Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)...

227
linie LEGISLAȚIA UNIUNII EUROPENE

Evelina Oprina, Vasile Bo zeșan

Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)...

RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR DIN

PERSPECTIVA REGULAMENTULUI (UE) NR. 1215/2012
AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI DIN
12 DECEMBRIE 2012 PRIVIND COMPETENȚA JUDICIARĂ,
RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ÎN
MATERIE CIVILĂ ȘI COMERCIALĂ

* **
dr. EVELINA OPRINA VASILE BOZEȘAN
Judecător – Tribunalul Ilfov Judecător – Tribunalul Teleorman
Prof. univ. – Facultatea de Științe
Juridice și Administrative,
Universitatea Creștină
„Dimitrie Cantemir” București

ABSTRACT

In order to achieve the objective of free circulation of civil and commercial

judgments, as part of the process of judicial cooperation in civil matters, it was
adopted the Regulation (EU) No 1215/2012 of the European Parliament and of the
Council of 12 December 2012 on jurisdiction and the recognition and enforcement
of judgments in civil and commercial matters which shall apply only to actions
brought, to authentic instruments formally drawn up or registered and to court
settlements approved or concluded on or after 10 January 2015.
In spite of the fact that the Council Regulation (EC) No 44/2001 of 22
December 2000 which regulated the same matters, has significantly contributed to
the development of an area of the free circulation of judgments, certain differences
between national rules governing jurisdiction and recognition of judgments have
been constantly hindering the effectiveness of the access to justice of the Union’s
members.
In regard to such difficulties, the Regulation (EC) No 44/2001 shall be
superseded by Regulation (EU) No 1215/2012 whose provisions are aimed at
unifying the rules of conflicts of jurisdiction in civil and commercial matters and at
ensuring rapid and simple recognition and enforcement of judgments given in a
Member State.
For that purpose, the new Regulation (EU) No 1215/2012 has brought, in the
matters of recognition and enforcement, not only necessary clarifications but also
substantial changes, such as the exclusion of the requirement of a declaration of
*
e-mail: evelinaoprina@yahoo.com
**
e-mail: v_bozesan@yahoo.com
228 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
enforceability. Moreover, a short analysis of its provisions is required regarding
several aspects, such as the refusal of recognition and enforcement, the applicable
procedure, the transitional provisions and the circumstances in which Regulation
(EC) No 44/2001 shall continue to apply even after 10 January 2015.

Key words: regulation; recognition; enforcement; enforceable judgment; refusal of

recognition; refusal of enforcement.

1. Necesitatea adoptării, importanța și efectele noului regulament

În domeniul cooperării judiciare civile, prevăzută de art. 81 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene1 („TFUE” în continuare, prescurtat), a fost
adoptat la data 12 decembrie 2012 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al
Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea
și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („RUE nr. 1215/2012” în
continuare, prescurtat)2, care a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al
Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („RCE nr. 44/2001” în
continuare, prescurtat)3.
Adoptarea RUE nr. 1215/2012 s-a impus din considerente legate de
imposibilitatea realizării în mod satisfăcător de către statele membre a obiectivului
privind libera circulație a hotărârilor, astfel încât, apreciindu-se că un asemenea
obiectiv poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, era necesară adoptarea de
măsuri corespunzătoare potrivit principiului subsidiarității4 și cu respectarea
principiului proporționalității5 (art. 5 TFUE).
În pofida faptului că, așa cum se menționează în preambulul noului regulament
[paragr. (1)], aplicarea RCE nr. 44/2001 este una satisfăcătoare, totuși, având în

1
Potrivit art. 81 alin. 1 și 2 lit. (a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(ex-articolul 65 din Tratatul de instituire a Comunității Europene) („TCE” în continuare, prescurtat):
„Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe
principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate
include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative
ale statelor membre. În înțelesul alin. (1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru
buna funcționare a pieței interne, care urmăresc să asigure: (a) recunoașterea reciprocă între statele
membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare și executarea acestora.”
2
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 351 din 20 decembrie 2012.
3
Publicat în Journal officiel des Communautes européennes L 12 din 16 ianuarie 2001.
4
Spre deosebire de subsidiaritatea de tip complementar pe care se întemeiază competența Curții
Europene a Drepturilor Omului (care intervine doar în cazul în care autoritățile naționale nu au asigurat
respectarea prevederilor Convenției), subsidiaritatea la nivelul Uniunii este una de tip concurențial,
având ca scop stabilirea nivelului adecvat de intervenție în domeniile competențelor partajate între UE
și statele membre (a se vedea I. Cambrea ș.a., Dicționar de Drepturile Omului. Adnotat cu
jurisprudență 1957–2013, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 668).
5
Pentru explicații și jurisprudență CJUE privind RUE nr. 1215/2012, a se vedea Ș.-A. Stănescu,
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudență CJUE. Competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, Editura Hamangiu, București,
2015.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 229
linie
vedere diferențele dintre normele interne care reglementează recunoașterea și
executarea hotărârilor, este de dorit să se îmbunătățească aplicarea anumitor
dispoziții ale regulamentului în scopul de a facilita și mai mult libera circulație a
hotărârilor și să se îmbunătățească în continuare accesul la justiție.
În acest sens, RUE nr. 1215/2012 nu doar ameliorează și clarifică dispozițiile
în vigoare privind recunoașterea și executarea hotărârilor, dar, totodată, reformează
instituții reglementate de RCE nr. 44/2001, cum ar fi executarea măsurilor provizorii
sau înlăturarea procedurii de exequatur, pentru a permite recunoașterea și executarea
directă a hotărârii în statul membru solicitat. Noile prevederi menite să simplifice
procedurile de recunoaștere și executare aduc cu sine necesitatea precizării, în
consecință, a căilor prin care debitorului i se recunosc posibilități reale de a-și
formula apărările și de a invoca motivele de refuz al recunoașterii și executării
hotărârii pronunțate împotriva sa.
Importanța procedurilor de recunoaștere și executare a hotărârilor în statele
membre pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă
și comercială a determinat opțiunea reglementării acestora pe calea regulamentului –
instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă6. Astfel,
normele RUE nr. 1215/2012 fiind „necondiționate” și „complete” se vor aplica
direct fără a mai fi nevoie de o transpunere legislativă în dreptul intern
(aplicabilitate directă), tot astfel cum acestea creează și recunosc în favoarea
particularilor drepturi pe care le pot invoca direct în fața instanțelor/autorităților
naționale (efect direct)7.

2. Domeniu de aplicare
În privința domeniului său de aplicare, RUE nr. 1215/2012 aduce clarificări și
ajustări față de RCE nr. 44/2001, impuse, pe de o parte, de soluțiile jurisprudențiale
ale Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE” în continuare, prescurtat) prin care
s-a procedat la interpretarea dispozițiilor regulamentului, iar, pe de altă parte, de
adoptarea unor acte comunitare care acoperă domenii specifice.
În ceea ce privește aplicabilitatea ratione materiae a noului regulament, art. 1
alin. 1 teza I le circumscrie la „materia civilă și comercială”8, indiferent de natura
instanței. Regulamentul nu se aplică:
a) în materie fiscală, vamală sau administrativă;

6
Potrivit art. 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE), „Regulamentul are aplicabilitate generală.
Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.”
7
Pentru analiza distincției dintre „efectul direct” și „aplicabilitatea directă” a normelor
juridice comunitare, a se vedea G. Isaac, M. Blanquet, Droit général de l’Union européenne, 10e
édition, Sirey, Dalloz, 2012, p. 376.
8
„Noțiunea de materie civilă și comercială nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă
trimitere la dreptul intern al unuia sau altuia dintre aceste state. Noțiunea respectivă trebuie
considerată o noțiune autonomă care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la sistemul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul
sistemelor juridice naționale.” L. Zaharia, D. Zeca, Cooperarea judiciară în materie civilă și
comercială în Uniunea Europeană (colectiv de autori), Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 9.
230 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
b) răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea
autorității publice (acta iure imperii)9;
c) în ceea ce privește starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile
patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate
prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei10;
d) falimentelor, procedurilor privind lichidarea societăților insolvabile sau a
altor persoane juridice, acordurilor amiabile, concordatelor sau procedurilor
similare11;
e) în ceea ce privește securitatea socială;
f) arbitrajului12;
g) obligațiilor de întreținere care decurg dintr-o relație de familie, de rudenie,
de căsătorie sau de alianță13;
h) în ceea ce privește testamentele și succesiunile, inclusiv obligațiile de
întreținere rezultate ca urmare a unui deces14;
Așa cum s-a arătat în doctrină15, RUE nr. 1215/2012 constituie dreptul comun
în materia recunoașterii și executării hotărârilor străine pronunțate în statele
membre, fiind aplicabil ori de câte ori ipoteza analizată nu se încadrează în domeniul
special al unui alt regulament.
9
Prevederea este una nouă în raport cu RCE nr. 44/2001, însă interpretarea dispozițiilor acestui
regulament a fost în sensul excluderii din domeniul său de aplicare a actelor statului emise/dispuse în
virtutea autorității sale publice. Astfel, s-a reținut că „problema caracterului legal sau ilegal al actelor
de autoritate publică, ce constituie fundamentul acțiunii principale, privește natura acestor acte, iar nu
materia în care acestea se încadrează. Din moment ce această materie în sine trebuie considerată ca
neintrând în domeniul de aplicare a convenției, caracterul ilegal al unor astfel de acte nu poate
justifica o interpretare diferită” (CJCE, Hot. din 15 februarie 2007, Lechouritou și alții c. Dimosiotis
Omospondiakis Dimokratias tis Germanias, C-292/05, disponibilă pe http://curia.europa.eu/juris/
liste.jsf?language=ro&num=C-292/05).
10
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene L 338 din 23 decembrie 2003.
11
Domeniul este acoperit de Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de
insolvență, publicat în Journal officiel des Communautes Européennes L 160 din 30 iunie 2000.
12
În paragr. (12) din preambulul regulamentului se arată că nu ar trebui să se aducă atingere
competenței instanțelor din statele membre de a hotărî cu privire la recunoașterea și executarea
sentințelor arbitrale în conformitate cu Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 („Convenția de la New York din 1958”), care
primează asupra prezentului regulament.
13
Obligațiile de întreținere sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament în
urma adoptării Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de
obligații de întreținere, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 7 din 10 ianuarie 2009.
14
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de
succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene L 201 din 27 iulie 2012, p. 107–134.
15
A. Tabacu, Recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în statele membre, potrivit
Regulamentului (UE) nr. 1215 din 12 decembrie 2012, în „Revista română de executare silită”
nr. 1/2014.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 231
linie
Privitor la actele ce pot face obiectul recunoașterii și executării, sunt avute în
vedere, în primul rând, hotărârile pronunțate în statele membre cărora li se aplică
prezentul regulament16, care, prin art. 2 lit. (a) reiterează că noțiunea de „hotărâre”
semnifică „o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de
denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanță sau un mandat de
executare, precum și o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanței a
cheltuielilor de judecată”, constatându-se, în raport cu art. 32 din RCE nr. 44/2001,
o precizare a definiției prin menționarea „decretului” și a „ordinului”, care pot fi,
astfel, subsumate noțiunii de „hotărâre”.
Rămânând în domeniul de aplicare al noului regulament, art. 2 lit. (a) prevede
că în sensul capitolului III privitor la recunoaștere și executare „hotărâre” include
măsurile provizorii și de conservare dispuse de o instanță care, în temeiul
prezentului regulament, este competentă să judece cauza pe fond17. În acest context,
se impune realizarea unei corelații cu prevederile art. 35 din RUE nr. 1215/2012,
sens în care învederăm că măsurile dispuse în temeiul acestui din urmă text nu se
constituie într-o derogare de la art. 2 lit. (a), ci trebuie interpretate în sensul că
hotărârea care cuprinde o măsură provizorie sau de conservare pronunțată de o
instanță dintr-un stat membru chiar necompetentă să soluționeze litigiul pe fond va
produce efecte exclusiv pe teritoriul statului membru respectiv, nefiind susceptibilă
de recunoaștere și executare în alte state membre18.
În interpretarea RCE nr. 44/2001 s-a arătat că „atât timp cât Regulamentul
(CE) nr. 44/2001 nu exclude posibilitatea recunoașterii și încuviințării unei hotărâri
cu caracter provizoriu, iar recurentul nu invocă și mai ales nu probează o situație
de excepție, în sensul art. 34–35 din regulament, trebuie să (se) recunoască efectele
acestei ordonanțe (prin care s-au dispus măsuri provizorii – s.n.)”19.
Totuși, raportat la exigența garantării dreptului la apărare al pârâtului-debitor
în cadrul procedurilor finalizate cu pronunțarea unor măsuri provizorii în statul de
origine ce ar urma să fie aplicate în statul solicitat, în doctrina conturată prin
raportare la RCE nr. 44/2001 s-a susținut, întemeiat, că „nu vor intra în sfera
hotărârilor ce fac obiectul de aplicare a Regulamentului încheierile/hotărârile date

16
În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei anexat la
TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, care nu i se adresează și
nu i se aplică, fără a aduce atingere posibilității aplicării de către Danemarca a modificărilor la
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 în temeiul articolului 3 al Acordului din 19 octombrie 2005 dintre
Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, publicat în Journal officiel des
Communautes Européennes L 299 din 16 noiembrie 2005.
17
Noțiunea nu include însă măsurile provizorii, inclusiv de conservare, dispuse de o astfel de
instanță, fără citarea pârâtului, cu excepția cazului în care hotărârea care cuprinde măsura este
notificată sau comunicată pârâtului înaintea executării.
18
În același sens, Ș.-A. Stănescu, op. cit., p. 37.
19
C. Ap. București, Dec. civ. nr. 992/2010, nepublicată, apud L. Zaharia, D. Zeca, Cooperarea
judiciară în materie civilă și comercială în Uniunea Europeană (colectiv de autori), Editura C.H.
Beck, București, 2014, p. 74.
232 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
în materie de măsuri asigurătorii, de conservare sau cu execuție vremelnică, emise
ex parte”20.
În acest sens, paragr. (33) din preambulul RUE nr. 1215/2012 prevede că
măsurile provizorii, inclusiv cele de conservare, dispuse de o astfel de instanță fără
citarea pârâtului nu ar trebui să fie recunoscute și executate în temeiul prezentului
regulament, cu excepția cazului în care hotărârea ce conține măsura îi este notificată
sau comunicată pârâtului înainte de executare.
În sfera de aplicare a RUE nr. 1215/2012 sunt cuprinse și tranzacțiile judiciare
[care au fost aprobate de o instanță a unui stat membru sau au fost încheiate în fața
unei instanțe a unui stat membru în cursul unei proceduri – art. 2 lit. (b)], precum și
actele autentice [în sensul art. 2 lit. (c), act autentic înseamnă actul care a fost
întocmit sau înregistrat în mod oficial ca act autentic în statul membru de origine și a
cărui autenticitate se referă la semnătura și conținutul actului autentic și a fost
stabilită de către o autoritate publică sau orice altă autoritate abilitată să facă acest
lucru].

3. Procedura recunoașterii
Potrivit art. 36 alin. (1) din RUE nr. 1215/2012, hotărârile judecătorești
pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi
necesară vreo procedură specială.
Cu toate că art. 36 din noul regulament nu mai uzitează formularea art. 33
alin. (2) din RCE nr. 44/2001 privitoare la existența unei „contestații”, subliniem că
interesul invocării recunoașterii în statul membru solicitat a unei hotărâri pronunțate
în alt stat membru (de origine) nu se justifică decât în condițiile existenței unei
contestări (judiciare sau extrajudiciare) a hotărârii invocate.
În condițiile în care, pe de o parte, recunoașterea hotărârilor operează de drept,
fără vreo procedură specială [art. 36 alin. (1) din RUE nr. 1215/2012], iar, pe de altă
parte, alin. (2) al art. 36 al aceluiași regulament face vorbire de „orice persoană
interesată”, rezultă că pentru recurgerea la procedura recunoașterii persoana care
invocă o hotărâre străină în statul solicitat are interesul de a înlătura impedimentele
care decurg din contestarea hotărârii sale.
În acest sens, RUE nr. 1215/2012 aduce clarificări cu privire la contextele și
căile prin care se poate realiza – nu recunoașterea hotărârii, întrucât aceasta operează
în virtutea regulamentului, fără a fi necesară vreo procedură specială –, ci
constatarea existenței sau absenței motivelor de refuz al recunoașterii.
Astfel, din punct de vedere al căii procedurale alese de parte, menționăm că o
primă cale este cea principală [art. 36 alin. (2)], când persoana care se prevalează de
hotărârea străină are interesul de a solicita și obține „constatarea absenței motivelor
pentru refuzul recunoașterii”. În această ipoteză, persoana va uza de procedura
prevăzută în capitolul III secțiunea 3 subsecțiunea 2 aplicabilă soluționării cererii de

20
G. Răducan, Câteva aspecte privind recunoașterea și executarea hotărârilor emise într-un
stat membru al Uniunii Europene conform Regulamentului CE nr. 44/2001 („Bruxelles I”), în „Revista
română de executare silită” nr. 4/2009, p. 90.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 233
linie
refuz al executării, cerere care se depune la instanța comunicată Comisiei, în temeiul
art. 75 lit. (a) din regulament.
O altă cale prin care instanța din statul membru solicitat ajunge să se pronunțe
asupra existenței sau absenței motivelor de refuz al recunoașterii este cea
incidentală, în care persoana împotriva căreia este invocată hotărârea străină invocă
existența motivelor de refuz al recunoașterii, urmând ca instanța în fața căreia se
ridică această chestiune să se pronunțe asupra acesteia [art. 36 alin. (2)].
Se observă că noul regulament se distinge în preciziune față de RCE
nr. 44/2001, acesta din urmă operând cu distincțiile dintre invocarea recunoașterii pe
cale principală [art. 33 alin. (2)] și, respectiv, invocarea recunoașterii pe cale
incidentală [alin. (3)].
Dimpotrivă, RUE nr. 1215/2012, în acord cu principiul potrivit căruia
„hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte
state membre fără a fi necesară vreo procedură specială”, prevede în art. 36
alin. (2) că solicitarea creditorului vizează „constatarea absenței motivelor pentru
refuzul recunoașterii”, distingându-se, astfel, de formularea uzitată de art. 33
alin. (2) din RCE nr. 44/2001 care face vorbire de solicitarea „ca hotărârea să fie
recunoscută”.
O astfel de precizare este în acord cu mecanismul prin care hotărârile străine
ajung să-și producă efectele pe teritoriul unui alt stat membru, scop în care este
suficientă o simplă invocare a acesteia în statul membru solicitat21, urmând ca doar
când există interesul (determinat de o eventuală contestație/contestare din partea
pârâtului) să se solicite constatarea absenței motivelor de refuz. Într-adevăr, atât
pentru procedura recunoașterii (constatarea absenței motivelor de refuz), cât și
pentru cea privind refuzul recunoașterii (constatarea existenței motivelor de refuz),
regulamentul prevede expres că acestea se declanșează la cererea persoanei
interesate [art. 36 alin. (2), art. 45 alin. (1), art. 46 alin. (1) rap. la art. 45 alin. (4)].
Ca atare, în sensul RUE nr. 1215/2012, problema recunoașterii hotărârilor
străine se ridică în fața instanțelor din statul membru solicitat în următoarele ipoteze
și prin următoarele căi:
a) pe cale principală, când creditorul solicită să se constate absența motivelor
pentru refuzul recunoașterii [art. 36 alin. (1)];
b) pe cale principală, când debitorul solicită constatarea refuzului
recunoașterii [art. 45 alin. (4)];
c) pe cale incidentală, când debitorul acționat în temeiul hotărârii străine
invocă existența motivelor de refuz al recunoașterii [art. 36 alin. (3)].
21
Art. 37 din RUE nr. 1215/2012 prevede că „(1) O parte care dorește să invoce într-un stat
membru o hotărâre pronunțată în alt stat membru prezintă: (a) o copie a hotărârii care să întrunească
condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și (b) un certificat eliberat în conformitate
cu articolul 53. (2) Instanța sau autoritatea în fața căreia este invocată hotărârea pronunțată într-un
alt stat membru poate, dacă este necesar, să solicite părții care o invocă să furnizeze, în conformitate
cu articolul 57, o traducere sau o transcriere a conținutului certificatului menționat la alineatul (1)
litera (b). Instanța sau autoritatea poate solicita părții furnizarea unei traduceri a hotărârii în locul
traducerii conținutului certificatului dacă nu poate să continue procedura în lipsa traducerii
respective.”
234 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
Sub aspectul competenței de soluționare a cererilor anterior menționate,
precizăm că, atunci când acestea sunt formulate pe cale principală, atât cererea
creditorului de constatare a absenței motivelor de recunoaștere, cât și cererea
debitorului de constatare a motivelor de refuz al recunoașterii sunt de competența
tribunalului22 ca instanță indicată Comisiei de statul român potrivit art. 75 lit. (a) din
regulament. De menționat în acest context este că, potrivit art. 47 alin. (2) din RUE
nr. 1215/2012, procedura de refuz al executării, în măsura în care nu este
reglementată de prezentul regulament, se determină conform legislației statului
membru solicitat.
Sub aspect procedural, solicitantul va furniza instanței o copie a hotărârii și,
dacă este cazul, o traducere sau o transcriere a acesteia, instanța putând să se
dispenseze de prezentarea acestor documente în cazul în care le deține deja sau în
cazul în care nu consideră rezonabilă furnizarea acestora de către solicitant. În acest
din urmă caz, instanța poate solicita celeilalte părți să furnizeze respectivele
documente.
Partea care solicită recunoașterea sau refuzul recunoașterii hotărârii pronunțate
într-un alt stat membru nu are obligația de a avea o adresă poștală în statul membru
solicitat. Partea respectivă nu are nici obligația de a avea un reprezentant autorizat în
statul membru solicitat, cu excepția cazului în care numirea unui astfel de
reprezentant este obligatorie, indiferent de cetățenia sau domiciliul părților.
În ceea ce privește motivele de refuz de recunoaștere, art. 45 enumeră
următoarele circumstanțe:
a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a
statului membru solicitat;
b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a
instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util
și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția
cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut
posibilitatea să o facă;
c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași
părți în statul membru solicitat;
d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un
alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o acțiune având același
obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească
condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat;
e) dacă hotărârea contravine:
– capitolului II secțiunile 3, 4 sau 5, în măsura în care pârâtul era deținătorul
poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare, partea
vătămată, consumatorul sau angajatul;
– capitolului II secțiunea 6.
22
Extras din „Informații care trebuie comunicate Comisiei” în aplicarea Regulamentului (UE)
nr. 1215/2012, sursa Ministerul Justiției, nepublicat, apud A. Tabacu, Recunoașterea și executarea
hotărârilor pronunțate în statele membre, potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215 din 12 decembrie
2012, în „Revista română de executare silită” nr. 1/2014, p. 116–127.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 235
linie
Regulamentul menționează că, la verificarea temeiurilor de competență
prevăzute la lit. (e), instanța căreia i-a fost transmisă cererea este obligată să respecte
constatările de fapt pe baza cărora instanța de origine și-a întemeiat competența,
aptitudine de soluționare ce nu poate fi revizuită sub nicio formă de instanța învestită
cu soluționarea cererii în materie de refuz de recunoaștere, și aceasta fără a se aduce
atingere dispozițiilor lit. (e).
Mai trebuie precizat că, referitor la normele în materie de competență, criteriul
ordinii publice prevăzut la lit. (a) nu poate fi aplicat, ceea ce înseamnă că lit. (a)
exclude de la aplicare orice motiv de refuz de recunoaștere care ar presupune
invocarea nerespectării vreunei norme de competență, în acest din urmă caz
devenind exclusiv incidentă lit. (e), cu condiționările impuse de aceasta.
Asupra cererii de constatare a (absenței) motivelor de refuz al recunoașterii,
instanța se pronunță fără întârziere.
Împotriva deciziei privind cererea de constatare a motivelor de refuz al
recunoașterii sau a absenței motivelor de refuz, oricare dintre părți poate exercita o
cale de atac, care se introduce la instanța (curtea de apel, în cazul statului român) pe
care statul membru în cauză a comunicat-o Comisiei, în temeiul art. 75 lit. (b), ca
fiind instanța la care se introduce o astfel de cale de atac.
Decizia pronunțată cu privire la calea de atac poate fi contestată și printr-o cale
de atac ulterioară doar în cazul în care instanțele înaintea cărora ar putea fi introdusă
respectiva cale de atac ulterioară au fost comunicate Comisiei de către statul
membru respectiv, în temeiul art. 75 lit. (c).
În cazul în care refuzul recunoașterii se invocă pe cale incidentală, în fața unei
instanțe dintr-un stat membru, art. 36 alin. (3) din RUE nr. 1215/2012 prevede că
„instanța respectivă este competentă să se pronunțe asupra chestiunii respective”.
Așadar, competența de a verifica și de a se pronunța asupra existenței sau
inexistenței motivelor de refuz al recunoașterii poate reveni nu doar tribunalului [ca
instanță indicată de statul român în condițiile art. 75 lit. (a)] sau curții de apel [ca
instanță care soluționează calea de atac și indicată potrivit art. 75 lit. (b)], ci și
celorlalte instanțe (inclusiv judecătoria), în situațiile în care existența unor motive de
refuz al recunoașterii se ridică pe cale incidentală de persoana împotriva căreia se
invocă hotărârea străină.
Instanța căreia i se transmite o cerere de refuz al recunoașterii sau instanța în
fața căreia este introdusă o cale de atac poate să suspende acțiunea, dacă împotriva
hotărârii a fost introdusă o cale de atac ordinară în statul membru de origine sau dacă
termenul pentru introducerea acesteia nu a expirat încă. În acest ultim caz, instanța
poate specifica termenul în care poate fi introdusă o astfel de cale de atac. De
menționat în acest context este faptul că, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată
în Irlanda, Cipru sau în Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru
de origine este considerată cale de atac ordinară.

4. Procedura executării
Art. 24 pct. 5 din RUE nr. 1215/2012 prevede că, în ceea ce privește
executarea hotărârilor, au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților,
236 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată
hotărârea.
Pentru atingerea obiectivului privind libera circulație a hotărârilor pronunțate
în materie civilă, precum și cel al diminuării duratei și costurilor litigiilor
transfrontaliere, noul regulament a urmărit eliminarea hotărârii de încuviințare a
executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat, întrucât o
hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi
fost pronunțată în statul membru solicitat.
În acest sens, art. 39 din RUE nr. 1215/2012 prevede că „o hotărâre
pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este
executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a
executării”.
Prin aceasta se elimină procedura de exequatur prevăzută de RCE nr. 44/2001
privind încuviințarea executării pe teritoriul statului membru solicitat.
Trebuie precizat că procedura de încuviințare a executării pe teritoriul
României a unei hotărâri străine pronunțate de un stat membru – prevăzută de RCE
nr. 44/2001 – vizează conferirea caracterului executoriu acestei hotărâri și
posibilitatea folosirii acesteia pe teritoriul României, prin punerea în executare silită
împotriva debitorului urmărit. Totodată, așa cum s-a subliniat în doctrină23, „această
procedură nu trebuie confundată cu formalitatea încuviințării executării silite
reglementată de dispozițiile art. 666 C.pr.civ., procedura de exequatur asigurând
creditorului numai posibilitatea de a cere urmărirea silită a hotărârii străine pe
teritoriul României, în condițiile prevăzute de reglementarea internă”.
În această paradigmă trebuie interpretată și dispoziția art. XIII din Legea
nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative
conexe24 care prevede că „dispozițiile privitoare la încuviințarea executării silite a
hotărârilor, inclusiv arbitrale, străine rămân aplicabile”.
Acest text, ce reprezintă o dispoziție de punere în aplicare a prevederilor
noului act normativ intern, este de natură a deschide contextul unor discuții relative
la raportul cu RCE nr. 44/2001, cu RUE nr. 1215/2012, dar și cu dispozițiile cărții
a VII-a din Codul de procedură civilă, intitulată „Procesul civil internațional”.
Astfel, pe de o parte, prin raportare la RCE nr. 44/2001, încă aplicabil, astfel
cum vom detalia în cele ce urmează, textul art. XIII din Legea nr. 138/2014 are în
vedere dispozițiile privitoare la procedura specială de constituire a titlului
executoriu, și nicidecum cele privind formalitatea încuviințării executării silite,
reglementată de art. 666 C.pr.civ. Ca atare, atât timp cât RCE nr. 44/2001 continuă
să-și producă efectele ratione temporis și ratione materiae, procedura de exequatur
este aplicabilă pentru a conferi, pe teritoriul României, caracter executoriu

23
E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I, Teoria generală și
procedurile execuționale, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 319.
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 237
linie
hotărârilor străine urmând ca, subsecvent, să fie executate conform reglementării
interne, cu luarea în considerare a modificărilor produse prin Legea nr. 138/2014.
Precizarea este de natură a înlătura o posibilă interpretare eronată a
dispozițiilor art. XIII al Legii nr. 138/2014, în sensul că, urmare modificărilor
operate prin această lege, doar executările silite a titlurilor executorii interne ar fi
sustrase încuviințării de către executorul judecătoresc (în noua formă a art. 666
C.pr.civ.), iar cele privind titlurile străine ar fi necesar a fi încuviințate de către
executorul judecătoresc. O asemenea interpretare, pe de o parte, ar pune în mod
vădit eronat semnul egalității între procedura de exequatur și încuviințarea executării
silite, conform procedurii interne, iar, pe de altă parte, s-ar ajunge la o inacceptabilă
diferență de regim juridic în planul cerințelor necesare pentru punerea în executare,
între titlurile executorii străine (pentru care ar fi necesară „încuviințarea” de către
executorul judecătoresc) și titlurile executorii interne pentru a căror executare
încuviințarea se realizează de către executorul judecătoresc (art. 666 C.pr.civ.,
republicat la 10 aprilie 2015).
Așadar, formalitatea de încuviințare a executării silite, reglementată de
prevederile RCE nr. 44/2001, se circumscrie procedurii de obținere pe teritoriul
României a titlului executoriu, formalitate în lipsa căreia nu se poate discuta despre
existența unui asemenea înscris care să poată fundamenta declanșarea unei eventuale
executări silite, în condițiile reglementate exclusiv de procedura națională.
În privința corelației dispoziției art. XIII din Legea nr. 138/2014 cu RUE
nr. 1215/2012, menționăm că reglementarea textului analizat se justifică prin
raportare la dispozițiile cărții a VII-a din Codul de procedură civilă, intitulată
„Procesul civil internațional”, în sensul că în ipoteza hotărârilor judecătorești străine
pronunțate în state nemembre ale Uniunii Europene urmează să se aplice prevederile
cuprinse în Codul de procedură civilă, acestea neintrând în câmpul de aplicare a
regulamentului european, astfel încât, pentru valabila constituire pe teritoriul
României a titlului executoriu, va fi nevoie în continuare de parcurgerea, în prealabil
declanșării executării silite, a procedurii de încuviințare a executării silite, în scop de
emitere a titlului executoriu, după regulile instituite de procedura națională.
Pe de altă parte, în acest context, se impune a readuce din nou în discuție
împrejurarea că RUE nr. 1215/2012 nu se aplică în materie de arbitraj, ceea ce
înseamnă că, prin raportare la paragraful (12) din acest regulament, corelația acestui
regulament cu prevederile art. XIII din Legea nr. 138/2014 urmează a fi făcută
exclusiv sub aspectul hotărârilor judecătorești străine, iar nu și a celor arbitrale
străine, care vor rămâne guvernate fie de Convenția de la New York din 1958, fie de
prevederile cărții a VII-a, titlul IV din Codul de procedură civilă.
Un alt aspect ce trebuie precizat legat de procedura de executare a hotărârilor
străine vizează corelația dintre art. 24 pct. 5 din RUE nr. 1215/2012 relativ la
competența exclusivă a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia urmează să
fie executată hotărârea și art. 39 din regulament privitor la caracterul executoriu al
hotărârii străine, în sensul că termenul „executoriu” vizează exclusiv puterea unei
hotărâri străine apte de a fundamenta declanșarea executării silite, iar nu înseși
238 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
condițiile în care o asemenea hotărâre va fi adusă în concret la îndeplinire pe
teritoriul unui alt stat membru solicitat.

5. Aplicarea în timp a celor două regulamente

Raportat la aplicarea în timp a celor două regulamente, urmează ca titlurile
executorii străine cărora le este aplicabil RCE nr. 44/2001 să parcurgă procedura de
exequatur prevăzută de acest act, iar ulterior vor fi executate conform reglementării
interne (învestire cu formulă executorie, dacă acestea sunt alte titluri decât hotărâri
judecătorești, în condițiile art. 641, și, respectiv, încuviințarea executării silite de
către executorul judecătoresc, potrivit art. 666 C.pr.civ.), iar titlurile executorii
străine cărora le va fi aplicabil RUE nr. 1215/2012 nu vor mai fi supuse procedurii
de exequatur, urmând a fi executate în condițiile procedurii execuționale
reglementate de dreptul intern (art. 641 și, respectiv, art. 666 C.pr.civ.).
Într-adevăr, eliminând procedura de exequatur, RUE nr. 1215/2012 prevede că
„o hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru
solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul
membru solicitat” [art. 41 alin. (1) teza a II-a], urmând, astfel, ca hotărârea să fie
pusă în executare potrivit procedurii interne reglementate de legislația statului
membru solicitat [art. 41 alin. (1) teza I], cu respectarea dispozițiilor regulamentului,
în special cele privitoare la înscrisurile ce trebuie prezentate sau procedura privind
refuzul recunoașterii și executării.
Astfel, potrivit art. 42 din RUE nr. 1215/2012 „în scopul executării într-un
stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează
autorității competente de executare: (a) o copie a hotărârii, care întrunește
condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia; și (b) certificatul
eliberat în conformitate cu articolul 53, care atestă că hotărârea este executorie și
care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații
relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea
dobânzii”.
Dacă este necesar, autoritatea de executare competentă poate să solicite
reclamantului să furnizeze, în conformitate cu articolul 57, o traducere sau o
transcriere a conținutului certificatului [art. 42 alin. (3)], însă impunerea în sarcina
solicitantului de a furniza o traducere a înseși hotărârii care se execută este posibilă
doar în cazul în care procedura de executare nu poate continua în lipsa traducerii
respective [art. 42 alin. (4)].
Se impune în acest context clarificarea noțiunii de „autoritate competentă de
executare” cu care operează art. 42 din regulament, noțiune care transpusă pe planul
legislației naționale vizează executorul judecătoresc, potrivit art. 623 C.pr.civ., text
care conferă acestui organism plenitudine de competență în ceea ce privește punerea
în executare silită a titlurilor executorii, cu excepțiile expres menționate.
Așa cum am arătat, în temeiul RUE nr. 1215/2012 pot fi puse în executare și
hotărâri pronunțate în alt stat membru care conțin măsuri provizorii și de conservare,
caz în care este necesar ca solicitantul să furnizeze autorității de executare: (a) o
copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 239
linie
acesteia; (b) certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care conține o
descriere a măsurii și care atestă că instanța este competentă să judece cauza pe fond
și că hotărârea este executorie în statul membru de origine25; (c) dovada notificării
sau comunicării hotărârii, în cazul în care măsura a fost dispusă fără ca pârâtul să fie
citat.
De asemenea, măsurile provizorii sau de conservare prevăzute de legislația
statului solicitat pot fi dispuse de autoritățile statului solicitat în procedura de
executare a unei hotărâri executorii străine (art. 40).
Înlăturarea procedurii de exequatur impune necesitatea respectării dreptului la
apărare al debitorului în procedurile de executare propriu-zisă.
Astfel, în cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate într-un
alt stat membru, certificatul emis conform art. 53 se notifică sau se comunică
persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de
executare. Certificatul este însoțit de hotărâre, dacă aceasta nu a fost deja notificată
sau comunicată persoanei respective.
Această notificare sau comunicare nu este necesară în cazul executării unei
măsuri de conservare dintr-o hotărâre sau în cazul în care persoana care solicită
executarea recurge la măsuri de conservare ce urmează a fi dispuse de autoritatea
statului membru solicitat.
Mai mult, în cazul în care persoana împotriva căreia se solicită executarea are
domiciliul în alt stat membru decât statul membru de origine, persoana respectivă
poate solicita o traducere a hotărârii pentru a contesta executarea, dacă hotărârea nu
este scrisă sau nu este însoțită de o traducere în una dintre următoarele limbi: (a) o
limbă pe care persoana respectivă o înțelege; sau (b) limba oficială a statului
membru în care își are domiciliul sau, dacă în statul membru respectiv există mai
multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului unde își
are domiciliul.
Totuși nu va putea solicita și obține o astfel de traducere debitorul căruia i-a
fost deja notificată sau comunicată hotărârea în una dintre limbile menționate
anterior sau este însoțită de o traducere în una dintre aceste limbi.
Asemănător recunoașterii, persoana împotriva căreia se solicită executarea
poate formula cerere de refuz al executării, care se depune la instanța comunicată
Comisiei de statul membru solicitat potrivit art. 75 lit. (a), urmându-se aceeași
procedură prevăzută pentru soluționarea cererilor formulate, pe cale principală, de
constatare a motivelor de refuz al recunoașterii și, respectiv, de constatare a absenței
motivelor de refuz al recunoașterii.
Solicitantul furnizează instanței o copie a hotărârii și, dacă este cazul, o
traducere sau o transcriere a acesteia. Instanța poate să se dispenseze de prezentarea
documentelor menționate la primul paragraf în cazul în care le deține deja sau în
cazul în care nu consideră rezonabilă furnizarea acestora de către solicitant. În cel

25
La cererea oricărei părți interesate instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul
prevăzut în anexa I la regulament.
240 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
de-al doilea caz, instanța poate solicita celeilalte părți să furnizeze respectivele
documente.
Partea care solicită refuzul executării hotărârii pronunțate într-un alt stat
membru nu are obligația de a avea o adresă poștală în statul membru solicitat.
De menționat este faptul că procedura de refuz al executării reglementată de
art. 44–51 din RUE nr. 1215/2012 se completează cu reglementările interne ale
statului solicitat.
Instanța se pronunță fără întârziere în privința cererii de refuz, iar hotărârea
este supusă căii de atac formulate la instanța indicată Comisiei de către fiecare stat
membru, potrivit art. 75 lit. (b), iar decizia acesteia din urmă poate fi supusă,
eventual, unei căi de atac ulterioare instanței superioare, doar în cazul în care statul
membru solicitat a indicat Comisiei o astfel de instanță conform art. 75 lit. (c).
Refuzul executării intervine pentru motivele prevăzute de art. 45 alin. (1) din
RUE nr. 1215/2012, și anume:
(a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a
statului membru solicitat26;
(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă27, dacă actul de sesizare
a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp
util și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu
excepția cazului28 în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci
când a avut posibilitatea să o facă;
(c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași
părți în statul membru solicitat;
(d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un
alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o acțiune având același
obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească
condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat; sau
(e) dacă hotărârea contravine: (i) normelor RUE nr. 1215/2012 privitoare la
competența judiciară în materie de asigurări, în materia contractelor încheiate cu
consumatorii sau în materia contractelor individuale de muncă, însă doar în măsura
în care pârâtul era deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul

26
Acest criteriu al ordinii publice nu poate fi aplicat normelor în materie de competență. De
asemenea, executarea actului autentic poate fi refuzată numai dacă este vădit contrară ordinii publice
(ordre public) a statului membru solicitat.
27
Motivul de refuz întemeiat pe faptul că „hotărârea a fost pronunțată în lipsă” este unul nou
în raport cu motivele enumerate în art. 34 din RCE nr. 44/2001, având în vedere că, deși acest motiv
este incident și în privința recunoașterii, eliminarea procedurii de exequatur impune exigența asigurării
dreptului la apărare al debitorului în cazul în care acesta nu a participat la procedura judiciară care a
condus la obținerea titlului ce se execută împotriva sa.
28
Remarcăm că traducerea în limba română a art. 45 alin. (1) lit. (b) din RUE nr. 1215/2012 a
expresiei „cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus...” este una acurată, ce face inteligibil și
lipsit de echivoc textul respectiv, în consonanță cu sensul expresiei din limba engleză „unless the
defendant failed to commence proceedings...”, spre deosebire de traducerea aceleiași expresii din
cuprinsul art. 34 pct. 2 din RCE nr. 44/2001 în care s-a reținut formula „dacă pârâtul nu a introdus o
acțiune...”, care nu este lipsită de o anumită ambiguitate.
Recunoașterea și executarea hotărârilor din perspectiva Regulamentului (UE)... 241
linie
contractului de asigurare, partea vătămată, consumatorul sau angajatul; (ii) normelor
RUE nr. 1215/2012 privitoare la competența exclusivă.
Remarcăm că RUE nr. 1215/2012, spre deosebire de RCE nr. 44/2001,
prevede printre motivele refuzului (recunoașterii) executării și pe cel privind
încălcarea normelor de competență exclusivă sau a celei incidente în domenii de
natură a proteja persoanele care au calitatea de asigurați, consumatori, angajați, părți
vătămate.
Instanța în fața căreia se formulează o cerere de refuz al executării (sau
recunoașterii) sau instanța în fața căreia este introdusă o cale de atac împotriva
hotărârii pronunțate în procedura refuzului poate să suspende acțiunea, dacă
împotriva hotărârii a fost introdusă o cale de atac ordinară în statul membru de
origine sau dacă termenul pentru introducerea acesteia nu a expirat încă.
În niciun caz însă, hotărârea pronunțată într-un stat membru nu poate face
obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru solicitat.
Cu privire la efectele ratione temporis ale RUE nr. 1215/2012, acesta se aplică
numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în
mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau
după această dată.
Pentru asigurarea continuității între Convenția de la Bruxelles din 1968,
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și prezentul regulament, s-a prevăzut că, deși prin
art. 80 din RUE nr. 1215/2012 se abrogă RCE nr. 44/2001, acesta din urmă va
continua să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate,
actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare
aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 și care intră în domeniul de
aplicare al regulamentului respectiv [art. 66 alin. (2) din RUE nr. 1215/2012].
Prin urmare, coroborând alin. (1) și (2) ale art. 66 din RUE nr. 1215/2012, se
constată că momentul de referință în aplicarea noului regulament este momentul
declanșării procedurii judiciare în care se pronunță hotărârea (și nu momentul
pronunțării acesteia) ce urmează a fi recunoscută și executată, precum și momentul
întocmirii sau înregistrării în mod oficial a actelor autentice, tot astfel cum în
privința tranzacțiilor judiciare urmează a avea relevanță momentul încheierii și
aprobării acestora.
Această concluzie se impune atât în raport cu formularea neechivocă a art. 66
alin. (1) din RUE nr. 1215/2012, care face vorbire de acțiuni „intentate... la 10
ianuarie 2015 sau după această dată”, cât și cu opțiunea de reglementare, în sensul
că acest text nu mai cuprinde excepțiile prevăzute de art. 66 din RCE nr. 44/2001,
care, deși asemenea noului regulament se referă la acțiuni „intentate... după intrarea
în vigoare a acestuia” [alin. (1)], permite totuși aplicarea sa cu privire la hotărâri
pronunțate după intrarea sa în vigoare, dar în cadrul unor proceduri declanșate
anterior [alin. (2)]29.

29
În interpretarea art. 66 alin. (2) din RCE nr. 44/2001 s-a arătat că „art. 66 alin. (2) din
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că pentru ca acest regulament să fie
aplicabil este necesar ca, în momentul pronunțării acestei hotărâri, regulamentul să fi fost în vigoare
242 Evelina Oprina, Vasile Bozeșan
linie
6. Concluzii
În final, subliniem că prin adoptarea RUE nr. 1215/2012 s-a realizat o
simplificare a formalităților pe care le implică procedura recunoașterii și
încuviințării executării hotărârilor judecătorești, în scopul unei mai rapide și facile
proceduri de aducere la îndeplinire a hotărârilor pronunțate în statele membre,
contribuind în acest fel la creșterea încrederii în administrarea justiției la nivelul
Uniunii Europene.
Cu privire la efectele ratione temporis ale RUE nr. 1215/2012, acesta se aplică
numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în
mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau
după această dată, momentul de referință în aplicarea noului regulament fiind,
așadar, cel al declanșării procedurii judiciare în care se pronunță hotărârea ce
urmează a fi recunoscută și executată, iar nu momentul pronunțării acesteia, precum
și momentul întocmirii sau înregistrării în mod oficial a actelor autentice, tot astfel
cum în privința tranzacțiilor judiciare urmează a avea relevanță momentul încheierii
și aprobării acestora.
Pe de altă parte, este de evidențiat și necesitatea înțelegerii și interpretării
corecte a prevederilor noului regulament, în special sub aspectul faptului că
eliminarea formalității încuviințării executării nu presupune suprimarea procedurii
reglementate de art. 666 C.pr.civ., ci doar cerința suplimentară de constituire pe
teritoriul României a titlului executoriu. În niciun caz noul regulament recent intrat
în vigoare nu constituie o derogare de la prevederile naționale în ceea ce privește
procedura execuțională de urmat, care, în conformitate cu cele evocate în cuprinsul
articolului, rămân a fi aplicate potrivit legislației statului membru solicitat.

atât în statul membru de origine, cât și în statul membru solicitat” (CJUE, Hot. din 21 iunie 2012,
C-514/10, Wolf Naturproducte GmbH c. SEWAR spol. s.r.o.).
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.