENTEI

DIN DESEN
1 FAŢĂ
3 FILEU
4 ECLISE
5,6,7 BOLTA
8 GAURĂ DE REZONANŢĂ
9 CĂLUŞ

6
 10 CORZI
11 GÂT
12 CAP
13 CHEI
14 PRĂGUŞ
15 CORDAR
16 BĂRBIE
17 ŞA
18 CLEMĂ
19 ACORDORI
20 BUTON

Principalele pǎrţi ale viorii sunt faţa, numitǎ şi burtǎ, pântece, placa din faţǎ, placa de rezonanţǎ
( 1 ), spatele, eclisele ( 4 ), gâtul ( 11 ), limba, capul ( 12 ) în formǎ de spiralǎ, cap de leu etc., cordarul (
15 ) cu acordorii ( 19 ), cǎluşul ( 9 ), corzile ( 10 ), bǎrbia ( 16 ). Faţa, spatele, eclisele sunt îmbinate
pentru a forma cutia de rezonanţǎ. În interiorul acesteia se aflǎ bara de bas, care este lipitǎ pe faţǎ în
partea dreaptǎ a cǎluşului şi popul, aceste elemente ale viorii având rol important pentru transmisia
sunetului şi de asemenea dau o rezistenţǎ suplimentarǎ structurii faţǎ de presiunea exercitatǎ de corzi.
La cutia de rezonanţǎ se mai aflǎ şaua ( 17 ), clema ( 18 ), şi butonul ( 20 ). Fileul ( 3 ) al cutiei de
rezonanţǎ are atât rol decorativ, cât şi rolul de a creşte rezistenţa viorii la şocuri mecanice.

Faţa viorii sau placa de rezonanţǎ este adesea fǎcutǎ din douǎ bucǎţi de molid lipite în sensul
lungimii fibrelor de lemn, este bombatǎ ( bolta 5, 6, 7 ) şi prevǎzutǎ cu douǎ orificii în formǎ de „f”,
gǎurile de rezonanţǎ ( 8 ), care au rolul de a libera vibraţiile provenind de la cutia de rezonanţǎ. La
nivelul cǎluşului, vioara are forma literei C, cu scobitura spre interior pentru a permite trecerea
arcuşului.
Corzile pornesc de la cordar, trec peste cordar, sunt suspendate peste limbǎ şi se terminǎ la cuie
sau chei ( 13 ) unde sunt ataşate. Pentru a reda sunetele muzicale, muzicianul face diferite înclinǎri,
plasând degetele mâinii stângi pe arcuş şi apǎsând din nou limba. Corzile sunt în vibraţie şi produc
sunetul când muzicianul trage arcuşul peste ele la un unghi drept, lângǎ cǎluş.

Lutierul verificǎ întotdeauna lemnul destinat construcţiei viorii prin lovituri uşoare, iar nota
produsǎ îl informeazǎ asupra calitǎţii lemnului. Momentul tăierii, care se face în perioada de cea mai
profundă hibernare, este hotărâtor pentru modul în care se va comporta lemnul sub influenţa variaţiilor
de temperatură şi umiditate din atmosferă.

Molidul pentru faţă este tăiat întotdeauna radial, spre deosebire de paltin care poate fi tăiat
radial sau tangenţial. Faţa şi fundul pot fi confecţionate fie dintr-o bucată, fie din două în funcţie de
grosimea butucului, depozitarea fiind un element important pentru uscarea naturală a lemnului, care
durează minimum 5 ani.

Faţa viorii se confecţioneazǎ din molid de rezonanţǎ. Arborele nu se alege la întâmplare; se

alege un copac cu vârsta de 150- 200 de ani, crescut relativ izolat de alţi arbori, acolo unde rǎsare
soarele şi pe o pantǎ înclinatǎ, de 50- 70 de grade. De asemenea, copacul trebuie sǎ aibǎ 3- 5 rǎdǎcini
puternice la vedere. Lemnul de molid poate fi înlocuit cu lemn de pin sau larice, iar paltinul cu platan,
castan- porcesc, specii exotice. Tot din molid se realizeazǎ bara, popul, contraeclisele, colţurile, butucii.

7
 Spatele viorii se confecţioneazǎ din paltin, şi el un lemn cu foarte bune proprietǎţi acustice, dar
şi alte specii lemnoase cum ar fi arţarul, folosit şi pentru eclise şi gât. Arţarul este ales deoarece nu este
un lemn greu, este dur şi elastic în acelaşi timp. Plopul şi frasinul, folosiţi de vechii lutieri nu mai sunt
folosiţi pentru cǎ au lemnul prea moale şi sunetele sunt joase. Limba, cordarul, bǎrbia şi cheile sunt din
lemn de abanos, dar acestea din urmǎ pot fi realizate şi din lemn de palisandru.

Pentru a putea fabrica o vioarǎ, lutierul confecţioneazǎ forme şi şabloane: pentru conturul feţei,
pentru gǎurile în „F”, pentru grosimea bolţii, pentru cap. Faţa este adesea din douǎ bucǎţi ca sǎ asigure
simetrie fibrelor de o parte şi de alta a axei, iar acest lucru din motive de sonoritate, în timp ce spatele
poate fi din una sau douǎ piese.

Lungimea unei viori este variabilǎ. O vioarǎ de talie cea mai mare este destinatǎ adulţilor şi
mǎsoarǎ în general 59 cm, de la buton la extremitatea capului, iar lungimea cutiei de rezonanţǎ este
cuprinsǎ între 35 şi 36 cm. Existǎ o scarǎ neproporţionalǎ a lungimii viorilor, viorile mai mici fiind
destinate copiilor. Ele sunt confirmate cel puţin de la mijlocul secolului al XIX- lea.

Timpul necesar fabricǎrii unei viori este dificil a fi estimat, cǎci el depinde de experienţa
artizanului. Se considerǎ cǎ un artist consacrat fabricǎ o vioarǎ în 30- 45 de zile, lemnul fiind deja
uscat. Etapa cea mai lungǎ de realizat este lǎcuirea, pentru cǎ fiecare din straturile de lac sunt aplicate
numai dupǎ uscarea anteriorului, în condiţiile în care se aplicǎ şi 30 de straturi de lac.

Preţul unei viori este foarte variabil şi depinde în primul rând de costul materiilor prime şi
materialelor folosite, la acestea adǎugându-se şi alte costuri, precum plata forţei de muncǎ. Bineînţeles,
o vioarǎ construitǎ dupǎ metode tradiţionale va fi mai scumpǎ decât cele fabricate industrial, la fel cum
o vioarǎ Stravidarius sau Amati valoreazǎ milioane de dolari, un preţ incomparabil cu preţul viorilor
din zilele noastre.

5. RELAŢIA EDUCAŢIE MUZICALĂ- EDUCAŢIE TEHNOLOGICĂ

Muzica a avut dintotdeauna un rol imens în viaţa societăţii. Această artă are nobila menire de a
modela cele mai frumoase trăsături psihice, morale şi intelectuale ale oamenilor. De aceea toate marile
civilizaţii au acordat muzicii o atenţie deosebită.

Educaţia tehnologicǎ este o activitate pedagogică complexă având ca obiectiv central întregirea
personalităţii elevilor cu elemente etice-morale, precum şi formarea şi dezvoltarea capacităţilor
generale în scopul creării în conştiinţa lor a unui echilibru necesar între pregătirea lor ştiinţificǎ şi
tehnicǎ. Toate acestea conduc către formarea de capacităţi, eliminând inutila informaţie teoretizată în
exces atât de dragă unora. Mai mult, latura formativă a educaţiei tehnologice este completată cu
deschiderea interdisciplinară caracteristică tehnologiei.

Aparent, educaţia tehnologicǎ nu are nicio legǎturǎ cu muzica şi educaţia muzicalǎ, însǎ
analizând posibilele raporturi între cele douǎ se poate observa existenţa unei legǎturi indestructibile,
generatǎ de faptul cǎ muzica de calitate se obţine nu numai datoritǎ mǎestriei interpretative, ci şi
datoritǎ mǎestriei celor care construiesc instrumetele muzicale.

Şcolii româneşti îi revine nobila misiune de a oferi tinerilor toate oportunitǎţile în vederea
continuǎrii pregǎtirii în funcţie de interesele educabililor, dar şi de valenţele lor aptitudinale deoarece

8
fiecare elev are un potenţial mai mult sau mai puţin cunoscut pentru unul din profilurile filierei
vocaţionale.

Astfel, încǎ din cele mai mici clase elevii încep sǎ-şi formeze deprinderi muzicale, iar educaţia
tehnologicǎ este disciplina în cadrul cǎreia elevii îşi pot realiza instrumentele muzicale de care au
nevoie. De la simple fluiere, triangluri sau ţitere ei pot construi sub atenta îndrumare a profesorului de
educaţie tehnologicǎ instrumente mai complexe cum ar fi nobila vioarǎ.

BIBLIOGRAFIE

[ 1 ] Coetzee, Chris, Violin. An easy guide, Connaught, New Holland Publishers (UK), London, 2003.
[ 2 ] Csire, Iosif, Principii de orchestraţie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999.
[ 3 ] Giuleanu, Victor, Tratat de teoria muzicii, Editura Muzicalǎ, Bucureşti, 1986.
[ 4 ] Oprea, Gheorghe; Agapie, Larisa, Folclor muzical românesc, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
1995.
[ 5 ] Popa, D.Marcel, Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1996.
[ 6 ] Sora, Alina, Lucrare metodico- ştiinţificş pentru acordarea gradului didactic I- Vioara, UTCB- DPPD, Bucureşti,
2011, pp. 6-16.