Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad

Facultatea de Ştiinţe Juridice

Principiile fundamentale ale procesului penal

Nume şi prenume: Butean Casian Laurenţiu

Anul III
Semestrul I
Noţiunea de principiu fundamental al dreptului procesual penal
Pentru a-şi atinge scopul definit în art. 1 C.pr.pen., procesul penal trebuie reglementat în
concordanţă cu anumite idei şi reguli de bază, desfăşurarea completă a cauzei penale fiind
subordonată cerinţelor majore de realizare în condiţii optime a scopului şi sarcinilor justiţiei
penale.
            Noţiunea de principiu al dreptului procesual penal reprezintă o categorie teoretică cu
largi implicaţii practice care s-a conturat din cele mai vechi timpuri şi s-a adaptat schimbărilor
sociale şi de politică penală intervenite, perfecţionându-se continuu.
            Principiile dreptului procesual penal sintezizează cele mai importante reguli care
trebuie să conducă activitatea de stabilire a răspunderii penale a celor ce se fac vinovaţi de
săvârşirea unor infracţiuni, condiţiile în care poate fi angajată această răspundere,        (numai
pe calea unui proces penal desfăşurat conform legii), şi aplicarea pedepselor prevăzute de
legea penală materială pentru a se asigura atât prevenţiunea generală, cât şi prevenţiunea
specială.

            Principiile procesului penal prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică. De

aceste reguli direguitoare trebuie să ţină seama însuşi legiuitorul în activitatea sa de edictare
sau modificare a legilor, iar instituţiile ce compun şi dau conţinut procesului penal trebuie să
fie conforme exigenţelor stabilite prin aceşti piloni care susţin ca o fundaţie solidă
reglementarea logică şi coerentă a normelor procesual penale. Aceste principii sunt
importante şi pentru practica judiciară, organele judiciare (poliţie judiciară, parchete, instanţe
judecătoreşti) şi avocaţii fiind puşi câteodată în situaţii complexe şi complicate care nu sunt
integral reglementate sau cu privire la care nu există norme juridice. În aceste cazuri, toţi
aceşti participanţi la procesul penal vor suplini „tăcerea legii” prin apelul la principiile care
orientează în mod habitual activitatea normativă şi cea judiciară.
În acest fel, de lege lata, procesul penal este guvernat de următoarele principii directoare:
stricta legalitate, care încadrează procesul penal prin intermediul legiuitorului, prezumţia de
nevinovăţie, aflarea adevărului, oficialitatea, rolul activ al organelor judiciare, nemijlocirea,
garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului la apărare,
limba în care se desfăşoară procesul penal; la acestea, doctrina a adăugat alte câteva principii
prevăzute de Constituţie, cum este dreptul la un proces echitabil şi operativitatea demersului
judiciar (art. 21 din Constituţie) sau desprinse din Convenţia europeană, universal
recunoscute, cum este principiul egalităţii armelor.
            Interdependenţa dintre aceste reguli de bază ale dreptului procesual penal conferă
fiecărei reguli în parte rostul său la un întreg pe care îl formează, toate având importanţa lor
particulară în construcţia legală şi principială a procesului penal.
Toate aceste principii interacţionează în vederea realizării scopului procesului
penal.  Totodată, procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la
educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Principiul legalităţii procesului penal

            Principiul legalităţii  procesului penal (nulla justitia sine lege) este o transpunere pe

plan particular, în materie procesual penală, a principiului general al legalităţii consacrat
expres în art. 1 alin. 5 din Constituţie, unde se prevede că „respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

              El este consacrat ca o regulă de bază a procesului penal în art. 2 C.pr.pen. şi pretinde

ca procesul penal să se desfăşoare, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată,
potrivit legii. Legalitatea este mai mult decât un principiu explicit al procesului penal,
întinderea sa acoperind întreaga activitate judiciară inclusă în normele procesual penale.

           Ca un corolar al acestui principiu în materia organizării judiciare, funcţionează

principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai legii – art. 2 alin. 3 din Statutul
magistraţilor - precum şi principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege” – art.
16 alin. 2 din Constituţia revizuită. Potrivit art. 2 alin. 3 din Statutul magistraţilor, judecătorii
sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali, în timp ce procurorii se
bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. Supremaţia legii în activitatea de
judecată şi organizarea unui sistem jurisdicţional legal, de drept comun şi fără caracter
excepţional, care permite folosirea căilor de atac reprezintă o caracteristică a sistemului
procesual român.

          De asemenea, tot cu valoare de principiu este edictată şi norma din art. 2  alin. 1 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară din România, potrivit căreia justiţia se
înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

  Principiul aflării adevărului

            Potrivit art. 5 C.pr.pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea

adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului.

            Adevărul trebuie aflat numai în condiţiile prevăzute de lege, fără ca necesităţile

principiului să poată depăşi legalitatea şi cadrul impus de aceasta, oricât de dificil ar fi pentru
organul judiciar să elucideze cauza penală. Descoperirea adevărului trebuie să formeze o
pemanentă preocupare în toate momentele şi actele procesului. Aflarea adevărului cu privire
la faptele şi împrejurările cauzei vizează:

- constatarea existenţei sau inexistenţei faptei care face obiectul procesul penal;

- cunoaşterea împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârşit fapta,
forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat;

- cunoaşterea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului vizează:

- stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;

- cunoaşterea datelor de identitate, de stare civilă, materială, antecedente, deci orice
împrejurări care conduc la cunoaşterea personalităţii inculpatului. În acest scop, efectuarea
referatului de evaluare a învinuiţilor sau inculpaţilor care intră în atribuţiile Serviciilor de
probaţiune care funcţionează pe lângă Tribunale apare ca relevant, el fiind obligatoriu în
cauzele cu infractori minori.

Pentru ca aceste deziderate să fie atinse, organele judiciare penale trebuie să aibă o pregătire
profesională calificată care se va reflecta în aprecierea corectă a fiecărei probe, o corectitudine
certă în administrarea probelor şi în consemnarea lor în actele procedurale, pentru a evita
erorile şi denaturările, precum şi o obiectivitate deplină necesară înlăturării ideilor
preconcepute de vinovăţie.

  Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie a fost inserată în Titlul I, Capitolul I al părţii generale, prin Legea
nr. 281/2003, și de Noul Cod  în art. 4 care prevede că orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Prezumţia de
nevinovăţie este ridicată la rangul de principiu constituţional în art. 23 pct. 11 din Constituţia
revizuită, formularea fiind inversată: “ până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. În această viziune, prezumţia de
nevinovăţie apare ca o garanţie procesuală cu caracter constituţional acordată celui acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni (învinuit sau inculpat). Ea transpune în practică cerinţa conform
căreia nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere, decât pe bază de probe şi îşi găseşte
funcţionalitatea în aproape toate instituţiile procesuale fundamentale, cum sunt: punerea în
mişcare a acţiunii penale; exercitarea acţiunii civile; luarea unor măsuri procesuale; trimiterea
în judecată; pronunţarea hotărârii; folosirea căilor de atac prevăzute de lege etc. (11)

            Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă de drept în

secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din anul 1789, care în art. 9 a statuat că „orice om trebuie considerat nevinovat
până la probarea culpabilităţii sale”.

            Ulterior a fost înscrisă şi în reglementările internaţionale privind drepturile omului,

mai întâi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 11, şi doi ani mai târziu în art. 6
par. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale care stipuleză că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

            Această prezumţie este prevăzută şi în materia probelor (art. 66 C.pr.pen.), astfel
că învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi
dovedească nevinovăţia, iar în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul
are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

            Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în procesul penal împotriva

arbitrariului în stabilirea şi tragerea la răspundere penală. Ea stă la baza tuturor garanţiilor
procesuale legate de protecţia celui anchetat în procesul penal, care în acest fel se situează pe
o poziţie de egalitate cu celelalte părţi şi cu acuzatorul public. Prezumţia de nevinovăţie este
strâns legată de imperativul aflării adevărului şi de dovedirea certă a împrejurărilor cauzei,
astfel încât o hotărâre judecătorească care pedepseşte pe cel a cărui vinovăţie este probată să
reflecte adevărul.
          În ceea ce priveşte respectarea prezumţiei de nevinovăţie de către ziarişti, în România
prezentului se poate constata că în cauzele puternic mediatizate, presa este deseori acuzată că
influenţează în mod direct soluţiile justiţiei în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale,
dispunerea arestării preventive, trimiterea în judecată etc.. Această “justiţie spectacol” face ca
unele procese să fie instruite practic de mass-media, cu violarea continuă a prezumţiei de
nevinovăţie. În acest context se pune problema respectării prezumţiei de nevinovăţie în
procesul penal fără a fi lezată libertatea presei, o altă coordonată a democraţiei. Amestecul în
libertatea presei este admisibil numai dacă această ingerinţă este prevăzută de lege, răspunde
unui scop legitim şi este necesară în societatea democratică (de pildă, pentru a asigura
independenţa judecătorilor). Pe de altă parte, presa, prin reprezentaţii săi, are minima obligaţie
de a respecta o anumită deontologie profesională, şi de a nu crea ştiri senzaţie referitoare la
infracţiuni comise de demnitari sau persoane publice, fără a considera acea persoană
nevinovată până când justiţia penală se va pronunţa. Rolul ei este pur şi simplu de informare,
nu şi de jurisdicţie.

            Prezumţia de nevinovăţie este una relativă şi poate să fie răsturnată prin proba
contrară, constând în probe certe de vinovăţie, pentru ca astfel să fie neutralizat principiul in
dubio pro reo. Prin urmare, în caz de condamnare, instanţa trebuie să îşi motiveze hotărârea
pe baza unor probe certe, care să dovedească vinovăţia fără echivoc, deoarece dubiile
existente se interpretează în favoarea inculpatului.

  Dreptul la un proces echitabil (art. 8 C.pr.pen)

            Dreptul la un proces echitabil are o importanţă covârşitoare şi ocupă un loc central

într-o societate democratică şi într-un stat de drept. El reprezintă un ideal de justiţie adevărată,
făcută cu respectarea drepturilor omului, o condiţie sine qua non a unei justiţii moderne.

            Acest principiu a fost consacrat expres într-o dispoziţie constituţională, art. 21 alin. 3
din Constituţia revizuită, fiind împrumutat din Convenţia europeană care în art. 6 par. 1
stipulează dreptul la un proces echitabil, potrivit căruia orice persoană are dreptul de a fi
judecată în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Dreptul la un proces echitabil constituie în
acelaşi timp o garanţie a exercitării celorlalte drepturi stipulate în Convenţie, iar garantarea lui
este de însăşi esenţa Convenţiei.

            Dreptul la un proces echitabil stabileşte cadrul în care pot fi exercitate drepturile
procesuale ale inculpatului, inclusiv dreptul la apărare prevăzut în par. 3 şi analizat anterior,
oferind garanţiile procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin
Convenţie. Aceste garanţii sunt: accesul liber la justiţie, echitabilitatea cauzei, publicitatea
procedurii de judecată, celeritatea judecăţii, jurisdicţia independentă şi imparţială.

            În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a
se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime,
garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. Ca mijloace
procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de procedură
civilă prevede cererea de chemare în judecată, precum şi căile ordinare şi extraordinare de
atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Codul de procedură penală prevede plângerea
prealabilă, căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale sau
căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti.
  Egalitatea persoanelor în procesul penal

            Principiul egalităţii în drepturi este înscris în art. 16 pct.1 şi 2 din Constituţia

României în care se arată că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări”, şi că „nimeni nu este mai presus de lege”.

            Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi
cu atât mai mult pe plan juridic. Egalitatea procesuală a tuturor participanţilor în cauzele
penale este o concretizare a principiului constituţional la o împrejurare particulară: procesul
penal.

            Pentru asigurarea acestei egalităţii între persoanele implicate în proceduri judiciare se
înscrie şi principiul accesului liber la justiţie. Potrivit art. 21 din Constituţie „orice persoană se
poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”,
nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

           Totodată, art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
prevede că “toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Justiţia
se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie
socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

            Practic, acest deziderat al egalităţii înseamnă că procesul penal se desfăşoară pentru

toate persoanele după aceleaşi reguli, iar părţile se bucură de aceleaşi drepturi, neputând fi
conferite privilegii procesuale, ori impuse restricţii procesuale.