Curierul Judiciar NR 4-2017

& &XULHUXO
-
-XGLFLDU

Cuprins
'FKVQTKCN &TGRV2WDNKE
ĨVGHCP&'#%107%QTPGN212#0QWN2TQKGEV #TVKEQNG
FG4GIWNKFGRTQEGFWTâCTDKVTCNâCNG%WTįKK +TKPC#.':'4GƀGEįKKEWRTKXKTGNCCVTKDWįKKNG
FG#TDKVTCL%QOGTEKCN+PVGTPCįKQPCN RTGHGEVWNWKÉPOCVGTKCCLWVQTWNWKFGUVCV
FGRGN¸PIâ%%+4
&TGRV2GPCN
0QWVâįK
#TVKEQNG
1CPC&+/+64+7%WTKGTNGIKUNCVKX 8CNGPVKP64+(#FTKCP2'64'#EVKXKVâįKNG
&CPKGNC+8#0#EVWCNKVCVGGWTQRGCPâ RTGNKOKPCTGTGCNK\CVGFGEâVTGGEJKRCFG
$QIFCP#74'5%7#EVWCNKVCVGKPVGTPCįKQPCNâ EGTEGVCTGÉPEC\WNEQPUVCVâTKK
KPHTCEįKWPKNQTFGEQTWRįKG
2TCEVKEâLWFKEKCTâPGWPKVCTâ
5KPVG\GFGLWTKURTWFGPįâŌKCPWCTKG
)GQTIKCPC67&14%CNGCFGCVCEÉORQVTKXC
ÉPEJGKGTKKRTKPECTGKPUVCPįCRGPCNâTGURKPIG %WTVGC%QPUVKVWįKQPCNâ
EGTGTGCFGUGUK\CTGC%WTįKK%QPUVKVWįKQPCNGEW
'NGPC5KOKPC6à0à5'5%7ĨVGHCP&'#%107
UQNWįKQPCTGCGZEGRįKGKFGPGEQPUVKVWįKQPCNKVCVG %WTVGC'WTQRGCPâC&TGRVWTKNQT1OWNWK
%QORGVGPįCFGUQNWįKQPCTG
8KEVQT%1056#06+0'5%7
%WTVGCFG,WUVKįKGC7PKWPKK'WTQRGPG
&TGRVWN#HCEGTKNQT
#WIWUVKPC&7/+64#Ĩ%7
+PUVCPįGFKP4GICVWN7PKVCN/CTKK$TKVCPKK
,WTKURTWFGPįâEQOGPVCVâ

.WOKPKįC)*'14)*'
+PXQECTGCWPGKETGCPįGÉPUWUįKPGTGCQRQ\KįKGK
ETGFKVQTWNWK*QVâT¸TGCCUQEKCįKNQTRTKXKVQCTG
+PUVTWOGPVG
NCFK\QNXCTGCUQEKGVâįKK&GUſKPįCTGCJQVâT¸TKK
%#$TCĩQX5GEįKCEKXKNâ #NGZCPFTC.WK\C+10'5%71RQXGUVGCEVWCNâ
&GEK\KCPT FGKWDKTGĩKWTâCTDKVTCLWN+%5+&ÉPOTGLGNG

EWPQVâFG5OCTCPFC#0)*'0+ FTGRVWNWK7'2CTVKEWNCTKVâįKNGEC\WNWK/KEWNC
&TGRV2TKXCV 2COƀGVG
,WTKURTWFGPįâEQOGPVCVâ /KJCK&+07$CNGPCCNDCUVTâ
'ZGTEKVCTGCWPGKEâKFGCVCEPGRTGXâ\WVGFG
NGIGFKHGTKVâFGEGCEQTGEVOGPįKQPCVâÉP +PFGZCNHCDGVKEĩKNGIKUNCVKX
FKURQ\KVKXWNJQVâT¸TKKCVCECVG
+%%,%QORNGVWNEQORGVGPVUâLWFGEG
TGEWTUWNÉPKPVGTGUWNNGIKK
&GEK\KCPT

EWPQVâFG.KXKW)JGQTIJG<+&#47
YYYEWTKGTWNLWFKEKCTTQ
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Colegiul de Redacţie - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curierul Judiciar nr. 4/2017
Colegiul de Redacţie
Dreptul Afacerilor Prof.univ.dr. Smaranda Angheni Facultatea de Drept, Universitatea „Titu
Maiorescu”, Bucureşti Drept Privat Conf.univ.dr. Adriana Almăşan Facultatea de Drept,
Universitatea Bucureşti Drept Procesual Civil Lect.univ.dr. Liviu-Gheorghe Zidaru
Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Dreptul Muncii Conf.univ.dr. Luminiţa Dima
Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Drept Internaţional Privat Lect.univ.dr. Şerban-
Alexandru Stănescu Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Dreptul Transporturilor
Conf.univ.dr. Andreea-Teodora Stănescu Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti
Dreptul Uniunii Europene Lect.univ.dr. Augustina Dumitraşcu Facultatea de Drept,
Universitatea Bucureşti Daniela Ivan Consultant “Persoprojet” Bruxelles, Belgia Drept
Public Prof.univ.dr. Dana Apostol Tofan Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Drept
Penal Prof.univ.dr. Cristina Rotaru Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Drept
Procesual Penal Prof.univ.dr. Constantin Sima Facultatea de Drept, Universitatea „Titu
Maiorescu”, Bucureşti Drept Constituţional Prof.univ.dr. Elena-Simina Tănăsescu Prof.univ.
dr. Ştefan Deaconu Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Drept Internaţional Public
Prof.univ.dr. Bogdan Aurescu Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Drept Penal
Internaţional Lect.univ.dr. Daniel Niţu Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca Drepturile Omului Victor H.D. Constantinescu Ministerul Justiţiei Practică
judiciară neunitară Drd. Răzvan Anghel Universitatea Bucureşti
Editor coordonator
Drd. Oana Dimitriu
cj@beck.ro
www.curieruljudiciar.ro
Acest document a fost tipărit din Legalis - www.legalis.ro - Copyright © 2017 Editura C.H. Beck
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Editorial - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Editorial
Noul Proiect de Reguli de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional
de pe lângă CCIR – în sprijinul mediului de afaceri –
Prof.univ.dr. Ştefan Deaconu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, Preşedinte

al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR; Avocat Cornel Popa, Partener
Ţuca, Zbârcea & Asociaţii, Membru, Colegiul de Conducere al Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă CCIR
Recent, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie

a României a publicat pe pagina sa de internet1 un nou Proiect de Reguli de procedură arbitrală
ce are ca obiectiv punerea în acord a funcţionării arbitrajului comercial din România cu aşteptările
mediului de afaceri, cu ale celui juridic şi cu cele mai bune practici europene şi internaţionale în
materie. Acest nou Proiect valorifică experienţa semnificativă acumulată la nivel naţional şi
internaţional în domeniul arbitrajului şi realizează o reformă solidă a funcţionării arbitrajului
comercial în România.
În procesul de redactare a Proiectului de Reguli s-a urmărit eficientizarea procedurii, accelerarea

acesteia şi sporirea calităţii procesului arbitral. Principalele noutăţi astfel aduse se referă la
următoarele aspecte:
a) sublinierea principiului autonomiei procedurale a părţilor şi arbitrilor. Potrivit art. 3 alin. (4) din
Proiect, în caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulile de procedură arbitrală, va
prevala, de regulă, voinţa părţilor, exprimată prin convenţia arbitrală. Art. 29 alin. (2) din Proiect
stabileşte ordinea de prioritate care va fi urmată pentru determinarea regulilor aplicabile
arbitrajului. Astfel, în primul rând va fi luată în considerare voinţa părţilor, apoi, în ordine: regulile
stabilite de tribunalul arbitral, regulile de procedură arbitrală sau, în lipsă, normele din Codul de
procedură civilă. În concret, va fi posibilă adoptarea oricărei proceduri se consideră nimerită în
raport de specificul cauzei, chiar dacă aceasta este diferită faţă de procedura urmată de
instanţele judecătoreşti sau cea stabilită de regulile de procedură arbitrală, câtă vreme nu se
încalcă dreptul la apărare şi normele imperative ale legii;
b) îmbunătăţirea gestiunii cauzei de către tribunalul arbitral, prin fixarea cerinţei de stabilire a unui
calendar procedural complet cu privire la acţiunile de îndeplinit în cauză. Una dintre primele şi
cele mai importante etape de parcurs de către tribunalul arbitral va fi conferinţa de administrare
a cauzei, reglementată de art. 32 din Proiect, moment la care urmează să se stabilească, între
altele, regulile procedurale aplicabile, precum şi calendarul procedural provizoriu pentru
desfăşurarea arbitrajului. Pentru a asigura succesul conferinţei de administrare a cauzei va fi
totuşi necesară cooperarea cu bună-credinţă a părţilor şi reprezentanţilor acestora, cât şi
exercitarea înţeleaptă de către tribunalul arbitral şi mai ales de către supraarbitru a autorităţii
conferite prin Proiectul de Reguli. Părţile vor avea obligaţia de a comunica în timp util o serie de
informaţii cu privire la apărările şi excepţiile pe care înţeleg să le folosească, probele invocate ori
cererile de chemare în judecată a altor persoane, aspecte prevăzute pe larg de art. 32 alin. (6) din
Proiect;
c) introducerea unei delimitări clare între faza scrisă şi cea orală a procesului arbitral, cu
accentuarea importanţei fazei scrise. Faza scrisă va include etapa depunerii cererii de arbitrare şi
a răspunsului la aceasta, precum şi etapa depunerii memoriilor dezvoltatoare ale părţilor. Se
intenţionează prin Proiect ca prin cererea de arbitrare şi răspuns să se ofere numai informaţiile
care sunt necesare pentru delimitarea cadrului arbitrajului, în timp ce argumentele, apărările şi
probele complete pe care părţile înţeleg să le folosească să fie prezentate prin memoriile
dezvoltatoare, pentru egalitate de tratament între părţi. Faza orală cuprinde audierile,
reglementate de art. 36 din Proiect. Acestea nu au caracter obligatoriu, ci vor avea loc numai
reglementate de art. 36 din Proiect. Acestea nu au caracter obligatoriu, ci vor avea loc numai
dacă acest lucru se solicită de către părţi sau se dispune de tribunalul arbitral;
d) stabilirea unei reglementări pentru arbitrajul multi-parte (una dintre problemele cele mai
dezbătute pe plan internaţional şi dificil de rezolvat din perspectiva respectării tuturor intereselor
implicate);
e) facilitarea administrării probelor, cu precădere în domeniul probei cu martori şi a celei cu

expertiza, care în practica actuală sunt de natură a pricinui mari întârzieri în dosare. Astfel,
conform art. 37 din Proiect, declaraţiile martorilor vor putea fi depuse şi în forma unor declaraţii
autentice sau sub legalizare de semnătură ori de atestare a identităţii de către avocat. Tribunalul
arbitral poate renunţa la prezentarea fizică a martorilor la audieri. În privinţa expertizei, se va
putea recurge la experţi propuşi de către părţi – art. 37 alin. (2) – sau desemnaţi de tribunalul
arbitral – art. 38 din Proiect;
f) reglementarea unei proceduri simplificate, care va fi aplicabilă în cauzele de valoare redusă (de
până la 50.000 lei) şi atunci când părţile convin în acest sens. Procedura este prevăzută de
Anexa V din Proiect. Pentru reducerea costurilor se prevede, ca regulă, numirea unui arbitru unic,
termene mai scurte, precum şi eliminarea unor etape din procedura arbitrală obişnuită;
g) introducerea instituţiei arbitrului de urgenţă, care va putea adopta măsuri asigurătorii şi

provizorii chiar înainte de constituirea tribunalului arbitral;
h) responsabilizarea suplimentară a membrilor tribunalului arbitral prin renunţarea la instituţia

arbitrului supleant şi întărirea rolului de administrare a procedurii deţinut de supraarbitru. Se
urmăreşte ca prin noile reguli să se reducă la minim numărul termenelor de arbitrare. Chestiunile
care ţin de aspectele organizatorice ale arbitrajului ar trebui să poată fi rezolvate prin
corespondenţă, evident cu respectarea dreptului la apărare a părţilor. Dispoziţiile date de
tribunalul arbitral vor fi reflectate în încheieri (art. 27 din Proiect), care vor putea fi emise oricând,
chiar şi între termene;
i) încurajarea arbitrilor să recurgă la tehnici de eficientizare a procedurii arbitrale, enumerate cu

titlu exemplificativ în Anexa IV a Proiectului, în scopul reducerii duratei procedurii şi a costurilor
asociate acesteia. Acestea includ, de pildă, bifurcarea procedurii arbitrale în una sau mai multe
etape (cum ar fi etapa stabilirii competenţei sau a existenţei condiţiilor pentru angajarea
răspunderii civile, urmată sau nu, după caz, de stabilirea întinderii financiare a prejudiciului),
identificarea unor probleme care pot fi soluţionate prin acordul părţilor, utilizarea de mijloace de
comunicare la distanţă pentru desfăşurarea audierilor etc.;
j) estomparea diferenţei de tratament dintre arbitrajul internaţional şi cel naţional, care, în

condiţiile integrării României în Uniunea Europeană şi spaţiul economic unic al acesteia, a devenit
în bună măsură superfluă.
La redactarea Proiectului s-au avut în vedere, pe lângă dispoziţiile legale aplicabile, atât
reglementările principalelor instituţii de arbitraj din Uniunea Europeană, cât şi cele ale Comisiei
Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional (CNUDCI), precum şi cele mai prestigioase
opinii doctrinare din România şi din mediul arbitrajului internaţional.
Prima versiune a Proiectului de Reguli a fost supusă în perioada noiembrie-decembrie 2016 unei
dezbateri preliminare cu membrii Colegiului Ştiinţific al Curţii de Arbitraj şi cu arbitrii înscrişi pe
lista Curţii. Observaţiile primite cu această ocazie au fost extrem de valoroase şi au fost avute în
vedere la redactarea unei noi versiuni de lucru a Proiectului.
Această din urmă formă este supusă dezbaterii publice în vederea stabilirii formei finale
a regulilor, care se doreşte să intre în vigoare până la sfârşitul anului 2017.
Este un proiect de reguli modern, adaptat mediului de afaceri şi în acord cu cele mai noi tendinţe
în domeniul arbitrajului comercial internaţional, apt să contribuie la o soluţionare rapidă şi
eficientă a litigiilor între comercianţi.
Note de subsol:
1: (https://arbitration.ccir.ro/Reguli_de_procedura_arbitrala_proiect.pdf)
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Curier legislativ - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curier legislativ
Acte normative publicate în Monitorul Oficial (actele sunt prezentate

selectiv)
M.Of. nr. 214 din 29 martie 2017
Legea nr. 32/2017 pentru modificarea art. 46 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001, precum şi pentru completarea art. 77 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali
Legea nr. 35/2017 privind completarea art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie
O.U.G. nr. 23/2017 pentru modificarea Legii dialogului social nr. 62/2011 şi a art. 11 alin. (2) lit. c)
din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social
Legea nr. 29/2017 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 32/2012 privind organismele de
plasament colectiv în valori mobiliare şi societăţile de administrare a investiţiilor, precum şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital
Legea nr. 30/2017 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Legea nr. 25/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat
Legea nr. 26/2017 privind aprobarea O.U.G. nr. 46/2016 pentru completarea Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal
Legea nr. 22/2017 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor şi al muniţiilor
Ordinul nr. 2422/2017 privind aplicarea prevederilor art. III alin. (11) din O.U.G. nr. 63/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru
stabilirea unor măsuri financiare
Legea nr. 17/2017 privind aprobarea O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe
Legea nr. 14/2017 privind respingerea O.U.G. nr. 10/2015 pentru completarea O.U.G. nr.
109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice
Legea nr. 12/2017 privind supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional
Legea nr. 11/2017 pentru modificarea alin. (4) al art. 262 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011
H.G. nr. 80/2017 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 717/2009 privind aprobarea normelor
de implementare a programului „Prima casă”
Curtea Constituţională (decizii de admitere)

Decizia nr. 61/2017
Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile Legii privind

procedura interpretării actelor normative sunt neconstituţionale.
Decizia nr. 44/2017 (cu opinie separată)
Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi ale art. 11
alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în
România sunt neconstituţionale.
Decizia nr. 68/2017 (cu opinie separată)
Constată că a existat şi există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public –
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi
Guvernul României, generat de acţiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie de a-şi aroga atribuţia de a verifica legalitatea şi
oportunitatea unui act normativ, respectiv O.U.G. nr. 13/2017, cu încălcarea competenţelor
constituţionale ale Guvernului şi Parlamentului, prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie
, respectiv ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie.
Decizia nr. 62/2017
Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru completarea O.U.G. nr.

50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituţională, în ansamblul său.
Decizia nr. 22/2017
Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că este neconstituţională soluţia legislativă

reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) C.proc.pen., care permite luarea măsurii arestului la
domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi
cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Decizia nr. 704/2016
Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală C.proc.pen., în
varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din O.U.G. nr. 18/2016 şi constată că soluţia
legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 C.proc.pen. este neconstituţională.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizii de admitere)

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 7/2017
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 4.403
/212/2016.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. VII din O.U.G. nr. 1/2016
pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi a unor acte normative
conexe, raportat la art. 640 şi art. 666 C.proc.civ., învestirea cu formulă executorie a biletului la
ordin se face în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite, iar nu ca o etapă prealabilă
distinctă.
Decizia nr. 10/2017
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în
Dosarul nr. 4.261/99/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr.
284/2010, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art.
12 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) şi art. 8
alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 1
alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru
familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate”, locurile de muncă, categoriile de personal,
mărimea concretă a sporurilor şi condiţiilor de acordare a acestora sunt cele stabilite prin
regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 547/2010, în conformitate cu prevederile
notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice.
Decizia nr. 4/2017
Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Tribunalul Caraş-
Severin prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 23.520/271/2014.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 109 din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 180 şi
181 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1.391/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 15 şi art. 21 din O.G. nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu
modificările şi completările ulterioare, poliţistul rutier poate încheia procesul-verbal de constatare
şi sancţionare a contravenţiei pe baza informaţiilor comunicate prin radio de către operatorul
radar, aflat în alt loc decât acela în care se afla poliţistul rutier.
Decizia nr. 2/2017
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr.
25.502/3/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art.
20 alin. (1) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în
proprietate industrială, republicată, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa
instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele
de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic
are şi calitatea de consilier în proprietate industrială.
Completul competent să judece recursul în interesul legii
Decizia nr. 1/2017
Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr.
448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, art. 115 alin. (1) lit. a) şi art. 133 alin. (1) din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi
metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului, raportate la art. 2 alin. (1) lit. b),
c) şi f), art. 8 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor
având ca obiect anularea hotărârilor comisiei pentru protecţia copilului de încadrare în grad şi tip
de handicap a copilului cu dizabilităţi revine tribunalelor – secţiile de contencios
administrativ/completele specializate în materia contenciosului administrativ.
Decizia nr. 2/2017
Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza I C.proc.civ
., recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă
încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce
urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Actualitate europeană - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Actualitate europeană
Daniela Ivan
Parlamentul European (http://www.europarl.europa.eu)
La 2 martie şi în perioada 14-16 martie 2017, la Bruxelles şi Strasbourg, au avut loc sesiunile
plenare ale Parlamentului European în cadrul cărora s-au adoptat mai multe rezoluţii, poziţii şi
amendamente, printre care:
• Rezoluţia din 2 martie 2017 referitoare la obligaţiile Comisiei în domeniul reciprocităţii vizelor în
conformitate cu art. 1 alin. (4) din Regulamentul (CE) 539/20012;
• Poziţia adoptată în primă lectură la 14 martie 2017 în vederea adoptării Directivei (UE) 2017/...
a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2007/36/CE în ceea ce
priveşte încurajarea implicării pe termen lung a acţionarilor3;
• Amendamentele adoptate de Parlamentul European la 14 martie 2017 referitoare la propunerea

de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2008/98/CE
privind deşeurile (COM(2015)0595 – C8-0382/2015 – 2015/0275(COD)4;
• Rezoluţia din 14 martie 2017 referitoare la egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Uniunea
Europeană 2014-20155;
• Rezoluţia din 14 martie 2017 referitoare la implicaţiile megadatelor asupra drepturilor

fundamentale: viaţa privată, protecţia datelor, nediscriminarea, securitatea şi impunerea
respectării legii6.
Comisia Europeană (http://ec.europa.eu)
În luna martie 2017 Comisia a prezentat o fişă informativă privind modul de aplicare al art. 507
din Tratatul privind Uniunea Europeană. Articolul menţionat a fost introdus prin Tratatul de la
Lisabona, în 2007, şi prevede procedura prin care un stat membru se poate retrage din Uniunea
Europeană, în cazul în care doreşte.
Se fac precizări privind declanşarea de către statul membru a procedurii, notificarea către
Consiliul European şi negocierea acordului de retragere conform art. 218 alin. (3) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Ca urmare a deciziei Regatului Unit de a se retrage din Uniunea Europeană, a avut loc
o reuniune extraordinară a Consiliului European pe 29 aprilie în cadrul căreia s-au adoptat prin
consens o serie de privind retragerea ordonată a Regatului Unit din Uniunea Europeană.
Orientările respective au fost adoptate, iar Comisia a prezentat Consiliului o recomandare de
deschidere a negocierilor, autorizate de către Consiliu prin adoptarea unui pachet de directive de
negociere care sunt votate de către statele membre. Ulterior, negociatorul Uniunii Europene,
desemnat de Consiliu, este mandatat să înceapă negocierile cu statul membru care se retrage.
Negocierile propriu-zise vor dura de la începutul lunii iunie 2017 până în octombrie/noiembrie
2018 la Bruxelles8.
Legislaţie europeană publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
• Notificare privind intrarea în vigoare a Protocolului de modificare a Acordului de la Marrakesh

privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
[JO L 54 din 1 martie 2017]
• Regulamentul (UE) 2017/353 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 februarie 2017

de înlocuire a anexelor A şi B la Regulamentul (UE) nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă
.
• Regulamentul (UE) 2017/458 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2017 de

modificare a Regulamentului (UE) 2016/399 în ceea ce priveşte consolidarea verificărilor prin
consultarea bazelor de date relevante la frontierele externe.
Note de subsol:
2: (http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef= -//EP//TEXT+TA+P8-TA-2017-
0060+0+DOC+XML+V0//RO&language=RO)
7: Art. 50 TUE. (1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituţionale, să se retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European. În baza
orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest
acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu
majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul
(2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte
în unanimitate să proroge acest termen.
(4) În înţelesul alineatelor (2) şi (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al
Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea
deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză. Majoritatea calificată
se defineşte în conformitate cu art. 238 alin. (3) litera (b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene.
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această
cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
8: http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-17-648_ro.htm.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Actualitate internaţională - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Actualitate internaţională
Prof.univ.dr. Bogdan Aurescu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
I. Audierile publice privind măsurile conservatorii în cazul Aplicarea Convenţiei

internaţionale pentru eliminarea finanţării terorismului şi a Convenţiei internaţionale
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Ucraina c. Federaţia Rusă)
În perioada 6-9 martie 2017 au avut loc, la Haga, audierile publice în cazul Aplicarea Convenţiei
internaţionale pentru eliminarea finanţării terorismului şi a Convenţiei internaţionale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Ucraina c. Federaţia Rusă) în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie (CIJ). Ucraina a sesizat CIJ la data de 16 ianuarie 2017 cu privire la un
diferend legat de presupuse violări ale Convenţiei internaţionale pentru eliminarea finanţării
terorismului (CIEFT) din 9 decembrie 1999 şi ale Convenţiei internaţionale privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965 şi a solicitat CIJ dispunerea unor
măsuri conservatorii pentru Federaţia Rusă.
În cadrul pledoariilor, Ucraina a susţinut existenţa unor divergenţe substanţiale de interpretare

a aplicabilităţii CIEFT la situaţia dată şi, în acest context, faptul că negocierile dintre părţi pe acest
subiect au eşuat, fiind invocată imposibilitatea de dialog constructiv cu partea rusă pe subiect,
tergiversarea repetată şi nejustificată a termenelor rundelor de negocieri şi solicitările repetate ale
părţii ruse de furnizare a unor documente justificative relative la acuzaţiile Ucrainei care să
dovedească finanţarea de către statul rus (cu arme, facilităţi, bani sau antrenamente) a forţelor
separatiste din Estul Ucrainei şi Crimeea. De asemenea, a mai arătat că Rusia a dus o politică
agresivă şi constantă de rusificare, teroare şi intimidare a minorităţii tătare din Crimeea şi
a etnicilor ucraineni din zonele afectate, controlul asupra mass-media, dispariţiile inexplicabile ale
diverşilor lideri ai acestor comunităţi.
Totodată, Ucraina a invocat atacul nediscriminatoriu asupra civililor şi a unor obiective publice
(cum ar fi spitalele) din partea forţelor armate pro-ruse, atât din apropierea imediată, cât şi mai
îndepărtată a unor obiective militare (baze, puncte de control al trecerii de frontieră etc.),
aprovizionarea masivă cu arme de diverse calibre, tehnică militară, antrenament şi finanţare
a forţelor pro-ruse, furnizate atât de Federaţia Rusă ca stat, cât şi de unele persoane cu legături
preferenţiale cu aparatul de stat din Federaţia Rusă. Totodată a invocat responsabilitatea
Federaţiei Ruse în doborârea zborului MH17. În concluzie, Ucraina a solicitat CIJ dispunerea, în
regim de urgenţă, a măsurilor conservatorii privind întreruperea fluxului de arme şi bani şi
stoparea măsurilor discriminatorii faţă de minorităţile tătară şi ucraineană din Crimeea.
La rândul său, Federaţia Rusă a argumentat în sensul lipsei urgenţei unor astfel de măsuri
conservatorii în condiţiile în care Ucraina nu a justificat urgenţa în corespondenţa sa diplomatică
pe subiect, a prezentat politica de prezervare a identităţii culturale şi etnice promovată de
Federaţia Rusă pentru minoritatea tătară din Crimeea, prin aplicarea unor decrete speciale în
acest sens începând cu 2014, şi condiţiile deplorabile în care se găsea aceasta ca urmare
a ignorării sale de către autorităţile ucrainene în perioada în care Crimeea a făcut parte din
Ucraina, responsabilitatea, în egală măsură, a Ucrainei pentru victimele din rândul civililor şi
atacurile nediscriminatorii operate de forţele militare ucrainene, încadrarea eronată de către
Ucraina a unor acte consemnate în rapoartele de monitorizare ale organizaţiilor internaţionale ca
acte teroriste, în condiţiile în care acest termen nu este menţionat ca atare în niciunul dintre
documentele invocate.
Totodată, Federaţia Rusă a argumentat că CIEFT nu este aplicabilă în această speţă, susţinând
că tratatul în cauză nu include prevederi explicite privind responsabilitatea statală pentru
finanţarea terorismului, ignorarea voită, de către Comisia independentă care a examinat
incidentul aviatic MH17 a unor elemente care puteau schimba concluziile raportului acesteia, lipsa
incidentul aviatic MH17 a unor elemente care puteau schimba concluziile raportului acesteia, lipsa
de voinţă a Ucrainei pentru implementarea completă a prevederilor Acordului Minsk II, care ar
duce la soluţionarea problemelor ridicate de Ucraina fără a fi nevoie de CIJ, precum şi acuzaţia
de distorsionare a realităţii în faţa Curţii prin menţionarea, de către Ucraina, a faptului că nu are
dialog cu părţile pro-ruse, acestea fiind însă parte a formatului de dialog de la Minsk.
CIJ s-a pronunţat pe data de 19 aprilie 2017, decizând măsuri conservatorii pentru Rusia.
II. Încheierea mandatului României ca preşedinţie a Alianţei Internaţionale pentru Memoria

Holocaustului
La data de 7 martie 2017 România a încheiat mandatul de preşedinţie a Alianţei Internaţionale

pentru Memoria Holocaustului (IHRA). Acest moment a fost marcat în cadrul unei ceremonii
organizate la Berlin, la sediul ambasadei Confederaţiei Elveţiene, stat care a preluat conducerea
Alianţei pentru următorul an.
Conform MAE, realizările preşedinţiei române s-au referit la implementarea cu succes a celor trei
priorităţi ale acesteia: consolidarea educaţiei despre Holocaust, încurajarea cercetării academice
şi combaterea antisemitismului, rasismului, xenofobiei şi discriminării prin numeroase proiecte şi
acţiuni derulate în ţară şi în statele membre sau observator ale Alianţei, prin parteneriate cu
instituţii şi organizaţii locale şi internaţionale.
Cel mai semnificativ rezultat obţinut de Alianţă în acest mandat al României a fost adoptarea
definiţiei de lucru a antisemitismului în cadrul reuniunii plenare a organizaţiei, de la Bucureşti,
din luna mai 2016. Aceasta este menită să inspire şi să ghideze activitatea experţilor şi
cercetătorilor, precum şi politicile naţionale în domeniu, fiind ulterior adoptată formal de Guvernul
Marii Britanii şi fiind dezbătută de Congresul SUA. Tot ca o premieră în istoria IHRA s-a remarcat
şi lansarea unei cooperări cu Sfântul Scaun, concretizată în organizarea primei conferinţe
comune pe tema politicilor privind refugiaţii din 1930 până în prezent, în luna februarie 2017, la
Vatican.
IHRA este o organizaţie internaţională cu sediul la Berlin, care are 31 de state membre, 11 state
observator şi 7 parteneri internaţionali permanenţi. IHRA a fost fondată în anul 1998 şi îşi
desfăşoară activitatea pe baza Declaraţiei de la Stockholm, acţionând în scopul consolidării
memoriei, cercetării şi educaţiei despre Holocaust.
III. Respingerea de către CIJ a validităţii cererii de revizuirea a Hotărârii sale din 26
februarie 2007 în cazul Aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid (Bosnia şi Herţegovina c. Serbia)
La data de 7 martie 2017 preşedintele CIJ a emis un comunicat prin care se referă la sesizarea
CIJ, la 23 februarie 2017, de către o persoană intitulată „Agent al Bosniei şi Herţegovina” cu
o cerere privind revizuirea Hotărârii CIJ din 26 februarie 2007 în speţa Aplicarea Convenţiei
privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (Bosnia şi Herţegovina c. Serbia).
În comunicat se arată că, anterior sesizării Curţii, a existat o scrisoare din mai 2016 prin care
aceeaşi persoană, care îndeplinise calitatea de Agent al Bosniei şi Herţegovina în speţa a cărei
revizuire se solicita, a întrebat Curtea dacă numirea sa ca agent în acel caz este în continuare
valabilă pentru iniţierea procedurii de revizuire în discuţie. Acestei cereri i s-a răspuns de către
Grefierul CIJ că este nevoie de o nouă nominalizare. Totuşi, nicio astfel de desemnare nu a avut
loc înainte de depunerea sesizării din februarie 2017. În plus, se arată că prin scrisori ale lui
Mladen Ivanic, membrul sârb al preşedinţiei colective a Bosniei şi Herţegovina, respectiv ale
ministrului de externe al Bosniei şi Herţegovina se menţionează că nu există nicio decizie
a Preşedinţiei Bosniei şi Herţegovina pentru iniţierea de noi proceduri în faţa CIJ, respectiv nicio
autorizare a persoanei autointitulate ca Agent în noul caz sau a oricărei alte persoane de
a acţiona în faţa CIJ.
Faţă de cele de mai sus, Grefa CIJ a cerut clarificări Preşedinţiei Bosniei şi Herţegovina, fiind
primite trei scrisori din partea celor trei membri ai acesteia: cea din partea preşedintelui în
exerciţiu (membrul sârb) şi cea a membrului croat au arătat că nu există o decizie de sesizare
primite trei scrisori din partea celor trei membri ai acesteia: cea din partea preşedintelui în
exerciţiu (membrul sârb) şi cea a membrului croat au arătat că nu există o decizie de sesizare
a CIJ, în timp ce cea din partea membrului musulman (bosniac) menţionează că decizia din 2002
de nominalizare a persoanei fostului Agent în cazul a cărui revizuire s-a încercat să se obţină
rămâne valabilă în continuare şi în vigoare.
Ţinând cont de acestea, Curtea a constatat că nu există o decizie de sesizare a sa de către
autorităţile competente ale Bosniei şi Herţegovina pentru revizuirea Hotărârii sale din 2007, prin
urmare nu este sesizată adecvat, deci nicio acţiune nu poate fi luată cu privire la „sesizarea” din
februarie 2017.
IV. Adunarea Statelor Părţi la Statutul Curţii Penale Internaţionale salută revocarea
retragerii Africii de Sud din Statutul de la Roma
La data de 11 martie 2017, printr-un comunicat al Adunării Statelor Părţi la Statutul CPI, se salută
decizia Guvernului Africii de Sud de revocare cu efect imediat a instrumentului de retragere
a acestui stat din Statutul de la Roma, documentul fondator al Curţii Penale Internaţionale.
Instrumentul de retragere fusese depus la data de 19 octombrie 2016 şi, conform art. 127 din
Statut, urma să producă efect la un an de la data depunerii.
Revocarea retragerii a avut loc ca urmare a faptului că în februarie 2017 Curtea Supremă a Africii
de Sud a decis că decizia de retragere luată de preşedintele statului a fost prematură şi contrară
procedurilor, o astfel de decizie neputând fi luată fără aprobarea Parlamentului. Astfel, decizia de
revocare a retragerii a fost transmisă de Guvernul sud-african la data de 7 martie 2017 către
depozitarul Statutului de la Roma, Secretarul general al ONU.
V. Împlinirea a 135 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu
La data de 16 martie 2017 s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu. Cu acest
prilej, Ministerul Afacerilor Externe român a emis un comunicat de presă prin care omagiază
personalitatea acestuia. Conform sursei citate, ilustrul diplomat Nicolae Titulescu, membru al
Academiei Române, preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale şi unicul preşedinte al
Societăţii Naţiunilor care a deţinut două mandate la conducerea acestui for, a demonstrat un
profund angajament pentru menţinerea păcii europene şi mondiale, contribuţia esenţială în cadrul
Societăţii Naţiunilor, rolul deţinut în constituirea unor formate de cooperare regională, ideile şi
liniile de acţiune diplomatică contribuind la renumele său de „ministru al Europei”. „Promovarea
operei şi personalităţii lui Nicolae Titulescu reprezintă o datorie de onoare şi un imperativ de
continuitate pentru diplomaţia română…, în timpul celor două mandate ca ministru de externe,
Nicolae Titulescu manifestând o statornică preocupare pentru constituirea unui corp diplomatic
profesionist, de elită, concretizată în măsuri de modernizare instituţională”.
La 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană şi în preajma marcării Centenarului

României moderne, Titulescu rămâne o personalitate emblematică a diplomaţiei române, prin
consecvenţa susţinerii valorilor europene şi a intereselor naţionale, inclusiv prin acţiunile sale în
slujba recunoaşterii României unite. Om de stat, diplomat, negociator, mediator al relaţiilor din
sistemul internaţional în perioada interbelică, Nicolae Titulescu (născut la 4 martie stil vechi/16
martie stil nou 1882, Craiova – decedat la 17 martie 1941, Cannes) a contribuit la promovarea
activă a României, fără precedent în istoria sa modernă.
VI. Poziţia României cu privire la o serie de acţiuni provocatoare ale Coreei de Nord
La 20 şi, respectiv, 25 martie 2017, Ministerul Afacerilor Externe român a reacţionat prin două
comunicate de presă faţă de testarea unui nou tip de motor de rachetă, respectiv lansarea unor
rachete balistice de către Republica Populară Democrată Coreeană.
Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă astfel îngrijorarea cu privire la testarea, de către Coreea
de Nord a unui nou tip de motor de mare putere pentru rachete balistice, respectiv a condamnat
cu fermitate lansarea unor rachete balistice, apreciind că prin aceste acte Republica Populară
Democrată Coreeană continuă să încalce rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU prin care s-a
solicitat RPDC să renunţe la programele balistice şi să sfideze apelul comunităţii internaţionale
prin care s-a cerut autorităţilor de la Pyongyang să renunţe la comiterea unor acte de provocare
solicitat RPDC să renunţe la programele balistice şi să sfideze apelul comunităţii internaţionale
prin care s-a cerut autorităţilor de la Pyongyang să renunţe la comiterea unor acte de provocare
la adresa păcii şi stabilităţii în Peninsula Coreeană. De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe
a făcut apel la autorităţile RPDC să respecte normele internaţionale în vigoare şi să revină la
masa negocierilor în formatul hexapartit.
VII. Adoptarea Declaraţiei de la Roma cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la semnarea

Tratatului fondator al UE
La data de 25 martie 2017 a avut loc la Roma adoptarea de către reuniunea aniversară
a Consiliului European în format 27, a Declaraţiei care înnoieşte angajamentul acestor state
membre faţă de obiectivul unităţii şi coeziunii europene, faţă de valorile şi libertăţile fundamentale
care stau la baza construcţiei comunitare.
Conform unui comunicat al Guvernului României, se salută adoptarea Declaraţiei menţionate şi

se arată că „Uniunea rămâne cadrul în care România, alături de celelalte state membre şi
instituţiile comunitare, va acţiona pentru apărarea intereselor şi a priorităţilor noastre comune.
Vom contribui, ca stat membru, dar şi ca ţară deţinătoare a preşedinţiei Consiliului UE în
semestrul I din 2019, la continuarea integrării şi la aprofundarea cooperării între statele membre,
pentru a menţine pacea, democraţia, stabilitatea şi securitatea în Europa”. Guvernul României îşi
exprimă încrederea că, în cadrul procesului de reflecţie privind viitorul uniunii Europene, cele 27
de state membre vor avea în vedere, în linia Declaraţiei de la Roma, protejarea realizărilor de
până acum ale Uniunii – integritatea pieţei interne, libertăţile şi valorile europene, inclusiv libera
circulaţie a persoanelor şi lucrătorilor, politica de coeziune, zona euro sau întărirea acţiunii Uniunii
în vecinătate, atât la est, cât şi la sud.
Se mai arată că „trebuie să continuăm, fără diviziuni şi fragmentări în interiorul UE, aceste politici
în beneficiul cetăţenilor, care reprezintă „amprenta” modelului european de integrare. România
rămâne pe deplin angajată să lucreze pentru a pune în aplicare direcţiile de acţiune convenite
prin Agenda de la Roma, în sensul consolidării Uniunii. La 10 ani de la aderare, România are
capacitatea şi resursele de a aduce o contribuţie substanţială în acest proces”.
VIII. Poziţia României cu privire la procesul de negociere a Convenţiei pentru Interzicerea

Armelor Nucleare
La data de 28 martie 2017 Ministerul Afacerilor Externe român s-a pronunţat, printr-un comunicat
de presă, cu privire la procesul de negociere a Convenţiei pentru Interzicerea Armelor Nucleare.
Astfel, se arată că în perioada 27-31 martie 2017, la sediul ONU din New York, se desfăşoară
prima rundă de negocieri privind Convenţia pentru Interzicerea Armelor Nucleare, şi se fac
următoarele precizări:
România a avut, în permanenţă, o abordare echilibrată a subiectului dezarmării nucleare la nivel

global, recunoscând importanţa temei pentru securitatea globală, dar plasând-o în contextul
angajamentelor asumate în cadrul Tratatului privind Neproliferarea Nucleară (NPT) şi al măsurilor
menite să întărească implementarea acestuia. Se arată că România consideră că realizarea de
progrese substanţiale pentru dezarmarea nucleară necesită atât întărirea cooperării cu statele
posesoare de arme nucleare, cât şi luarea în considerare a intereselor de securitate ale tuturor
statelor implicate în acest proces. Se mai menţionează că România continuă să sprijine şi să
promoveze o abordare graduală a procesului de dezarmare, care să asigure un progres sigur şi
ireversibil, susţinând, între altele, necesitatea intensificării eforturilor pentru intrarea în vigoare
a Tratatului privind Interzicerea Totală a Testelor Nucleare (CTBT) şi negocierea Tratatului pentru
Interzicerea Producţiei de Material Fisionabil în Scopuri Militare (FMCT) în cadrul Conferinţei de
Dezarmare de la Geneva.
Având în vedere aceste aspecte, MAE arată că România nu este în măsură să sprijine propuneri
care nu ţin cont de actuala arhitectură de securitate la nivel global şi de provocările la adresa
regimului de neproliferare nucleară.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa penală respinge cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Competenţa de soluţionare - Tipărit de: Curtea de Apel
Constanta la: 29.08.2017
Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa penală respinge cererea de sesizare
a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Competenţa de
soluţionare
Drd. Georgiana Tudor, Universitatea din Bucureşti Judecător, Curtea de Apel Bucureşti
I. Prezentarea problemei de drept care a generat practica judiciară neunitară
În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la calea de
atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii prin care instanţa respinge, într-o cauză penală,
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate,
precum şi referitor la competenţa de soluţionare a acesteia.
Problema de drept s-a ivit odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, întrucât
acesta nu mai reglementează calea de atac a recursului, ca vechiul Cod de procedură penală, ci
numai recursul în casaţie (cale extraordinară de atac), care poate fi exercitat numai în cazuri
expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată9, nu a fost modificată, prevăzând în continuare la
art. 29 alin. (5) că împotriva încheierii prin care o instanţă respinge cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate formula recurs, la
instanţa imediat superioară, fără să facă distincţie după materia civilă sau penală în care se
încadrează cauza în care s-a invocat excepţia.
Ca urmare, în materie penală s-a pus problema dacă această cale de atac subzistă sau ea este
înlocuită de calea de atac a apelului, generalizată de noul Cod de procedură penală sau chiar de
contestaţie care, în noul Cod de procedură penală, este reglementată drept cale de atac ordinară
în procedura ce intră în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau de cameră
preliminară ori în competenţa instanţei de judecată, în materii expres prevăzute de lege (pentru
care, de regulă, în reglementarea anterioară singura cale de atac ordinară care se putea exercita
era recursul).
Referitor la competenţa de soluţionare a căii de atac declarate împotriva încheierilor prin care se
respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de judecătorii, au fost
identificate soluţii diferite chiar şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, o soluţie
a fost în sensul că această competenţă aparţine tribunalului ca instanţă imediat superioară10, în
timp ce în alte soluţii s-a reţinut că această competenţă aparţine curţii de apel ca instanţă cu
competenţă generală de soluţionare a apelurilor în materie penală11. În privinţa încheierilor prin
care tribunalele resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale problema competenţei nu se
pune întrucât curţile de apel sunt competente indiferent dacă se adoptă teoria instanţei imediat
superioare ori teoria instanţei cu competenţă generală de soluţionare a apelurilor.
II. Orientări jurisprudenţiale
1. Într-o primă opinie, s-a considerat că împotriva încheierii prin care instanţa penală
respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se poate declara contestaţie, care
este de competenţa instanţei imediat superioare.
În general, în cauzele în care s-au pronunţat hotărârile identificate12 instanţele au fost învestite cu
contestaţii pe care le-au soluţionat fără a pune problema recalificării căii de atac sau competenţa
de soluţionare a acestora şi, în consecinţă, fără a expune argumente în reţinerea calificării căii de
atac sau a competenţei.
Într-o cauză, recalificarea căii de atac declarate, recursul, în contestaţie a fost motivată sumar
Într-o cauză, recalificarea căii de atac declarate, recursul, în contestaţie a fost motivată sumar
astfel13:
„Urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală, prin Legea nr. 135/2010, dispoziţiile
art. 36 reglementează competenţa tribunalului (…). Din conţinutul acestor dispoziţii se desprinde
concluzia că tribunalul nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursuri, astfel că, calea
de atac exercitată (…) va fi recalificată în calea de atac a contestaţiei”.
Într-o altă cauză, s-au reţinut următoarele14:
„Conform art. 341 alin. (10) C.proc.pen., împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
pronunţată în procedura prevăzută de art. 340 C.proc.pen. şi urm. se poate face contestaţie la
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, iar conform art. 29 alin. (5)
teza a doua din Legea nr. 47/1992, dacă excepţia este inadmisibilă, încheierea poate fi atacată
numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Interpretând coroborat aceste dispoziţii legale, respectând principiul separării funcţiilor judiciare
prevăzut de art. 3 C.proc.pen., conform căruia funcţia de judecată este exercitată de instanţă, iar
funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată se realizează de judecătorul de
cameră preliminară şi având în vedere că în noul Cod de procedură penală nu mai este
reglementată calea de atac a recursului, Curtea califică prezenta cale de atac ca fiind
o contestaţie, ce trebuie să fie soluţionată de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
imediat superioară celei care s-a pronunţat.
Curtea constată că prin prezenta se contestă o încheiere a unui judecător de cameră preliminară
de la Judecătorie (…), încheiere prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a unei excepţii
de neconstituţionalitate.
Având în vedere considerentele mai sus menţionate, competent material să judece prezenta
contestaţie este judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul (…), instanţa imediat
superioară Judecătoriei (…)”.
Într-o altă cauză15, s-a motivat în sensul că:
„În prezent însă, în materie penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 35-40 C.proc.pen., nu există
instanţe care să aibă competenţa funcţională de a soluţiona recursuri, fiind vorba, astfel cum
a reţinut şi Tribunalul (…), de o necorelare a dispoziţiilor legale, fiind necesară intervenţia
legislativului (până la acel moment, în lipsa unei prevederi legale exprese, fiind nevoie ca
instanţele să stabilească natura căii de atac).
Însă, în dezacord cu opinia Tribunalului, Curtea de apel a avut în vedere că, în conformitate cu
textul legal amintit mai sus, competenţa soluţionării căii de atac împotriva unei astfel de încheieri
este acordată instanţei imediat superioară celei care a pronunţat încheierea, singura cale de atac
prevăzută în materie penală compatibilă cu această prevedere fiind contestaţia. În cazul în care s-
ar aprecia că ar fi vorba de apel, s-ar ajunge fie în situaţia ca o instanţă care nu are în
competenţa funcţională soluţionarea de apeluri (tribunalul) să fie învestită cu astfel de cereri cu
privire la soluţii provenind de la judecătorii, fie să se încalce dispoziţia din Legea nr. 47/1992
privind competenţa instanţei imediat superioare.
În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că singura cale de atac care se apropie de
intenţia legiuitorului cuprinsă în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este contestaţia”.
2. Într-o a doua opinie, s-a considerat că împotriva încheierii prin care instanţa penală
respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se poate declara apel16.
În acest sens, s-au reţinut, de exemplu, următoarele17:
„Potrivit noilor dispoziţii din Codul de procedură penală, (...) cale(a) de atac a recursului nu mai
„Potrivit noilor dispoziţii din Codul de procedură penală, (...) cale(a) de atac a recursului nu mai
este prevăzută de lege.
În plus, Legea nr. 47/1992 este o lege specială, neavând strictă legătură doar cu dispoziţiile din
Codul de procedură penală.
Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2 alin. (2) C.proc.civ., conform căruia
dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii în măsura în care legile care le
reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.
Acest text legal trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Codului de procedură civilă, în care se stipulează în mod expres că, dacă prin prezenta
lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârile
judecătoreşti de primă instanţă este definitivă de la data intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă, aceasta va fi supusă numai apelului, la instanţa ierarhic superioară.
În alin. (2) se precizează că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială
se prevede că hotărârile judecătoreşti de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi
atacată cu recurs, ori după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică în materia de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv în
materia azilului.
Din interpretarea coroborată a textelor legale anterior menţionate, Curtea reţine că împotriva
încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se
poate promova doar calea de atac a apelului, recursul nemaifiind prevăzut nici de Codul de
procedură penală şi nici de Codul de procedură civilă ca şi cale ordinară de atac”.
În acelaşi sens, s-a reţinut că18:
„În prezent sunt reglementate doar două căi ordinare de atac, apel, respectiv contestaţie potrivit
dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) C.proc.pen. [introdus prin art. III pct. 5 din O.U.G. nr. 3/2014 – n.n.],
contestaţia putând fi exercitată numai atunci când legea o prevede expres, astfel încât, în
prezenta reglementare calea de atac comună, atunci când legea nu prevede calea de atac
a contestaţiei, este apelul”.
2.1. Într-o opinie s-a considerat că soluţionarea apelului este de competenţa instanţei

imediat superioare, inclusiv în cazul încheierilor pronunţate de judecătorie.
În majoritatea cauzelor identificate19, instanţa sesizată a soluţionat cauza fără a pune problema
competenţei şi, în consecinţă, fără a expune argumente în a reţine această competenţă.
Într-o cauză20 s-a reţinut, însă, că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,
republicată, „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3),
instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore
de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.
2.2. Într-o altă opinie s-a considerat că soluţionarea apelului este de competenţa instanţei
imediat superioare, cu excepţia încheierilor pronunţate de judecătorie, în cazul cărora
apelul se soluţionează de curtea de apel21.
În acest sens, s-au reţinut, de exemplu, următoarele22:
„Întrucât de la apariţia Legii nr. 47/1992 şi până în prezent a intervenit o modificare legislativă cu
privire la normele de procedură care reglementează căile de atac, (...) sunt incidente dispoziţiile
art. 8 din Legea nr. 255/2013, potrivit acestui text, reţinându-se că «hotărârile pronunţate în primă
instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de
Constituţionale
art. 8 din Legeacunr.soluţionarea
255/2013, excepţiei de neconstituţionalitate.
potrivit Competenţa de
acestui text, reţinându-se căsoluţionare - Tipărit
«hotărârile de: Curtea de
pronunţate înApel
primă
instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de
exercitarea ale acestora, prevăzute de legea nouă».
Totodată, aceleaşi reguli se aplică şi în cazul dispoziţiilor din legile speciale (cum este cazul Legii
nr. 47/1992), potrivit art. 24 din Legea nr. 255/2013, care stipulează că dispoziţiile procesual
penale din legi speciale se completează cu cele ale Codului de procedură penală.
Noul Cod de procedură penală a reconfigurat sistemul căilor de atac, a eliminat recursul şi
a reglementat ca şi căi ordinare de atac doar contestaţia şi apelul, acestea fiind singurele căi de
atac care pot înlocui vechiul recurs.
De asemenea, în ceea ce priveşte calea de atac a contestaţiei, legiuitorul a indicat, în dispoziţiile

art. 4251 C.proc.pen., care sunt categoriile de hotărâri supuse acestei căi de atac, fapt ce
conduce la concluzia că această cale de atac are un caracter de excepţie şi se limitează la
cazurile expres prevăzute de lege.
În aceste condiţii, apelul apare ca fiind calea de atac ordinară, de drept comun, astfel că, în toate
acele situaţii în care legea nu prevede în mod expres calea de atac a contestaţiei, vechea cale de
atac a recursului urmează a fi înlocuită cu apelul.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a apelului, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin.
(2) din Legea nr. 255/2013. Potrivit acestui text, «recursurile aflate în curs de judecată la data
intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea
veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform
dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel».
Or, aşa cum arată prevederile art. 38 alin. (2) C.proc.pen., curtea de apel judecă apelurile
împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale.
Raportat la aceste aspecte, în raport cu textele de mai sus, calea de atac ce poate fi declarată
împotriva încheierii de şedinţă prin care instanţa de fond respinge ca inadmisibilă cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate este apelul,
care se judecă potrivit normelor de competenţă reglementate la art. 38 alin. (2) C.proc.pen. [de
curtea de apel – n.n.]”.
În acelaşi sens s-a mai arătat23:
„Având în vedere că dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 47/1992 – nu au fost corelate cu cele
din noua reglementare, generând probleme de practică neunitară, cu ocazia întâlnirii
reprezentanţilor CSM, cu preşedinţii secţiilor penale ale I.C.C.J. şi ale curţilor de apel din
septembrie 2015, această problemă a fost tranşată cu următoarea opinie majoritară:
«Calea de atac împotriva încheierii prin care este respinsă cererea având ca obiect sesizarea
Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este apelul, care se
soluţionează de curtea de apel, chiar dacă încheierea este pronunţată de judecătorie, având în
vedere că tribunalele nu au competenţa de a soluţiona apeluri».
În susţinerea acestei opinii s-au invocat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012: «(1) Dacă prin
prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea
judecătorească de primă instanţă este ‘definitivă’, de la data intrării în vigoare a Codului de
procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea de
primă instanţă este ‘supusă recursului’ sau că ‘poate fi atacată cu recurs’, ori, după caz, legea
specială foloseşte o altă expresie similară»”.
3. Într-o a treia opinie, s-a considerat că împotriva încheierii prin care instanţa penală
respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se poate declara recurs.
În cauzele identificate24 instanţele învestite cu cereri de recurs au soluţionat această cale de atac
fără a pune problema recalificării ei sau a competenţei.
III. Notă
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, încheierea prin care instanţa respinge cererile de sesizare a Curţii
Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi atacată „numai cu recurs
la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că încheierile prin care instanţa
penală respinge cererile de sesizare a Curţii Constituţionale pot fi atacate cu apel25: deşi legea
specială prevede calea de atac a recursului, legea procesual penală nu mai prevede o asemenea
cale de atac, iar contestaţia, ca şi cale de atac ordinară, se exercită numai atunci când legea
o prevede expres26, astfel încât regula în materia căilor de atac ordinare o reprezintă doar apelul
27
; pe de altă parte, instanţele penale nu mai au în competenţa funcţională judecarea recursurilor
28
.
Apreciem că soluţionarea apelului împotriva încheierii prin care se respinge în primă instanţă
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este de competenţa instanţei imediat superioare,
inclusiv în cazul încheierilor pronunţate de judecătorie, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,
republicată, nefăcând nicio distincţie în această privinţă. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nu este unitară sub acest aspect: astfel, o soluţie a fost în sensul că această competenţă
aparţine tribunalului ca instanţă imediat superioară29, în timp ce în alte soluţii s-a reţinut că
această competenţă aparţine curţii de apel ca instanţă cu competenţă generală de soluţionare
a apelurilor în materie penală30.
Pot fi atacate, de asemenea, cu apel, încheierile prin care instanţa de apel a respins cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. XXXVI/11.12.200631, în soluţionarea unui
recurs în interesul legii, în materie civilă, I.C.C.J., Secţiile Unite, a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor
art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată [actualmente art. 29 alin. (5)], că „încheierile
instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii
Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac
a recursului”. Apreciem că argumentele se menţin, mutatis mutandis, în contextul reglementării
actuale, aceasta însemnând că încheierea prin care instanţa de apel respinge cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr.
47/1992, republicată; fiind vorba de interpretarea unei dispoziţii din legea specială, aplicabile
inclusiv în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în procesul penal, nu prezintă
relevanţă, sub acest aspect, că recursul în interesul legii la care am făcut referire este unul „în
materie civilă”. Practica actuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este, de altfel, constantă în
acest sens32.
Mai mult, prin Decizia nr. 321/09.05.2017 (decizie în faza de redactare), Curtea Constituţională
a statuat că recursul formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr.
47/1992, republicată, împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale, constituie o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie şi cu un obiect specific
constând în verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate
prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată. În ipoteza în care cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale este respinsă de ultima instanţă în ierarhia instanţelor
judecătoreşti, care, în materie civilă, corespunde cu secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar,
în materie penală, cu Completul de 5 judecători, având în vedere conţinutul normativ al art. 21 şi
art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, încheierea astfel
pronunţată nu mai poate fi supusă recursului reglementat de art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea
nr. 47/1992, republicată, ceea ce încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea
în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale
art. 129 privind folosirea căilor de atac. În aceste condiţii, Curtea Constituţională, cu unanimitate
Constituţionale
în drepturi, cu soluţionarea
art. 21 excepţieiliber
privind accesul de neconstituţionalitate. Competenţa
la justiţie şi dreptul la undeproces
soluţionare - Tipărit de:
echitabil, Curtea de
precum şi Apel
ale
art. 129 privind folosirea căilor de atac. În aceste condiţii, Curtea Constituţională, cu unanimitate
de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 21
şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din
Legea nr. 47/1992, republicată, sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea
formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti33.
Soluţionarea apelului împotriva încheierii prin care se respinge în apel cererea de sesizare
a Curţii Constituţionale este întotdeauna de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (un
complet format din 3 judecători în cazul în care Curtea de apel este instanţa de apel, Completul
de 5 judecători în cazul în care un complet de 3 judecători de la Înalta Curte este instanţa de apel
34
). Pornind de la Decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior, va trebui reglementată însă şi
competenţa de soluţionare a apelului declarat împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere
a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor
judecătoreşti, respectiv, în materie penală, de Completul de 5 judecători, ca instanţă de apel,
competenţă de soluţionare care, în mod firesc, ar trebui să revină tot Completului de 5 judecători
(competent să judece şi recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de
completele de 5 judecători după admiterea în principiu35).
Note de subsol:
9: Legea nr. 47/1992 a fost republicată prima dată în M.Of. nr. 643/16.07.2004 şi apoi în M.Of.
nr. 807/03.12.2010.
10: I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 442/03.06.2016, nepublicată.
11: I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 181/12.03.2015; încheierea nr. 610/13.08.2015,
nepublicată.
12: Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 263/C/20.03.2015; C.A. Craiova, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 389/04.08.2016; Trib. Timiş, Secţia
penală, decizia penală nr. 822/19.11.2014 (www.rolii.ro).
13: Trib. Arad, Secţia penală, decizia penală nr. 203/30.06.2016 (www.rolii.ro).
14: C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 1191/A/29.07.2016,nepublicată.
15: C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 248/A/13.02.2015,nepublicată.
16: Trib. Dolj, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 127/23.10.2014; C.A.
Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 493/24.03.2016; C.A.
Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 1425/11.10.2016; C.A. Cluj,
Secţia penală şi de minori, decizia penală nr. 819/A/13.06.2016; C.A. Ploieşti, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, decizia penală nr. 7/10.01.2017 (www.rolii.ro); C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 1093/A/30.06.2016, nepublicată.
17: C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia penală nr. 819/A/13.06.2016 (www.rolii.ro); în
acelaşi sens şi C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 698/06.
10.2015 (www.rolii.ro).
18: C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 492/A/18.03.2016, nepublicată.
Trib. Dolj, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 127/23.10.2014; C.A.
19: Trib. Dolj, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 127/23.10.2014; C.A.
Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 647/A/15.10.2015; Trib.
Prahova, Secţia penală, decizia penală nr. 1/20.02.2017; C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia
penală nr. 406/A/23.03.2017; C.A. Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de
familie, decizia penală nr. 172/A/04.04.2017; C.A. Braşov, Secţia penală, decizia penală nr.
314/A/13.04.2017 (www.rolii.ro).
20: C.A. Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia penală nr. 450/14.
04.2016 (www.rolii.ro).
21: C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 19/A/10.01.2017; C.A. Timişoara, Secţia
penală, decizia penală nr. 59/A/17.01.2017; C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, decizia penală nr. 1860/12.12.2016; C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.
1562/A/18.11.2015; C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr.
396/11.03.2016; C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1/A/09.01.2017.
22: Trib. Timiş, Secţia penală, sentinţa penală nr. 842/CO/24.11.2016; în acelaşi sens şi C.A.
Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 843/28.10.2015; C.A.
Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 171/A/06.02.2017; C.A. Cluj, Secţia penală şi de
minori, decizia penală nr. 819/A/13.06.2016; C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr.
1473/A/05.12.2016 (www.rolii.ro).
23: Încheierea nr. 15/28.01.2016, prin care Trib. Dolj, Secţia penală, a declinat competenţa de
soluţionare a căii de atac a apelului formulată împotriva încheierii din camera de consiliu din
25.11.2015 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Filiaşi în
favoarea C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori (www.rolii.ro).
24: C.A. Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 104/21.08.2014 şi
decizia penală nr. 101/28.03.2014; Trib. Hunedoara, Secţia penală, decizia penală nr.
543/C/08.09.2014; C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr.
199/13.10.2014; C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia penală nr. 4/R/22.07.2015; Trib.
Covasna, Secţia penală, decizia penală nr. 1/R/09.06.2016 (www.rolii.ro).
25: Jurisprudenţa Înaltei Curţi este constantă în acest sens. A se vedea, cu titlu de exemplu, I.C.
C.J., Secţia penală, decizia nr. 49/13.02.2015; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 94/A/16.
03.2015; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 138/A/16.04.2015; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
271/A/28.07.2015; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 188/A/05.05.2016, nepublicate.
26: Art. 4251 alin. (1) C.proc.pen.
27: C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea din 8.04.2016, nepublicată.
28: I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 382/A/23.10.2015, nepublicată. În speţă calea de atac
fusese declarată împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară – învestit cu
soluţionarea contestaţiei inculpatului împotriva încheierii prin care se dispusese începerea
judecăţii – a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. În acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 487/A/28.12.2015, nepublicată (cu privire la apelul declarat de inculpat
împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi – învestit cu soluţionarea
contestaţiei inculpatului împotriva încheierii prin care se dispusese asupra măsurii preventive –
a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale).
29: I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 442/03.06.2016, nepublicată. În acest sens, s-a arătat
că „Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, «dacă excepţia
este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o
încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai
încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai
cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se
judecă în termen de 3 zile». Datorită modificărilor procedurale intervenite la data de 1 februarie
2014 calea de atac nu mai este însă recursul ci apelul, aşa cum au reţinut şi cele două instanţe
care şi-au declinat reciproc competenţa.(...) în cauză competenţa de soluţionare a apelului
formulat (...) împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale aparţine Tribunalului (...)”.
30: I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 610/13.08.2015, nepublicată. În acest sens s-a arătat
că „Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziţii procesual penale, hotărârile pronunţate în primă instanţă după
intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale
acestora, prevăzute de legea nouă. Întrucât încheierea prin care se respinge ca inadmisibilă
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reprezintă o hotărâre pronunţată în primă instanţă, în
condiţiile pronunţării acesteia după intrarea în vigoare a noii legi procesual penale, care nu mai
reglementează calea de atac a recursului, se constată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5)
din Legea nr. 47/1992 este necesar să se aibă în vedere dispoziţiile privind situaţiile tranzitorii,
respectiv art.8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală. Totodată, având în vedere dispoziţiile procesual civile referitoare la
aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă, mai exact dispoziţiile art. 2 alin. (2), potrivit
cărora dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile
care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, Înalta Curte apreciază incidente, prin
similitudine, şi utile lămuririi aceluiaşi aspect legat de calificarea căii de atac exercitată în cauză,
dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă. Astfel, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012,
dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că
hotărârea judecătorească de primă instanţă este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a
Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.
Potrivit alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care
printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă
recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o altă
expresie similară. Prin urmare, având în vedere că noua reglementare procesual penală nu mai
prevede calea de atac a recursului, coroborând textele legale anterior menţionate, Înalta Curte
apreciază că încheierea prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale este supusă apelului. Cât priveşte competenţa de soluţionare, se constată că
aceasta aparţine, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţei imediat superioare. În
cauză, într-adevăr, instanţa imediat superioară este Tribunalul (…), însă şi această dispoziţie
trebuie interpretată şi aplicată prin prisma normelor care reglementează competenţa după materie
a instanţelor judecătoreşti prevăzute de noul Cod de procedură penală. În acest sens, se observă
că, potrivit dispoziţiilor art. 36 Cod procedură penală, tribunalul judecă în primă instanţă anumite
infracţiuni, soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa,
precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile
prevăzute de lege; de asemenea, soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. Este
evident, aşadar, că tribunalul nu mai are competenţă materială cu privire la calea de atac
a apelului. În plus, potrivit dispoziţiilor art.38 alin. (2) C.proc.pen., curtea de apel judecă apelurile
împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale”. În acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 181/12.03.2015, nepublicată.
31: M.Of. nr. 368/30.05.2007.
32: I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 271/A/28.07.2015, nepublicată; I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 188/A/05.05.2016, nepublicată; C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 698/06.
10.2015, în A. Barbu, G. Tudor, Al.M. Şinc, Codul de procedură penală, adnotat cu jurisprudenţă
naţională şi europeană, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 784.
Anterior Deciziei nr. XXXVI/11.12.2006 a I.C.C.J., Secţiile Unite, Secţia penală a Instanţei
Supreme statuase, printr-o soluţie de speţă, că „încheierea prin care instanţa dispune cu privire la
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cazul în care a fost ridicată o excepţie de
Constituţionale
Supreme cu soluţionarea
statuase, excepţiei de
printr-o soluţie de neconstituţionalitate.
speţă, că „încheierea Competenţa
prindecare
soluţionare - Tipărit
instanţa de: Curtea
dispune cu de Apel la
privire
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cazul în care a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate, poate fi atacată cu recurs, în temeiul art. 303 alin. (6) C.proc.pen. din 1968
(în vigoare la acea dată – n.n.), numai atunci când a fost pronunţată de prima instanţă sau de
instanţa de apel”, iar „recursul declarat împotriva unei astfel de încheieri, pronunţate de instanţa
de recurs, este inadmisibil, întrucât încheierile instanţei de recurs premergătoare judecării cauzei
au caracter definitiv, întocmai ca şi hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1091/20.02.2006, www.scj.ro). Considerăm că această din urmă soluţie nu mai
este de actualitate, întrucât a fost pronunţată în temeiul unor dispoziţii procesual penale care nu
mai sunt în vigoare şi este contrară celor statuate ulterior cu efect obligatoriu de I.C.C.J., în
interpretarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţii care guvernează modalitatea de
soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi în procesul penal, practicii actuale
constante ale instanţei supreme, precum şi deciziei recente pronunţate de Curtea Constituţională,
Decizia nr. 321/09.05.2017.
33: Comunicatul de presă din 9.05.2017 al Compartimentului Relaţii externe, relaţii cu presa şi
protocol al Curţii Constituţionale (https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-248https:
//www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-248), consultat la 22.05.2017. Excepţia a fost
invocată în cadrul dosarului nr. 1100/1/2016 aflat pe rolul I.C.C.J., Completul de 5 judecători,
având ca obiect recursul declarat împotriva deciziei nr. 3870/03.12.2015, pronunţată de I.C.C.J.,
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2008/1/2013.
34: La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători,
pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de
Curtea Militară de Apel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004. Art. 24 din acelaşi
act normativ prevede că apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei se judecă de completele de 5 judecători.
35: Art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Jurisprudenţă comentată - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Jurisprudenţă comentată
Prof.univ.dr. Smaranda Angheni, Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu” din

Bucureşti
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă Decizia nr. 501 din 9 septembrie 2014
Invocarea unei creanţe în susţinerea opoziţiei creditorului. Hotărârea asociaţilor privitoare

la dizolvarea societăţii. Desfiinţarea hotărârii
Dizolvarea întemeiată pe art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, rămâne prerogativa
exclusivă a asociaţilor, care au singurul cuvânt în stingerea vieţii sociale, tot aşa cum au decis şi
înfiinţarea societăţii şi schimbările intervenite pe parcursul vieţii sociale. Asociaţilor societăţii nu le
poate fi interzisă adoptarea hotărârii de dizolvare pentru motivul existenţei unei creanţe, de vreme
ce legiuitorul însuşi nu a stabilit o astfel de condiţie, iar reclamanta nu poate pretinde că ar
rămâne neîndestulată creanţa sa, câtă vreme legea stipulează căile de realizare a creanţelor
tuturor creditorilor în cadrul procedurii de lichidare.
- in extras -
Curtea de Apel Braşov constată că prin sentinţa civilă nr. 108/CC/01.04.2014 pronunţată de
Tribunalul Braşov, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului L.A.G. a fost
admisă în parte opoziţia formulată de reclamanta SC H.O.W. SRL – în reorganizare judiciară, prin
administrator judiciar R.V.A.I.S. SPRL - Filiala B. şi administrator special C.I.C., în contradictoriu
cu pârâţii SC B. SRL şi L.A.G., şi, în consecinţă: a dispus blocarea efectelor Deciziei nr. 1/01.
10.2013 a asociatului unic al SC B. SRL până la acoperirea prejudiciului stabilit prin Decizia nr.
853/04.10.2013 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 394/338/2012. Au fost respinse
restul pretenţiilor reclamantei.
În motivarea hotărârii se arată că prin Decizia nr. 1/01.10.2013, pârâtul L.A.G., asociat unic al SC
B. SRL a decis dizolvarea şi lichidarea simultană a societăţii, conform art. 235 din Legea nr.
31/1990, începând cu data de 01.10.2013.
Pentru menţionarea acestui act adiţional, SC B. SRL a formulat o cerere de înregistrare la O.R.C.,
sub nr. 56366/07.10.2013, cerere la care, în temeiul art. 62 din Legea nr. 31/1990 modificată, SC
H.O.W. SRL – în reorganizare judiciară a formulat opoziţie, întrucât are calitatea de creditoare
a societăţii pârâte SC B. SRL, prin Decizia nr. 853/04.10.2013 Tribunalul Braşov obligând-o pe
aceasta la plata sumei de 65.831,05 lei (reprezentând avans achitat de reclamantă), a sumei de
8.363,69 lei (reprezentând dobânda legală datorată, aferentă perioadei 21.07.2009-18.03.2009),
precum şi a dobânzii legale datorate în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal.
Decizia nr. 1 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea a IV-a nr. 5367/2013, iar reclamanta
a formulat prezenta opoziţie în termenul prevăzut de art. 62 din Legea nr. 31/1990 modificată,
respectiv la data de 12.11.2013.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului L.A.G., instanţa reţine, din
coroborarea dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. d) cu art. 196¹ alin. (1) din Legea nr. 31/1990, că
asociatul unic al societăţii exercită atribuţiile adunării generale a asociaţilor, manifestarea de
voinţă a societăţii de a se dizolva/lichida reprezentând în fapt manifestarea de voinţă a asociatului
unic. Hotărârea ce se va pronunţa trebuie să fie opozabilă acestui asociat unic, astfel că excepţia
invocată este nefondată fiind respinsă.
Cu privire la fondul cererii, se reţine că pentru a fi admisibilă opoziţia formulată de unul dintre
creditorii societăţii, acesta trebuie să facă dovada că respectiva hotărâre îi produce un prejudiciu,
în actuala redactare a art. 61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, obiectul cererii de opoziţie fiind
obligarea societăţii sau, după caz, a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat, iar nu
desfiinţarea hotărârii, aşa cum pretinde reclamanta în petitul principal.
Dizolvarea întemeiată pe art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, rămâne prerogativa
exclusivă a asociaţilor, care au singurul cuvânt în stingerea vieţii sociale, tot aşa cum au decis şi
înfiinţarea societăţii şi schimbările intervenite pe parcursul vieţii sociale. Această libertate nu
poate fi cenzurată de impunerea vreunei condiţii legale, de instanţă sau chiar de nemulţumirea
unui creditor.
Prin urmare, cererea de anulare a Deciziei nr. 1/01.10.2013 nu are temei, astfel că a fost respinsă.
Nici cererea de reparare a prejudiciului nu poate fi admisă, cătă vreme există deja o hotărâre
irevocabilă în acest sens – Decizia nr. 853/04.10.2013 a Tribunalului Braşov (f. 35-37), care se
bucură de autoritate de lucru judecat. De altfel, la termenul de judecată din data de 18.03.2014
reclamanta, prin apărător, nu a mai susţinut cererea de reparare a prejudiciului.
În schimb, petitul formulat în subsidiar este apreciat de instanţă fondat. Aceasta deoarece, deşi
aparent hotărârea asociatului unic al societăţii pârâte SC B. SRL de dizolvare voluntară a avut ca
motiv imposibilitatea realizării obiectului de activitate, contextul în care aceasta a fost adoptată
duce la concluzia că a fost întocmită „pro cauza”, cu urmărirea prejudicierii reclamantei, care are
calitatea de creditor al pârâtei.
Astfel, cererea de înregistrare a Deciziei care cuprinde hotărârea de dizolvare şi lichidare

simultană a fost depusă la O.R.C. abia la data de 7.10.2013, după ce instanţa s-a pronunţat prin
Decizia nr. 853/04.10.2013 a Tribunalului Braşov, la data de 4.10.2013, fiind evident că asociatul
unic al SC B. SRL a încercat evitarea executării respectivei hotărâri. Creanţa reclamantei este
certă, lichidă şi exigibilă şi a devenit executorie prin pronunţarea deciziei irevocabile menţionate,
iar pârâţii nu au făcut dovada niciunui demers pentru executarea acesteia, pentru a-şi susţine
buna-credinţă pe care o invocă. Dimpotrivă, prin modul în care a fost adoptată şi publicată decizia
de dizolvare şi lichidare simultană, asociatul unic a dat dovadă de rea-credinţă, care trebuie
sancţionată cu blocarea efectelor deciziei de dizolvare, până la executarea hotărârii judecătoreşti.
Împotriva hotărârii au declarat apel pârâţii SC B. SRL şi L.A.G. solicitând respingerea opoziţiei
având în vedere că decizia nr. 1/1.10.2013 a avut la bază lipsa activităţii societăţii şi nu
sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor de plată, fiind adoptată anterior pronunţării soluţiei de
către Tribunalul Braşov în dosarul nr. 394/338/2012. Cererea de înregistrare a deciziei de
dizolvare a fost depusă după publicarea pronunţării hotărârii judecătoreşti, astfel că nu s-a urmărit
evitarea executării.
Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în baza art. 466 C.
proc.civ. se constată următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea
comercială se dizolvă pentru imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii şi prin
hotărârea adunării generale, asociaţii având dreptul să decidă şi începerea procesului de
dispariţie a societăţii comerciale, aşa cum au avut posibilitatea să decidă şi constituirea ei,
precum şi modificările pe care le suferă în timpul existenţei sale. În cazul dizolvării voluntare, care
reprezintă tot un caz de modificare a actului constitutiv, asociaţii sunt liberi să decidă motivele
pentru care hotărăsc să înceteze activitatea societăţii, iar textul de lege menţionat nu
condiţionează adoptarea hotărârii lor de dizolvare voluntară de inexistenţa datoriilor societăţii
către creditori.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 31/1990, republicată, „creditorii sociali şi orice alte
persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv pot
formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz,
societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, prevederile art. 57 fiind aplicabile”.
societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, prevederile art. 57 fiind aplicabile”.
Pentru a fi admisibilă opoziţia formulată de unul dintre creditorii societăţii, acesta trebuie să facă
dovada că respectiva hotărâre îi produce un prejudiciu, în actuala redactare a art. 61 alin. (1),
obiectul cererii de opoziţie fiind obligarea societăţii sau, după caz, a asociaţilor la repararea
prejudiciului cauzat, iar nu desfiinţarea hotărârii.
În procedura de lichidare a societăţii, urmare a dizolvării ei voluntare, lichidatorii, potrivit Legii nr.
31/1990, republicată, au obligaţia de a realiza inventarierea bunurilor societăţii şi stabilirea exactă
a activului şi pasivului, în vederea stingerii tuturor obligaţiilor sociale. Or, hotărârea asociatului
unic al societăţii pârâte de dizolvare voluntară a avut ca motiv imposibilitatea realizării obiectului
de activitate stabilit prin actul constitutiv şi nu s-a dovedit că a urmărit prejudicierea vreunui
creditor. Asociaţilor societăţii nu le poate fi interzisă adoptarea hotărârii de dizolvare pentru
motivul existenţei unei creanţe, de vreme ce legiuitorul însuşi nu a stabilit o astfel de condiţie, iar
reclamanta nu poate pretinde că ar rămâne neîndestulată creanţa sa, câtă vreme legea
stipulează căile de realizare a creanţelor tuturor creditorilor, începând cu bilanţul de lichidare
întocmit de lichidator, care are obligaţia să asigure plata creditorilor şi continuând cu atragerea
răspunderii organelor de conducere ale societăţii, în măsura în care aceasta însăşi ar fi în
imposibilitate de stingere a creanţelor datorate potrivit art. 2371din Legea nr. 31/1990.
În consecinţă, în speţă, indiferent de momentul la care asociatul unic a decis dizolvarea societăţii,
respectiv înainte sau după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de obligare a societăţii la plata
prejudiciului către creditoarea SC H.O.W. SRL, dizolvarea rămâne prerogativa exclusivă
a asociatului, care are singurul cuvânt în stingerea vieţii sociale tot aşa cum a decis şi înfiinţarea
societăţii şi schimbările intervenite pe parcursul vieţii sociale. Această libertate nu poate fi
cenzurată de impunerea vreunei condiţii legale, de instanţă sau chiar de nemulţumirea unui
creditor, care de altfel, poate să-şi recupereze creanţa în faza lichidării prin operaţiuni specifice.
Raportat la aceste considerente, în baza art. 61 din Legea nr. 31/1990 şi art. 480 C.proc.civ. se
va admite apelul declarat, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul
respingerii opoziţiei formulate de creditoarea SC H.O.W. SRL. Se vor menţine celelalte dispoziţii
privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea petitului principal.
Notă de Prof. univ. dr. Smaranda Angheni Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu”
din Bucureşti
Cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză determină evidenţierea unor aspecte ale
instituţiei juridice „cererea de opoziţie” întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 61-62 din Legea
nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
I. Natura juridică a cererii de opoziţie36
Textul legal, de principiu, este art. 61 din Legea nr. 31/1990 care instituie dispoziţia care are
aspect general, existând însă în cuprinsul legii şi alte situaţii speciale în care creditorii sociali sau
orice persoană prejudiciată pot formula opoziţie la hotărârea adunării generale a asociaţilor de
modificare a actului constitutiv. Astfel, creditorii sociali pot formula opoziţie la hotărârea
asociaţilor/acţionarilor, privind: reducerea capitalului social [art. 208 alin. (3)]; creditorii sociali sau
orice persoană interesată pot face opoziţie la hotărârea asociaţilor de revenire asupra dizolvării
societăţii (art. 231) sau în cazul fuziunii ori divizării (art. 243). Totodată, creditorii personali ai
asociaţilor în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, pot
formula opoziţie în cazul hotărârii de prelungire a duratei societăţii, dacă aceşti creditori au
drepturi stabilitate prin titlu executoriu anterior hotărârii de prelungire a duratei societăţii (art. 206).
De asemenea, în societatea cu răspundere limitată, dacă se transmit parţi sociale faţă de terţe
persoane, creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate pot formula o cerere de opoziţie prin
care să solicite obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat [art. 202 alin.
(2)37].
Cererea de opoziţie poate fi îndreptată împotriva hotărârii asociaţilor sau chiar a organelor de
conducere (Consiliu de administraţie), în cazul când au fost delegate atribuţiile adunării generale
extraordinare de modificare a actului constitutiv sau chiar împotriva deciziilor lichidatorilor de
extraordinare de modificare a actului constitutiv sau chiar împotriva deciziilor lichidatorilor de

repartizare a sumelor obţinute din lichidare.
Aşadar, cererea de opoziţie se îndreaptă împotriva hotărârii adunării generale a asociaţilor/

acţionarilor de modificare a actului constitutiv sau, în situaţii speciale, şi faţă de hotărârile
(deciziile) organelor statutare ale societăţii ori de lichidare a societăţii.
Cererea de opoziţie nu este o acţiune în anularea hotărârii asociaţilor.
Cererea de opoziţie nu este o acţiune în anulare pentru că nu se urmăreşte desfiinţarea hotărârii

adunării generale şi nici nu ar putea creditorii să formuleze o asemenea acţiune deoarece
acţiunea în anularea hotărârii adunării generale este la „îndemâna” numai
a asociaţilor/acţionarilor care se află în situaţiile prezente de lege (art. 132), fiind un act „inter alios
acta” care nu produce efecte decât faţă de asociaţi. Eventual, pentru motive de nulitate absolută
terţele persoane (categorie din care fac parte şi creditorii) ar putea să ceară constatarea nulităţii
unei asemenea hotărâri.
Nefiind o acţiune în anularea hotărârii asociaţilor, în mod întemeiat, în speţă, instanţa de fond
a respins solicitarea formulată de reclamant ca, pe calea „cererii de opoziţie”, să se anuleze
hotărârea adunării generale a asociaţilor, în cauză, a asociatului unic al societăţii.
Totodată, considerăm că asociaţii/acţionarii deşi, în sens larg, sunt creditori ai societăţii, totuşi,
aceştia nu au posibilitatea formulării cererii de opoziţie atât timp cât cererea este îndreptată
împotriva hotărârii de modificare a actului constitutiv, hotărâre pe care ei înşişi au adoptat-o.
Singura posibilitate pe care o au este acţiunea în anularea hotărârii, în condiţiile art. 132 şi urm.
din Legea nr. 30/1990.
Cererea de opoziţie nu este nici o cale de atac împotriva hotărârii asociaţilor. Nefiind o cale de
atac, cererea de opoziţie nu este admisibilă în cazul în care dizolvarea unei societăţi este
pronunţată prin hotărâre judecătorească3, ci numai în cazul dizolvării voluntare prin hotărârea
asociaţilor/asociaţilor.38
Aşadar, în condiţiile în care cererea de opoziţie nu este o acţiune în anularea hotărârii

asociaţilor/acţionarilor, nefiind o cale de atac împotriva acesteia, atunci care este natura juridică
a acesteia?
Răspunsul la această întrebare se desprinde din interpretarea textului legal (art. 61 din Legea nr.
30/1990) în care legiuitorul prevede că este necesar ca cei care formează o asemenea cerere
trebuie să fi fost prejudiciaţi prin hotărârea asociaţilor/acţionarilor de modificare a actului
constitutiv, urmărindu-se, evident, repararea acestuia.
În consecinţă, fiind o cerere cu scopul reparării unui prejudiciu, cererea de opoziţie se înfăţişează
ca o acţiune în răspundere civilă delictuală39 în care, evident, petentul trebuie să dovedească
fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa sau vinovăţia
făptuitorului40.
Stabilind natura juridică a cererii de opoziţie întemeiată pe dispoziţiile art. 61-62 din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată, ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, în mod firesc
obiectul cererii constă în obligarea societăţii sau, după caz, a asociaţilor la repararea prejudiciului
cauzat ş, nicidecum, la desfiinţarea hotărârii asociaţilor/acţionarilor de modificare a actului
constitutiv, aşa cum, pe bună dreptate, a considerat instanţa de fond, motivare reţinută şi de
instanţa care a soluţionat apelul.
În privinţa reparării prejudiciului, în cauză, cererea este neîntemeiată deoarece cu privire la

aceasta exista deja o hotărâre judecătorească (Decizia nr. 853/04.10.2013 a Tribunalului Braşov)
definitivă, astfel încât, nu se mai putea pune problema ca pe calea cererii de opoziţie să se
solicite din nou constatarea prejudiciului şi obligarea societăţii la acoperirea acestuia.
Singura posibilitate a petentului creditor era ca prejudiciul să fie recuperat în procedura de

lichidare a societăţii, în condiţiile în care asociatul unic a decis dizolvarea societăţii.
Aşadar, în condiţiile în care, în faza de lichidare a patrimoniului societăţii creditorii sociali îşi pot
îndestula creanţele, decizia instanţei de fond care a dispus blocarea efectelor hotărârii asociatului
unic de dizolvare a societăţii până la data acoperirii prejudiciului stabilit prin decizia nr. 853/04.
10.2013 a Tribunalului Braşov pronunţată în dosarul nr. 394/338/2012 este nelegală, aşa cum, de
altfel, a reţinut şi instanţa de apel.
II. Posibilitatea asociaţilor de a decide dizolvarea societăţii
Un alt aspect evidenţiat în cadrul deciziilor pronunţate de cele două instanţe este cel privitor la
posibilitatea asociaţilor, în speţă, a asociatului unic, de a decide dizolvarea societăţii chiar în cazul
existenţei unor datorii sau a unor prejudicii faţă de creditori, neacoperite până la momentul
dizolvării.
Este fără putinţă de tăgadă că instituţia juridică – dizolvarea voluntară – este admisibilă chiar şi în
cazul în care ar exista un motiv (cauză) de dizolvare de drept, în speţă, imposibilitatea realizării
obiectului de activitate al societăţii, aşa încât nu se poate considera că asociatul a fost de rea
credinţă, hotărând „pro causa” dizolvarea societăţii.
De altfel, interesul petentului în această situaţie nu este „blocarea” hotărârii de dizolvare ci,
dimpotrivă, admiterea acesteia, pentru ca să fie deschisă faza lichidării pentru a-şi valorifica
creanţele.
III. Concluzie
Cererea de opoziţie întemeiată pe dispoziţiile art. 61-62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, este o veritabilă acţiune în răspundere civilă delictuală
cu scopul reparării prejudiciului cauzat creditorilor sau altor persoane prejudiciate prin hotărârea
asociaţilor/acţionarilor sau chiar a organelor statutare ale societăţii, în măsura în care sunt
îndeplinite toate condiţiile legale.
Note de subsol:
36: A se vedea şi C. Leaua, Societăţi comerciale. Proceduri speciale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 216 şi urm.
37: S. Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p.
221.
38: V. Roş, Dizolvarea societăţilor comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară.
Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în
mersul lichidării societăţii, în Revista de Drept Comercial nr. 1/1996, p. 69.
39: A se vedea şi Gh. Piperea, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea
societăţilor comerciale. Comentarii pe articole, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 251.
40: Pentru o altă opinie, a se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea societăţilor comerciale.
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 203-205.
Jurisprudenţă comentată
Lector univ. dr. Liviu-Gheorghe Zidaru, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti,
Judecător, Curtea de Apel Bucureşti
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul

legii Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016 (M.Of. nr. 103/06.02.2017)
Exercitarea unei căi de atac neprevăzute de lege, diferită de cea corect menţionată în
dispozitivul hotărârii atacate
Dispoziţiile art. 457 alin. (4) C.proc.civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac
neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza
în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în
dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac
neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) C.proc.civ., în măsura în care aceasta nu poate fi
calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
- in extras -
Din cuprinsul recursului în interesul legii rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de
vedere unitar cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar în ipoteza în care
partea exercită o cale de atac greşită, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii.
Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă calea de atac greşit declarată, apreciind că în
cauză nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 457 alin. (4) C.proc.civ., care reglementează
procedura de urmat în situaţia recalificării căii de atac într-o ipoteză diferită de cea de faţă.
Dimpotrivă, alte instanţe au procedat la recalificarea căii de atac greşit formulate, reţinând că
prevederile art. 457 alin. (4) C.proc.civ. nu îngrădesc dreptul judecătorului de a proceda la
recalificarea căii de atac, limitându-l doar la ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol.
În analizarea celor două opinii aflate în conflict reiese că prevederile legale care au fost
interpretate diferit au fost, de fapt, cele ale art. 457 alin. (4) C.proc.civ., introdus prin Legea nr.
138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.
Problema care se pune este dacă acest alineat se aplică, precum alin. (3) al aceluiaşi articol, doar
în cazul existenţei unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate sau şi în cazul în care în
cuprinsul hotărârii atacate este indicată corect calea de atac prevăzută de lege, dar, cu toate
acestea, partea declară o cale de atac eronată.
Consecinţele interpretării au efect asupra curgerii unui nou termen pentru declararea sau, după
caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii,
constată că interpretarea art. 457 alin. (4) C.proc.civ. este în sensul că această normă juridică se
aplică în cazul existenţei unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, acest alineat fiind
edictat pentru aceeaşi raţiune ca şi alin. (3) al aceluiaşi articol, anume partea care exercită calea
de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea
atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita.
Această concluzie este întemeiată atât pe interpretarea sistematică a textului, cât şi pe

împrejurarea că o interpretare extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de
atac greşit exercitate, ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 alin.
(1) C.proc.civ.
Interpretând sistematic acest text de lege se reţin următoarele.
În primul rând, pentru a determina conţinutul termenului recalificare, în acest alineat fiind singurul
loc în care poate fi găsit în Cod, este util a ne raporta la termenul calificare din acelaşi Cod.
Potrivit art. 22 alin. (4) prima teză C.proc.civ.: „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică
a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”.
Astfel, în viziunea Codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor
şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică
fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) C.proc.civ.] şi fiind, astfel, de strictă aplicare.
Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin
raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii
atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc
o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 C.proc.
civ.
În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte art. 457 C.
proc.civ. intitulat „Legalitatea căii de atac”. Astfel, primele două alineate consacră expres
principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni
inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 C.proc.civ.
s-a adus un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie
prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit”. Alin. (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta
decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni
inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de
interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
Potrivit art. 47 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare: „Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă
unei situaţii date”. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol: „Structura articolului trebuie să fie
echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării”.
Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 48 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, intitulat „Alineatul”: „(1) În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol
decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte,
asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării. (2) Alineatul,
ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin
care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului”.
Astfel, din dispoziţia normativă primară a unui articol trebuie să decurgă, în mod organic, mai
multe ipoteze juridice prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune
logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării. Alineatul trebuie să reglementeze o ipoteză juridică
specifică ansamblului articolului.
Dacă s-ar adopta interpretarea extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii
de atac greşit exercitate, s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de alin. (1)
al art. 457 C.proc.civ.
În cazul în care instanţa de judecată ar proceda în toate situaţiile la recalificarea căii de atac,
determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute
de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti,
independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii
independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii

atacate. Or, textul menţionat nu prevede dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci
dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Mai mult, o asemenea interpretare ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul
prevăzut de lege calea de atac corect indicată în hotărârea atacată să declare o cale de atac
greşită şi, ulterior recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de
atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen.
Ca urmare, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin. (4) C.proc.civ. poate fi dispusă
numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al menţiunii inexacte sau
lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că
numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru
declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege.
Aceasta înseamnă că dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect
indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C.proc.civ., ca
normă de drept comun.
Într-o asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac va proceda la

calificarea acesteia, conform acestor din urmă dispoziţii, fără însă, ca urmare a acestei calificări,
să curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de atac prevăzute de lege,
neexistând un temei juridic pentru repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac
prevăzută de art. 457 alin. (4) C.proc.civ. nu se confundă cu instituţia juridică a calificării cererii,
astfel cum este reglementată de art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 C.proc.civ.
În măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice
calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial
căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) C.proc.civ.
În final, pentru o mai bună determinare a întinderii efectelor acestei decizii este utilă evidenţierea
terminologiei folosite de legiuitor în cuprinsul art. 457 C.proc.civ., sub aspectul distincţiei dintre
calea de atac „neprevăzută de lege” şi calea de atac „prevăzută de lege”.
Astfel, în prima teză a alin. (3) al art. 457 C.proc.civ. se regăseşte sintagma calea de atac
„neprevăzută de lege” în contextul exercitării unei asemenea căi de atac de către parte în
considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii, sintagmă care este opusă în ultima teză
a aceluiaşi alineat sintagmei calea de atac „prevăzută de lege”, care, de altfel, se regăseşte în
fiecare dintre alineatele art. 457 C.proc.civ. intitulat „Legalitatea căii de atac”.
Punând în opoziţie aceste expresii, rezultă înţelesul dat de legiuitor sintagmei calea de atac
„neprevăzută de lege” ca fiind atât o cale de atac inexistentă, dar şi o cale de atac care poartă
o denumire diferită de cea prevăzută expres de lege (cu posibile consecinţe asupra conţinutului
cererii). Formularea unei astfel de căi de atac poate fi determinată, pe de o parte, de menţiunea
inexactă din cuprinsul hotărârii, dar şi, pe de altă parte, cum este cazul de faţă, de considerente
ce ţin exclusiv de comportamentul procesual al părţii.
Notă de Lector univ. dr. Liviu-Gheorghe Zidaru Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Judecător, Curtea de Apel Bucureşti
Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pe deplin judicioasă şi pune capăt unei controverse
izvorâte dintr-o insuficientă cunoaştere a raţiunilor care au determinat completarea art. 457 C.
proc.civ. cu noul alin. (4), prin intermediul Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă şi a unor acte normative conexe41.
După cum se ştie, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, soluţia practicii
judiciare era, în cazul exercitării greşite a apelului în locul recursului sau invers, recalificarea căii
de atac, în conformitate cu dispoziţiile generale ale art. 84 C.proc.civ. din 1865, reluate în
cuprinsul art. 152 C.proc.civ. În vechea reglementare, corectivul recalificării căii de atac devenise
cuprinsul art. 152 C.proc.civ. În vechea reglementare, corectivul recalificării căii de atac devenise
unul important, ca urmare a controverselor care au însoţit aplicarea art. 2821 C.proc.civ. din 1865
(text care, în ultima sa formă, suprima apelul pentru cauzele cu un obiect patrimonial având
o valoare de până la 100.000 lei inclusiv) şi ca urmare a frecventelor modificări legislative
privitoare la căile de atac, îndeosebi în cuprinsul legilor speciale. Se mai adaugă împrejurarea că
judecătorul primei instanţe nu reflectează, de regulă, într-o manieră aprofundată asupra menţiunii
cu privire la calea de atac, care (tot de regulă) nu se motivează – recomandăm totuşi motivarea
opţiunii pentru o anumită cale de atac şi pentru un anumit termen, atunci când soluţia nu este una
evidentă.
Simpla aplicare a art. 84 C.proc.civ. din 1865 nu rezolva însă integral problema căii de atac
exercitate greşit în considerarea menţiunii inexacte a căii de atac de către prima instanţă, întrucât,
în cazul recalificării apelului în recurs, se putea pune problema nulităţii acestuia, în situaţia
(frecventă), în care titularul căii de atac nu motivase „apelul” – reamintesc că în vechea
reglementare acesta putea fi motivat până la prima zi de înfăţişare în apel [art. 287 alin. (2) C.
proc.civ. din 1865]; în actuala reglementare, apelul trebuie motivat înăuntrul termenului pentru
exercitarea căii de atac, dar nerespectarea acestei cerinţe nu atrage nulitatea apelului], în vreme
ce recursul, sub sancţiunea nulităţii, trebuia motivat înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de
atac, care curgea de la comunicare, potrivit art. 303 alin. (1) şi (2) C.proc.civ. din 1865 [această
din urmă soluţie regăsindu-se şi în noul Cod, conform art. 487 alin. (1) şi art. 470 alin. (5)].
În mod regretabil, de multe ori s-a făcut o aplicare rigidă a principiului legalităţii căii de atac, apelul
recalificat recurs fiind constatat nul ca urmare a neconformării părţii la exigenţele specifice
recursului, deşi acesta nu fusese indicat de prima instanţă, în considerarea ideii, profund
discutabile, că partea ar fi trebuit să interpreteze corect legea şi să exercite calea de atac
deschisă potrivit opiniei instanţei de control judiciar, iar nu potrivit opiniei contrare a primei
instanţe. Este lesne de observat că justiţiabilul interesat să exercite calea de atac cădea victimă
unor controverse ale practicii judiciare, ceea ce, în opinia mea, contravine exigenţelor procesului
echitabil într-un stat de drept, de vreme ce justiţiabilului nu i se poate pretinde să înţeleagă şi să
rezolve corect asemenea dileme jurisprudenţiale42.
În noua reglementare, legiuitorul a afirmat cu tărie principiul legalităţii căii de atac [art. 457 alin.
(1) şi (2) C.proc.civ.], dar i-a adus un însemnat corectiv, inspirat din prevederile similare ale art.
536 alin. (2) al noului Cod de procedură civilă francez43, constând în respingerea ca inadmisibilă
a căii de atac neprevăzute de lege, urmată de curgerea unui nou termen pentru exercitarea căii
de atac legale, de la data comunicării deciziei care, prin ipoteză, ar urma să indice în
considerente foarte clar care este calea de atac deschisă de lege şi termenul în care aceasta
poate fi exercitată [ni se pare evident că lipsa unei astfel de indicaţii echivalează cu o aplicare
profund incorectă a art. 457 alin. (3) C.proc.civ., ale cărui raţiuni ar fi zădărnicite de instanţa de
control].
Practic, suntem în prezenţa unei tehnici de informare corectă a părţii şi de repunere în termenul
de exercitare a căii de atac prevăzute de lege44, fiind astfel eliminat inconvenientul semnalat
anterior cu privire la vechea reglementare, anume pericolul recalificării fără ca părţii să i se
acorde un nou termen pentru a-şi motiva calea de atac reală în conformitate cu exigenţele legale
aplicabile acesteia. Trebuie însă să admitem că este o tehnică destul de complicată şi de
cronofagă (pentru a nu mai vorbi de banii pierduţi – taxa de timbru pentru calea de atac
inadmisibilă, care de lege lata nu se restituie, şi onorariul avocaţial), ea întâmpinând de la bun
început obiecţia multor practicieni, obişnuiţi cu soluţia mult mai suplă a recalificării căii de atac.
După cum se ştie, inerţia practicii judiciare tinde să anihileze sau să reducă amploarea oricărei
reforme, motiv pentru care, şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, au existat
soluţii de recalificare urmată de o repunere în termenul de motivare a căii de atac corecte (de
acum era clar că repunerea în termen se impunea, pentru a asigura finalitatea urmărită de
legiuitor), soluţie operativă, dar discutabilă, în condiţiile în care art. 457 alin. (3) este, totuşi, o lex
specialis faţă de art. 152 C.proc.civ.45
Cu ocazia primei modificări aduse noului Cod după intrarea sa în vigoare, prin Legea nr. 138/2014
Cu ocazia primei modificări aduse noului Cod după intrarea sa în vigoare, prin Legea nr. 138/2014
, practica anterior menţionată a fost confirmată prin inserarea alin. (4), care permite recalificarea
căii de atac neprevăzute de lege, în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii
atacate, urmată de o repunere în termenul de exercitare, respectiv de motivare a căii de atac
prevăzute de lege46.
Potrivit voinţei legiuitorului, alin. (4) este o simplă alternativă la alin. (3), textele având aceeaşi
ipoteză de aplicare – eroarea cauzată de menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii atacate. Este
adevărat că din litera textului nou introdus nu rezulta limpede că se referă (doar) la ipoteza
indicării greşite a căii de atac, dar raţiunea legii nu putea fi alta, de vreme ce repunerea în
termenul de exercitare sau de motivare a căii de atac este un corectiv excepţional pentru situaţia
în care partea a fost indusă în eroare de menţiunea eronată a primei instanţe. Aşadar,
interpretarea teleologică a alin. (4) şi totodată sistematică a art. 457 C.proc.civ. în ansamblul său
nu putea duce la altă concluzie decât cea reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
decizia adnotată47.
Cu toate acestea, întrucât adoptarea noului Cod a exacerbat un anumit pozitivism, care ar putea
fi sintetizat prin formula „tot ce nu este expres prevăzut nu există” (ignorându-se celelalte metode
de interpretare consacrate în teoria dreptului şi îndeosebi cea teleologică), în practica judiciară s-
a conturat şi o a doua orientare, potrivit căreia, de prevederile art. 457 alin. (4) C.proc.civ. ar
beneficia şi partea care exercită o altă cale de atac, neprevăzută de lege, iar nu calea de atac
indicată corect de prima instanţă. Din capul locului trebuie spus că o atare strategie procesuală
a părţii apare ca temerară, întrucât, dacă titularul căii de atac prevăzute de lege a greşit, el riscă
mult mai mult decât în ipoteza în care a exercitat calea de atac indicată (fie şi greşit) de instanţă,
situaţie în care art. 457 alin. (3) şi (4) C.proc.civ. îi acordă o protecţie aproape48 deplină.
Curtea de Casaţie a înlăturat în mod judicios această din urmă interpretare49, care ar fi permis
părţii în culpă să declare, aleatoriu (ori dilatoriu), orice altă cale de atac decât cea prevăzută de
lege şi corect indicată în dispozitivul hotărârii atacate, beneficiind astfel, necuvenit, de o repunere
în termenul de motivare a căii de atac. Altfel spus, dacă un recurent obişnuit trebuie să-şi
motiveze recursul în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancţiunea nulităţii, unul mai
inventiv ar fi putut să declare apel (ignorând menţiunea corectă din dispozitiv cu privire la calea
de atac a recursului) şi să amâne astfel cu de la sine putere, în mod arbitrar şi pentru o perioadă
destul de îndelungată curgerea termenului pentru exercitarea căii de atac. Or, o asemenea soluţie
ar fi constituit un premiu de încurajare a neglijenţei şi o invitaţie deschisă la abuz.
În afara acestei interpretări teleologice, instanţa supremă recurge in extenso şi la o interpretare

sistematică. Dintre argumentele folosite, voi evidenţia aici trimiterea la dispoziţiile art. 22 alin. (4)
C.proc.civ. Curtea de Casaţie întăreşte, în substanţă, principiul potrivit căruia calificarea juridică
se dă de către judecător, indiferent de ceea ce propune partea (iura novit curia)50. Altfel spus,
judecătorul nu este ţinut de denumirea dată de parte, dar nici de calificarea propusă de ea, de
vreme ce instanţa dă o calificare corectă atunci când partea ignoră menţiunea (corectă) cuprinsă
în hotărârea atacată şi recalifică doar atunci când corectează calificarea greşită dată în cuprinsul
aceleiaşi hotărâri. Doar în această din urmă ipoteză este incident art. 457 alin. (4) C.proc.civ. Deşi
art. 22 alin. (4) C.proc.civ. pare să se refere doar la calificarea ori recalificarea corectă a actelor şi
faptelor deduse judecăţii, deci a raportului juridic substanţial, principiul desprins din art. 22 alin.
(1) şi (4) C.proc.civ. (iura novit curia) este aplicabil şi în materie procedurală, pentru identitate de
raţiune51.
Sintetizând, dispoziţiile art. 457 alin. (3) şi (4) C.proc.civ. sunt aplicabile doar dacă instanţa, în
mod greşit, a indicat o cale de atac de reformare neprevăzută de lege, iar partea exercită calea
de atac indicată, în locul celei admise de lege. În această ipoteză, instanţa de control judiciar
urmează a face aplicarea fie a alin. (3), fie a alin. (4), alegerea sa în această privinţă fiind
necenzurabilă – părţile pot pune concluzii asupra acestui aspect şi solicita instanţei să adopte
o variantă sau alta, dar instanţa rămâne suverană în ce priveşte opţiunea descrisă (ceea ce nu
o variantă sau alta, dar instanţa rămâne suverană în ce priveşte opţiunea descrisă (ceea ce nu
exclude o motivare a alegerii făcute). Reiterez preferinţa mea pentru soluţia recalificării, de natură
să menajeze timpul şi cheltuielile părţilor52.
În cazul în care instanţa în mod greşit a indicat o cale de atac neprevăzută de lege, fără însă ca
legea să prevadă altă cale de atac [e.g., instanţa de apel a indicat greşit calea recursului, deşi
aceasta este exclusă de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013], instanţa de control
urmează să respingă calea de atac declarată, ca inadmisibilă, de vreme ce menţiunea inexactă
nu deschide niciun drept nou pentru parte [art. 457 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.]. O recalificare este
prin ipoteză exclusă, de vreme ce în realitate nu putea fi formulat nici apel şi nici recurs.
În cazul în care instanţa a indicat corect calea de atac legală, iar partea alege să exercite altă
cale de atac, o repunere a sa în termenul de motivare a căii de atac recalificate în conformitate cu
exigenţele căii legale este exclusă, după cum rezultă din toate cele ce preced.
Practic, în acest caz, partea se află într-o situaţie similară (nu întrutotul identică) cu situaţia
existentă sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Altfel spus, calea de atac urmează a fi
calificată (pentru a păstra terminologia Curţii de Casaţie), în conformitate cu art. 22 alin. (4) C.
proc.civ., dacă ea cuprinde suficiente elemente pentru a permite calificarea cererii drept calea de
atac prevăzute de lege. De vreme ce atât apelul cât şi recursul sunt căi de atac de reformare,
care tind la o schimbare (lato sensu) a hotărârii atacate, calificarea ar trebui, de regulă, să fie
posibilă. Desigur, de lege lata, recursul nu mai poate fi exercitat decât pentru motivele de
nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., fostul art. 3041C.proc.civ. din 1865 fiind pe
bună dreptate suprimat. Ca atare, nu este exclus, ci dimpotrivă perfect posibil ca apelul recalificat
recurs să fie constatat nul, întrucât criticile formulate nu se încadrează şi nici nu pot fi încadrate în
cazurile de casare prevăzute de lege. Dacă însă cererea conţine atât critici de temeinicie, cât şi
de legalitate, ea va fi calificată recurs, iar motivele vor analizate pe fond în limitele prevăzute de
art. 488 C.proc.civ. Invers, un recurs calificat apel nu ridică aceste probleme, de vreme ce apelul
poate fi limitat de titularul căii de atac la probleme de legalitatea hotărârii apelate [art. 479 alin. (1)
C.proc.civ.]. Aşadar, prin ipoteză, un recurs corect formulat va fi valabil şi ca cerere de apel.
Desigur, apelantul suferă un dezavantaj prin imposibilitatea formulării unor critici de netemeinicie,
dar acest dezavantaj îi este pe deplin imputabil.
O ultimă menţiune priveşte rezerva pe care o face Înalta Curte cu privire la cazul în care partea
„insistă în denumirea” căii de atac neprevăzute de lege. Acest pasaj nu este pe deplin congruent
cu statuarea potrivit căreia instanţa este cea care califică cererea pentru exercitarea căii de atac,
iar nu partea, ale cărei menţiuni par a fi, aşadar, indiferente. Nu este întrutotul aşa în optica Înaltei
Curţi, care acordă, practic, părţii un drept de veto cu privire la calificare, permiţându-i să se opună
acestei operaţiuni. În acest caz, evident, singura cale rămâne respingerea căii de atac, ca
inadmisibilă. Consecinţa, în acest caz, este rămânerea definitivă o hotărârii respective [conform
art. 459 alin. (2) teza I şi art. 460 alin. (1) C.proc.civ.].
Chiar dacă acest considerent se reflectă în dispozitiv şi este, prin urmare, obligatoriu, el trebuie
interpretat cu atenţie. Altfel spus, nu se poate considera că partea „insistă” în calea de atac
neprevăzută de lege (în sensul avut în vedere de Curtea de Casaţie) doar pentru că, în faţa
instanţei de control judiciar, înţelege să-şi menţină punctul de vedere asupra căii de atac deschise
în cauză. Această „insistenţă” nu exclude voinţa subsidiară a părţii de a permite recalificarea,
dacă instanţa de control judiciar este de altă părere. De aceea, această voinţă trebuie decelată
foarte clar, prin întrebări adresate părţii. Sancţiunea inadmisibilităţii este incidentă doar dacă
partea arată expres că se opune chiar şi în subsidiar recalificării, respectiv că nu vrea în nicio
circumstanţă ca cererea sa să fie recalificată. Partea care a declarat o cale de atac neprevăzută
de lege clarifică în acest mod că ab initio nu a vrut şi nu vrea nici în prezent să exercite calea de
atac legală. În acest caz, care după părerea mea este mai degrabă teoretic (şi oarecum bizar, din
perspectiva intereselor părţii de a obţine reformarea hotărârii atacate, indiferent pe ce cale), calea
de atac neprevăzută de lege va fi respinsă, ca inadmisibilă. În cazul în care partea lipseşte sau
doar stăruie asupra opiniei sale privitoare la calea de atac deschisă în speţă nu se poate prezuma
că aceasta se opune calificării corecte, care va fi dispusă de instanţă, în conformitate cu art. 22
alin. (1) şi (4), respectiv cu art. 152 C.proc.civ.
Prin decizia adnotată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură un echilibru just între obligaţiile
instanţei şi obligaţiile părţii. Aceasta din urmă este protejată împotriva consecinţelor juridice
negative decurgând din menţiunea eronată a căii de atac, chiar dacă s-ar putea obiecta că
o anumită culpă revine şi părţii, mai ales dacă este asistată juridic. Soluţia este pe deplin corectă,
eroarea instanţei are o greutate mai mare decât eroarea părţii, fiind inadmisibil într-un stat de
drept ca partea să fie luată prin surprindere ca urmare a unei greşeli a organelor judiciare şi să
piardă, astfel, exercitarea unui drept, chiar dacă printr-o diligenţă peste medie53 ar fi putut
descoperi eroarea.
Consider că acest raţionament trebuie extrapolat şi la ipoteza în care în hotărârea atacată se

menţionează un termen mai lung decât cel real, iar partea exercită calea de atac în termenul
indicat, însă cu depăşirea celui prevăzut de lege. În această situaţie (întâlnită, bunăoară, frecvent
în materia contestaţiei la executare, ca urmare a ignorării incidenţei art. 651 C.proc.civ.), art. 457
alin. (3) şi (4) nu se aplică, dar raţiunea legii este aceeaşi. Ca urmare, o cerere de repunere în
termen ar trebui categoric admisă, indiferent de asistarea sau nu a părţii, iar instanţa ar trebui să
facă diligenţe pentru ca partea să fie conştientă că poate cere repunerea în termen (comunicându-
i, la nevoie, părţii lipsă că are această posibilitate). A admite contrariul ar însemna privarea
definitivă a părţii de orice cale de atac, de vreme ce s-ar ajunge la respingerea căii exercitate, ca
tardiv formulată, dintr-o împrejurare imputabilă în mod preponderent tot instanţei de judecată54.
Este un bun exemplu de aplicare a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului [la care
art. 21 alin. (3) din Constituţie face, în substanţă, trimitere] şi a art. 6 C.proc.civ. în substanţa, în
spiritul acestuia. Nu este necesar ca hotărârile judecătoreşti să abunde în citate din hotărârile
Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar trebuie ca aplicarea normelor de drept procesual civil să
se facă cu respectarea spiritului Convenţiei, menit să asigure caracterul previzibil şi echitabil al
procedurilor şi comportamentul loial, transparent şi necontradictoriu al autorităţilor judiciare
implicate.
Note de subsol:
41: M.Of. nr. 753/16.10.2014.
42: Pericolul nu este înlăturat nici în cazul asistării părţii de către un profesionist al dreptului
(avocat sau consilier juridic), de vreme ce este perfect posibil ca acesta să aibă (poate chiar
pe bună dreptate) o opinie contrară instanţei de control judiciar, iar o asemenea situaţie, ea însăşi
rezultatul unei reglementări sau practici imprevizibile, nu trebuie să prejudicieze partea. Evident,
soluţia pe care o consider corectă şi pe care am şi aplicat-o în calitate de judecător la Tribunalul
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, unde m-am întâlnit cu aceste cazuri, sub imperiul vechiului Cod)
era aceea de a acorda părţii un nou termen pentru motivarea recursului, după recalificare, soluţie
dictată pur şi simplu de bunul-simţ (juridic), motiv pentru care se putea trece, în mod excepţional,
peste lipsa unei norme de drept pozitiv.
În doctrină s-a arătat de multă vreme că în condiţiile modificărilor legislative frecvente şi

a controverselor pe marginea unor texte din Cod, „când chiar instanţele au dificultăţi ori puncte de
vedere diferite cu privire la identificarea căii de atac ce se poate exercita, este exagerat să fie
sancţionată partea care, procedând la exercitarea unei căi de atac indicate de instanţa a cărei
hotărâre o atac, se conformează dispoziţiilor legale referitoare la termenul de motivare a acestei
căi de atac, şi nu celor referitoare la calea de atac recalificată de instanţa de control judiciar” – G.
Boroi, O.S. Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 593. Soluţia autorilor rămâne valabilă şi astăzi, în condiţiile în care nu termenul, ci consecinţele
nemotivării în termen sunt diferite; de altfel, raţiunile expuse au fost confirmate de legiuitor prin
noul art. 457 alin. (3) şi (4).
43: Menţionăm că denumirea oficială de „Nou Cod de procedură civilă” din 1975 a fost, recent,
modificată, urmând ca pe viitor să vorbim despre „Codul de procedură civilă”, legislatorul
francez apreciind, pe bună dreptate, că după 40 de ani de aplicare se poate trece la o astfel de
adaptare terminologică, nemaiexistând nici riscul confuziei cu Codul Napoleon.
44: Fără a aprofunda această discuţie, colaterală notei de faţă, apreciez că instanţa ulterior
sesizată este ţinută de aprecierea făcută în temeiul art. 457 alin. (3), potrivit căreia în cauză
este deschisă o anumită cale de atac (iar nu alta sau niciuna) de vreme ce autoritatea de lucru
judecat priveşte şi decizia definitivă prin care această chestiune procedurală este tranşată
[conform art. 430 alin. (1) C.proc.civ.].
45: Se arătase deja în doctrină, chiar anterior Legii nr. 138/2014, că art. 457 alin. (3) C.proc.civ.
nu împiedică soluţia alternativă a recalificării – în acest sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu,
M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1270 (reluând o afirmaţie cuprinsă deja în prima ediţie, din anul 2013).
46: Doar aparent surprinzător textul de lege vorbeşte şi despre repunerea în termenul de
exercitare a căii de atac. În realitate, această reglementare se impunea pentru a crea
o deplină echivalenţă funcţională cu art. 457 alin. (3), de vreme ce respingerea cererii ca
inadmisibilă este urmată de repunerea tuturor părţilor în termenul de exercitare a căii de atac
prevăzute de lege. În cazul prevăzut de art. 457 alin. (4) C.proc.civ. este posibil ca recalificarea
căii de atac să atragă interesul exercitării acesteia şi de către o parte care nu acorda şanse de
succes căii de atac indicate (greşit) de prima instanţă. Spre exemplu, partea nemulţumită de
constatările de fapt nu a atacat hotărârea cu recurs, conştientă de limitele recursului (art. 488 C.
proc.civ.), dar este interesată să exercite apelul, invocând netemeinicia hotărârii.
47: În acelaşi sens, V.M. Ciobanu, supracit, p. 1270.
48: Spun aproape întrucât ambele remedii implică o sensibilă pierdere de timp, mai mare în cazul
alin. (3).
49: Susţinută de altfel şi de o parte a doctrinei – a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual
civil, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 608.
50: Pasajul relevant este următorul: „Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este
cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile
prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) C.proc.
civ] şi fiind, astfel, de strictă aplicare”.
51: Pentru ample referinţe la acest principiu, a se vedea A.A. Chiş, Gh.L. Zidaru, Rolul
judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 47-120.
52: În acelaşi sens, a se vedea C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. II, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 7.
53: Spun peste medie întrucât mi se pare perfect normal şi rezonabil ca partea să se încreadă în
ceea ce i-a scris un judecător în hotărâre, fără a face investigaţii paralele. Art. 425 alin. (3) C.
proc.civ. nu este prevăzut pentru a încurca partea, ci pentru a o lămuri.
54: Adaug că cele de mai sus au în vedere erorile apte să inducă în eroare, aşadar indicarea
(greşită) a unui termen uzual în dreptul pozitiv, de la 5 la 30 de zile. Ar fi greu de acceptat,
bunăoară, ca dacă instanţa, dintr-o eroare evidentă, indică un termen pentru exercitarea căii de
atac de 50 sau chiar de 100 zile, partea să se prevaleze de această eroare şi să obţină de plano
o repunere în termen. În acest caz, chestiunea asistării devine relevantă, întrucât un profesionist
al dreptului este, cel puţin, cunoscător al termenului general de apel şi de recurs, de 30 de zile de
la comunicare.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Articole - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Articole
Reflecţii cu privire la atribuţiile prefectului în materia ajutorului de stat *
Dr. Irina Alexe, Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu” al Academiei Române
I. Succintă introducere
Cu prilejul împlinirii, la data de 1 ianuarie 2017, a zece ani de când România face parte integrantă
din Uniunea Europeană, ne-am propus să analizăm, în contextul transformărilor şi evoluţiei
societăţii în general, dar şi a instituţiilor de drept european sau naţional, apărute în aceşti ultimi
zece ani, o chestiune punctuală, care vizează implicarea prefectului, o autoritate a statului român,
într-o procedură internă, dar care poate avea efecte la nivelul Uniunii Europene, într-un domeniu
de drept al Uniunii Europene, şi anume ajutorul de stat.
Ne-am propus astfel să ne referim la procedura internă privind ajutorul de stat, acordat
beneficiarilor la iniţiativa autorităţilor administraţiei publice locale, pentru a observa dacă aceasta
afectează sau nu exercitarea de către prefect a controlului de legalitate cu privire la actele
autorităţilor administraţiei publice locale.
Prima parte a studiului este consacrată cadrului normativ prin care, la nivelul Uniunii Europene,
au fost stabilite regulile procedurale care vizează ajutorul de stat, pentru a continua apoi
cercetarea cu reglementarea internă privind ajutorul de stat, după care urmează să subliniem
rolul prefectului în procedura internă de acordare a ajutorului de stat şi în consecinţă să analizăm
natura modificărilor legislative în materie, încheind analiza cu câteva concluzii succinte.
II. Câteva consideraţii cu privire la ajutorul de stat în dreptul Uniunii Europene
Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, bazată pe o concurenţă liberă,

nedistorsionată, este esenţială în funcţionarea pieţei interne şi se axează, alături de lupta
împotriva înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderile care activează pe piaţa internă
a Uniunii şi de prevenirea abuzului de poziţie dominantă şi pe controlul ajutoarelor acordate de
state sau prin intermediul resurselor de stat.
Ce sunt aceste ajutoare, denumite generic ajutoare de stat şi de ce ar fi necesar un astfel de

control?
Răspunsul îl găsim în tentaţia statelor de a aloca resurse bugetare pentru a sprijini sau dezvolta
anumite domenii de activitate sau întreprinderi* locale, în detrimentul altora, afectând astfel libera
concurenţă pe piaţa Uniunii Europene. Chiar în preambulul Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE)55 se arată că „eliminarea obstacolelor existente presupune o acţiune
concertată în vederea garantării stabilităţii în expansiune, a echilibrului în schimburi şi a loialităţii
în concurenţă”, iar din textul art. 3 alin. (1) lit. b) TFUE rezultă cu claritate că domeniul care
vizează stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne este de
competenţa exclusivă a Uniunii.
Astfel, regăsim regimul juridic al ajutoarelor de stat reglementat la nivel primar, chiar în textul
tratatului, sediul materiei fiind reprezentat de art. 107-109 TFUE56.
Potrivit dispoziţiilor art. 107, sunt incompatibile cu piaţa internă „ajutoarele acordate de state
sau prin intermediul resurselor de stat, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa
prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, dacă acestea afectează
prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, dacă acestea afectează
schimburile comerciale dintre statele membre”, textul stabilind şi categoriile de ajutoare
compatibile, respectiv care pot fi considerate compatibile cu piaţa internă. Din conţinutul articolului
putem observa că există şi excepţii de la principiul incompatibilităţii, excepţii potrivit cărora
ajutoarele sunt sau pot fi compatibile cu piaţa internă, dar situaţiile respective impun exercitarea
controlului Comisiei Europene pentru fiecare dintre acestea. Procedura de control este
prevăzută în art. 108 TFUE, iar potrivit art. 109 TFUE „Consiliul, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta toate regulamentele utile pentru aplicarea art.
107 şi 108, şi poate stabili, în special, condiţiile de aplicare a art. 108 alin. (3) şi categoriile de
ajutoare care sunt exceptate de la această procedură”.
Semnalăm faptul că, în ceea ce priveşte ajutorul de stat, la nivelul Uniunii Europene au fost
realizate reforme succesive şi au fost adoptate mai multe acte57 – regulamente, directive,
orientări, comunicări, rezoluţii şi linii directoare care constituie legislaţia secundară în această
materie, dar asupra cărora nu ne vom opri, nefiind relevante în analiza noastră şi fiind tratate pe
larg de doctrină58. Una dintre cele mai importante reglementări în materia aplicării dispoziţiilor art.
108 TFUE, referitoare la procedura de control, o constituie Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 al
Consiliului, din 13 iulie 2015, de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 TFUE59, care a înlocuit
regulamentul anterior în materie60.
Este important să reiterăm totuşi art. 108 TFUE, care precizează foarte clar că atribuţia de
verificare permanentă a regimului ajutoarelor existente în statele membre revine Comisiei
Europene, împreună cu statele membre, iar în cazul în care, după parcurgerea etapelor
procedurale, Comisia Europeană „constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul
resurselor de stat nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu art. 107 sau că acest
ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăşte desfiinţarea sau modificarea ajutorului de
către statul în cauză într-un anumit termen” pe care tot aceasta îl stabileşte, iar dacă „statul
sancţionat nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat
poate sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”.Comisia trebuie să fie „informată în
timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să
modifice ajutoarele” şi dacă „apreciază că un proiect nu este compatibil cu piaţa internă, aceasta
iniţiază fără întârziere procedura prevăzută de parag. (2) al art. 108 TFUE”, iar „înainte de
pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile
preconizate”61.
Se poate pune, în aceste ipoteze, problema neîndeplinirii obligaţiilor statului membru, care poate
conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 258-260 TFUE, iar art. 148 din Constituţia României
republicată62 stabileşte autorităţile care garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate
de România ca urmare a aderării la tratatele constitutive ale Uniunii Europene sau la actele de
revizuire a acestora63. Acestea sunt Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea
judecătorească.
Pentru a se evita neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre şi pentru a se asigura
respectarea procedurilor instituite prin Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, chiar textul
acestuia prevede, aşa cum am arătat anterior, o partajare a unei părţi din procedură între
Comisie şi statele membre, care vizează atribuţia de verificare permanentă a regimului ajutoarelor
existente în statele membre. Această operaţiune este realizată, în România, prin intermediul
Consiliului Concurenţei. De asemenea, în cuprinsul capitolului X din Regulamentul (UE) nr.
2015/1589, citat anterior, art. 29, denumit „Cooperarea cu instanţele naţionale” stabileşte regulile
de cooperare a Comisiei cu instanţele naţionale din statele membre, pentru aplicarea art. 107
alin. (1) şi a art. 108 TFUE.
III. Câteva consideraţii cu privire la ajutorul de stat în România
Vechea reglementare naţională în materia ajutorului de stat, Legea nr. 143/1999 privind ajutorul
de stat, republicată64, a fost abrogată prin O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în
domeniul ajutorului de stat65, întrucât la data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile
acesteia ar fi contravenit Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, iar cu aceeaşi dată
legislaţia comunitară în domeniul ajutorului de stat a devenit direct aplicabilă în România.
Odată cu reforma legislaţiei europene în materia ajutorului de stat a fost necesară şi revizuirea
legislaţiei naţionale astfel că, începând cu data de 1 ianuarie 2015, a intrat în vigoare o nouă
reglementare privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, O.U.G. nr. 77/2014
privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi
completarea Legii concurenţei nr. 21/199666, ale cărei prevederi fac obiectul succintei noastre
analize. Justificarea urgenţei adoptării actului normativ a fost motivată de Guvernul atunci în
exerciţiu prin necesitatea adaptării legislaţiei naţionale la cea a Uniunii Europene şi crearea unui
cadru legislativ care să garanteze îndeplinirea condiţionalităţilor ex-ante pentru accesarea
fondurilor europene în perioada de programare 2014-2020. Un alt motiv invocat în justificarea
urgenţei a constat în faptul că, prin reforma europeană în domeniul ajutorului de stat se intenţiona
ca majoritatea facilităţilor de natura ajutorului de stat să fie verificată, cu preponderenţă, la nivel
naţional, Comisia Europeană urmând să realizeze doar un control ex-post al modului în care
sunt respectate condiţiile impuse de normele Uniunii Europene în domeniu. În acelaşi timp, se
dorea implementarea unui mecanism de control, la nivel naţional, prin care să se stabilească
atribuţiile şi obligaţiile furnizorilor, beneficiarilor şi ale Consiliului Concurenţei în implementarea
măsurilor de natura ajutorului de stat pentru a se facilita absorbţia fondurilor europene şi a se
evita recuperarea acestora.
În ceea ce priveşte soluţia de reglementare aleasă, aceea a unei ordonanţe de urgenţă, nu ne

vom opri cu analiza asupra acestui aspect întrucât doctrina67 şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale
68
au dezbătut şi argumentat limitele constituţionale sau derapajele şi practica ultimilor ani când,
urmare de fapt a propriei incapacităţi administrative, Guvernul a recurs la soluţia ordonanţei de
urgenţă69. Un studiu realizat după analiza preambulului şi instrumentelor de motivare
a ordonanţelor de urgenţă adoptate în cursul anului 2014, care vizau transpuneri de directive,
subliniază în concluziile sale principul democraţiei potrivit căruia, ar fi preferabilă transpunerea
legislaţiei europene prin lege, ca rezultat al unor dezbateri parlamentare pluraliste, precum şi
cerinţa coerenţei, clarităţii şi previzibilităţii actului de transpunere, fiind evident că legea are
stabilitate mai mare decât ordonanţa de urgenţă care, în cursul procedurii parlamentare, poate fi
modificată, completată sau chiar respinsă70.
Regăsim o astfel de situaţie de modificare şi completare a textului iniţial al O.U.G. nr. 77/2014, şi
în procedura parlamentară de adoptare actului normativ invocat71.
Cele mai importante reglementări aduse prin ordonanţa de urgenţă vizează definirea ajutorului de
stat, a surselor şi a resurselor de stat, a beneficiarilor, realizarea unor analize ex-ante, de
oportunitate pentru măsurile de sprijin acordate de stat, inclusiv iniţiate de autorităţile
administraţiei publice locale, crearea unei baze de date pentru acordarea ajutoarelor de stat, care
să asigure transparenţa şi cu ajutorul căreia va fi evitat riscul cumulului de ajutoare de stat,
introducerea unei politici concurenţiale mai coerente prin controlul respectării şi al derulării
proiectelor finanţate din fonduri europene, iar în ceea ce priveşte măsurile finanţate la nivel
central, o aprobare prealabilă din partea Guvernului. De asemenea, se clarifică şi rolul instanţelor
naţionale care gestionează litigiile din domeniul ajutorului de stat şi se creează premisele pentru
restabilirea bunei conduite administrative în acordarea ajutorului de stat mai ales, în ceea ce
priveşte ajutoarele iniţiate de autorităţile administraţiei publice locale, pentru prevenirea, pentru
viitor, a încălcărilor normelor dreptului european şi evitarea aplicării sancţiunilor pentru România.
După cum am arătat anterior, aceste clarificări erau necesare şi ca urmare a modificării cadrului
de cooperare între Comisie şi instanţele statelor membre, prin noul regulament din anul 2015.
Chestiunea asupra căreia ne-am propus să ne oprim se referă la procedura internă privind
ajutorul de stat, acordat beneficiarilor la iniţiativa autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel,
se pune întrebarea în ce măsură această procedură, parte a procedurii interne privind analiza de
oportunitate72, prealabilă procedurii de notificare a Comisiei Europene de către Consiliul
Concurenţei, afectează sau nu exercitarea de către prefect a controlului de legalitate cu privire la
actele autorităţilor administraţiei publice locale.
IV. Rolul prefectului în procedura internă de acordare a ajutorului de stat
Locul şi rolul prefectului în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice din România au fost
îndelung dezbătute în doctrină73, aşa cum a fost dezbătută şi principala atribuţie a acestuia,
aceea a exercitării tutelei administrative74 cu privire la actele autorităţilor administraţiei publice
locale. Vom reţine în acest context doar textul constituţional cuprins în art. 123 în conformitate cu
care prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului
judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, acţiune ce atrage
suspendarea, de drept a acestuia.
Întrebarea s-a născut ca urmare a faptului că, mai întâi prin O.U.G. nr. 77/2014 şi apoi prin Legea
de aprobare a acesteia, a fost reglementată o procedură de informare a prefectului cu privire
la acordarea ajutoarelor de stat de către autorităţile administraţiei publice locale. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 7 al O.U.G. nr. 77/2014, în cazul proiectelor de măsuri susceptibile a reprezenta
ajutor de stat iniţiate de autorităţile publice locale, pentru asigurarea coerenţei cu politicile
economico-bugetare şi financiare ale statului român, instituirea măsurilor de ajutor de stat sau de
minimis se va face în urma unor analize de oportunitate, care trebuie să fie însoţite de dovada
informării instituţiei prefectului şi a consiliului judeţean cu privire la intenţia de a institui
respectiva măsură de sprijin. Informarea trebuie să cuprindă, potrivit art. 3 alin. (4) al O.U.G.
nr. 77/2014 „analiza de oportunitate realizată potrivit legii”, care impune iniţiatorului, respectiv
furnizorului, după caz, elaborarea unor acte normative sau administrative, prin care se
instituie scheme de ajutor de stat sau ajutoare de stat individuale ori de minimis, care trebuie să
prevadă cel puţin obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, beneficiarii, perioada de
aplicare, cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul furnizorului, precum şi
prevederea europeană aplicabilă în temeiul căreia a fost instituită măsura de ajutor de stat. Orice
documentaţie, inclusiv în faza consultărilor prealabile, va fi analizată de Consiliul Concurenţei
numai dacă este însoţită de informările menţionate anterior, iar cererea de avizare a măsurilor
susceptibile să reprezinte ajutor de stat sau de minimis, întocmită de furnizor/iniţiator, după caz,
se transmite în fază de proiect Consiliului Concurenţei, care emite un aviz privind conformitatea
, corectitudinea şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia europeană în domeniul ajutorului
de stat.
Observăm deci că, în faza aceasta, de solicitare a avizării de către Consiliul Concurenţei, a cererii
autorităţilor administraţiei publice locale, de instituire a unui ajutor de stat, singura condiţie
prealabilă este ca prefectul şi consiliul judeţean să fie informaţi. Legea nu condiţionează
depunerea cererii de avizare la Consiliul Concurenţei de o avizare prealabilă sau de
o aprobare din partea instituţiei prefectului sau a consiliului judeţean şi nici nu face distincţie
dacă/de ce în situaţia în care consiliul judeţean, autoritate a administraţiei publice locale, iniţiază
o astfel de cerere, trebuie să se informeze pe sine însuşi.
De asemenea, nu este clar de ce este necesară, în acest moment, informarea instituţiei

prefectului, aceasta neavând nici o modalitate de intervenţie în procedura care se derulează.
Desigur că, în calitate de reprezentant al Guvernului pe plan local, pentru realizarea atribuţiilor
sale, prefectul poate cere date sau informaţii de la autorităţi sau instituţii publice.
Textul iniţial al O.U.G. nr. 77/2014 prevedea, la art. 18, în prezent abrogat75, următoarele: „(1) Cu
prilejul analizării legalităţii actelor administrative prin care se instituie măsuri de sprijin de către
autorităţile locale, prefectul are obligaţia de a verifica existenţa avizului emis de Consiliul
Concurenţei, precum şi îndeplinirea prevederilor legale naţionale şi ale Uniunii Europene în
Concurenţei, precum şi îndeplinirea prevederilor legale naţionale şi ale Uniunii Europene în

domeniul ajutorului de stat. (2) Prefectul poate solicita clarificări de la Consiliul Concurenţei cu
privire la incidenţa normelor naţionale şi ale Uniunii Europene în domeniul ajutorului de stat”.
Chiar intenţia iniţială a legiuitorului delegat observăm că a fost aceea de a nu reglementa
o intervenţie a prefectului decât în faza analizării actelor administrative prin care se instituie
măsuri de sprijin de către autorităţile administraţiei publice locale, nu în faza prealabilă, termenul
utilizat fiind foarte clar, cel de informare. Credem că a existat, totuşi, cel puţin o raţiune pentru
care informarea trebuia să fie făcută în această procedură prealabilă şi anume aceea ca prefectul
să ia cunoştinţă cu privire la cererea de avizare adresată Consiliului Concurenţei şi să nu exercite
controlul de legalitate asupra unui act administrativ în absenţa avizului Consiliului Concurenţei,
dacă iniţiatorul actului nu informează despre cererea trimisă anterior Consiliului Concurenţei.
Se poate aprecia astfel că reglementarea în sine nu este o atribuţie nouă pe care o primeşte
prefectul, fiind cunoscut că, în procedura de analizare a legalităţii actului autorităţii administraţiei
publice locale, prefectul trebuie să verifice atât condiţiile de formă, cât şi pe cele de fond ale
actului analizat, inclusiv existenţa sau nu a avizelor prevăzute de lege, iar, aşa cum am arătat
anterior, necesitatea obţinerii avizului Consiliului Concurenţei pentru instituirea unei măsuri de
natura ajutorului de stat fusese reglementată şi anterior.
Se poate pune în discuţie şi posibilitatea unor alte considerente ce ar fi putut consta în

necesitatea ca, în cadrul controlului de legalitate, prefectul să verifice şi oportunitatea măsurii,
ca o componentă a controlului administrativ, pe baza informării primite de la autoritatea
administraţiei publice locale. Desigur că aici se ridică problema limitelor controlului
administrativ cu privire la activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, consacrată în
Carta europeană a autonomiei locale76, fiind cunoscut că între prefect şi autorităţile administraţiei
publice locale nu există raporturi de subordonare. Trebuie discutată totuşi problema
respectării principiilor constituţionale, inclusiv a principiului proporţionalităţii, precum şi
importanţa respectării acestora, a dispoziţiilor legale şi obligaţiilor pe care statul român şi le-a
asumat odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Apreciem că într-o astfel de abordare trebuie
avute în vedere, aşa cum am arătat la începutul analizei, şi sancţiunile care ar fi aplicabile
statului român pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din tratatele constitutive ale Uniunii
Europene, chiar dacă aceste sancţiuni ar urma să fie aplicate pentru nerespectarea obligaţiilor de
către o autoritate a administraţiei publice locale.
De altfel, textul Legii nr. 20/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 77/2014 a nuanţat aceste aspecte, prin
art. 151, nou introdus de Parlament în cuprinsul O.U.G. nr. 77/201477. Astfel, se clarifică
atribuţiile prefectului în ceea ce priveşte analiza legalităţii actelor administrative prin care se
instituie măsuri de sprijin de către autorităţile administraţiei publice locale şi se impun proceduri
de verificare a existenţei avizului Consiliului Concurenţei, iar în cazul măsurilor de ajutor de
minimis prefectul este obligat să verifice şi îndeplinirea procedurilor legale în materia ajutorului
de stat. De asemenea, în ipoteza adoptării, fără avizul Consiliului Concurenţei, de către
autorităţile publice locale, a unor măsuri prin care se acordă un avantaj economic unei
întreprinderi, prefectul este obligat să solicite punctul de vedere al Consiliului Concurenţei cu
privire la incidenţa normelor naţionale şi ale Uniunii Europene în domeniul ajutorului de stat.
Din analiza motivării modificărilor propuse în Parlament78 rezultă că „modificarea a fost necesară
pentru claritatea textului, evitarea dublărilor privind informarea Guvernului şi pentru reducerea
birocraţiei pentru autorităţile locale. Informarea Guvernului va fi realizată prin intermediul
Prefecţilor. Totodată, prin anexarea analizei de oportunitate la informarea către Instituţia
Prefectului şi a Consiliului Judeţean, se instituie un mecanism prin care se asigură o mai bună
cunoaştere a necesităţilor la nivel local şi a soluţiilor care se pot implementa pentru a fi remediate
eventualele eşecuri ale pieţei”.
Desigur că toate celelalte prevederi legale, referitoare la procedura prin care prefectul poate cere
autorităţii emitente, modificarea în tot sau în parte ori anularea actului, înainte de a se adresa
instanţei de contencios administrativ sunt şi rămân aplicabile.
Se poate pune întrebarea şi cât de pregătit este personalul de specialitate din cadrul instituţiei
prefectului în domeniul dreptului european, respectiv în domeniul foarte tehnic al ajutorului de
stat, pentru a putea exercita un astfel de control. Tocmai pentru că o astfel de întrebare este
pertinentă, în cursul anului trecut a fost lansat un proiect79 cu o durată de 15 luni, al cărui
beneficiar este Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi care are ca obiectiv general
dezvoltarea capacităţii administraţiei publice de a realiza implementarea şi absorbţia eficace şi
eficientă a fondurilor structurale şi de investiţii (FESI), sprijinind totodată procesul de aplicare a
legislaţiei Uniunii Europene în domeniul ajutoarelor de stat. Activitatea de formare pentru
cele 378 de persoane care constituie grupul ţintă este destinată instruirii în domeniul ajutorului
de stat, iar din cadrul celor 42 de instituţii ale prefectului participă câte doi reprezentanţi. O altă
categorie vizată de proiect este cea a personalului din cadrul autorităţilor administraţiei publice
locale, care face parte şi ea din acelaşi grup ţintă.
De altfel, în practică există exemple80 privind aplicarea corectă de către prefect, cu sprijinul
instanţei de contencios administrativ, a dispoziţiilor fostului art. 18 din O.U.G. nr. 77/2014, abrogat
şi înlocuit, aşa cum am arătat anterior, de actualul art. 151.
V. Concluzii
La finalul analizei efectuate putem concluziona că, în materia ajutorului de stat, odată cu evoluţia
instituţiilor şi a dreptului european au evoluat, în strânsă legătură şi interdependenţă, mai ales în
ultimii 10 ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, şi instituţiile şi dreptul din
România. Nu în mod întâmplător am amintit şi despre programul de instruire în ceea ce priveşte
aplicarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat pentru beneficiarii FESI la nivel local, deoarece
este şi acesta un bun exemplu de cooperare între cele trei categorii de autorităţi şi instituţii
publice (Consiliul Concurenţei, prefect şi autorităţi ale administraţiei publice locale) şi avem
convingerea că existenţa unor specialişti în domeniu, în cadrul tuturor categoriilor de autorităţi şi
instituţii publice implicate în domeniul ajutorului de stat poate conduce la diminuarea acţiunilor
prin care statul român ar putea să încalce dreptul Uniunii Europene.
Deşi prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan local, a fost inclus în mod expres în noua
reglementare din România, ca făcând parte din procedura internă privind ajutorul de stat, acordat
beneficiarilor de autorităţile administraţiei publice locale, apreciem că reglementarea în sine nu
este o atribuţie nouă pe care o primeşte prefectul, fiind cunoscut că, în procedura de analizare
a legalităţii actului autorităţii administraţiei publice locale, prefectul trebuie să verifice inclusiv
existenţa avizelor prevăzute de lege, iar, aşa cum am arătat anterior, necesitatea obţinerii
avizului Consiliului Concurenţei pentru instituirea unei măsuri de natura ajutorului de stat era
reglementată şi anterior.
Considerăm astfel că textul de lege care instituie obligaţia de informare a prefectului, ce

vizează şi analiza de oportunitate cu privire la măsurile propuse, prin care se acordă ajutorul de
stat, de către autorităţile administraţiei publice locale încă de la momentul solicitării avizului
Consiliului Concurenţei nu afectează exercitarea de către prefect a controlului de legalitate cu
privire la actele autorităţilor administraţiei publice locale, ci doar are rolul de a clarifica atribuţiile
celor trei categorii de autorităţi şi de a stabili o cooperare transparentă şi loială între acestea,
pentru a se asigura că obiectivul final, acela că obligaţiile pe care România şi le-a asumat şi le
asumă în continuare, în această materie, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, sunt
respectate.
Note de subsol:
Lucrarea a fost prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice „10 ani de la
*: Lucrarea a fost prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice „10 ani de la
aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluţiei dreptului românesc”,
organizată la Bucureşti, la data de 31 martie 2017, de Academia Română - Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”.
*: Lucrarea a fost prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice „10 ani de la
aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluţiei dreptului românesc”,
organizată la Bucureşti, la data de 31 martie 2017, de Academia Română – Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”.
Pentru distincţia între întreprindere şi societate, a se vedea D.M. Şandru, Dreptul societăţilor în
Romania: manual elementar, ed. a 3-a revăzută, Ed. Universitară, Bucureşti, 2017, p. 15-19.
55: Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (JO C 202/07.
06.2016).
56: Art. 107(ex-art. 87 TCE), art. 108 (ex-art. 87 TCE) şi art. 109 TFUE (ex-art. 87 TCE).
57: Pentru o distincţie între actele normative şi actele legislative ale Uniunii Europene a se vedea
C.M. Banu,Introducere. Directiva – act de dreptul Uniunii Europene, în D.M. Şandru, C.M.
Banu, D.A. Călin (coord.), Directiva – Act de dreptul Uniunii Europene şi dreptul român, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2016, p. 27-28.
58: A se vedea, de exemplu, P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,

jurisprudenţă şi doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 1353-1385; I. Lazăr,
Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 370-
384; S. Schoenmaekers, W. Devroe and Philipsen (ed.), State Aid and Public Procurement in the
European Union, Intersentia, Ed. Cambridge, 2014, p. 1-44. De exemplu, despre ajutoarele de
stat în Franţa, dar şi despre regulile de procedură a se vedea Raportul de activitate al Direcţiei de
Afaceri Juridice (din cadrul Ministerului francez al Economiei), Vade-mecum des aides d’État –
ed. 2016, publicat la 23 ianuarie 2017, disponibil la adresa http://www.economie.gouv.fr/daj/vade-
mecum-aides-etat-edition-2016-format-pdf, consultat ultima dată la 15.02.2017.
59: Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 al Consiliului, din 13 iulie 2015, de stabilire a normelor de
aplicare a art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (JO L 248/25.09.2015).
60: Regulamentul (UE) nr. 659/1999 al Consiliului, din 22 martie 1999, de stabilire a normelor de
aplicare a art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (JO L 837/27.03.1999).
61: Despre efectul direct al dreptului european, a se vedea, pe larg, B. Witte, Direct effect,
primacy and the nature of the legal order, în P. Craig, G. de Burca, The evolution of EU LAW,
ed. a 2-a, Oxford University Press, Oxford, 2011, p. 323-362; R. Schütze,Dreptul constituţional al
Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 303-306. În acelaşi sens, C.M. Banu, op.
cit., p. 14 şi nota de subsol 7.
62: Constituţia României, republicată (M.Of. nr. 767/31.10.2003).
63: Pentru o analiză pertinentă a problematicii autorităţilor şi instituţiilor din România, potenţial
responsabile pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, a se vedea M.D. Şandru,
Autorităţile potenţial responsabile ale unui stat membru în situaţia constatării neîndeplinirii
obligaţiilor de către Curtea de Justiţie, în E. Bălan, C. Iftene, M. Văcărelu (coord.), Administraţia
publică în situaţii de criză/Public administration’s action in unforseen circumstances,Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2015, p. 49-56.
M.Of. nr. 1080/19.11.2004. Legea a fost în vigoare în perioada 1 ianuarie 2000 - 31

64: M.Of. nr. 1080/19.11.2004. Legea a fost în vigoare în perioada 1 ianuarie 2000 - 31

decembrie 2006.
65: M.Of. nr. 1042/28.12.2006. Ordonanţa a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 şi a fost
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.137/2007. În prezent este abrogată.
66: M.Of. nr. 893/09.12.2014.
67: A se vedea D. Apostol Tofan, E.S. Tănăsescu, Comentariul Art. 115. Delegarea legislativă, în
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.),Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 1096-1097 şi p. 1103. În acelaşi sens, D. Apostol Tofan, E.S. Tănăsescu
, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului. Delegare legislativă. Situaţii excepţionale. Lege de
aprobare a ordonanţei de urgenţă. Camera decizională. Competenţa Curţii Constituţionale.
Obiectul controlului de constituţionalitate. Control preventiv. Control extrinsec (Curtea
Constituţională, Decizia nr. 255/2005, M.Of. nr. 511/16.06.2005),în Curierul Judiciar nr. 10/2005,
p. 25-33. Cu privire la critica regimului ordonanţelor de urgenţă, a se vedea V. Vedinaş, Drept
administrativ, ed. a IX-a, revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 388-
392;I. Alexe, Situaţia extraordinară – temei sau pretext pentru puterea executivă de a reglementa
în domenii rezervate legii?, în E. Bălan, C. Iftene, M. Văcărelu (coord.),op. cit., p. 128-135.
68: Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255/11.05.2005 privind sesizarea de

neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 100/2004 privind trecerea unor
terenuri forestiere din proprietatea publică a statului şi din administrarea Regiei Naţionale
a Pădurilor – Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor (M.Of. nr. 511/16.
06.2005) au fost reafirmate şi circumstanţiate condiţiile în care Guvernul poate emite o ordonanţă
de urgenţă.
69: I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 246-251; în
acelaşi sens: I. Alexe, Consideraţii referitoare la Decizia nr. 55/2014 a Curţii Constituţionale
a României şi la statutul juridic alunor înalţi funcţionari publici, în Curierul Judiciar nr. 3/2014, p.
159-161; I. Alexe, Reforma reformei. Studiu de caz: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
82/2013, în E. Bălan, C. Iftene, M. Văcărelu (coord.), Reforma statului: instituţii, proceduri,
resurse ale administraţiei publice, Ed. Wolters Kluwer, 2016, p. 121-133.
70: I. Alexe, C.M. Banu, Transpunerea directivei prin ordonanţă de urgenţă. Exemple recente din
dreptul român şi aspecte comparate în volumul Directiva – act de dreptul Uniunii Europene –
şi dreptul român, în D.M. Şandru, C.M. Banu, D.A. Călin (coord.), Directiva – Act de dreptul
Uniunii Europene şi dreptul român, Ed. Universitară, Bucureşti, 2016, p. 132-174; I. Alexe, C.M.
Banu, Transposition and/or implementation of European Union law by means of Government
Emergency Order. Requirements set in the case-law of the Constitutional Court of Romania, în
Curentul Juridic, Year XVIII, no. 2 (61) 2015, p. 49-56.
71: Ordonanţa a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015 (M.Of. nr.
160/06.03.2015).
72: Despre controlul administrativ, a se vedea D. Apostol Tofan, Instituţii administrative
europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 199-204; V. Vedinaş, Drept administrativ,op.
cit., p. 147-156.
73: Cu titlu de exemplu: V. Vedinaş, Drept administrativ, op. cit., p. 500-514; E. Bălan, Prefectul
şi prefectura în sistemul administraţiei publice, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
1997, p. 37; Z. Gyorke, Instituţia prefecturii în perioada interbelică (1923-1938). Proiecţii
legislative, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr. 3(27)/2010, p. 79-96; C.D.
Munteanu, Administraţia publică teritorială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 157-158; I.
Alexe, Categoria înalţilor funcţionari publici. Tendinţe actuale, în E. Bălan, G.Varia, C. Iftene
(coord.), Administraţia publică între misiuni şi constrângeri bugetare: dimensiuni juridice şi
(coord.), Administraţia publică între misiuni şi constrângeri bugetare: dimensiuni juridice şi

manageriale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2014, p. 136-144.
74: D. Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999; D. Apostol Tofan, Unele consideraţii cu privire la controlul de legalitate
exercitat de prefect. Evoluţia legislaţiei în domeniu, în Caietul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu” nr. 8/2006, p. 321-341; R.N. Petrescu, Reflecţii asupra evoluţiei
reglementărilor legale referitoare la controlul de legalitate exercitat de prefect,în Curierul Judiciar
nr. 7/2008, p. 89-90; R.N. Petrescu, O. Petrescu, Actualitatea recursului administrativ în dreptul
român. Unele consideraţii cu privire la o reglementare recentă în dreptul francez, în Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 2/(31)/2012, p. 81-90; R.N. Petrescu, Drept
administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 57; I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, op. cit., p.
156-167 şi 240; D.C. Dragoş, Discuţii privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv
de inoportunitate, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr. 1(10)/2004, p. 30-33; D.
eme
Randres, Code administratif – 2017, 8 édition à jour au 15 décembre 2016,Ed.Larcier,
Bruxelles, 2017, p. 1251-1257.
75: Textul art. 18 din O.U.G. nr. 77/2014 a fost abrogat de art. I pct. 11 al Legii nr. 20/2015.
76: Carta europeană a autonomiei locale nu este un instrument al Uniunii Europene ci al

Consiliului Europei şi a fost ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, adoptată la
Strasbourg pe 15 octombrie 1985 (M.Of. nr. 331/26.11.1997). Art. 8 din Carta europeană
a autonomiei locale, denumit Controlul administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice
locale prevede că: „1. Orice control administrativ asupra activităţii autorităţilor administraţiei
publice locale nu poate fi exercitat decât în formele şi în cazurile prevăzute de Constituţie sau de
lege. 2. Orice control administrativ asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice locale nu
trebuie să privească, în mod normal, decât asigurarea respectării legalităţii şi a principiilor
constituţionale. Controlul administrativ poate totuşi să includă un control de oportunitate, exercitat
de către autorităţile ierarhic superioare, în ceea ce priveşte sarcinile a căror executare este
delegată administraţiei publice locale. 3. Controlul administrativ asupra activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale trebuie exercitat cu respectarea unei proporţionalităţi între amploarea
intervenţiei autorităţii de control şi importanţa intereselor pe care aceasta înţelege să le protejeze”.
77: Art. 151 prevede următoarele: „(1) Cu prilejul analizării legalităţii actelor administrative prin
care se instituie măsuri de sprijin de către autorităţile locale, prefectul are obligaţia de
a verifica existenţa avizului emis de Consiliul Concurenţei. (2) În cazul măsurilor de ajutor de
minimis, cu prilejul analizării existenţei avizului Consiliului Concurenţei, prefectul va verifica şi
îndeplinirea prevederilor legale în materia ajutorului de stat. (3) În situaţia adoptării de către
autorităţile publice locale, fără avizul Consiliului Concurenţei, a unor măsuri prin care se acordă
un avantaj economic unei întreprinderi, prefectul va solicita punctul de vedere al Consiliului
Concurenţei cu privire la incidenţa normelor naţionale şi ale Uniunii Europene în domeniul
ajutorului de stat”.
78: Motivarea se regăseşte în Raportul nr. 4c–1/138 (nr. PL–x50/2015) din 17.02.2015 întocmit
de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor asupra
proiectului de Lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în
domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr.
21/1996, disponibil online (http://www.cdep.ro/comisii/economica/pdf/2015/rp050.pdf), consultat
ultima dată la 15.02.2017.
79: „Instruire în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat pentru
beneficiarii FESI la nivel local”, cod proiect 1.1.005, proiect cofinanţat din Fondul european
de dezvoltare regională prin Programul operaţional „Accesibilitate şitransporturi”(POAT) 2014-
2020.
A se vedea Trib. Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 889/16.
80: A se vedea Trib. Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 889/16.
06.2016 – anulare act emis de autorităţi publice locale (http://www.rolii.ro), consultată ultima
dată la 15.02.2017. În cazul citat, deşi prima instanţă a respins acţiunea prefectului prin care se
solicita anularea unui act administrativ al unui consiliu local, instanţa de recurs a casat sentinţa
recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe. Ulterior, instanţa a admis acţiunea
introdusă de prefect şi a anulat hotărârea consiliului, prin care în mod nelegal, fără avizul
Consiliului Concurenţei, fuseseră instituite măsuri de natura ajutorului de stat.
Articole
Activităţile preliminare realizate de către echipa de cercetare în cazul constatării
infracţiunilor de corupţie*
Drd. Valentin Trif, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu”, Procuror DIICOT, Structura centrală; Adrian Petre, Fost ofiţer de poliţie
judiciară în cadrul DNA
I. Consideraţii introductive referitoare la constatarea în flagrant a faptelor de corupţie
În cele ce urmează, vom încerca să evidenţiem câteva aspecte procesuale şi practice specifice,
precum şi unele reguli81 speciale aplicabile în etapa premergătoare investigării criminalistice
a locului săvârşirii unor fapte de corupţie, aşa cum acestea au rezultat din activităţile de urmărire
penală.
În primul rând, în funcţie de modalitatea faptică de comitere, în unele situaţii, infracţiunile de

corupţie pot fi surprinse în flagrant numai prin organizarea, de către organele de urmărire penală
a activităţii de surprindere în flagrant.
Astfel, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, luarea de mită, darea de mită şi traficul
de influenţă sunt infracţiuni de consumare instantanee82, ceea ce face ca acestea să nu poată
fi uşor constatate în flagrant. Prin urmare, surprinderea în flagrant nu se realizează pentru
a constata săvârşirea infracţiunii, ci pentru a se constata primirea banilor sau a altor foloase83 de
către subiectul activ al infracţiunii, momentul fiind situat, din punct de vedere temporal, ulterior
consumării faptei incriminate de legea penală. În activitatea de urmărire penală au fost întâlnite
excepţii în cazul fostelor infracţiuni de primire de foloase necuvenite, când prinderea în flagrant
putea coincide cu săvârşirea infracţiunii84.
Cu alte cuvinte, investigarea locului faptei în cazul infracţiunilor de corupţie poate avea loc cu
prilejul constatării infracţiunii flagrante, activitate plasată, de regulă, în debutul cercetărilor sau într-
un alt moment al urmăririi penale.
Principala activitate efectuată de organele de urmărire penală în cursul unei asemenea

proceduri constă în investigarea locului faptei. Aşa cum se va vedea, într-o asemenea situaţie,
pentru a se asigura succesul acţiunii, se întreprind o serie de activităţi preliminare, toate sub
coordonarea procurorului de caz.
Activităţile premergătoare sunt realizate în vederea atingerii obiectivului principal constând în

stabilirea faptelor, pornind de la persoanele vizate, care sunt, în cvasitotalitatea situaţiilor,
cunoscute echipei de cercetare, şi nu invers, ca la infracţiunile de omor spre exemplu, caz în
care, de multe ori, scopul constă în stabilirea exactă a faptelor în vederea identificării, în acest
mod, a autorilor infracţiunii.
II. Activităţile preliminare constatării infracţiunii flagrante
Ca activităţi premergătoare efectuării cercetării locului unei fapte de corupţie sunt necesare
stabilirea locului, scopului şi oportunităţii efectuării acesteia, precum şi dacă aceasta va fi inclusă
într-un complex de activităţi procedural penale85.
Aceasta presupune că organele de urmărire penală, fiind sesizate despre pregătirea ori
săvârşirea unei fapte de corupţie, trebuie să recurgă la constatarea infracţiunii flagrante numai în
situaţia când nu există altă posibilitate pentru întreruperea ei.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. (3) C.proc.pen., este interzis organelor judiciare
penale să determine o persoană să săvârşească sau să continue comiterea unei fapte penale, în
scopul obţinerii unor probe de vinovăţie. De aceea, ori de câte ori există posibilităţi de prevenire
a unei fapte antisociale, organele de urmărire penală au obligaţia de a lua toate măsurile pentru
a împiedica săvârşirea ei86.
În vederea constatării în flagrant a comiterii unei fapte de corupţie trebuie să se desfăşoare

o serie de activităţi preliminare, activităţi ce vor fi detaliate în rândurile ce urmează.
1. Aprecierea oportunităţii şi necesităţii constatării infracţiunii flagrante
Aprecierea presupune un mecanism logic ce are la bază o serie de evaluări referitoare la natura
activităţii ilicite ce se desfăşoară ori este pe cale de a se desfăşura, calitatea persoanei ce
urmează să comită activităţile ilegale, împrejurările în care se comit, modul de operare al
făptuitorilor, numărul lor, activităţile ce le întreprind înainte şi după săvârşirea infracţiunii.
În raport cu particularităţile concrete ale cauzei, se apreciază necesitatea şi oportunitatea

constatării infracţiunii flagrante, se stabilesc momentul şi modalitatea intervenţiei, efectivele
necesare, dotarea lor, măsurile care trebuie luate pentru restabilirea situaţiei anterioare.
2. Obligativitatea sesizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a parchetului de pe lângă

Tribunal – mecanism de combatere şi prevenire a corupţiei
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a obligaţiei de sesizare a infracţiunilor de corupţie este

necesară stabilirea unor contacte directe şi permanente între titularii acestei obligaţii şi Direcţia
Naţională Anticorupţie, respectiv parchetul de pe lângă Tribunal şi celelalte instituţii cu atribuţii în
domeniu.
Astfel, este necesar ca organele judiciare penale să poată verifica respectarea îndeplinirii
obligaţiei de sesizare. Din punct de vedere practic, aceasta se poate realiza, în prezent, ori de
câte ori, sub o formă sau alta, procurorii iau cunoştinţă despre neîndeplinirea acestei obligaţii şi
efectuează cercetări sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 267 C.pen.
Pe de altă parte, după cum este îndeobşte cunoscut, modurile de sesizare primară a organelor
de urmărire penală, aşa cum rezultă acestea din cuprinsul art. 288-293 C.proc.pen., sunt
plângerea, denunţul, moduri speciale de sesizare, ca acte de sesizare externă, precum şi
sesizarea din oficiu (cu modalitatea numai teoretică a constatării spontane a infracţiunii flagrante),
ca act de sesizare provenit din interiorul organului judiciar penal.
Din perspectiva urmăririi penale, denunţul este cel mai uzitat mijloc de sesizare datorită
avantajelor oferite activităţii de cercetare. Astfel, este posibilă audierea detaliată a denunţătorului,
activitate ce va fi efectuată potrivit tuturor regulilor tactice criminalistice, astfel încât să se poată
realiza o imagine completă asupra faptelor infracţionale.
Există, însă, şi cazuri când denunţul este obligatoriu pentru persoanele care au luat cunoştinţă
despre săvârşirea unor infracţiuni sau a altor fapte cu relevanţă penală. Această observaţie este
valabilă şi cât priveşte infracţiunile de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a cărui
sesizare este, în unele cazuri, obligatorie.
Obligativitatea sesizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a parchetelor de pe lângă

tribunale, aşa cum rezultă din prevederile Codului penal şi Codul de procedură penală, legislaţiei
anticorupţie (Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie şi O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi
completările ulterioare), precum şi alte acte normative care reglementează organizarea şi
corupţie şi O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi
completările ulterioare), precum şi alte acte normative care reglementează organizarea şi
funcţionarea unor organe sau instituţii publice ori modul de desfăşurare a anumitor activităţi.
3. Cunoaşterea unor date despre făptuitor şi activitatea pe care o desfăşoară
Pentru reuşita acţiunii, o importanţă deosebită o au activităţile investigative ce permit

cunoaşterea deplină a subiectului infracţiunii87.
Datele despre persoană şi activitatea acesteia trebuie cunoscute pentru a se stabili profilul
moral al făptuitorului, dacă are antecedente penale, poziţia avută cu ocazia cercetărilor
anterioare în care a fost implicat, caracterul şi temperamentul.
De asemenea, trebuie cunoscute locurile şi mediile pe care le frecventează, legăturile

infracţionale, anturajul, modul de viaţă, perioadele când lipseşte de la domiciliu.
Cunoscând datele despre făptuitor şi activitatea ce o desfăşoară, organul de urmărire penală are
posibilitatea să stabilească modalităţile concrete în care trebuie să acţioneze pentru constatarea
infracţiunii flagrante.
Astfel, în cazul constatării comiterii unei fapte de corupţie, activităţile investigative desfăşurate
în cadrul actelor premergătoare88 se rezumă la:
- verificări privind faptele expuse în denunţ;
- verificări extraprocesuale privind denunţătorul referitoare la personalitatea, interesul acestuia,

gradul de instrucţie, obiceiuri, precum şi în ceea ce priveşte cazierul judiciar;
- identificarea89 persoanelor implicate şi a mijloacelor de comunicare folosite, inclusiv sistemele

informatice90;
- solicitarea emiterii mandatului de supraveghere tehnică ori, în situaţii de urgenţă, autorizarea

unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror şi solicitarea emiterii autorizaţiei de
percheziţie domiciliară91;
- supravegherea fizică92 a activităţii făptuitorului în baza mandatului de supraveghere tehnică

emis de instanţa competentă ori în baza autorizării provizorii dispusă de către procuror;
- realizarea capcanelor criminalistice.
Datele şi informaţiile preexistente cercetării pot fi utilizate în vederea stabilirii metodelor de

cercetare, a operaţiunilor urgente, a succesiunii activităţilor, a zonelor şi obiectivelor de interes.
Sursele de informaţie93 pot consta în bazele de date gestionate de diversele autorităţi publice,
cele puse la dispoziţie de serviciile şi structurile specializate în culegerea şi prelucrarea
informaţiilor sau chiar în studii premergătoare ale zonei în care se află locul faptei.
4. Realizarea capcanelor tehnice criminalistice
În cazurile de flagrant se recurge frecvent la realizarea capcanelor tehnice criminalistice chimice

94
, folosindu-se, de regulă, substanţe fluorescente netoxice vizibile în spectrul UV, ceea ce
presupune aplicarea a diferite substanţe pe suprafaţa bancnotelor ori a altor obiecte, precum şi
pe suprafaţa ambalajelor acestora.
De pildă, Direcţia Naţională Anticorupţie foloseşte pentru realizarea capcanelor criminalistice

truse specializate de tratare chimică ce conţin sprayuri cu substanţe fluorescente, prafuri
fluorescente de diverse culori, creioane fluorescente cerate şi tip marker fluorescente, geluri
fluorescente, diverse tipuri de pensule şi lampa fluorescentă.
Prafurile fluorescente sunt destinate aplicării pe diverse tipuri de suprafeţe, aderente şi

neaderente, iar, datorită gamei diverse de culori, pot fi utilizate atât pentru tratarea bunurilor
corporale, cât şi a hârtiei.
Creioanele (markerele) criminalistice sunt folosite la scrierea unor menţiuni pe suprafaţa

bancnotelor sau a obiectelor în funcţie de natura infracţiunii: „MITĂ”, „TRAFIC”, însoţite, de
regulă, de data remiterii, iar gelurile şi cernelurile criminalistice sunt destinate realizării capcanelor
criminalistice în situaţiile în care se pretind şi se primesc bunuri corporale ori bunuri numismatice.
Pentru a-i oferi caracter probator, operaţiunea de realizare a capcanei criminalistice este
descrisă în amănunt în cuprinsul unui proces-verbal, care va cuprinde:
- data încheierii;
- numele, prenumele şi calitatea persoanelor ce au realizat marcarea;
- expunerea scopului pentru care a fost realizată capcana prin prezentarea pe scurt a situaţiei de
fapt, inclusiv numele, prenumele şi calitatea făptuitorului;
- suma ce urmează a fi remisă, numărul bancnotelor şi individualizarea acestora prin cupiuri şi
serii, caracteristicile bunurilor, substanţa folosită la marcare. Pe de altă parte, întrucât, de regulă,
ofiţerul criminalist ce realizează capcana chimică participă şi la activităţile ulterioare de
constatare, acesta va crea capcana folosind mănuşi pentru a nu se contamina cu praf fluorescent;
- menţiunea scrisă pe suprafaţa bancnotelor sau a obiectelor şi poziţionarea scrisului faţă de

anumite puncte reper ale acestora;
- instrumentul scriptural folosit la realizarea scrierii.
În cursul activităţii de marcare se efectuează fotografii judiciare ce se vor regăsi ulterior în

compunerea unei planşe fotografice ca parte integrantă a procesului-verbal.
Deseori, principalele momente sunt înregistrate prin video-filmare judiciară95, iar suportul
rezultat se ataşează la procesul-verbal, primind număr de ordine. Şi în acest caz se întocmeşte
planşă fotografică folosind imagini din înregistrarea video.
În ambele situaţii, în cuprinsul procesului-verbal fotografierea sau video-filmarea judiciară se

menţionează ca activităţi distincte, aparatele folosite fiind individualizate prin seriile constructive,
iar suportul rezultat este individualizat prin marcă, tip şi serie constructivă. Ca regulă generală, în
cuprinsul procesului-verbal se va preciza atât originea sumelor de bani, cât şi faptul că după
tratare banii ori obiectele au fost înmânate denunţătorului.
Astfel, uneori, făptuitorii au justificat prezenţa urmelor lăsate de substanţe fluorescente pe mâinile
şi articolele de îmbrăcăminte prin aceea că au fost contaminaţi de denunţători cu prilejul
întâlnirilor. Pentru a evita o asemenea strategie de apărare este de preferat ca împrejurarea
înmânării sumelor de bani tratate să fie descrisă în cuprinsul procesului-verbal, indicându-se locul
în care acesta a introdus bancnotele.
Tot astfel, se va indica mâna de care s-a folosit denunţătorul pentru primirea sumelor de bani.
5. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică96
Anterior constatării propriu-zise, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor97 şi-

au dovedit deseori utilitatea, activităţile specifice desfăşurate în această fază contribuind decisiv
la reuşita constatării infracţiunii flagrante.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că unele din acţiunile ce compun elementul material al
infracţiunilor de corupţie sunt realizabile prin comunicare verbală sau nonverbală (de pildă,
promisiunea, pretinderea, acceptarea), înregistrarea acestor manifestări de voinţă conferă
mijloacelor materiale de probă caracter de argument probatoriu de gradul I, în sensul că, de
cele mai multe ori, au ca fundament mijloace de probă complete, întregi şi univoce98.
Argumentele avansate pe temeiul lor le dau o forţă deosebit de puternică şi de admisibilitate
irefutabilă.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate99, prima şi probabil cea mai răspândită situaţie de
comunicare verbală este comunicarea interpersonală. În această situaţie, o persoană şi/sau grup
interacţionează cu alte persoane şi/sau grupuri fără ajutorul unui mijloc de intermediere. În
această formă de comunicare sursa şi receptorul se află în imediată apropiere fizică unul de
celălalt sau în alte planuri spaţiale, atunci când pentru comunicare se folosesc mijloace tehnice
avansate (telefon, fax, reţea internet).
În ceea ce priveşte interceptarea şi înregistrarea100, pentru înţelegerea corectă a termenilor

este necesară mai întâi definirea acestora, aşa cum noţiunile sunt descrise în Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române sau Micul Dicţionar Enciclopedic.
Astfel, a înregistra semnifică „a imprima (cu mijloace tehnice) sunetele, fenomenele luminoase
etc.”; acţiunea de a înregistra şi rezultatul său, ceea ce a fost înregistrat reprezintă o înregistrare.
Termenul audio reprezintă „un element de compunere, care se referă la frecvenţele undelor
sonore”, iar audiofrecvenţă înseamnă „frecvenţa cuprinsă în banda undelor sonore perceptibile
pentru urechea umană (16-20.000 Hz)”.
Video semnifică „termen sau element de compunere care deserveşte proprietăţi utilizate în
televiziune, în care sunt efectuate operaţii cu informaţia luminoasă conţinută în imagini” sau ceea
ce este „referitor la sistemele de înregistrare şi transmitere a imaginii”. Videofrecvenţă înseamnă
„fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de
televiziune”, iar comunicaţii „mijloace de comunicare între puncte diferite, legături, contacte;
sisteme tehnice pentru realizarea comunicaţiei”. În fine, interceptarea reprezintă „acţiunea de
a intercepta şi rezultatul ei”, respectiv „a surprinde şi a controla o convorbire telefonică,
o corespondenţă între două persoane etc.”
Din punct de vedere procesual, tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare prevăzute de

art. 138 alin. (1) C.proc.pen. sunt incluse în categoria „procedeelor probatorii”.
După cum s-a arătat în doctrină, prevederile legale din noul Cod de procedură penală
reglementează condiţiile de formă şi de fond ale operaţiunii interceptării comunicaţiilor ori
a oricărui tip de comunicare la distanţă ca una dintre metodele speciale de supraveghere sau
cercetare, în Capitolul IV, intitulat „Metode speciale de supraveghere sau cercetare” al Titlului IV
al Părţii Generale a Codului, în art. 138–146, alături de o altă metodă specială, respectiv
supravegherea video, audio sau prin fotografiere101.
În literatura de specialitate s-a reamintit că însăşi denumirea de „tehnici speciale de

supraveghere sau cercetare” prevăzută de noul Cod de procedură penală corespunde unei
denumiri generice de „tehnici speciale de investigare”, aşa cum rezultă din Recomandarea 10
(2005) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei102.
Potrivit art. 138 alin. (1) C.proc.pen.: „(1) Constituie metode speciale de supraveghere sau
cercetare următoarele:
cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”.
Referitor la realizarea propriu-zisă a activităţilor tehnice, de la intrarea în vigoare a noului Cod de

procedură penală103 şi până la data de 14 martie 2016, în baza art. 142 alin. (1) C.proc.pen.,
procurorul putea apela la concursul tehnic al altor organe specializate ale statului, şi anume
specialişti sau tehnicieni din cadrul altor instituţii, de regulă servicii sau structuri specializate în
culegerea şi prelucrarea informaţiilor.
Prin urmare, sunt autorizate să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru deţinerea,
verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor, în condiţiile legii, următoarele instituţii: Serviciul
Român de Informaţii (art. 8 din Legea nr. 14/1992), Ministerul Apărării Naţionale, prin Direcţia
Generală de Informaţii a Apărării (art. 17 din O.U.G. nr. 14/2001) şi Ministerul de Interne, prin
Direcţia de Informaţii şi Protecţie Internă [art. 221alin. (1) din Legea nr. 40/1990] şi Inspectoratul
General al Poliţiei Române prin Direcţia Operaţiuni Speciale (DOS)104, respectiv DGA – Direcţia
Investigaţii, ce cuprinde Serviciul analiza informaţiilor şi transcrieri operative şi Serviciul tehnic105
şi în cadrul Ministerului Public – Direcţia Naţională Anticorupţie (art. 151din O.U.G. nr. 43/2002).
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 51/2016106, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art.
142 alin. (1) C.proc.pen., în privinţa sintagmei „alte organe specializate ale statului”, încalcă
prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la statul de drept în
componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) din Constituţie, care
consacră principiul legalităţii, deoarece au permis ca realizarea supravegherii tehnice să fie făcută
de alte organe decât cele judiciare107.
Urmare a deciziei amintite, O.U.G. nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare
a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal108 a modificat cuprinsul art. 142
alin. (1) C.proc.pen., noul conţinut fiind: „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori
poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători
specializaţi din cadrul poliţiei”. De asemenea, s-a adăugat un nou alin. (11), conform căruia:
„Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de
cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice
şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor
colectate”.
În privinţa Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de

Informaţii, prin acelaşi act normativ a fost modificat art. 8 din Legea nr. 14/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii109, fiind adăugate două noi alineate,
alin. (2) şi (3), cu următorul cuprins:
„Pentru relaţia cu furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului, Centrul Naţional de

Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii este desemnat cu rolul de
a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale. La cererea organelor de
urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit şi independent al acestora la sistemele
tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare
a Comunicaţiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Condiţiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin

protocoale de cooperare încheiate de Serviciul Român de Informaţii cu Ministerul Public,
Ministerul Afacerilor Interne, precum şi cu alte instituţii în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea,
în condiţiile art. 57 alin. (2) C.proc.pen., organe de cercetare penală speciale”.
Totodată, O.U.G. nr. 6/2016 şi, ulterior, H.G. nr. 158/2016 privind suplimentarea numărului maxim
de posturi pentru Ministerul Public110 au creat condiţiile înfiinţării structurilor tehnice în cadrul
PIICJ şi DIICOT prin detaşarea de la MAI a unui număr de 40 de ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară
111
.
În prezent, în cauzele de corupţie, alegerea organului care va pune în executare mandatul de

supraveghere tehnică este realizată în temeiul art. 142 C.proc.pen. de către procuror între
Inspectoratul General al Poliţiei Române prin Direcţia Operaţiuni Speciale, Direcţia Generală
Anticorupţie – Direcţia Investigaţii, ce cuprinde Serviciul analiza informaţiilor şi transcrieri
operative şi Serviciul tehnic, Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv
structura tehnică a DIICOT, în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi:
- competenţa conferită prin legile de organizare şi funcţionare organelor din care fac parte
persoanele chemate să dea concurs tehnic;
- competenţa, inclusiv cea teritorială, a diferitelor structuri organizatorice din cadrul acestor
organe;
- posibilităţile tehnice ale acestora, mijloacele, echipamentele şi specialiştii de care dispun;
- elementele care ţin de natura şi caracteristicile cauzei penale respective.
Pe de altă parte, în vederea executării operaţiunilor propriu-zise de interceptare şi înregistrare

este necesar ca organelor de cercetare penală şi lucrătorilor specializaţi din cadrul Poliţiei să le
fie puse la dispoziţie date minime, care deseori exced datelor menţionate în cuprinsul mandatelor
de supraveghere tehnică.
Asemenea date permit alegerea corectă a modalităţilor concrete de acţiune şi a mijloacelor

tehnice şi se pot referi la activitatea infracţională, personalitatea făptuitorilor, metodele folosite de
către aceştia, locul şi timpul întâlnirilor care urmează a fi monitorizate etc.
O altă cerinţă importantă este cea legată de obligaţia persoanelor chemate să dea concurs tehnic
de a păstra secretul operaţiunilor efectuate112 [art. 142 alin. (3) C.proc.pen.]. Această obligaţie
incumbă, însă, tuturor persoanelor implicate (judecători, procurori, poliţişti, grefieri), fiind
o condiţie esenţială pentru asigurarea eficienţei acestor procedee probatorii.
Selecţia tipului şi performanţelor mijloacelor tehnice speciale care urmează să fie folosite se
face în funcţie de următoarele cerinţe generale:
- scopul în care sunt utilizate;
- necesitatea de camuflare şi disimulare;
- condiţiile de mediu şi alte condiţii în care se efectuează înregistrarea;
- caracteristicile şi parametrii tehnici, în special modalitatea de stocare a informaţiei şi autonomia

de funcţionare, dată de capacitatea de înmagazinare şi viabilitatea sursei de alimentare113.
Pentru înţelegerea naturii, modului de funcţionare şi performanţelor diverselor tipuri de mijloace

tehnice sunt necesare câteva precizări pentru fiecare dintre acestea.
Din punct de vedere al tipului lor, este preferabilă utilizarea, în funcţie de posibilităţi, a
mijloacelor audio-video care asigură preluarea unui volum maxim de informaţii din mediul
supravegheat şi prezintă avantajul sincronizării temporale a sunetelor şi imaginilor. De regulă,
mijloacele tehnice mobile sunt purtate de către persoane sau sunt fixate pe corpul acestora,
putându-se afla în mişcare pe timpul funcţionării.
Transmiterea prin cablu pe medii de stocare are avantajul că nu mai necesită alte operaţiuni
ulterioare, iar mediile respective au un mare grad de manevrabilitate, în timp ce înregistrarea pe
medii încorporate prezintă avantajul unei capacităţi mai mari de stocare şi al continuităţii
înregistrării.
Mijloacele performante de înregistrare digitală, audio şi video asigură o calitate foarte înaltă
a rezultatelor obţinute, iar dacă înregistrarea se face pe principiul memoriei statice, descărcarea
informaţiilor obţinute se poate realiza aproape instantaneu printr-o interfaţă USB cu rată mare de
transfer, direct pe computerul personal, cu toate avantajele care decurg în ceea ce priveşte
posibilităţile de păstrare şi prelucrare a informaţiilor.
Mijloacele tehnice de înregistrare cu transmitere prin radioemisie constau în complete de

înregistrare formate dintr-un microfon (cameră video) şi un emiţător modulat, care preia şi
transformă sunetul şi imaginile, pe care le transmite sub forma unor semnale radio până la un
receptor şi un aparat de înregistrare, care transformă undele radio în semnale electrice şi,
respectiv, stochează informaţiile obţinute pe suport magnetic sau pe orice alt tip de suport.
Acest complet de interceptare poate fi întregit prin intermediul unui radioreleu tip repetor, care,
plasat în limita razei de acţiune a emiţătorului, preia şi amplifică semnalul emis de acesta, după
care îl retransmite către receptor, care poate fi situat la distanţe considerabil mai mari.
Alegerea emiţătorilor se efectuează în funcţie de distanţa de la care se efectuează recepţia

(aceasta fiind direct proporţională cu puterea emiţătorului respectiv), caracteristicile mediului
(obstacolele existente), durata de funcţionare (puterea fiind invers proporţională cu timpul de
funcţionare) şi altele. Principalele vulnerabilităţi ale unui astfel de echipament constau în calitatea
recepţiei, raza limitată de acţiune şi în posibilitatea interceptării transmisiei de către persoane
neautorizate (în situaţia când nu este criptată). Un alt element restrictiv îl reprezintă durata de
funcţionare a sursei de alimentare, dar acest neajuns poate fi depăşit prin folosirea emiţătorilor
telecomandaţi, care pot fi porniţi şi opriţi de la distanţă, asigurându-se astfel posibilitatea unei
funcţionări mai îndelungate. Avantajul esenţial constă în posibilitatea recepţiei în timp real
a sunetelor şi imaginilor transmise, motiv pentru care asemenea mijloace sunt folosite în timpul
acţiunilor care presupun, la un moment dat, intervenţia echipei operative, în special în situaţia
constatării infracţiunilor flagrante de corupţie. În schimb, mijloacele cu transmitere locală nu
permit o monitorizare în timp real a informaţiilor înregistrate, însă prezintă, în orice condiţii,
garanţia calităţii şi continuităţii înregistrării.
Comunicaţiile pot fi interceptate şi înregistrate în două moduri: cu ştirea uneia dintre persoanele
Comunicaţiile pot fi interceptate şi înregistrate în două moduri: cu ştirea uneia dintre persoanele
care comunică, prin controlarea mijlocului de comunicaţie folosit de către aceasta sau fără ştirea
vreuneia dintre persoanele implicate.
a) În primul caz, interceptarea comunicaţiilor telefonice efectuate de la posturile din reţelele de

telefonie fixă sau mobilă poate fi efectuată în următoarele moduri:
- conectarea unui mijloc tehnic la circuitul postului de telefonie fixă care este supravegheat sau la
un alt circuit suplimentar, care se adaugă celui primar;
- conectarea la telefonul mobil al unui dispozitiv (tip „hands free”), care asigură preluarea şi
transmiterea semnalului audio către aparatul de înregistrare;
- plasarea microfonului aparatului de înregistrare în apropierea difuzorului microreceptorului

aparatului telefonic clasic sau a difuzorului telefonului mobil, astfel încât microfonul, respectiv să
înregistreze atât sunetele din mediul ambiant (vocea persoanei care foloseşte aparatul), cât şi
cele transmise prin intermediul reţelei telefonice (vocea interlocutorului).
b) În cel de-al doilea caz, când comunicaţiile telefonice sunt interceptate şi înregistrate fără
ştirea persoanelor care comunică, aceste operaţiuni sunt efectuate în prezent de procuror,
organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul Poliţiei prin intermediul Centrului
Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, administrat de către Serviciul Român de Informaţii.
Sistemul are acoperire naţională şi asigură, în condiţiile legii, preluarea traficului oricărui agent
calificat în exploatarea unei reţele sau furnizarea de servicii de telecomunicaţii autorizate. De
asemenea, sistemul este informatizat în totalitate şi este astfel configurat încât funcţionează
automatizat, exclude şi semnalează orice intervenţie neautorizată, inclusiv din partea operatorilor
care îl deservesc.
În principiu, interceptarea comunicaţiilor telefonice prin folosirea sistemului naţional menţionat se

efectuează prin intermediul conexiunilor dintre sistem şi repartitoarele centralelor telefonice ale
reţelelor de telefonie fixă şi, respectiv, centrele de comutaţie ale reţelelor telefonice GSM114.
Când situaţia o impune, comunicaţiile telefonice pot fi supravegheate în timp real (aşa-numitul
consemn), operatorii sistemului informând de îndată organele de urmărire penală cu privire la
conţinutul tuturor convorbirilor care au loc prin intermediul postului telefonic monitorizat.
Pentru reţelele fixe mai există şi soluţia conectării unor aparate de înregistrat pe circuitele
telefonice, în diferite puncte ale cablurilor telefonice sau pe circuitele telefonice suplimentare,
conectate în acest scop peste circuitul telefonic vizat.
Această metodă şi altele de acest gen nu sunt uzitate, întrucât prezintă riscuri majore de
deconspirare, inacceptabile în condiţiile existenţei şi funcţionării sistemului naţional de
interceptare a comunicaţiilor telefonice.
O altă posibilitate pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor GSM constă în utilizarea

unor echipamente complexe, care au aptitudinea de a identifica cele două coduri unice, captând
legătura radio dintre terminalul GSM şi staţia de bază a celulei în care se află utilizatorul.
Pe lângă avantajul urmăririi „ţintei” din proximitatea acesteia şi cel al confidenţialităţii totale,
folosirea unor astfel de echipamente speciale este prohibitivă, datorită costurilor foarte ridicate
de achiziţie şi personalului de înaltă calificare necesar pentru a le deservi. Asemenea
echipamente de recepţie, bazate pe scanarea sau supravegherea spectrului de frecvenţe radio,
pot fi utilizate şi pentru interceptarea şi înregistrarea radiocomunicaţiilor.
Precizările făcute anterior sunt valabile şi în ceea ce priveşte interceptarea altor tipuri de
comunicaţii, cum sunt cele efectuate prin fax, telefoane tip Cordless, mesaje scrise prin reţelele
GSM (SMS), prin reţeaua Internet (e-mail) sau altele.
În vederea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică sau a măsurilor de

supraveghere autorizate de către procuror pe o perioadă de 48 de ore115, organele de cercetare
penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul Poliţiei procedează, pe durata monitorizării, la
interceptarea şi înregistrarea continuă a comunicaţiilor telefonice sau a altor tipuri de
comunicaţii ori la înregistrarea sporadică (mai ales în cazul convorbirilor ambientale), atunci când
se ivesc momente operative, ceea ce presupune în mod necesar ţinerea sub observaţie
permanentă a persoanelor vizate (numite în activitatea operativă „ţinte”, „vectori” sau „obiective”).
În ceea ce priveşte mijloacele de înregistrare prin care se realizează activitatea de

supraveghere video, audio sau prin fotografiere116, acestea constau în elemente, componente şi
echipamente tehnice care presupun o tehnologie deosebită şi personal calificat, apte de a păstra
caracterul confidenţial al operaţiunilor efectuate, evitând riscul prevenirii persoanelor vizate.
Simplist vorbind, aceste procedee probatorii presupun trei operaţiuni majore: instalarea
(montarea, aşezarea, fixarea), întreţinerea (menţinerea în funcţiune prin schimbarea sau
încărcarea surselor de alimentare, prin înlocuirea mediilor de stocare a informaţiei sau prin
repararea componentelor defecte) şi recuperarea (ridicarea) mijloacelor tehnice de interceptare
şi înregistrare.
Având în vedere gradul de miniaturizare atins în construcţia unor astfel de componente,

mascarea acestora este posibilă într-o gamă largă de obiecte, mergând de la disimularea în
îmbrăcăminte, elemente de mobilier, articole electrice sau electronice, obiecte de uz personal
până la plasarea acestora în elementele de construcţii existente în spaţiile de interes. Practic,
singurele limite posibile în acest domeniu sunt cele fixate de imaginaţia şi experienţa tehnicienilor
şi specialiştilor.
Pe de altă parte, este demn de menţionat faptul că fiecare activitate de interceptare şi înregistrare
a unor convorbiri sau comunicări are caracter unic şi irepetabil, presupunând riscuri tehnice sau
procedurale, precum şi asumarea, în cel mai înalt grad, a responsabilităţii celor care
o efectuează. Totodată, aceasta nu este o activitate mecanică sau izolată, în sensul că
presupune un complex de activităţi anterioare, menite pregătirii procedurale şi tehnice
a înregistrărilor şi fixării cu precizie a momentului efectuării acestora.
De asemenea, fiecare activitate de interceptare sau înregistrare are un anumit grad de

complexitate şi tocmai de aceea este precedată de un studiu tehnic amănunţit, care are rolul de
a stabili condiţiile concrete în care se va efectua înregistrarea, inclusiv categoriile de mijloace
tehnice care vor fi utilizate. Deseori, în practică, obţinerea unei înregistrări corespunzătoare,
având o durată de doar câteva minute, presupune zile întregi de muncă din partea echipei de
anchetă, inovaţii tehnice şi reacţii spontane la incidentele care apar pe parcursul derulării
acţiunilor.
Toate activităţile de ordin tehnic efectuate trebuie fixate prin acte procedurale117, de natură să
creeze instanţei de judecată un tablou exact al cronologiei şi conţinutului operaţiunilor care au
avut ca rezultat obţinerea înregistrărilor respective.
Asemenea activităţi sunt descrise amănunţit în cuprinsul unor procese-verbale întocmite de

către organele de cercetare penală şi cu respectarea etapizării acţiunilor derulate.
Astfel, în legătură cu instalarea mijloacelor tehnice este întocmit un proces-verbal care, în afara
elementelor comune, conţine, în mod obligatoriu, următoarele:
- datele privind încheierea instanţei de judecată sau ordonanţa procurorului, precum şi autorizaţia
emisă în baza acestora;
- datele de identificare ale persoanei care poartă mijloacele tehnice, de individualizare a spaţiului
unde sunt folosite sau a posturilor telefonice vizate;
- scopul în care sunt utilizate mijloacele tehnice (înregistrarea unei convorbiri ambientale având
ca obiect primirea unei sume de bani, spre exemplu);
- tipul şi caracterul mijloacelor tehnice folosite;
- orice alte date de natură să configureze modalitatea concretă şi împrejurările în care se

efectuează interceptările şi înregistrările respective.
În plus, aici sunt descrise, după caz, rezultatele operaţiunilor de înregistrare:
- suporturile rezultate – tipul, marca, seria constructivă, modul de inscripţionare şi numerotare;
- modalitatea de transferare a informaţiilor stocate, din memoria internă a aparatului pe diverşi

suporţi;
- descrierea aparaturii folosite (tipul, marca, modelul) şi a operaţiunilor efectuate;
- alte date legate de înregistrările efectuate – tipul fişierelor formate şi al programelor informatice
utilizate şi altele;
- caracteristicile sigiliului cu care au fost sigilate suporturile rezultate.
Asemenea procese-verbale întocmite de către organele de urmărire penală pot avea uneori un
caracter complex, descriind inclusiv aspecte rezultate din efectuarea unor activităţi conexe, cum
ar fi supravegherea fizică a persoanelor ale căror convorbiri au fost înregistrate118. Raţiunea
înregistrării convorbirilor sau comunicărilor pe diverse tipuri de suporţi constă în necesitatea
ascultării sau vizualizării ulterioare, în mod repetat, a informaţiilor stocate, în vederea redării
convorbirilor în formă scrisă, a certificării pentru autenticitate şi a verificării şi a contrasemnării
şi a verificării corespondenţei dintre conţinutul convorbirilor şi redarea în scris a acestora, cu
prilejul administrării mijloacelor de probă sau expertizării119.
Ca regulă, sunt avute în vedere de către organele judiciare penale numai suporturile digitale
rezultate din prima descărcare a înregistrării120, care pot servi, ulterior, ca baza pentru copii-clone
digitale121.
În ceea ce priveşte redarea în formă scrisă a conţinutului dialogului interceptat şi/sau înregistrat,
procesul-verbal reglementat de art. 143 C.proc.pen. trebuie să conţină redarea integrală şi fidelă,
în formă scrisă, a conţinutului convorbirii respective122 şi să cuprindă alte elemente adiacente de
individualizare, cum ar fi: numărul şi data mandatului de supraveghere tehnică, denumirea
instanţei emitente, numărul dosarului penal şi denumirea parchetului, numele persoanelor care
poartă convorbirea sau alte date de identificare şi împrejurările în care a avut loc înregistrarea,
data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.
O asemenea operaţiune presupune redarea în formă literală a conţinutului convorbirii, cu
păstrarea, în limitele admisibile, a specificului vorbirii persoanelor implicate, putând fi păstrate
regionalismele, termenii argotici sau de jargon ori particularităţile de pronunţie.
Foarte importantă în redarea nuanţelor de exprimare sau chiar a tonului vocii este folosirea
semnelor de punctuaţie şi a frazeologiei. Pentru o mai bună înţelegere a conţinutului discuţiei, în
cuprinsul procesului-verbal de redare pot fi explicitate unele cuvinte (regionalisme, acronime,
termeni tehnici sau argotici) sau se pot face precizări cu privire la identitatea sau calitatea unor
persoane.
De asemenea, este necesară punctarea pauzelor apărute în vorbire, iar când acestea depăşesc
o durată rezonabilă, este necesară indicarea duratei acestora. O regulă importantă este aceea că
întotdeauna sunt redate în scris cuvintele care se aud cu claritate sau al căror sens sau conţinut
este univoc123.
În funcţie de specificul înregistrării, procesul-verbal de redare poate să conţină şi indicarea, în

mod paralel cu derularea discuţiei, a timpului, astfel încât, la intervale regulate, să poată fi
identificată ora exactă la care s-a purtat o anumită parte a convorbirii.
Un alt aspect important constă în faptul că, în cazul în care conţinutul convorbirii înregistrate este
într-o limbă străină, se va solicita sprijinul unui interpret pentru transcrierea convorbirii în limba
română.
Cât priveşte redarea în scris a convorbirilor, problema esenţială este aceea a timpului foarte
scurt (24 de ore) pe care organele de urmărire penală îl au la dispoziţie între momentul efectuării
înregistrărilor, când privesc o infracţiune flagrantă de corupţie, şi momentul în care inculpatul este
prezentat instanţei de judecată, cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive. În această
situaţie, fie se întocmesc procese-verbale ce conţin pasajele relevante sub aspect probator
încadrate în timp raportat la derularea înregistrării, fie se prezintă instanţei numai înregistrările
existente, urmând ca redarea în scris a convorbirilor să fie efectuată ulterior.
6. Stabilirea efectivelor care vor acţiona, a dotării şi a rolului fiecărui participant
Datele privind natura faptei, împrejurările săvârşirii ei, numărul participanţilor, modul de operare şi
altele, rezultate din verificările întreprinse, dau posibilitatea stabilirii necesarului de forţe care vor
acţiona în vederea constatării infracţiunii flagrante. Membrii acesteia sunt procurori, ofiţeri de
poliţie judiciară şi specialişti în diverse domenii, în funcţie de caracteristicile locului faptei şi de
specificul săvârşirii acesteia.
O precizare importantă este aceea că totdeauna şeful echipei este procurorul, care, în temeiul
autorităţii şi prerogativelor conferite de lege, trebuie să îşi asume responsabilitatea întregii
activităţi şi să o coordoneze efectiv. În plus, conducerea echipei tehnice trebuie să fie în toate
cazurile unipersonală, aceasta asigurând coerenţa deciziilor, precum şi cunoaşterea de către
şeful echipei a tuturor datelor şi informaţiilor legate de desfăşurarea cercetării locului faptei. Cu
prilejul instruirii, fiecărui membru al echipei îi sunt expuse datele şi informaţiile rezultate din
verificările efectuate, întrucât aceştia trebuie să cunoască în detaliu sarcinile de îndeplinit şi
modul cum trebuie să acţioneze, coeziunea echipei fiind una din condiţiile necesare pentru
reuşita acţiunii124. Cu alte cuvinte, acţiunea echipei de cercetare a locului faptei trebuie să fie
rapidă şi precisă, de aceea este necesară cunoaşterea exactă a adresei locuinţei sau instituţiei
vizate, a poziţionării sale geografice, precum şi a căilor şi posibilităţilor de acces.
În raport cu locul125 în care urmează a fi constatată fapta în flagrant, echipa de cercetare trebuie
să aibă în vedere şi mijloacele tehnice pe care le va folosi în cadrul acestei activităţi. Locul
probabil de comitere a infracţiunii prezintă o importanţă deosebită, întrucât de natura sa depind
atât caracteristicile mijloacelor, cât şi numărul ori specializarea participanţilor echipei de cercetare.
Astfel, dacă locul probabil de comitere a faptei de corupţie este incinta unei unităţi militare ori
în obiective ale Serviciului de Pază şi Protecţie, specificul aparte determină imaginarea
scenariului constatării, ţinându-se cont de particularităţile unui astfel de loc, specificul fiind
determinat atât de existenţa normelor cu caracter militar ce ţin de apărarea obiectivului militar, cât
şi de tiparul psihologic al militarilor axat pe relaţia ordin-executarea ordinului126.
Datele privind natura faptei, împrejurările săvârşirii ei, numărul participanţilor, modul de operare şi
altele, rezultate din verificările întreprinse, dau posibilitatea stabilirii necesarului de forţe care vor
acţiona în vederea constatării infracţiunii flagrante.
O semnificaţie practică deosebită au unele mijloace materiale adiacente, a căror omisiune poate
O semnificaţie practică deosebită au unele mijloace materiale adiacente, a căror omisiune poate
duce la dificultăţi practice greu de înlăturat. Ne referim la sigilii, etichete, ambalaje (saci şi pungi
din polietilenă, cutii din carton, plicuri, recipienţi PET sau din sticlă), precum şi la accesorii cum ar
fi sfoară, ceară, plastilină, substanţele adezive, care nu trebuie să lipsească niciodată din trusa
criminalistică.
Astfel, din punct de vedere criminalistic, atunci când organele de urmărire penală sunt sesizate
despre săvârşirea unor infracţiuni pentru care se impune cercetarea la faţa locului, este necesară
dotarea echipei cu aparatură destinată acestui scop: trusă criminalistică, aparat de filmat, aparat
foto ş.a.
În activităţile curente ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie se utilizează o trusă criminalistică127

specializată, care dispune de un instrumentar divers, împărţit în compartimente de utilizare
generală şi compartimente specializate.
Compartimentele de utilizare generală sunt următoarele:
a) compartimentul traseologic – destinat pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor papilare

şi pentru ridicarea urmelor plantare, de încălţăminte şi ale mijloacelor de transport – flacoane cu
pulberi diverse, folii adezive, tuşieră, rulou, placă pentru amprentare, bandă metalică, pungi cu
ipsos, lingură;
b) compartimentul pentru executarea măsurătorilor şi marcarea zonei cercetate – bandă metrică,

centimetru de croitorie, riglă, ruletă, plăcuţe cu numere de marcare;
c) compartimentul de instrumente ajutătoare:
- instrumente tăietoare – diamant pentru tăiat geamuri, foarfece, bisturiu;
- scule şi dispozitive – cleşte patent, pensetă anatomică, şurubelniţă multifuncţională, lupă cu

mâner;
- instrumente electrice – lampă electrică, lanternă, cabluri, prelungitoare electrice;
- materiale consumabile – mănuşi chirurgicale, plastilină, saci din polietilenă, plicuri de hârtie,
sfoară, savonieră, prosop eprubete, bandă adezivă.
Trusa este utilată şi cu compartimente specializate destinate a fi folosite în special în

investigarea infracţiunilor de corupţie:
a) Compartimentul pentru marcarea unor obiecte – creioane fluorescente de marcat, flacoane cu

prafuri fluorescente de diverse culori şi pensule de diverse tipuri (cu păr de veveriţă sau de
cămilă, cu puf de struţ, din fibră de sticlă şi magnetice);
b) Compartimentul pentru evidenţierea obiectelor marcate – diverse lămpi cu lumină ultravioletă,

inclusiv portabile, cu alimentare la reţeaua electrică, acumulatorul auto, acumulatorul propriu şi
baterii electrice.
Pentru asigurarea, în spaţiul limitat al trusei criminalistice, al unui număr cât mai mare de
mijloace criminalistice apte de a fi folosite în activitatea practică, metoda folosită a constat în
includerea unor obiecte cu utilizare multiplă, precum şi în asigurarea compatibilităţii şi
interschimbabilităţii componentelor.
În ceea ce priveşte fixarea rezultatelor cercetării, datorită progresului tehnic, în prezent, sunt
utilizate aparate fotografice digitale, iar procesarea imaginilor se realizează computerizat. Această
tehnologie prezintă avantajul obţinerii unor fotografii de calitate, care pot fi prelucrate într-un mod
facil şi într-un timp foarte scurt.
7. Stabilirea modului acţiune

7. Stabilirea modului acţiune
Cu ocazia instruirii, în raport cu natura faptei şi condiţiile în care se desfăşoară activitatea ilicită,
se stabilesc modul de acţiune, momentul declanşării acesteia, activităţile ce vor fi desfăşurate pe
timpul constatării infracţiunii flagrante de corupţie. După constituirea echipei de cercetare este
necesară selecţia şi disponibilizarea resurselor materiale necesare acesteia, insistându-se asupra
mijloacelor de transport, pentru deplasarea operativă a membrilor echipei, şi asupra mijloacelor
de comunicaţie, foarte importante pentru coordonarea în timp real a acţiunilor.
Înainte de începerea deplasării la locul efectuării cercetării, se impune şi stabilirea exactă a

modalităţilor de acces în locul respectiv, indiferent dacă acesta constă într-o locuinţă, instituţie
sau local public.
În situaţia când accesul imediat nu este posibil, este necesară asigurarea şi supravegherea
perimetrului, inclusiv prin instituirea de posturi de supraveghere sau pază ori prin sigilarea
incintelor. Un element al succesului îl constituie caracterul inopinat al acţiunii, care exclude
posibilitatea ca făptuitorii să şteargă urmele infracţiunii sau să schimbe starea şi poziţia
mijloacelor de probă. Pentru obţinerea elementului surpriză pot fi efectuate activităţi adiacente,
cum ar fi: pătrunderea legendată până la locul faptei, blocarea căilor de acces şi ocuparea de
către membrii echipei a poziţiilor cheie din zona de interes.
În practică, în momentul accesului la locul faptei, sarcinile componenţilor echipei sunt strict
distribuite, în sensul că unii dintre aceştia merg la locul propriu-zis al cercetării, în timp ce alţii au
ca obiective declinarea calităţii şi scopului venirii, identificarea unor martori asistenţi sau
asigurarea perimetrului.
Stabilirea modului de acţiune şi a momentului intervenţiei trebuie să i se acorde o atenţie

deosebită pentru că de felul cum sunt rezolvate aceste probleme depinde, în ultimă analiză,
succesul sau insuccesul activităţii ce se desfăşoară.
De exemplu, în cazul infracţiunilor de corupţie momentul intervenţiei este ales imediat după
consumarea acţiunii de remitere şi de primire a banilor ori bunurilor pretinse ca preţ al mitei,
traficului sau folosul necuvenit.
III. Concluzii
Departe de a fi considerată „regina probelor” (deşi nu puţini practicieni aşa o consideră),
constatarea infracţiunilor în general şi a celor de corupţie în special, constituie un imbatabil
mijloc de probare a activităţilor infracţionale conferit, mai ales, de activităţile criminalistice
realizate matematic în câmpul infracţional ce asigură rigoare ştiinţifică probaţiunii.
În etapizarea realizării activităţilor specifice, succesul acţiunii depinde în mare măsură de

omogenitatea echipei constituite sub coordonarea procurorului şi de cursivitatea acţiunilor
specifice realizate de poliţiştii angrenaţi în opera de surprindere în flagrant.
Pe de altă parte, demersul nostru încearcă să surprindă modalităţile de întrepătrundere a unor

mijloace moderne de cercetare (cum ar fi, de pildă, supravegherea tehnică) cu elementele
clasice de tactică şi metodică criminalistică specifice constatării infracţiunilor.
Toate acestea, şi nu numai, constituie din punctul nostru de vedere, argumente puternice pentru
a susţine în lupta anticorupţie reanimarea procedeelor probatorii specifice constatării în flagrant
a infracţiunii.
Note de subsol:
*: Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale şi

postdoctorale Orizont 202: promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi
responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească”, număr de
responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească”, număr de

identificare contract POSRDU/159/1.5/C/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013. Investeşte în Oameni!
81: A se vedea V. Lăpăduşi, Gh. Popa, Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs,
Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2005, p. 35 şi urm.; L. Cârjan, Reguli tactice privind pregătirea şi
efectuarea cercetării locului faptei, în V. Lăpăduşi, I. Ştefan, D. Voinea, L. Cârjan, G.D. Ţărmurean
(coord.), Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2004, p. 50 şi urm.
82: A se vedea E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. 2, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
p. 674.
83: În practică au fost probate activităţi infracţionale în care actele, foloasele şi scopul au constat
în pretinderea unei sume de bani pentru a soluţiona o cerere de rambursare de TVA, precum
şi pentru a nu reţine şi sancţiona în întregime contravenţiile fiscale constatate, pretinderea şi
primirea unor sume de bani ori alte foloase materiale, pentru a efectua acte în legătură cu
atribuţiile sale de serviciu privind inspecţiile tehnice periodice şi cele necesare primei înmatriculări
auto, pretinderea, primirea unor sume de bani ori acceptarea unor alte foloase în scopul de
a interveni pe lângă funcţionarii din cadrul RAR în vederea obţinerii programărilor devansate,
pretinderea şi ulterior primirea unor sume de bani în scopul stabilirii unor onorarii avantajoase
pentru aceasta, pretinderea şi primirea de la administratori, respectiv de la angajaţi ai acestora,
diferite sume de bani pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu, pretinderea de la martorii autorizaţi
în cauză ca investigatori cu identitate reală a unor sume de bani pentru a nu aplica sancţiunile
prevăzute de lege privitoare la circulaţia pe drumurile publice, nerespingerea promisiunii unei
sume de bani pentru a nu trimite actele obţinute de la o societate comercială la dosarul cauzei şi
oferirea martorului denunţător informaţii din dosar în vederea administrării unor probatorii care să-
l favorizeze în raport cu declaraţiile incriminatorii la adresa societăţii, primirea de către inculpat de
la denunţător a unor sume de bani, în scopul de a nu-şi exercita atribuţiile de serviciu constând în
sancţionarea contravenţională a denunţătorului atunci când acesta transporta lemne, primirea de
către inculpat de la denunţător a unei sume de bani pentru a interveni în favoarea acestuia şi
a obţine o soluţie favorabilă în dosarul penal în care denunţătorul era cercetat pentru săvârşirea
unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice,cuantumurile sumelor de bani pretinse şi
primite sau acceptate acestea sunt variabile, fie în lei, fie în euro, între 100-300 lei până la 14.000
lei, fie între 50 euro şi până la 10.000 euro, fie 400 dolari SUA. În alte cazuri, modalităţile concrete
de săvârşire a infracţiunilor de corupţie au constat în pretinderea unei sume de bani pentru ca un
coleg să soluţioneze favorabil un dosar existent la DGA privind activitatea desfăşurată în calitate
de manager al spitalului, primirea unei sume de bani, în mod nejustificat pentru acordarea
asistenţei medicale, pretinderea, primirea unor sume de bani pentru soluţionarea favorabilă a unui
dosar penal care îi fusese repartizat inculpatului în vederea efectuării de acte premergătoare şi în
care denunţătorul avea calitatea de făptuitor şi respectiv lăsarea să se creadă că are şi influenţă
asupra procurorului de caz în vederea obţinerii de la acesta din urmă a unei soluţii de neîncepere
a urmăririi penale, pretinderea şi ulterior primirea unei sume de bani, de la investigatorul sub
acoperire, în scopul de a nu aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege şi a nu întocmi
un proces-verbal aferent, pretinderea şi primirea de la un martor a unei sume de bani pentru
colegele de complet, judecători în cadrul aceleiaşi instanţe, precum şi pretinderea unei alte sume
în scopul de a pronunţa, ca membru al completului de judecată, a unei soluţii favorabile, precum
şi pentru a le determina pe colegele sale de complet în sensul pronunţării unei soluţii favorabile ş.
a., cuantumurile sumelor de bani pretinse şi primite sau acceptate fiind variabile, fie în lei, fie în
euro, între 50 lei până la 17.000 lei, între 50 euro şi până la24.500 euro sau 100 lire sterline. A se
vedea Studii semestriale privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la infracţiuni de
corupţie (infracţiunea de luare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă), disponibile la
(http//www.inm.ro).
84: A se vedea E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. 2, op. cit., p. 674.
85:
A se vedea V. Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor. Curs de criminalistică, vol. I,
Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 32.
86: A se vedea C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, T. Butoi, I. Marcu, E. Pălănceanu, C. Pletea, I.-E.

Sandu, E. Stancu, Tratat de tactică criminalistică, ed. 2, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992, p. 292.
87: A se vedea N. Ciobanu, Investigarea criminalistică a locului faptei în cazul infracţiunilor de

corupţie, în V. Lăpăduşi, I. Ştefan, D. Voinea, L. Cârjan, G.D. Ţărmurean (coord.),
Investigarea criminalistică a locului faptei, op. cit., p. 130-139.
88: A se vedea I.Gh. Gorgăneanu, Din nou despre actele premergătore, în Revista de Drept
Penal nr. 4/1999, p. 32 şi urm.
89: Identificarea presupune stabilirea inclusiv a locului de muncă, a atribuţiilor de serviciu,

a domiciliilor, a adreselor vizitate, a anturajului făptuitorului şi a mijloacelor de deplasare ş.a.
A se vedea P. Abraham, Detectiv particular în România, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2005, p. 85 şi
urm.
91: A se vedea A. Ţuculeanu, Reglementarea procedural penală a percheziţiei ca mijloc de

investigaţie, în V. Lăpăduşi, I. Ştefan, D. Voinea, L. Cârjan, G.D. Ţărmurean (coord.), Rolul şi
contribuţia probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul,
Bucureşti, 2005, p. 163 şi urm.
92: A se vedea P. Abraham, op. cit., p. 205 şi urm.
93: Idem, p. 174.
94: Pentru clasificarea capcanelor tehnice criminalistice, a se vedea C. Suciu, Criminalistica, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 191 şi urm.
96: A se vedea A. Petre, C. Grigoraş,Înregistrările audio şi audio-video. Mijloace de probă în

procesul penal. Expertiza judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 44-71. În acelaşi sens,
A. Petre, Înregistrările audio şi audio-video, mijloace de probă în procesul penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 24-41.
97: În ceea ce priveşte drepturile încălcate prin activitatea de interceptare şi înregistrare, a se
vedea C. Jugastru, Încălcarea vieţii private – sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale, în Acta
Universitatis „Lucian Blaga”, Anul I, ianuarie-decembrie, nr. 1-2/2001, p. 71 şi urm. În acelaşi
sens, a se vedea Gh. Mateuţ, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor
obţinute în mod ilegal, în Dreptul nr. 7/2004, p. 133 şi urm.
98: A se vedea Gh. Mihai, Elemente constructive de argumente juridică, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1982, p. 68.
99: Idem, p. 49 şi urm.
A se vedea, A. Petre, C. Grigoraş,op. cit., p.7-8. În acelaşi sens, a se vedea, A. Petre, op.
100: A se vedea, A. Petre, C. Grigoraş,op. cit., p.7-8. În acelaşi sens, a se vedea, A. Petre, op.
cit., p.5-6.
101: A se vedea D.I. Cristescu, V.C. Enescu, Prolegomene privind administrarea şi expertizarea
probelor multimedia (din perspectiva prevederilor noului cod de procedură penală), Ed.
Solness, Timişoara, 2013, p. 12.
102: A se vedea D.-V. Diaconu, Tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare, procedee
probatorii în NCPP (http://www.juridice.ro/256935/tehnicile-speciale-de-supraveghere-sau-
cercetare-procedee-probatorii-in-ncpp.html) consultat la 29 iunie 2016.
103: Noile coduri – penal şi de procedură penală, au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
104: Direcţia Operaţiuni Speciale este o unitate de suport informativ, tactic-operaţional şi tehnico-
operativ specializat ce deserveşte structurile din componenţa Ministerului Afacerilor Interne
– Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a Ministerului Public care solicită sprijinul de
specialitate în instrumentarea unor cauze complexe în situaţii operative care necesită o acţiune
urgentă sau prezintă grad ridicat de risc. Detaliile sunt disponibile online (http://igpr.ro/).
105: Conform art. 43 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale

Anticorupţie, aprobat prin OMAI nr. 119/25.07.2014 (M.Of. nr. 580/04.08.2014).
106: M.Of.nr. 190/14.03.2016.
107: A se vedea M.-A. Hotca, Influenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 asupra
cauzelor penale pendinte sau soluţionate definitiv, la data publicării acesteia în Monitorul
Oficial al României, (http://www.luju.ro/opinii/editorial/influenta-deciziei-curtii-constitutionale-nr-51-
2016-asupra-cauzelor-penale), consultat la 29 iunie 2016.
108: M.Of.nr. 190/14.03.2016.
109: M.Of. nr. 33/03.03.1992, cu modificările şi completările ulterioare.
110: M.Of.nr. 190/14.03.2016.
111: Astfel, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M.Of. nr. 827/13.
09.2005), cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificat art. 66 şi a fost introdus
1
art. 66 , iar în Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul
Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism (M.Of. nr. 1089/23.11.2004), cu modificările şi completările ulterioare, s-a modificat art.
1
2 alin. (1) lit. b) şi s-a completat prin introducerea art. 9 .
112: Conform art. 142 alin. (3) C.proc.pen., persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic
la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii
efectuate, sub sancţiunea legii penale.
113: În acelaşi sens, E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. 2, op. cit., p. 678.
114: GSM (Sistemul Global de Comunicaţii Mobile) este un sistem european de comunicaţii
mobile creat în anul 1986 şi care este folosit comercial, în mod unificat, din anul
1991. Fiecare terminal GSM şi fiecare cartelă SIM cu care este prevăzut acesta au câte un cod
unic: codul IMEI (Identitate internaţională a echipamentului mobil) corespunzător aparatului

unic: codul IMEI (Identitate internaţională a echipamentului mobil) corespunzător aparatului

telefonic şi codul IMSI (Identitate internaţională a abonatului mobil) pentru cartela telefonică.
Această pereche de coduri defineşte, la un moment dat, orice utilizator de servicii GSM, iar
cunoaşterea acestora este esenţială pentru individualizarea aparatului GSM, identificarea
persoanei respective şi a zonei în care se găseşte, precum şi pentru interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor telefonice efectuate prin terminalele GSM.
115: Conform art. 141 C.proc.pen.
116: Supravegherea video, audio sau prin fotografiere este definită de art. 138 alin. (6) C.proc.
pen.
117: Conform art. 143 C.proc.pen.
118: Alte acte procedurale pot consta în procese-verbale de verificare şi descriere amănunţită
a caracteristicilor şi conţinutului unor suporturi rezultate din activităţi derulate cu sprijinul
tehnic al lucrătorilor specializaţi din cadrul Poliţiei sau procese-verbale care au ca obiect
efectuarea unor copii – clone digitale ale acestora.
119: Gama suporturilor audio, video sau audio-video este foarte largă, performanţele acestora
fiind ajustate permanent de limitele dezvoltării tehnologice.
120: Suporturile respective sunt catalogate de legiuitor drept suporturi originale [art. 143 alin. (21)
C.proc.pen.]. În literatura de specialitate, termenul de suport original a suscitat un intens schimb
de idei. În acest sens, a se vedea D.I. Cristescu, V.C. Enescu, op. cit., p. 11.
121: După cum s-a arătat în literatura de specialitate, în actuala reglementare au fost eliminate
prevederile referitoare la verificarea mijloacelor de probă constând în interceptările şi
înregistrările audio sau video, în sensul că acestea pot fi supuse expertizei la cererea
procurorului, a părţilor sau din oficiu şi s-a instituit posibilitatea oricărei persoane autorizate, care
realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice ce conţine rezultatul activităţilor
de supraveghere tehnică, de a verifica integritatea datelor incluse în suportul original şi, după
efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică
extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi
care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel
responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor. A se vedea D.I. Cristescu, V.C. Enescu,
op. cit., p. 16.
122: Într-un caz recent, I.C.C.J, încheierea nr. 18/11.01.2017, judecătorul de cameră preliminară
a arătat că „În ceea ce priveşte amploarea sau cantitatea erorilor incluse în transcrierile
certificate, Judecătorul constată că în procesele-verbale sunt multiple erori, petenţii invocând
aproximativ 1.000 în 19 procese-verbale (484 clipuri, video sau audio). De asemenea, se
constată că în cuprinsul ordonanţelor au fost analizate numai o parte dintre aceste erori. În ceea
ce priveşte natura erorilor se pot identifica: înlocuiri de cuvinte; omisiuni de replici, cuvinte,
sintagme; introducere de cuvinte, sintagme ori chiar propoziţii întregi; amalgamarea
interlocutorilor ori replicilor; modificarea sensului prin semne de punctuaţie. (...)Judecătorul de
cameră preliminară văzând substanţa alterărilor evocate de petent şi neconstatate de procuror,
amploarea sau întinderea fără precedent în cadrul activităţii judiciare a acestor erori, consideră
concluzia referitoare la lipsa de relevanţă juridică a alterărilor ca fiind eronată şi, în consecinţă,
soluţia din ordonanţă de clasare este netemeinică. Astfel, susţinerea că sintagma «şpaga
a doua» are aceleaşi consecinţe şi înţeles în cadrul procesului penal ca şi sintagma «faza
a doua» ori ca sintagma «Uţa n-a cântat» are aceleaşi consecinţe ori înţeles cu sintagma «Uţa n-
a prins» este nefundamentată. Sintagma «şpaga a doua» nu numai că are legătură cu obiectul
material al infracţiunilor imputate petenţilor, dar are şi amplitudinea de a constitui un probatoriu
direct, util şi eficient în raport cu acuzaţia, elemente ce lipsesc în situaţia sintagmei «faza
a doua». (…) Greutatea acestor alterări face inutilă examinarea altora similare. În ceea ce
a doua». (…) Greutatea acestor alterări face inutilă examinarea altora similare. În ceea ce
priveşte producerea de consecinţe juridice, relevant este faptul ca aceste transcrieri conţinând
alterări au fost introduse în actul de sesizare sau în referatele conţinând propunerea de arestare
preventivă, fiind evaluate ca atare şi generând soluţii, fie în cadrul procedurii de cameră
preliminară, fie în faza de urmărire penală, în ambele situaţii fiind luate cele mai severe măsuri
preventive. Aceste aspecte dovedesc consecinţele juridice produse direct faţă de justiţiabili” (http:
//www.luju.ro/dezvaluiri/anchete/arestari-pe-stenograme-falsificate), consultat la 7 iunie 2017.
123: Când din cauza condiţiilor de ambient sau condiţiilor tehnice (voci suprapuse, zgomote
puternice de fond, bruiaje etc.) cuvintele nu se disting, se face precizarea că acestea sunt
„neinteligibile”. Ca regulă generală, pasajele sau cuvintele care aparţin celui care efectuează
redarea sunt scrise totdeauna între paranteze şi cu alte caractere, pentru a le deosebi de
convorbirea propriu-zisă.
124: A se vedea Gh. Golubenco, O. Neicuţescu, Contribuţia echipei complexe la valorificarea

probelor în procesul penal, în V. Lăpăduşi, I. Ştefan, D. Voinea, L. Cârjan, G.D. Ţărmurean
(coord.), Rolul şi contribuţia probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului, op.
cit., p. 103.
125: În acest sens, a se vedea L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Ed. Pinguin Book, Bucureşti,
2005, p. 704.
126: A se vedea M. Mureşan, V. Grad, I. Bălăşescu, D.N. Saulea, M. Gheorghe, Riscul şi decizia
militară, Ed. Militară, Bucureşti, 1994, p. 163 şi urm. În acelaşi sens, C. Soare (coord.
ştiinţific), L. Culda ş.a., Probleme filosofice ale ştiinţei militare, Ed. Militară, Bucureşti, 1991, p. 52
şi urm.
127: Pentru diferitele tipuri de truse criminalistice, a se vedea V. Lăpăduşi, Gh. Popa,
Investigarea criminalistică a locului faptei, op. cit., p. 17 şi urm.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Curtea Constituţională - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curtea Constituţională
Prof.univ.dr. Elena-Simina Tănăsescu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti;

Prof.univ.dr. Ştefan Deaconu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Lege interpretativă. Conflict de interese.

Dezincriminare
Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016
(M.Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2017)
Dispoziţiile legii pentru interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor neconstituţionale
Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1
alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art. 15 alin. (2) privind
neretroactivitatea legii.
Examinând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea Constituţională a reţinut că

principalele critici de neconstituţionalitate converg spre două aspecte, şi anume dacă Parlamentul
este legitimat să adopte legi interpretative, care, potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate,
produc per se efecte retroactive şi dacă legea interpretativă supusă analizei Curţii Constituţionale
constituie, prin modul său de formulare, o „subtilă dezincriminare cu caracter retroactiv”
a infracţiunii de conflict de interese în privinţa deputaţilor şi senatorilor.
Cu privire la primul aspect al analizei sale, Curtea a constatat că legea supusă controlului de
constituţionalitate a fost calificată, prin chiar titlul său, ca fiind o lege interpretativă. În
jurisprudenţa sa128, Curtea Constituţională a stabilit că Legea fundamentală nu interzice
adoptarea unei legi interpretative, adică a unei legi care să nu aducă elemente novatoare faţă de
legea interpretată, astfel încât Parlamentul pe calea acestui procedeu legislativ poate realiza
o interpretare oficială şi autentică a legii interpretate. Este un act legislativ care este adoptat fie
pentru a explicita o lege interpretabilă/neclară, imprecisă, lipsită de previzibilitate în sensul
precizării/desluşirii voinţei legiuitorului, fie pentru a pune capăt interpretării constante pe care
autorităţile administrative sau judiciare o dau unei legi, în contradicţie cu intenţia şi cu scopul în
care legiuitorul adoptase legea, ipoteză în care se poate ajunge la încetarea sau modificarea unei
practici administrative sau judiciare, inclusiv a efectelor deciziei pronunţate pentru unificarea
practicii judiciare sau pentru dezlegarea unor probleme de drept. Prin urmare, prin adoptarea unei
legi interpretative Parlamentul nu încalcă competenţele puterii executive sau judecătoreşti, din
această perspectivă fiind respectate prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Pe de altă parte, efectele pe care legea interpretativă le
produce sunt pentru viitor, trebuind a fi făcută distincţia între facta praeterita, pendentia şi futura,
numai în acest fel putându-se adapta conceptul de lege interpretativă în sistemul nostru
constituţional de după 1991.
Din punct de vedere al conţinutului însă, deşi legea interpretativă trebuia să vizeze numai regimul
juridic civil al deputaţilor şi senatorilor, în realitate, prin modul său de formulare, ea generează
serioase incertitudini cu privire la sfera materială de aplicare, în sensul că priveşte fapte ale
deputaţilor sau senatorilor calificate drept abateri disciplinare sau de natură penală. Este evident
că o asemenea lege ar putea să vizeze, datorită obiectului de reglementare al Legii nr. 96/2006,
numai faptele calificate drept abateri disciplinare, însă modul sibilic, închis şi lipsit de transparenţă
de formulare a legii de interpretare, mai ales a tezei finale din cuprinsul art. II alin. (2) al legii –
„având în vedere faptul că anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 219/2013 nu a existat
„având în vedere faptul că anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 219/2013 nu a existat
nicio restricţie cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputaţii sau senatorii
putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării acestora” – ar duce la concluzia că
o atare soluţie legislativă ar putea să se refere şi la legea penală, ceea ce este inadmisibil. Prin
urmare, Curtea a considerat că soluţia legislativă criticată, deşi pare a interpreta un text legal care
vizează statutul juridic al deputaţilor şi senatorilor, are, în realitate, efecte ce se pot răsfrânge şi în
materie penală, ceea ce determină concluzia irefragabilă a Curţii în sensul că legea analizată nu
este clară, obiectul reglementării adoptate fiind unul echivoc. Curtea constată că soluţia legislativă
promovată nu este previzibilă sub aspectul efectelor pe care le-ar putea genera în practica
judiciară, întrucât, deşi adoptată exclusiv în materie civilă, ea are implicaţii şi în materie penală,
putând a fi calificată atât lege de dezincriminare în sensul art. 4 C.pen., cât şi o măsură legislativă
care produce efecte similare amnistiei ante sau postcondamnatorii. Prin urmare, sub aspectul
naturii sale juridice penale, aceasta ar putea fi caracterizată drept o lege de dezincriminare în
sensul art. 4 C.pen. şi o cauză care înlătură răspunderea penală în sensul art. 152 C.pen. În
aceste condiţii, Curtea nu poate decât să constate că actul normativ supus analizei sale
reprezintă o lege civilă cu efecte sui generis aplicabilă în materie penală, ceea ce este de
nepermis. Or, actul legislativ trebuie să fie inteligibil, neechivoc şi transparent în ceea ce priveşte
conţinutul său normativ, astfel încât să îndreptăţească cetăţenii să aibă încredere în activitatea
parlamentară, aspect esenţial al statului de drept şi al caracterului democratic al statului român.
În consecinţă, Curtea a decis că legea criticată încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) în componenta
sa referitoare la calitatea legii, raportat la art. 61 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi (2) lit. j), art. 73 alin.
(3) lit. c) şi h) şi art. 75 din Constituţie.
La această Decizie există şi o opinie separată129 conform căreia obiecţia de neconstituţionalitate

trebuia respinsă ca neîntemeiată deoarece adoptarea unei legi interpretative nu contravine în sine
art. 1 alin. (4) din Constituţie, iar prezenta lege interpretativă vizează lămurirea unui aspect ce
ţinea de statutul civil al deputaţilor şi senatorilor, astfel încât nu se putea reţine ideea de „subtilă
dezincriminare” cu caracter retroactiv a infracţiunii de conflict de interese pentru ipoteza
normativă dată.
Dare în plată. Bunuri imobile. Teoria impreviziunii contractuale. Acces la justiţie
Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor
asumate prin credite
art. 11 teza I neconstituţională
art. 1 alin. (3), art. 3,art. 4,art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5) şi art. 10,
precum şi legea în ansamblul său constituţionale
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie o serie de dispoziţii ale Legii nr. 77/2016
privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile

constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor,
art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 21 privind accesul liber la justiţie,
art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea
legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii
private.
Examinând excepţia, Curtea Constituţională a observat că legea supusă controlului de

constituţionalitate are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice
din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin
din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin
contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost
determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de
credit. Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta
sunt servanda cu prevederile legii criticate.
Potrivit acestui principiu, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul
încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele
contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie
a autonomiei lor de voinţă. Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse
de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în
vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai
putea onora obligaţiile contractuale.
În acest context, Curtea a stabilit că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi
practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment
excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data
încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Or, această
instituţie trebuie să caracterizeze executarea contractului, ţinându-se cont de ideea de risc al
contractului.
Prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt
cele ale art. 11 din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din
contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât
contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor
încheiate după această dată”.
Cu privire la această problemă, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal

reprezentat de luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele
de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii. Astfel, prevede că dispoziţiile
legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor,
precum şi specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de
bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor
să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice
care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică
fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi.
În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu
privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa
impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt
dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că
judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un
instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul
contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului
egalităţii armelor în cadrul procesului civil.
Prin urmare, Curtea a stabilit că singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional
în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea
potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia
să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.
În consecinţă, prevederile art. 11 teza I raportate la cele ale art. 3 teza a II-a, art. 4, art. 7 şi art. 8
din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în
condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii
la contractele în derulare.
Creanţe bugetare. Fonduri europene. Egalitate în drepturi. Obligaţii asumate faţă de UE
Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016

Dispoziţiile Legii privind unele măsuri referitoare la plăţile beneficiarilor Sit Natura 2000
neconstituţionale
Din analiza criticii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a observat că normele

constituţionale pretins a fi încălcate sunt cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea
în faţa legii şi art. 148 alin. (4) din Constituţie referitoare la aducerea la îndeplinire a obligaţiilor
rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană.
Analizând sesizarea, Curtea Constituţională a observat că Legea supusă controlului de

constituţionalitate prevede faptul că statul nu îşi va mai recupera o serie de creanţe, acestea
urmând să fie suportate integral din bugetul de stat, iar titlurile de creanţă emise de autorităţile
administrative vor fi anulate prin efectul legii. Motivarea acestei decizii a statului constă în lipsa
resurselor financiare la nivelul beneficiarilor finali, faptul că deficitul de finanţare generat de
aceste corecţii duce la blocaje majore în implementarea eficientă a programelor europene,
precum şi recomandările Comisiei Europene ca Guvernul să ia măsuri strategice pentru a asigura
sumele aferente corecţiilor de la bugetul de stat. Astfel, statul a fost pus în situaţia, fie de
a alimenta bugetele locale pentru ca acestea să facă faţă cheltuielilor provocate de corecţiile
financiare stabilite în sarcina acestora, fie de a scuti de la plată unităţile administrativ-teritoriale
a căror proceduri de achiziţie publică au fost verificate/aprobate/evaluate favorabil de autorităţile
administraţiei centrale competente. În aceste condiţii, statul a ales să scutească numai pe cele
care au fost verificate/aprobate/evaluate favorabil de autorităţile administraţiei centrale
competente.
Or, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda scutiri/facilităţi/eşalonări în legătură cu plata

unor creanţe, însă, în cadrul acestei competenţe, legiuitorul trebuie să respecte principiul egalităţii
în privinţa persoanelor faţă de care au fost emise procese-verbale de constatare a neregulilor şi
de stabilire a creanţelor bugetare, individualizate la nivel de beneficiar şi operaţiune.
Potrivit art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, neregulile de sistem sau deficienţele sistemelor de
management şi control potenţial generatoare de nereguli cu caracter sistemic care au implicaţii de
ordin financiar impun aplicarea unui tratament juridic nediferenţiat chiar şi în ipoteza în care unele
categorii de persoane se află în situaţii diferite. Prin urmare, aplicarea pentru aceste situaţii a unor
scutiri reprezintă o încălcare a principiului egalităţii între beneficiarii de proiecte, constituind
premisa normativă pentru îmbogăţirea fără justă cauză a beneficiarilor legii criticate. În
consecinţă, prin măsura adoptată, statul a favorizat categoria beneficiarilor indemnizaţiilor plătite
în temeiul art. 30 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 faţă de alţi beneficiari ai sprijinului
din fonduri europene aflaţi în ipoteza art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.
Din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate raportate la art. 148 alin. (4) din Constituţie,
Curtea Constituţională a stabilit că, potrivit art. 4 alin. (2) lit. d) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, agricultura şi pescuitul ţin de competenţele partajate ale Uniunii Europene cu
statele membre. În acest caz, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu, cu observaţia că statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită
din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite [art. 2
alin. (2) din Tratat]. Prin urmare, indiferent de modul de interpretare a Regulamentului antereferit,
legiuitorului îi este interzis să intervină într-un astfel de domeniu care intră în sfera de incidenţă
a dreptului european, chiar şi sub forma acordării unor ajutoare suplimentare sau scutirea de la
plata unor ajutoare deja acordate. În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea şi a dispoziţiilor
art. 148 alin. (4) din Constituţie sub aspectul nerespectării de către Parlament a obligaţiei sale de
rezervă în privinţa sferei de incidenţă a actului obligatoriu al Uniunii Europene, respectiv
a Regulamentului (CE) nr. 1198/2006.
Funcţionari publici. Salarizare. Sporuri salariale. Egalitate în drepturi. Caracterul

suficient al resurselor financiare

Legea pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. I pct. 2
[referitor la art. 21 alin. (22)] neconstituţional
Prevederile legale contestate au următorul conţinut: „(22) Pentru compensarea activităţii specifice,
personalul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici beneficiază şi de un spor pentru risc şi
suprasolicitare neuropsihică de 50%, aplicat la salariul de bază lunar, care face parte din acesta
şi care constituie bază de calcul pentru sporuri şi alte drepturi care se acordă în raport cu salariul
de bază”.
Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art.
16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 138 alin. (5), potrivit cărora „Nicio cheltuială
bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare”.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul este cel

care îşi asumă politica salarială cu privire la personalul plătit din fonduri publice, prin aceasta
înţelegându-se atât stabilirea sistemului de salarizare, cât şi a drepturilor salariale suplimentare.
Curtea nu are nici rolul şi nici competenţa de a stabili ea însăşi elementele acestei politici, ci de
a verifica respectarea exigenţelor constituţionale inerente actelor normative adoptate de legiuitor
în acest domeniu, şi nu oportunitatea unei măsuri de politică salarială.
Curtea poate să analizeze doar următoarele criterii, şi anume: sfera persoanelor cărora li se
acordă sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică; dacă acordarea sporului în cauză se
poate realiza prin legea unică de salarizare sau şi prin alte acte normative, precum cel care
reglementează statutul unei categorii de personal, şi dacă sporul în discuţie îşi păstrează natura
sa juridică distinctă, fără a se confunda cu salariul/indemnizaţia de bază.
Cu privire la sfera persoanelor cărora urmează a li se acorda acest spor, Curtea a reţinut că
aceasta este reprezentată de personalul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Cu privire la modul de realizare a sporului, Curtea a stabilit că nimic nu împiedică Parlamentul să

reglementeze drepturi cu caracter salarial prin legi distincte, inclusiv în cadrul legii privind statutul
unei categorii profesionale.
Cu privire la cel de-al treilea criteriu, Curtea a reţinut că sporul pentru risc şi suprasolicitare
neuropsihică pentru personalul care deja beneficiază de acesta este un spor care se calculează
la indemnizaţia de bază lunară, fără a deveni parte a acesteia, pe când, în situaţia dată, sporul,
aplicat la salariul de bază lunar, devine parte integrantă a acestuia, aspect care relevă un
privilegiu în ceea ce priveşte modalitatea de determinare, în final, a salariului/indemnizaţiei de
bază. Astfel, se ajunge la situaţia ca alte sporuri să fie calculate având drept bază şi sporul de risc
şi suprasolicitare neuropsihică, ceea ce echivalează cu calculul unui „spor la spor”. Or,
o asemenea reglementare normativă este una care se constituie într-un veritabil tratament
privilegiat în privinţa destinatarilor normei prin raportare la cvasimajoritatea personalului salarizat
căruia i se aplică reglementarea de drept comun cuprinsă în Codul muncii referitoare la
compunerea indemnizaţiei/salariului.
În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138
alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte relaţiile
dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună
modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă.
Curtea a mai adăugat că sursa de finanţare indicată trebuie să fie în mod real aptă să acopere
cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, art. 138 alin. (5) din Constituţie se referă
la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi
previzibilitate bugetară; acest text constituţional nu se referă la existenţa in concreto a unor
resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie
previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod
previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod
cert în cursul anului bugetar.
Acte procedurale. Depunere în termen. Fax sau mijloace electronice
Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016
Codul de procedură civilă, art. 182 alin. (2) constituţional
Problema ridicată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate priveşte interpretarea dispoziţiilor

art. 182 alin. (2) C.proc.civ. prin raportare la dispoziţiile art. 183 C.proc.civ. în cazul transmiterii
actelor procedurale prin fax ori poştă electronică.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile

constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale
şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.
Curtea reţine că textul legal criticat reglementează termenul de depunere a actelor procedurale
raportat la programul de lucru al instanţei sau al locului unde trebuie depus actul respectiv,
făcându-se aplicabilitatea dispoziţiilor legale ale art. 183 în al cărui conţinut nu sunt menţionate
faxul şi poşta electronică ca modalităţi de comunicare a actelor de procedură, ci numai scrisoarea
recomandată la oficiul poştal, depunerea la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu
specializat de comunicare. În ceea ce priveşte faxul şi poşta electronică, Curtea observă că
aceste modalităţi de comunicare sunt acceptate de lege, însă nu se regăsesc în ipoteza normei
legale criticate. Problema care se ridică în cazul transmiterii actelor de procedură prin intermediul
faxului sau poştei electronice este certitudinea recepţionării în termenul legal al acestora de către
instanţa de judecată. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 154 alin. (6) C.proc.civ. coroborat cu art.
241 alin. (3) C.proc.civ., potrivit cărora mijlocul de comunicare trebuie să fie apt să asigure atât
transmiterea textului, cât şi confirmarea primirii lui.
Curtea apreciază că trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată
depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau
prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă
electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar
potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care
se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea
programului. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu
instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor
prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de
lege.
Note de subsol:
128: DCC nr. 19/14.02.1995 (M.Of. nr. 39/06.02.1995) şi DCC nr. 460/13.11.2013 (M.Of. nr.
762/09.12.2013).
129: Opinia aparţine judecătorilor V. Dorneanu, P. Lăzăroiu şi A. Varga.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Prof.univ.dr. Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Judecător, Judecătoria Sectorului 6

Bucureşti
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
J. şi alţii c. Austriei
Secţia a IV-a, Hotărârea din 17 ianuarie 2017, cererea nr. 58216/12
Convenţie, art. 4
Obligaţia pozitivă de a identifica şi sprijinii reclamanţii ca potenţiale victime ale traficului

de persoane. Obligaţia pozitivă de a investiga acuzaţiile de trafic de persoane.
Neîncălcarea art. 3 din Convenţie. Reclamantele, de naţionalitate filipineză, lucrau ca menajere
sau dădace la mai multe familii din Dubai. În iulie 2010 reclamatele şi-au însoţit angajatorii în
Austria. Pe perioada şederii, reclamantele au părăsit familiile la care lucrau şi s-au prezentat la
poliţia austriacă, susţinând că au fost victimele traficului de persoane şi muncii forţate. Procurorul
a dispus clasarea cauzei având în vedere că faptele au fost săvârşite în străinătate de către
persoane care nu aveau cetăţenie austriacă. Totodată, a fost arătat că nicio infracţiune nu a fost
săvârşită în Austria. Decizia procurorului a fost menţinută de către instanţa naţională.
Analizând obligaţia pozitivă a statului de a identifica şi sprijinii pe reclamante ca potenţiale victime

a traficului de persoane, Curtea a observat că din momentul în care acestea s-au prezentat la
poliţie au fost imediat tratate ca potenţiale victime ale traficului de persoane. Acestea au fost
audiate de ofiţeri de poliţie special pregătiţi, le-au fost asigurate reşedinţe şi permise de muncă
pentru a le regulariza şederea în Austria şi a fost instituită o interdicţie de divulgare a datelor
personale pentru ca domiciliile acestora să nu fie cunoscute publicului. Pe durata procedurilor
naţionale reclamantele au fost sprijinite de un ONG finanţat de către Guvern pentru a oferi
asistenţă victimelor traficului de persoane. Reclamantelor le-a fost asigurată asistenţa juridică,
asistenţă în timpul procedurii şi sprijin pentru a facilita integrarea în Austria. Curtea a apreciat că
mecanismele legale şi administrative existente în Austria pentru protejarea potenţialelor victime
ale traficului de persoane apar ca fiind suficiente iar autorităţile naţionale au luat toate măsurile
care puteau fi în mod rezonabil aşteptate în situaţia respectivă.
În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a investiga acuzaţiile de trafic de persoane, Curtea

a observat că procurorul a început urmărirea penală după ce reclamantele au dat declaraţii la
poliţie. Urmărirea penală a fost ulterior clasată întrucât Ministerul Public a considerat că pretinsele
acţiuni ale angajatorilor reclamantelor de pe teritoriul Austriei nu întruneau condiţiile prevăzute de
legea penală pentru a fi calificate ca infracţiuni.
Procurorul a observat că pretinsa infracţiune de trafic de persoane a fost săvârşită în străinătate,

acuzaţii nu erau cetăţeni austrieci, iar cauza nu viza interesele statului austriac. Soluţia de clasare
a fost confirmată de instanţa naţională care a adăugat că nu exista niciun motiv de exercitare
a acţiunii penale dacă, ca urmare a probelor administrate, o condamnare nu ar fi fost mai
probabilă decât o achitare. Totodată, nu exista nicio obligaţie din punct de vedere al dreptului
internaţional de a continua ancheta în legătură cu pretinsele fapte săvârşite în străinătate.
Curtea a constatat că, din perspectiva laturii procedurale a art. 4 din Convenţie, aceasta nu
impune statelor să asigure competenţă universală cu privire la infracţiunile de trafic de persoane
săvârşite în străinătate. Protocolul Naţiunilor Unite privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea
traficului de persoane nu cuprinde dispoziţii cu privire la competenţă iar Convenţia Consiliului
Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane impune statelor membre obligaţia de
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane impune statelor membre obligaţia de
asigura competenţa cu privire la orice infracţiune de trafic de persoane săvârşită pe propriul
teritoriu sau de către ori faţă de un cetăţean al său. Curtea a considerat astfel că în cauza de faţă
nu incumba Austriei nicio obligaţie de a ancheta recrutarea reclamantelor din Filipine şi pretinsa
exploatare în Emiratele Arabe Unite.
Curtea a mai arătat că reclamantelor le-a fost oferită posibilitatea de a da o descriere amănunţită
asupra faptelor în faţa unor ofiţeri de poliţie cu pregătire specială, fiind astfel redactate 30 de
pagini conţinând declaraţiile. În baza informaţiilor furnizate, autorităţile au considerat că faptele,
astfel cum au fost descrise, nu îndeplineau condiţiile de tipicitate ale unei infracţiuni. Având în
vedere circumstanţele cauzei şi mijloacele de probă de care dispuneau, Curtea a considerat că
aprecierea organelor de urmărire penală a fost rezonabilă. Astfel, organele au fost sesizate la
aproximativ 1 an de la momentul faptelor din Austria, moment la care pretinşii autori plecaseră
demult din Austria şi probabil se întorseseră în Dubai. Autorităţile ar fi putut numai să formuleze
o cerere de asistenţă judiciară internaţională către Emiratele Arabe Unite pentru a încerca
audierea angajatorilor. Cu toate acestea, autorităţile nu ar fi putut să aibă o speranţă legitimă de
a putea măcar să le prezinte angajatorilor acuzaţiile aduse de către reclamante din moment ce nu
exista nicio convenţie de cooperare judiciară între Austria şi Emiratele Arabe Unite.
Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză nu a fost încălcat art. 4 din Convenţie.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Lector univ.dr. Augustina Dumitraşcu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Hotărârea Curţii de Justiţie din 31 ianuarie 2017
Cauza C-573/14
Commissaire general aux refugies et aux apatrides/Mostafa Lounani
Tipul de acţiune
Cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Conseil d’État (Consiliul de
Stat, Belgia).
Domeniu – spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
Principalele prevederi invocate
Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea
beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie
internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate.
Cuvinte-cheie
trimitere preliminară – spaţiul de libertate, securitate şi justiţie – azil – standarde minime

referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii
pentru a putea beneficia de statutul de refugiat – excludere de la recunoaşterea statutului de
refugiat – noţiunea „acte contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite” – membru
de conducere al unei organizaţii teroriste – condamnare penală pentru participarea la activităţile
unui grup terorist – examinare individuală
Context130
În 2006, domnul Mostafa Lounani, cetăţean marocan, a fost condamnat de tribunal correctionnel
de Bruxelles (Tribunalul Corecţional din Bruxelles, Belgia) la o pedeapsă de şase ani închisoare
pentru participarea la activităţile unui grup terorist – în speţă celula belgiană a „grupului islamic al
combatanţilor marocani” (GICM) – în calitate de membru de conducere al acestuia, precum şi
pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, pentru fals şi uz de fals şi pentru şedere
ilegală. Această instanţă a statuat, printre altele, că domnul Lounani se făcea vinovat de
„participarea activă la organizarea unei filiere de trimitere de voluntari în Irak”. În special,
cesiunea frauduloasă de paşapoarte a fost calificată drept „act de participare la activitatea unei
celule care îşi aduce sprijinul logistic la o mişcare teroristă”.
În 2010, domnul Lounani a introdus o cerere de azil la autorităţile belgiene. Acesta a invocat
temerea de a fi supus unor persecuţii în cazul întoarcerii în ţara sa de origine din cauza riscului de
a fi considerat de autorităţile marocane islamist radical şi jihadist, ca urmare a condamnării sale în
Belgia. Această cerere de azil a fost respinsă.
Sesizat cu o acţiune împotriva acestei respingeri, Conseil du contentieux des etrangers (Consiliul
Contenciosului privind Străinii, Belgia) a statuat în 2011 că domnului Lounani trebuia să i se
recunoască calitatea de refugiat. Conseil şi-a confirmat decizia în 2012 după anularea primei sale
recunoască calitatea de refugiat. Conseil şi-a confirmat decizia în 2012 după anularea primei sale
decizii de către Conseil d’Etat (Consiliul de Stat, Belgia). Astfel, Conseil du contentieux des
etrangers a considerat că faptele imputate în mod specific domnului Lounani nu constituiau
infracţiuni teroriste ca atare, întrucât tribunal correctionnel de Bruxelles îl condamnase pe domnul
Lounani pentru apartenenţa sa la un grup terorist, fără a îi reproşa comiterea sau participarea la
un act terorist. Nici comiterea, măcar în formă incipientă, a vreunui act precis care să ţină de
acest tip de infracţiune în ceea ce priveşte GICM, nici realitatea vreunei acţiuni personale
a domnului Lounani, care să îi angajeze răspunderea individuală, în îndeplinirea unui astfel de act
nu ar fi fost dovedite. Potrivit Conseil, niciunul dintre actele pentru care domnul Lounani fusese
condamnat nu atingea nivelul de gravitate impus pentru a fi calificat drept „act contrar scopurilor şi
principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite” în sensul Directivei privind statutul de refugiat, deşi
recunoaşterea statutului său de refugiat nu putea fi exclusă pe acest temei.
Sesizat în recurs, Conseil d’Etat a hotărât să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare.
Conseil d’Etat doreşte în special să afle în ce condiţii un solicitant de azil poate fi exclus de la
recunoaşterea statutului său de refugiat pentru „acte contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei
Naţiunilor Unite” în cazul în care a fost condamnat penal pentru participarea la activităţile unui
grup terorist fără să fi comis el însuşi un act de terorism.
Problemele de drept
Curtea constată mai întâi că din dosar nu reiese că domnul Lounani a comis personal acte de
terorism, nici că a instigat sau a participat la comiterea unor asemenea acte.
Cu toate acestea, noţiunea „acte contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite” nu
se limitează la actele de terorism. Curtea arată în special că, în Rezoluţia nr. 2178 (2014),
Consiliul de Securitate „şi-a exprimat profunda îngrijorare cu privire la ameninţarea gravă şi
crescândă pe care o reprezintă luptătorii terorişti străini” şi şi-a exprimat preocuparea cu privire la
reţelele organizate de entităţile teroriste prin care se facilitează circulaţia între state a luptătorilor
de toate naţionalităţile şi a resurselor de care au nevoie aceştia.
Prin urmare, aplicarea excluderii de la recunoaşterea statutului de refugiat prevăzute de directivă

nu se limitează la autorii efectivi ai unor acte de terorism, ci poate fi extinsă şi la indivizii care
desfăşoară activităţi de recrutare, de organizare, de transport sau de dotare care călătoresc într-
un alt stat decât statul lor de reşedinţă sau decât statul a cărui cetăţenie o au, în vederea, printre
altele, a săvârşirii, planificării sau pregătirii de acte de terorism.
Curtea aminteşte că evaluarea finală a cererii de protecţie internaţională incumbă autorităţilor

naţionale competente, sub controlul instanţei naţionale. Aceasta arată însă, cu titlu de indicaţii
care trebuie luate în considerare, că, potrivit chiar constatărilor Conseil d’Etat din Belgia, domnul
Lounani era membru de conducere al unui grup terorist de talie internaţională care a fost înscris
în 2002 pe lista Organizaţiei Naţiunilor Unite care identifică anumite persoane şi entităţi care fac
obiectul unor sancţiuni şi care a rămas înscris pe această listă după actualizarea sa. Activităţile
sale de susţinere logistică a activităţilor acestui grup prezintă o dimensiune internaţională în
măsura în care acesta a fost implicat în falsificarea de paşapoarte şi a ajutat voluntari care
doreau să se deplaseze în Irak. Potrivit Curţii, astfel de acte pot justifica excluderea de la
recunoaşterea statutului de refugiat.
În plus, împrejurarea că domnul Lounani a fost condamnat pentru participarea la activităţile unui
grup terorist şi că această condamnare a rămas definitivă prezintă, în cadrul evaluării individuale
pe care trebuie să o efectueze autoritatea competentă, o importanţă deosebită.
Concluzii
Cererea de azil poate fi respinsă dacă solicitantul a participat la activităţile unei reţele teroriste.
Nu este necesar ca solicitantul de azil să fi comis personal acte de terorism, nici să fi instigat sau
să fi participat la comiterea unor asemenea acte.
Hotărâri anterioare relevante invocate

Hotărârea din 2 decembrie 2014,A şi alţii, C-148/13-C-150/13, EU:C:2014:2406
Hotărârea din 9 noiembrie 2010,B şi D, C-57/09 şi C-101/09, EU:C:2010:661
Hotărârea din 14 aprilie 2016,Polkomtel, C-397/14, EU:C:2016:256
Hotărârea din 6 septembrie 2016,Petruhhin, C-182/15, EU:C:2016:630
Hotărârea din 13 octombrie 2016,Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej şi Petrotel, C-

231/15, EU:C:2016:769
Note de subsol:
130: (http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-01/cp170009ro.pdf)
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Instanţe din Regatul Unit al Marii Britanii - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Instanţe din Regatul Unit al Marii Britanii
Drd. Luminiţa Gheorghe, Universitatea din Bucureşti, Avocat Wolf Theiss Rechtsanwälte
GmbH & Co KG, Colaborator Universitatea din Bucureşti (Introducere în dreptul contractual
englez şi american)
Curtea de Apel a Regatului Unit al Marii Britanii
Hotărârea din 19 ianuarie2017
Cauza Irish Bank Resolution Corporation Ltd v Camden Market Holdings Corp & Ors [2017]
EWCA Civ 7
Domeniu
Obiectul obligaţiei. Efectul clauzelor obişnuite (implied terms) asupra unor termeni contractuali
expreşi. Posibilitatea instanţei de a confirma existenţa unor clauze obişnuite în cazul contradicţiei
dintre acestea şi termeni contractuali expreşi.
Situaţia de fapt
Irish Bank Resolution Corporation (IBRC) a încheiat un contract de finanţare cu Camden Market
Holdings Corp & Ors (Camden) în 2005 pentru a permite împrumutatului Camden să finanţeze
construcţia Camden Market. Contractul de finanţare era garantat cu ipotecă asupra construcţiei
Camden Market. În 2012 contractul de finanţare a fost modificat de către părţi pentru scopul
comercial de a permite împrumutatului să obţină cel mai bun preţ de pe piaţă pentru construcţia
sa.
În 2013 împotriva IBRC a fost iniţiată procedura insolvenţei. În cadrul acestei proceduri contractul
de finanţare cu Camden a fost inclus într-un set de contracte de finanţare încheiate de către
IBRC, set de contracte ce urma să fie cesionat de către IBRC către terţi, ca parte a procedurii de
insolvenţă. Conform contractului dintre IBRC şi Camden, cesiunea de către IBRC a contractului
era permisă cu consimţământul Camden, iar marketarea acestui contract era posibilă fără
consimţământul Camden (adică doar dezvăluirea conţinutului său către potenţiali cesionari,
urmând a folosi pentru brevitate cuvântul calchiat „a marketa”).
Setul de contracte ce era marketat spre cesionare de către IBRC, set în care era inclus şi
contractul de finanţare încheiat cu Camden, era constituit, în general, din contracte cu
împrumutaţi ce nu îşi îndepliniseră în totalitate obligaţiile de rambursare. Prin includerea
contractului său de finanţare în acest set de contracte, se crea în mod indirect impresia
potenţialilor cesionari ai IBRC că inclusiv Camden era un operator economic care se afla în
dificultate. De asemenea, în general, contractele a căror cesiune se dă de către IBRC erau puse
pe piaţă de către acesta la un preţ mai mic decât preţul de piaţă al unui contract similar, dar care
nu era cesionat.
În acest context, Camden a considerat că includerea contractului său în setul de contracte de

finanţare neperformante îl prejudicia prin faptul că se crea impresia terţilor că el nu şi-a îndeplinit
obligaţiile financiare. De asemenea, Camden considera că prin preţul mai mic cu care se cesiona
de către IRBC contractul de finanţare încheiat cu Camden se dădea terţilor posibilitatea de
a achiziţiona indirect construcţia dezvoltată de Camden la un preţ potenţial mai mic decât cel al
achiziţiei directe a construcţiei de la Camden (prin achiziţia contractului de finanţare al IBRC ce
era garantat cu construcţia Camden se accedea indirect la construcţie).
Problema de drept
Problema de drept
În acest context, Camden a considerat că, având în vedere modificarea din 2012 a contractului de
finanţare, prin întregul contract de finanţare IBRC îşi asumase şi obligaţia implicită, prin
intermediul sistemului de implied terms (concept foarte apropiat de conceptul de „clauze
obişnuite” din dreptul român) de a îi permite acestuia să obţină cel mai bun preţ de pe piaţă
pentru construcţia Camden Market şi de a nu face nimic să împiedice aceasta (deci inclusiv să nu
marketeze contractul său).
Camden a chemat, astfel, în judecata IBRC susţinând că dreptul contractual expres al lui IBRC de
a marketa contractul cu Camden fără consimţământul lui Camden era supus limitării impuse de
obligaţia implicită a IBRC de a nu îl împiedica pe Camden să obţină cel mai bun preţ pentru
construcţia sa (drept existent,având în vedere scopul comercial al modificării în 2012).
Astfel, în primă instanţă s-a considerat că există această obligaţie contractuală implicită a IBRC,
aceasta nefiind considerată contrară dreptului contractual expres şi nelimitat al IBRC de
a marketa contractul încheiat cu Camden.
Contrar acestei interpretări, Curtea de Apel a Regatului Unit al Marii Britanii a considerat că
instanţa nu poate confirma existenţa unei obligaţii implicite pentru un contractant dacă o astfel de
clauză este contrară uneia exprese agreate de părţi, precizând următoarele„clauzele implicite (
implied term sau „clauza obişnuită” din dreptul român) nu pot interveni decât într-un contract în
a cărui redactare a avut loc o scăpare, introducerea sa de către instanţă având drept scop
reflectarea intenţiei părţilor;confirmarea de către instanţă a existenţei unei clauze implicite nu face
parte din operaţiunea de interpretare a contractului şi, cel mai important, nu este concomitentă cu
aceasta, cum se consideră de obicei; dimpotrivă, în primul rând se recurge la interpretarea
contractului prin clauzele exprese ale acestuia, urmând ca în măsura în care această etapă
dezvăluie existenţa unor lacune în reflectarea voinţei părţilor, instanţa să recurgă la constatarea
unor obligaţii implicite ale părţilor care acoperă tocmai aceste lacune; prin urmare, această
intervenţie a instanţei nu va exista, de obicei, în cazul contractelor lungi şi bine redactate;atunci
când există contradicţie între o clauză implicită şi o clauză contractuală agreată expres, curtea nu
va putea confirma existenţa clauzelor implicite în acordul părţilor;între termenii expreşi şi clauza
implicită nu poate exista o relaţie de contradicţie, această regulă reprezentând stadiul
jurisprudenţei engleze până la această decizie; în cadrul specific al acestei decizii s-a precizat
mai departe că această contradicţie nu este necesar să fie lingvistică, fiind suficient ca aceasta să
existe pe fond şi să fie substanţială (aici considerându-se că există o contradicţie pe fond între
dreptul contractual expres şi nelimitat al IBRC de a marketa contractul cu Camden şi obligaţia
implicită a IBRC de a nu face nimic ce ar putea aduce atingere dreptului Camden de a obţine cel
mai bun preţ, deci inclusiv de a marketa contractul în condiţiile în care o făcea în acel moment);
impunerea unei clauze implicite IBRC ar fi adus foarte multă nesiguranţă în executarea obligaţiilor
sale, nefiind clar în ce măsură acesta urma să îşi exercite dreptul contractual expres de
a marketa contractul astfel încât să nu aducă atingere dreptului Camden de a obţine cel mai bun
preţ disponibil; în concluzie, dreptul contractual nelimitat de a marketa nu putea fi limitat de
obligaţia implicită a cărei existentă era susţinută de Camden; puterea derogatorie a instanţelor de
a considera că există clauze implicite nu va fi exercitată de către acestea acolo unde părţile au
stipulat în limbaj foarte clar şi detaliat drepturile lor şi în niciun caz nu va fi exercitată împotriva
termenilor agreaţi expres de către părţi.
Relevanţa pentru dreptul român
Clauzele implicite (Implied terms) sunt similare clauzelor obişnuite dintr-un contract, adică celor
care se subînţeleg conform art. 1272 alin. (2) C.civ. Este vorba despre termenii la care părţile se
obligă, deşi aceştia nu au fost agreaţi în mod expres şi consemnaţi în scris de părţi.
De asemenea, precizarea pe care instanţa engleză a făcut-o cu privire la calificarea clauzelor

implicite ca şi regulă de interpretare a contractului este relevantă şi pentru dreptul român. Astfel,
instanţa engleză a precizat în speţa de mai sus că impunerea de către instanţe a clauzelor
implicite nu reprezintă în sine o regulă de interpretare a contractelor. Mai degrabă, după
interpretarea contractului părţilor, şi numai în măsura în care apare evident că voinţa părţilor nu
a fost în mod integral cuprinsă în acordul acestora, instanţa poate recurge la mecanismul
a fost în mod integral cuprinsă în acordul acestora, instanţa poate recurge la mecanismul
clauzelor implicite, atât timp cât acestea nu sunt contrare, ci doar suplimentare, clauzelor agreate
expres.
Aceasta nuanţă a dreptului englez pare uşor reconciliabilă cu poziţia dreptului român. Aceasta
deoarece clauzele obişnuite la care se referă art. 1272 alin. (2) C.civ. sunt integrate în secţiunea
„Efectele contractului”, iar nu în secţiunea „Interpretarea contractelor”, care este imediat
anterioară secţiunii „Efectele contractului”. În sfârşit, alin. (1) al aceluiaşi art. 1272 face trimitere la
„urmările” contractului încheiat, aflându-ne deci, din nou, într-un moment care pare a fi ulterior
aplicării regulilor de interpretare a contractelor pentru determinarea exactă a conţinutului
obligaţiilor părţilor.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - O poveste actuală de iubire şi ură: arbitrajul ICSID în mrejele dreptului UE. Particularităţile cazului Micula
- Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
O poveste actuală de iubire şi ură: arbitrajul ICSID în mrejele dreptului UE. Particularităţile
cazului Micula
Alexandra-Luiza Ionescu, Avocat, Baroul Bucureşti
I. Notă introductivă
În viaţa de zi cu zi o consecinţă a unei reguli aplicate în general, care aparent nu presupune

excepţii, este că atunci când ceva deviază de la mişcarea sa rectilinie, comportamentele aferente
acelei reguli generale sunt afectate în mod ireversibil.
După cum conceptul de „Antifragil” al lui Nassim N. Taleb promovează ideea potrivit căreia
dezordinea, atunci când intervine, conduce la evoluţie, ar fi oare utopic să se considere că
situaţiile excepţionale şi provocatoare reprezintă premisa dezvoltării? Mai mult, s-ar putea lua în
considerare această chestiune la nivel internaţional, astfel încât excepţia menţionată la primul
paragraf să poată într-adevăr afecta comportamente într-un mod ireversibil, de exemplu
comportamente comerciale la nivel internaţional?
În particular, care este „sistemul” care câştigă putere şi expansiune atunci când o astel de situaţie
apare între dreptul internaţional şi dreptul Uniunii Europene (UE)? Mai specific, principala
problemă este dacă UE poate sau nu să intervină atunci când se doreşte executarea unei decizii
ICSID şi care sunt caracteristicile şi particularităţile legale ale unui Bilateral Investment Treaty
(Tratat Bilateral de Investiţii – BIT) în comparaţie cu dreptul UE.
Un caz controversat, ce urmează a fi abordat din perspectiva principalelor probleme propuse
analizei, este Cazul Micula v. România ICSID nr. ARB/05/20.
Totodată, se va avea în vedere conceptul de „ordine publică” la nivel internaţional şi care este
graniţa dintre Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state din 18 martie 1965 (Convenţia ICSID) şi dreptul UE; un aspect important
este combinaţia încă fragilă a dreptului concurenţei, mai precis regulile privind ajutorul de Stat,
precum şi forţa executorie a hotărârilor pronunţate sub auspiciile Centrului Internaţional pentru
Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii (ICSID).
Analiza se concentrează pe demonstrarea faptului că principiile de drept internaţional, cum ar fi

certitudinea juridică şi aşteptările legitime au o caracteristică „antifragilă” care prevalează în
relaţiile economice transnaţionale.
II. Aspecte legale – Ce este „fragil”: Convenţia ICSID sau dreptul UE?
1. Convenţia ICSID: prezentare şi particularităţi pe scurt
Pentru a resuscita evoluţia economică în ţările subdezvoltate la începutul anilor 1960, Banca
Mondială a început negocierile în vederea stabilirii premiselor pentru adoptarea unui instrument
care să susţină scopul menţionat anterior.
Astfel, Convenţia ICSID între state gazdă şi investitori străini, cetăţeni ai altor state decât statul
gazdă care a intrat în vigoare în 1966, a pus bazele Centrului ICSID.
Aşa cum se prevede în Preambulul131 Convenţiei, pentru ca un diferend să facă obiectul unei
proceduri de arbitraj conform Convenţiei ICSID, acordul părţilor (părţile diferendului trebuie să fie
şi părţi la Convenţie) trebuie să implice consimţământul expres al acestora de a arbitra conform
regulilor prevăzute de Convenţie.
regulilor prevăzute de Convenţie. - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Soluţionarea unui diferend conform regulilor ICSID se poate realiza prin conciliere, arbitraj sau
constatarea faptelor.
Arbitrajul, sub auspiciile Convenţiei ICSID, se caracterizează prin trăsături specifice care privesc
aplicarea regulilor de drept material, limitarea rolului instanţelor naţionale şi, probabil cea mai
importantă particularitate, eficacitatea punerii în executare a unei hotărâri arbitrale ICSID.
Părţile contractante au libertatea de a alege dreptul material aplicabil, aşa cum prevăd dispoziţiile
art. 42132 din Convenţia ICSID. Convenţia nu prevede reguli de drept substanţial; aceasta
prevede numai calea procedurală de urmat pentru soluţionarea disputelor internaţionale.
Dreptul material care se va aplica în cazul survenirii unui diferend poate fi ales în mod autonom
de către părţi şi poate fi dreptul statului gazdă sau dreptul unuia dintre state care este parte
contractantă a Convenţiei ICSID; o alternativă este dată de regulile dreptului material al statului
investitorului. În fine, părţile pot alege să aplice dreptul substanţial al unui stat terţ care nu are
niciun fel de legătură cu acordul semnat.
Tribunalul va aplica dreptul statului gazdă, dacă nu există nicio înţelegere asupra dreptului
material aplicabil, numai dacă dreptul aplicabil al statului gazdă nu încalcă principii sau reguli
obligatorii de drept internaţional.
O altă caracteristică specială a arbitrajului, conform Convenţiei ICSID, este natura de sine-
stătătoare a procedurii. Cu alte cuvinte, o instanţă naţională sau alte organisme terţe nu au nicio
putere să intervină sau să influenţeze procedura arbitrală ICSID.
Cea mai importantă particularitate a arbitrajului ICSID este dată de faptul că punerea în executare
a unei decizii ICSID, ca hotărâre definitivă, este recunoscută efectiv în fiecare stat membru ICSID.
Dintr-o altă perspectivă, personajul principal al Convenţiei este diferendul cu privire la investiţii133
în baza unor tratate bilaterale sau multilaterale de investiţii, acorduri de liber schimb şi diverse
contracte care implică situaţii în care Tribunalul ICSID are puterea de a decide.
În prezent, într-o structură dinamică şi complexă cum ar fi cea dată de o investiţie internaţională,
ţările din întreaga lume au permis o dezvoltare notabilă şi o implementare crescută a Tratatelor
Bilaterale de Investiţii. După cum s-a precizat anterior, ICSID este instituţia cea mai des aleasă
pentru a administra diferendele născute din BIT-uri. Investiţiile internaţionale au devenit din ce în
ce mai ataşate de acceptarea mecanismului oferit de BIT-uri, dat fiind faptul că acestea oferă un
tratament mult mai predictibil pentru investitor; a căuta predictibilitatea este un ţel semnificativ
atunci când se intră într-o relaţie comercială internaţională sensibilă la schimbări intempestive, de
anvergura relaţiilor ce implică investiţiile internaţionale.
Astfel cum urmează a fi analizată în continuare, predictibilitatea tratamentului ce va fi aplicat

investitorului este o cerinţă pentru fiecare BIT şi are o anumită aplicare atunci când se discută
tratamentul corect şi echitabil. Multe diferende au rezultat în urma încălcării sau nerespectării
de către Statul gazdă a obligaţiei de a oferi un tratament corect şi echitabil investitorului(lor) străin
(i).
2. Hotărârea arbitrală ICSID: punct de vedere al dreptului transnaţional
Convenţia ICSID stabileşte motivele limitate134 pentru modalitatea în care poate fi revizuită
o hotărâre arbitrală. Atunci când se compară o hotărâre ICSID cu o hotărâre pronunţată în baza
unui tratat de investiţii fără legătură cu ICSID (non-ICSID investment treaty award), prima
diferenţă importantă este că în situaţia prezentată de o hotărâre care nu este adoptată de ICSID,
instanţele naţionale sunt cele care au jurisdicţia de a revizui. Pe de altă parte, hotărârea ICSID,
aşa cum s-a descris anterior, are un mecanism extrem de eficient atunci când aceasta se execută
într-un stat membru ICSID. Astfel, o parte este împiedicată să depună aceeaşi cerere care a făcut
obiectul arbitrajului ICSID la o instanţă naţională. În acest scop, art. 53135 din Convenţia ICSID
statuează asupra efectelor hotărârilor: „Obligaţia de a respecta hotărârea este, în ceea ce
priveşte statul, o obligaţie în baza unui tratat internaţional; pentru partea care nu este stat este
o obligaţie ce rezultă din convenţia de arbitraj. Prin urmare, nerespectarea unei decizii reprezintă
o încălcare nu numai a unei obligaţii contractuale faţă de investitor, dar şi a unui angajament
internaţional în legătură cu toate celelalte state contractante, inclusiv statul gazdă a investitorului.
Obligaţia de a respecta decizia nu este afectată de posibilitatea unui stat parte de a căuta să se
opună executării bazându-se pe imunitatea suverană conform art. 55”136.
3. Intervenţia dreptului UE
➢ Ajutorul de stat: scurtă prezentare a noţiunii
Ajutorul de Stat este o formă de asistenţă publică oferită agenţilor economici care au un potenţial
de a denatura concurenţa şi de a afecta în mod negativ comerţul dintre Statele Membre ale
Uniunii Europene.
Comisia Europeană, instituţia Uniunii Europene care răspunde de problemele de concurenţă,

defineşte ajutorul de stat drept o intervenţie a autorităţilor naţionale care se acordă întreprinderilor
pe o bază selectivă ca un avantaj sub orice formă. Nu se consideră a fi ajutor de stat, prin
urmare, interdicţia nu implică subvenţiile acordate persoanelor fizice sau asistenţa deschisă
pentru toate întreprinderile.
Pentru ca o măsură să fie considerată ajutor de stat, aceasta trebuie să întrunească următoarele
condiţii cumulative:
• să fie o intervenţie din partea Statului sau prin intermediul resurselor de Stat care poate lua
diverse forme (de exemplu: subvenţii, bonificări ale dobânzilor şi scutiri fiscale, garanţii, controlul
integral sau parţial al unei societăţi de către stat, furnizarea de bunuri şi servicii în condiţii
preferenţiale etc.);
• intervenţia să ofere beneficiarului un avantaj pe o bază selectivă, de exemplu unor societăţi sau
sectoare specifice ale industriei, sau unor societăţi situate în regiuni specifice;
• concurenţa să fi fost sau să poată fi denaturată;
• intervenţia să poate afecta schimburile comerciale între Statele Membre137.
Comisia Europeană este protectorul şi investigatorul cu puteri de a supraveghea respectarea de

către Statele Membre a art. 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
Nucleul atribuţiei de supraveghere a Comisiei constă în procedura notificării.
Art. 107 alin. (1) TFUE descrie „avantajul” ca fiind orice formă de ajutor economic pe care
o întreprindere nu l-ar fi obţinut în condiţii normale de piaţă, respectiv în absenţa intervenţiei
statului138.
„Costurile care decurg din obligaţii de reglementare impuse de stat pot, în principiu, să fie
considerate ca având legătură cu costurile inerente ale activităţii economice, astfel încât orice
compensaţie pentru costurile respective conferă un avantaj întreprinderii. Aceasta înseamnă că
existenţa unui avantaj nu este exclusă, în principiu, prin faptul că avantajul nu depăşeşte
o compensaţie pentru un cost care rezultă din impunerea unei obligaţii de reglementare. Acelaşi
lucru este valabil, de asemenea, în cazul scutirii de costurile pe care întreprinderea nu le-ar fi
suportat în lipsa stimulentelor acordate prin măsura de stat, deoarece în lipsa stimulentelor
aceasta şi-ar fi structurat activităţile în mod diferit. De asemenea, existenţa unui avantaj nu este
exclusă în cazul în care o măsură compensează cheltuieli de natură diferită care nu au legătură
cu măsura respectivă”139.
Regulile privind ajutorul de stat sunt unice la nivel internaţional, având în vedere că nu există alte
Regulile privind ajutorul de stat sunt unice la nivel internaţional, având în vedere că nu există alte
instituţii juridice similare care pot avea efecte sau implicaţii comparabile în relaţiile economice
cum sunt cele antrenate de legislaţia UE privind ajutorul de stat.
Controlul Uniunii asupra ajutorului de stat este esenţial pentru echilibrul pieţei interne, susţinut de
concurenţa dintre întreprinderile din statele membre.
➢ Implicaţiile art. 351 TFUE10, cu privire la executarea hotărârilor arbitrale ICSID
Implicaţiile legale ale art. 351 TFUE, denumite metaforic în doctrină şi „supremaţia suspendată
a dreptului european”, stabilesc autoritatea obligaţiilor internaţionale asumate anterior asupra
dreptului Uniunii Europene.140
Într-o opinie personală, atunci când se are în vedere transferul puterilor de la statele membre
către Uniune este imperios pentru Uniunea Europeană să îşi asume răspunderea şi să respecte
obligaţiile contractate de statele mmembre înainte de aderarea acestora la Uniune sau, aşa cum
prevede art. 351, înainte de 1 ianuarie 1958.
Cu alte cuvinte, instituţiile UE nu trebuie să intervină în executarea unei decizii ICSID dacă este
vorba de o chestiune de încredere legitimă şi certitudine juridică care s-a contractat înainte de
datele precizate anterior.
Atunci când se depune o cerere pentru arbitraj ICSID, dacă părţile sunt state membre ale UE şi
cererea depusă priveşte un diferend care a luat naştere dintr-un acord care are anterioritate faţă
de data aderării statelor respective la UE, nu există nicio îndoială că părţile ar trebui să se poată
baza pe principiile generale de drept care stabilesc supremaţia acordului.
Astfel, dispoziţiile art. 351 TFUE vor fi privite ca o garanţie a executării convenţiilor economice
internaţionale încheiate înainte de aderarea statelor la UE şi respectate ca atare, conform
importanţei fundamentale a principiilor de drept internaţional, cum ar fi încrederea legitimă şi
certitudinea juridică.
III. Ordinea publică
1. Executarea hotărârii arbitrale ICSID – limite
Trebuie menţionat, cu privire la executarea hotărârii ICSID, faptul că, deşi instanţele naţionale nu
refuză, în principal, punerea în executare a unei astfel de hotărâri, numărul hotărârilor ICSID care
au fost puse în executare până în prezent este redus. Este de subliniat că reclamanţii care au
avut câştig de cauză şi pârâţii care au pierdut ar trebui să considere deopotrivă probabilitatea
opoziţiei la punerea în executarea hotărârilor ICSID.
O chestiune ce trebuie menţionată în legătură cu problemele cu care un reclamant care a avut

câştig de cauză se poate confrunta este, pe de o parte, jurisprudenţa limitată, precum şi însăşi
Convenţia ICSID care reglementează motivele pentru care o instanţă poate refuza executarea
unei hotărâri arbitrale ICSID.
Pentru a stabili limitele punerii în executare a unei hotărâri arbitrale ICSID, dispoziţiile Convenţiei
ICSID trebuie analizate corespunzător. Dat fiind faptul că au existat numai trei astfel de hotărâri
care au contestat aplicarea şi executarea hotărârilor ICSID în instanţele naţionale, şi numai un
caz în care s-a contestat doar executarea hotărârii arbitrale141, mulţi autori consideră că această
Convenţie ICSID „exclude orice atac împotriva deciziei în instanţele naţionale”142.
Prin urmare, într-o opinie personală, conţinutul art. 53 şi art. 54 din Convenţia ICSID143 este mai
mult decât relevant în această privinţă. De exemplu, dispoziţiile art. 54 alin. (1) instituie în sarcina
statelor contractante obligaţia de a executa o hotărâre arbitrală ICSID „ca şi când ar fi vorba de
o judecată definitivă a unui tribunal din acel stat”144, întrucât art. 53 alin. (1) din Convenţia ICSID
implică următoarele: „Sentinţa este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau
o judecată definitivă a unui tribunal - Tipărit de:
dinCurtea Apel144
aceldestat” Constanta la:
, întrucât art.29.08.2017
53 alin. (1) din Convenţia ICSID
implică următoarele: „Sentinţa este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau
altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta Convenţie. Fiecare parte trebuie să asigure
executarea sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea este suspendată în
virtutea dispoziţiilor relevante din prezenta Convenţie”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Convenţia ICSID, fiecare şi oricare parte la
o procedura ICSID are obligaţia de a asigura executarea potrivit termenilor hotărârii definitive,
precum şi faptul că părţile într-un diferend nu pot formula apel împotriva deciziei ICSID sau urma
un alt recurs, cu excepţia măsurilor cuprinse în însăşi Convenţia ICSID145. Pentru statul
contractant parte la diferend, nerespectarea obligaţiei de a asigura executarea deciziei este, prin
urmare, o încălcare nu numai a angajamentului de a recurge la arbitraj, dar şi a unei obligaţii
asumate printr-un tratat internaţional146.
Se poate observa că, în practică, un conflict ia naştere atunci când părţile nemulţumite de
hotărâre se folosesc de măsuri care nu sunt prevăzute de Convenţia ICSID pentru a evita
executarea acesteia, cum ar fi folosirea instanţelor naţionale pentru a anula hotărârea sau
a statua că este necesară întrunirea anumitor condiţii pentru ca efectele acestei hotărâri să fie
recunoscute147.
Dintr-o perspectivă personală, cu privire la aplicarea Convenţiei ICSID, riscurile ca un reclamant

care a avut câştig de cauză să poată întâmpina obstacole atunci când execută o decizie ICSID
într-o instanţă a unui stat contractant, sunt posibil mai mici decât atunci când încearcă să execute
o sentinţă pronunţată în străinătate în instanţele unui stat terţ. Plecând de la aceste premise,
arbitrajul ICSID este cu siguranţă mai puţin riscant pentru un investitor străin care încearcă să
formuleze acţiune în instanţele dintr-un stat gazdă (ostil).
Nu în ultimul rând, subliniem faptul că este mai mult decât dificil să se anuleze o hotărâre în
majoritatea sistemelor de arbitraj, în special pentru că o anulare nu este un apel în sine decât
atunci când se ajunge, în anumite sisteme juridice, la chestiuni de jurisdicţie. Mai mult, cu privire
la posibilitatea de anulare în baza Convenţiei ICSID, bariera a ajuns la o înălţime nedorită. Mulţi
autori fac referire la această problemă denumind-o metaforic „elefantul roz din cameră”148.
În consecinţă, sistemul ICSID se află în pericol de a nu mai fi văzut, chiar de către unii dintre cei
mai ardenţi suporteri ai săi, ca un mecanism corect pentru soluţionarea diferendelor aferente
investiţiilor de o asemenea importanţă financiară şi strategică149.
2. Ordinea publică în UE
În ceea ce priveşte fundamentul ordinii publice150, se declară că aceasta poate reprezenta baza
pentru a verifica dacă o anumită categorie de reguli juridice, aşa-numitele reguli de ordine sau
politică publică, au fost corect luate în considerare în cursul pronunţării hotărârii arbitrale151.
Indiferent dacă e vorba de procedura de anulare sau de executare, în contextul controlului

instanţelor asupra hotărârilor arbitrale, substanţa ordinii sau politicii publice ar trebui să fie în
strânsă legătură cu modalitatea în care ordinea publică este abordată la momentul recunoaşterii
şi executării hotărârilor pronunţate în străinătate.
Ordinea publică reprezintă nu numai o rezervă, dar şi o excepţie de la recunoaşterea hotărârii

arbitrale, acolo unde o astfel de recunoaştere ar fi contrară principiilor legale şi morale
fundamentale ale Statului forului.
De exemplu, Curtea Supremă din Elveţia, atunci când s-a pronunţat asupra unei cereri de anulare
a unei hotărâri arbitrale privind fundamentul ordinii publice, a statuat că evaluarea pe fond a unei
acţiuni încalcă ordinea publică numai atunci când contravine principiilor fundamentale de drept şi
prin urmare este incompatibilă per se cu sistemul de drept şi de valori. Aceste principii sunt:
principiul pacta sunt servanda, interzicerea abuzului de drept, principiul bunei credinţe,
interzicerea exproprierii fără despăgubire, interzicerea discriminării şi protecţia celor lipsiţi de
interzicerea exproprierii fără despăgubire, interzicerea discriminării şi protecţia celor lipsiţi de
competenţă şi capacitate152.
Ordinea publică are relevanţă limitată, în principal din cauza faptului că instanţele naţionale de la
nivel superior au acceptat clar că arbitrii pot nu numai să examineze, dar să şi aplice dispoziţiile
naţionale de politică sau ordine publică: „în arbitrajul internaţional, un arbitru… are dreptul să
aplice principiile şi regulile de ordine publică şisă acorde reparaţie în cazul în care acele principii
şi reguli au fost omise”153. S-a statuat, de asemenea, astfel: „faptul că respectiva cerere
afectează politica publică nu ar fi suficient, în sine, să excludă arbitrabilitatea diferendului (…).
Arbitrabilitatea nu poate fi negată numai pe motiv că dispoziţiile obligatorii ale legii sau o anumită
politică publică determină cererea să fie nulă şi neavenită sau fac ca executarea acesteia să fie
imposibilă”154.
Unii autori consideră că ordinea publică nu este relevantă pentru arbitrabilitate, acest lucru
implicând situaţia în care politica publică a unui stat nu este în joc atunci când arbitrabilitatea unui
diferend se află în discuţie; într-un asemenea caz, dreptul instanţelor naţionale ale statelor de
a revizui arbitrabilitatea în etapa trimiterii este mai puţin rezonabil155.
Se cuvine a se menţiona că toate dispoziţiile privind arbitrabilitatea sunt, în principal, mai degrabă
reguli jurisdicţionale decât reguli de fond, iar din punct de vedere jurisdicţional, rolul statului
naţional şi al lex fori, în particular cu privire la arbitraj, este limitat. Importanţa lex fori este
relevantă numai dacă diferendul aflat efectiv pe rol în faţa tribunalului a avut orice legătură
teritorială sau jurisdicţională cu statul naţional al lex fori.
IV. Particularităţile Cazului ICSID Micula v. România nr. ARB/05/20
Cazul ICSID Micula v. Romania nr. ARB/05/20, reprezintă o referire importantă la intervenţia
Comisiei Europene în executarea hotărârilor arbitrale. Principala problemă în legătură cu acest
caz este legitimitatea Comisiei Europene de a interveni în executarea hotărârii arbitrale împotriva
României, în special atunci când se ia în considerare faptul că aceasta nu este o parte semnatară
a Tratatului Bilateral de Investiţii din care a izvorât diferendul asupra căruia s-a pronunţat
tribunalul arbitral.
Pe scurt, fraţii Micula au suferit prejudicii după ce statul român a eliminat unele stimulente pe
motiv că acestea erau contrare dreptului Uniunii Europene privind ajutorul de stat, şi au depus
o cerere de arbitraj conform Convenţiei ICSID invocând prevederile BIT-ului. Se cuvine precizat
că BIT-ul încheiat între Suedia şi România a intrat în vigoare în 2003, iar România a devenit parte
a Uniunii Europene în 2007.
Cu toate că reclamanţii au avut câştig de cauză raportat la aproape toate capetele de cerere,
obţinând decizii din partea tribunalului arbitral în acest sens, aceştia nu au fost deloc mulţumiţi de
decizia Comisiei Europene pronunţate în august 2014 prin care s-a solicitat Statului Român să nu
pună în executare hotărârea arbitrală ICSID. Comisia Europeană şi-a motivat decizia prin faptul
că aceasta nu era compatibilă cu regulile UE privind ajutorul de stat.
Cu privire la aspectele juridice implicate de Cazul nr. ARB/05/20, intervenţia Comisiei Europene
poate fi justificată numai printr-o argumentare detaliată şi întemeiată pe un temei legal valabil.
S-a ajuns la concluzia în această privinţă că există motive pentru care instituţiile UE se vor abţine
de la a interveni în punerea în executarea hotărârilor arbitrale. De exemplu, certitudinea juridică
şi încrederea legală şi legitimă reprezintă principiile pe care fiecare parte contractantă ar trebui
să se poată baza, iar argumentul necesităţii recuperării ajutorului de stat în UE ar încălca aceste
principii generale. Astfel, dispoziţiile art. 351 TFUE trebuie invocate în legătură cu principiile
generale care stau la baza celor descrise mai sus.
Pe lângă principiile generale menţionate în alineatele de mai sus, trebuie notat faptul că
Regulamentul (CE) nr. 659/1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 TCE cuprinde
o interdicţie explicită pentru Comisia Europeană de a solicita Statului Român, în calitatea sa de
o interdicţie explicită pentru Comisia Europeană de a solicita Statului Român, în calitatea sa de
stat membru UE, să recupereze ajutorul de stat prin nepunerea în executare a hotărârii arbitrale
ICSID.
Cu toate acestea, România este obligată să respecte toate obligaţiile internaţionale ce îi incumbă,
indiferent dacă acestea rezultă din BIT, Convenţia ICSID sau Convenţia de la New York. Luând în
considerare că între România şi Suedia s-a semnat un BIT în mod corespunzător, iar acesta
a produs efecte juridice, acest lucru a dat dreptul fraţilor Micula de a solicita punerea în executare
a hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral. Nu în ultimul rând, s-a decis că nici instanţele
naţionale din România, nici Comisia Europeană nu ar putea să intervină în executarea hotărârii
arbitrale pronunţate. Orice decizie contrară în acest sens ar reprezenta o încălcare a principiilor şi
regulilor internaţionale astfel cum acestea au fost stabilite156.
V. Concluzie
Este de reţinut că dispoziţiile Convenţiei ICSID trebuie respectate prin orice mijloace de către
părţile contractante, cu menţiunea că nicio altă instituţie sau instanţă naţională nu ar putea
interveni în executarea unei hotărâri arbitrale ICSID pronunţate în mod legal.
Cu referire la cazul Micula, Comisia Europeană nu a întemeiat corespunzător intervenţia sa, şi cu

toate că dispoziţiile art. 351 TFUE a fost invocat, s-a menţionat că aplicarea regulilor privind
ajutorul de stat nu afectează drepturile şi obligaţiile protejate de acest articol.
Mai mult, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 prevede că nu poate fi impus de către Comisia
Europeană recuperarea unui ajutor de stat, stipulând că această cerere de recuperare, în situaţia
particulară a cazului Micula, era contrară unui principiu general de drept UE.
În consecinţă, o altă apreciere contrară ar afecta drepturile investitorilor şi ar diminua încrederea

în aplicabilitatea şi punerea în execuţie a Convenţiei ICSID.
Note de subsol:
131: „Declarând că nici un Stat contractant, prin simplul fapt al ratificării, acceptării sau aprobării
prezentei Convenţii, nu va fi considerat, fără consimţământul său, că-şi va fi asumat vreo
obligaţie de a recurge la conciliere sau arbitraj”.
132: Art. 42 din Convenţia ICSID: „1. Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu
regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între părţi, Tribunalul aplică dreptul
Statului Contractant parte în diferend (inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi) precum şi
principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv. 2. Tribunalul nu poate refuza să judece
sub pretextul lipsei sau obscurităţii normelor de drept. 3. Dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) nu
prejudiciază facultăţii pe care o are Tribunalul de a decide ex aequoet bono dacă părţile sunt de
acord”.
133: Art. 41 alin. (1) din Convenţia ICSID: „Tribunalul statuează asupra diferendului în
conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între părţi, Tribunalul
aplică dreptul Statului Contractant parte în diferend (inclusiv regulile referitoare la conflictele de
legi) precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv”.
134: Art. 52 din Convenţia ICSID: „(1) Oricare dintre părţi poate să ceară, în scris, Secretarului
General anularea sentinţei pentru unul dintre motivele următoare: (a) viciu în constituirea
Tribunalului; (b) abuz de putere evident al Tribunalului; (c) coruperea unui membru al Tribunalului;
(d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură; sau (e) hotărârea arbitrală nu
conţine motivele pe care s-a întemeiat. (2) Orice cerere trebuie făcută în următoarele 120 de zile
de la data sentinţei, în afară de cazul în care anularea este solicitată pe motiv de corupţie, în care
de la data sentinţei, în afară de cazul în care anularea este solicitată pe motiv de corupţie, în care
caz cererea amintită trebuie să fie prezentată în următoarele 120 de zile de la descoperirea
corupţiei şi, în orice caz, în cei 3 ani următori datei sentinţei”.
135: Art. 53 din Convenţia ICSID: „(1) Sentinţa este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul
vreunui apel sau altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta Convenţie. Fiecare parte
trebuie să asigure executarea sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea
este suspendată în virtutea dispoziţiilor prezentei Convenţii. (2) În sensul prezentei Secţiuni, «o
sentinţă» include orice hotărâre privind interpretarea, revizuirea sau anularea sentinţei, luată în
baza art. 50, 51 sau 52”.
136: Art. 55 din Convenţia ICSID: „Nicio dispoziţie aart. 54 nu poate fi interpretată ca făcând
excepţie de la normele de drept în vigoare într-un Stat Contractant în ceea ce priveşte
imunitatea de executare a zisului stat sau a unui stat străin”. A se vedea şi J.D.M. Lew, L.A.
Mistelis, S.M. Kroll, Comparative Commercial Arbitration, Ed. Wolters Kluwer Law & Business,
2003, p. 791-792.
137: (http://ec.europa.eu/competition/state_aid.html)
138: Cazul C-39/94 SFEI şi alţii [1996] ECR I-3547, pct. 60; Cazul Spania v. Comisia [1999] ECR
I-2459, pct. 41.
139: Cazul C-81/10 P France Télécom SA v. Comisia [2011],pct. 43-50. Care se aplică logic la
scutirea de costuri suportatede o întreprindere pentru a înlocui statutul oficialilor cu statutul
salariaţilor comparabil cu cel al concurenţilor acesteia, ceea ce conferă un avantaj întreprinderii în
cauză (cu privire la care a existat anterior o anumită incertitudine ca urmare a sentinţei
Tribunalului General în Cazul T-157/01 Danske Busvognmoend v. Comisia [2004] ECR II-917,
pct. 57).A se vedea, de asemenea, cu privire la compensaţia pentru costurile irecuperabile Cazul
T-25/07 Iride SpA şi Iride Energia SpA v. Comisia [2009] ECR II-245, pct. 46-56.
140: Art. 351 TFUE: „Dispoziţiile Tratatelor nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă
din convenţiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, înainte de
data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte, şi unul sau mai
multe state terţe, pe de altă parte. În măsura în care aceste convenţii nu sunt compatibile cu
Tratatele, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru
a elimina incompatibilităţile constatate. La nevoie, statele membre îşi acordă reciproc sprijin în
vederea atingerii acestui scop şi adoptă, dacă este cazul, o poziţie comună. În aplicarea
convenţiilor menţionate la primul paragraf, statele membre iau în considerare faptul că avantajele
consimţite prin Tratate de fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din instituirea Uniunii
şi, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituţiilor comune, de atribuirea de
competenţe în favoarea acestora şi de acordarea aceloraşi avantaje de către toate celelalte state
membre”.
141: Cazurile care implică decizii cu privire la executarea judiciară a deciziilor ICSID împotriva
părţii care pierde: Cazul nr. ARB/77/2 - Benvenuti & Bonfant v. Congo, Cazul nr. ARB/82/1 -
SOABI v. Senegal, Cazul nr. ARB/83/2 - LETCO v. Liberia, AIG Capital Partners v. Kazakhstan.
142: E. Baldwin, M. Kantor, M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of

International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006, p. 1.
143: La art. 53 şi 54 din Convenţie, redactorii Convenţiei au specificat necesitatea existenţei unui
nivel înalt de apreciere de către instanţele naţionale cu privire la executarea hotărârilor
arbitrale care au statutul de „o sentinţă definitivă a instanţei” în acel stat. A.S. Alexandroff, I.
a Laird,The Oxford Handbook of International Investment Law, Part III Procedural Issues, Ch. 29
Compliance and enforcement, p. 1175, ed. Oxford University Press, 2008.
144: E. Baldwin, M. Kantor şi M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of

International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006, p. 2.
145: Măsurile cuprinse în Convenţia ICSID sunt: interpretarea hotărârii (art. 50), revizuirea
hotărârii (art. 51) şi anularea hotărârii (art. 52). Cu privire la invalidarea hotărârii de către
statul gazdă, este de menţionat cazul Jose Cartellone Construcciones Civiles, S.A. v.
Hidroelectrica Norpatagonica S.A din Argentina. În acest caz, partea care a pierdut a căutat să
modifice o hotărâre arbitrală pronunţată conform procedurii prin care se respinge un apel formulat
împotriva acesteia. Înalta Curte din Argentina, Curtea Naţională Supremă de Justiţie, a acceptat
totuşi argumentul pârâtului că decizia arbitrală ar trebui modificată în interesele ordinii publice.
Dreptul internaţional al tratatelor reprezintă, de asemenea, fundamentul pentru respingerea
executării unei decizii a ICSID. „Tratamentul corect şi echitabil” precum şi „denegarea de justiţie”
vor fi luate în considerare ca un alt set de baze pentru ca o instanţă să interpreteze obligaţiile sale
de executare conform art. 54 alin. (1) din Convenţia ICSID.
146: A.R. Parra,The enforcement of ICSID Arbitral Awards – 24th Joint Colloquium on
International Arbitration,Paris, 16 noiembrie 2007 (http://www.arbitration-icca.org/media/
0/12144885278400/enforcement_of_icsid_awards.pdf).
147: E. Baldwin, M.Kantor, M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of

International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006,p. 2.
148: H. Gharavi, ICSIDannulment committees: the elephant in the room (http://www.

derainsgharavi.com/2014/11/icsid-annulment-committees-the-elephant-in-the-room/).
149: Ibidem.
150: „S-a înţeles că termenul «politică publică», care s-a folosit în Convenţia de la New York din
1958 şi multe alte tratate, acoperea principiile fundamentale de drept şi justiţie cu privire la
aspecte de fond dar şi de procedură. Astfel, cazuri de corupţie, mită şi fraudă şi altele similare ar
constitui un motiv de anulare”. Holtzmann & Neuhaus, A Guide tothe UNCITRAL Model Law on
International Commercial Arbitration: Legislative History and Commentary, Ed. Kluwer Law and
taxation Publishers, Deventer 1989, p. 914.
151: Dr. N. Shelkoplyas,The Application of EC Law in Arbitration Proceedings, Europa Law Pub.,
Groningen, 2003, p. 360.
152: Judgment of the Supreme Court of 14 November 1991; N. Shelkoplyas,The Application of

EC Law in Arbitration Proceedings, Europa Law Pub., Groningen, 2003, p. 364.
153: L.A. Mistelis, S.L. Brekoulakis, Arbitrability, International and Comparative Perspectives, Ed.
Wolters Kluwer International, 2009, p. 21, cu referire la Cazul Ganz v. SNCFT.
154: Ibidem,cu referire la Cazul Fincantieri-Cantieri Navali Italiiani şi oto Melara v. M. şi tribunalul
arbitral.
155: Idem, p. 44.
156: Nikos Lavranos,Interference of the European Commission in the enforcement of arbitration

awards: the Micula case, p. 1-5 (http://www.globalinvestmentprotection.
com/2014/11/05/interference-of-the-european-commission-in-the-enforcement-of-arbitration-
awards-the-micula-case/).
awards-the-micula-case/). - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Balena albastră - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Balena albastră
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti Mihai Dinu
Sunt dependent de ştiri. Recunosc. Am un televizor în sufragerie, dormitor şi unul... mă scuzaţi...

la baie. La cel din bucătărie, căci am unul şi acolo, am aflat, că o echipă feminină umblă prin şcoli
şi caută balene albastre. Pe canalul imediat următor se comenta că echipa feminină trebuie să
caute şi pe linia de centură, unde apar balene albastre la ambuteiaje sau după vreo ploaie
torenţială în Bucureşti.
Am aflat (dar nu ştiu la care televizor) că DIICOT teritorial Argeş, după ce a interceptat şi filmat
timp de un an tăierile cu drujbele a pădurilor din judeţul Argeş şi pentru a întări probatoriul, i-a
lăsat să taie pe toate cele trei păduri (căci despre 3 păduri este vorba, nu mai mult), să vândă tot
materialul lemnos şi după aia i-a luat ca din oală cu mascaţii din locuinţele lor, unde s-au găst
sume mari de bani.
Alte ştiri (dar ceva mai vechi, eram în sufragerie, îmi aduc aminte, răsturnasem sticla cu bere pe
covor şi tocmai atunci a intrat nevastă-mea), ştiri despre măsurile legislative dure luate în
Parlament pentru stoparea tăierilor ilegale de pădure. Chiar aseară, frânt de oboseală, când să
adorm, televizorul din dormitor anunţa ultima decizie a CCR. M-am revigorat. Rapid.
Pentru cine nu ştie CCR-ul este o entitate constituţională, puţin deasupra ei (adică a Constituţiei),
de natură juridică, compusă din judecători, altfel decât cei obişnuiţi, aleşi numai pe criterii
profesionale, dincolo de orice bănuială politică sau de altă natură. CCR-ul prin deciziile
pronunţate, absolut obligatorii, pune în acord interesele politice, de grup, interesele juridice de
orice natură, ale unor persoane sau chiar ale unei singure persoane, cu Constituţia. CCR-ul este
instituţia care nu dă socoteală nimănui şi pe bună dreptate.
Aşadar, decizia de azi noapte a stabilit că articolul din Legea rutieră, care prevedea pedeapsa cu
închisoarea pentru cei care conduc fără permis, este neconstituţional. Foarte, foarte bine, dar de
ce aşa de târziu? Dacă decizia era dată mai devreme în mod cert nu se mai întâmplau atâtea
nenorociri, morţi pe şosele, descarcerări, răniţi, arşi de vii, spulberaţi, evaporaţi.
Târziu în noapte am adormit. Pe la ora 2,30 m-am dus, mă scuzaţi, la baie.Televizorul de acolo l-
am uitat deschis. Mare greşeală. O altă decizie a CCR m-a trezit de-a binelea. Suna cam aşa: că
cei interceptaţi, care ulterior nu au mai avut calitatea de suspect sau inculpat, pot cere
despăgubiri. Dumnezeule! Ce şansă uriaşă am pierdut. Ce prost am fost. Lăsam telefonul în
portbagaj, dădeam muzica la maximum, iar pe la restaurante vorbeam în şoaptă la WC sau
vorbeam prin bileţele. Nu m-am mai culcat. M-am dus la bucătărie. Televizorul de acolo explica
prin Tudorel Toader că deocamdată Laura Koveşi rămâne la locul ei şi că merită să fie doctor. Pe
canalul 109 cineva explica, evident cu răutate, că cei care l-au pus ministru al justiţiei pe Tudorel
Toader, se aşteptau să o dea jos, nu să o laude.
Puţin m-a luat somnul şi m-am dus în sufragerie. O ştire proaspătă m-a lămurit de ce nu poate fi
construită autostrada Piteşti-Sibiu în următorii 15-20 ani. Pentru că, spun cei de la CNAIR (fostă
CNADR), prin munţii şi pădurile pe unde va trece autostrada, s-au descoperit specii rare, unice de
păsări, broaşte şi chiar insecte şi până nu se face un studiu amănunţit privind comportamentul
acestora, stadiul de viaţă, de reproducere, cam pe unde vor aceste vieţuitoare unice să
traverseze tronsonul, pe poduri special amenajate sau prin tuneluri, nu se poate face nimic.
Uşa s-a deschis brusc.
– Ce faci Costică, joci balena albastră? urlă nevastă-mea.
Curierul Judiciar nr. 4/2017 - Balena albastră - Tipărit de: Curtea de Apel Constanta la: 29.08.2017
Avocat Mihai Dinu
un telespectator

Curierul Judiciar NR 4-2017

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Curierul Judiciar NR 4-2017

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

& &XULHUXO

Curierul Judiciar nr. 4/2017

Drd. Oana Dimitriu

Curierul Judiciar nr. 4/2017

Prof.univ.dr. Ştefan Deaconu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, Preşedinte

Recent, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie

În procesul de redactare a Proiectului de Reguli s-a urmărit eficientizarea procedurii, accelerarea

e) facilitarea administrării probelor, cu precădere în domeniul probei cu martori şi a celei cu

g) introducerea instituţiei arbitrului de urgenţă, care va putea adopta măsuri asigurătorii şi

h) responsabilizarea suplimentară a membrilor tribunalului arbitral prin renunţarea la instituţia

i) încurajarea arbitrilor să recurgă la tehnici de eficientizare a procedurii arbitrale, enumerate cu

j) estomparea diferenţei de tratament dintre arbitrajul internaţional şi cel naţional, care, în

Curierul Judiciar nr. 4/2017

Acte normative publicate în Monitorul Oficial (actele sunt prezentate

M.Of. nr. 213 din 29 martie 2017

M.Of. nr. 212 din 28 martie 2017

M.Of. nr. 210 din 28 martie 2017

M.Of. nr. 202 din 23 martie 2017

M.Of. nr. 201 din 23 martie 2017

M.Of. nr. 196 din 21 martie 2017

M.Of. nr. 194 din 20 martie 2017

M.Of. nr. 192 din 17 martie 2017

Legea nr. 12/2017 privind supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional

M.Of. nr. 163 din 6 martie 2017

M.Of. nr. 153 din 1 martie 2017

Curtea Constituţională (decizii de admitere)

Decizia nr. 61/2017

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile Legii privind

M.Of. nr. 211 din 28 martie 2017

Decizia nr. 44/2017 (cu opinie separată)

M.Of. nr. 181 din 14 martie 2017

Decizia nr. 68/2017 (cu opinie separată)

M.Of. nr. 161 din 3 martie 2017

Decizia nr. 62/2017

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru completarea O.U.G. nr.

M.Of. nr. 159 din 3 martie 2017

Decizia nr. 22/2017

Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că este neconstituţională soluţia legislativă

M.Of. nr. 158 din 2 martie 2017

Decizia nr. 704/2016

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizii de admitere)

M.Of. nr. 220 din 30 martie 2017

Decizia nr. 7/2017

M.Of. nr. 210 din 28 martie 2017

Decizia nr. 10/2017

M.Of. nr. 168 din 8 martie 2017

Decizia nr. 4/2017

M.Of. nr. 157 din 2 martie 2017

Decizia nr. 2/2017

Completul competent să judece recursul în interesul legii

M.Of. nr. 223 din 31 martie 2017

Decizia nr. 1/2017

M.Of. nr. 175 din 10 martie 2017

Decizia nr. 2/2017

Curierul Judiciar nr. 4/2017

Parlamentul European (http://www.europarl.europa.eu)

• Amendamentele adoptate de Parlamentul European la 14 martie 2017 referitoare la propunerea

• Rezoluţia din 14 martie 2017 referitoare la implicaţiile megadatelor asupra drepturilor

Comisia Europeană (http://ec.europa.eu)

Legislaţie europeană publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

• Notificare privind intrarea în vigoare a Protocolului de modificare a Acordului de la Marrakesh

[JO L 54 din 1 martie 2017]

• Regulamentul (UE) 2017/353 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 februarie 2017