ECONOMIA -

știinșa teoretică fundamentală

Student Berindeie Mihai Constantin

Specializare Sociologie
An I

1
Cuprins

1 INTRODUCERE..................................................................................................................................3

2 LEGILE ECONOMICE ȘI SPECIFICUL ACȚIUNII LOR.............................................................................3

3 ECONOMIA DEZVOLTĂRII ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICÃ................................................................5

3.1 POLITICA OFERTEI..............................................................................................................................7

3.2 POLITICA CERERII.............................................................................................................................7

4 SISTEME ECONOMICE ŞI ORDINI ECONOMICE..................................................................................8

4.1 CAPITALISM ŞI DEMOCRAŢIE...............................................................................................................8

4.2 CAPITALISM NEDIRIJAT......................................................................................................................9

5 CICLUL ECONOMIC.........................................................................................................................10

2
1 Introducere

În declaraţia sa de guvernare din anul 1998, fostul cancelar german Gerhard Schröder
spunea despre coaliţia sa că nu susţine o politică economică de dreapta sau stânga, ci o politică
economică modernă.

Consideraţiile cu privire la Smith, Marx sau Keynes trebuie să ţină cont de contextul epocii
fiecăruia dintre ei. Adam Smith şi-a formulat ideile pe la mijlocul secolului al XVIII- lea, în
epoca mercantilismului, adică a acelei teorii care îi învăţa pe monarhi că ar putea să-şi finanţeze
luxul de la curte prin controlul asupra comerţului şi dirijism economic. Aşadar, scepticismul lui
Smith faţă de stat avea la bază experienţa monarhiilor risipitoare, interesate doar de propria
înavuţire – contrar, spre exemplu, comportamentului unui stat providenţial modern.

Critica plină de elocinţă adusă de Marx capitalismului la mijlocul secolului al XIX-lea a

căutat un răspuns la pauperizarea maselor în etapa industrializării timpurii şi a primului val al
globalizării. La ora actuală, percepţia asupra sa este marcată de socialismul de stat din secolul al
XX-lea, ceea ce oferă, uneori, o imagine distorsionată a ideilor sale.

Keynes a analizat în anii '30 un liberalism economic evident scăpat de sub control din
cauza crizei economice mondiale. Nu în ultimul rând, „Teoria generală a ocupării forţei de
muncă, dobânzii şi banilor” a fost încercarea de a propune scheme de stabilizare a sistemului
economic, ca să nu cadă şi alte democraţii pradă dictaturilor radicale. Odată cu criza financiară
mondială care a început în anul 2007, gândirea keynesiană cunoaşte un reviriment. Reflecţiile
asupra reglementării unei pieţe financiare la nivel mondial, precum şi programele de investiţii de
stat constituie obiectul unor vii discuţii.

2 Legile economice și specificul acțiunii lor

Oamenii intră în activitatea lor economico-socială, indiferent de voinţa şi conştiinţa lor, în
diferite raporuri care apar în forma unor fenomene şi procese, cum ar fi actul de vînzare-
cumpărare a mărfurilor, împrumuturile de bani, mişcarea prețurilor, creşterea bunurilor materiale
sau prestarea serviciilor. Astfel, întreaga activitate economico-socială constă dintr-o multitudine
de fenomene și procese. Cercetându-le, ştiinţa economică a ajuns la concluzia că între aceste

3
fenomene și procese există o legătură mai mult sau mai puţin stabilă, repetabilă şi durabilă, dând,
astfel, naștere unor anumite legi economice.

Noţiunea de lege a apărut iniţial în literatura juridică. In literatura economica, ea a fost
implementată în sec. XVII. Până atunci, termenul de lege economică era utilizat doar în calitate
de anumite constatări, formulate pe baza experienţei practice, şi care trebuiau luate în seamă în
procesul adoptării unor măsuri de politică economică.

Legea economică obiectivă reprezintă expresia unor raporturi esenţiale, necesare, stabile
şi repetabile între fenomenele şi procesele economice ce ne înconjoară. Legile economice
constituie o parte integrantă a obiectului de studiu al ştiinţei economice şi reflectă relaţiile de
producţie, repartiţie, schimb şi consum al bunurilor materiale pe diferite trepte de avansare a
civilizaţiei umane. Acesta legi apar şi se manifestă în procesul de activitate economieo-socială a
oamenilor şi, ca urmare, ele nu pot acţiona în afara lor.

Legile economice au un caracter obiectiv, în sensul că există şi acţionează independent de
voinţa şi conştiinţa oamenilor. Oamenii nu sunt totalmente neputincioşi în faţa acestor legi. Ei
pot și trebuie să le descopere, să le studieze, să le cunoască și să execute cerințele acestora în
interesul lor. In acelaşi timp, oamenii nu pot să schimbe legile economice obiective, să le
transforme sau să le ignore, pentru că ele îşi croiesc drum fără a ţine seama de voinţa lor.
Neexecutarea cerinţelor legilor economice obiective, mai devreme sau mai târziu, îi pedepseşte
pe oameni.

După criteriul modului lor de descoperire, legile economice se grupează în:.

a) legi abstracte (formulate prin metoda ştiinţifică de investigare);

b) legi empirice (formulate pe baz'a experienţei şi a cunoaşterii empirice).

După durata de manifestare se disting:

a) legi economice generale, comune tuturor treptelor de dezvoltare a societăţii umane (de
exemplu, legea unităţii dialectice a relaţiilor de producţie cu nivelul si caracterul forţelor
de producţie, legea creşterii şi diversificării nevoilor umane. legea economiei de timp);

4
 b) legi comune mai multor etape de avansare a societăţii umane (de exemplu,

legea valorii bunurilor economice, legea creşterii productivităţii muncii, legea creării

plus produsului, legea circulaţiei banilor);

с) legi economice specifice, caracteristice unei anumite etape de dezvoltare a societăţii

umane (de excmplu, legea cererii şi ofertei, legea concurenţei, legea maximalizării
profitului).

După criteriul fazelor circuitului economic legile economice obiective se grupează în:

a) legi ale fazei de producţie (de exemplu, legea diviziunii sociale a muncii, legea
respectării raportului între întreprinderile mari, întreprinderile mijlocii şi întreprinderile
mici, legea costurilor de producţie, legea productivităţii muncii, legea sporirii
competitivităţii producţiei);

b) legile repartiţiei (legea raportului optim dintre consumul curent şi acumulare, legea
raportului dintre ritmurile creşterii productivităţi muncii îi ritmurile creşterii salariilor);

c) legile fazei schimbului (legea schimbului de echivalente, legea circulației banilor,

legea echilibrului pieţei, legea cererii, legea ofertei);

d) legile fazei consumului (de exemplu, legea satisfacerii nevoilor, legea înclinaţiei spre
consum, legea înclinaţiei indivizilor spre a avea o anumită sumă de bani numerar);

Legile economice subiective (juridice) se creează de oameni şi îşi păstrează valabilitatea
şi actualitatea atâta vreme, cât consideră necesar puterea legislativă. Printre legile economice
subiective putem enumere legea bugetului de stat, legea antimonopol, legea privatizării, legea cu
privire la migraţia de muncă.

3 Economia dezvoltării și dezvoltarea economicã

Istoria economiei dezvoltării începe, fără îndoială, cu Adam Smith. În „Avuția
națiunilor”, consideratã a fi primul tratat vast de economie, Smith a urmărit identificarea acelor
factori esențiali în crearea avuției și, deci, în asigurarea dezvoltării economice.

Economia dezvoltării din secolul trecut s-a remarcat prin încercarea de a schimba radical
aceastã viziune clasicã asupra dezvoltării economice, considerată tradițională și, deci, depășită.
5
De altfel, pentru foarte mulți economiști, semnificația cadrului instituțional – invocat implicit,
dar sistematic, de-a lungul întregii opere smithiene – este doar una marginală, dacă nu irelevantă
pentru complexitatea societății actuale. Probabil cã marea realizare a economiștilor din ultimii
cincizeci de ani, cea care asigură poate singurul element de unitate în marea diversitate a
economiei dezvoltării, este înțelegerea faptului cã dezvoltarea economicã este posibilă, însă nu și
inevitabilã.

Cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost dominată, aproape în întregime, de mirajul
cantitativ încorporat în funțiile matematice ale modelului Solow. Dupã cum relevã David Romer,
modelul Solow reprezintă baza pentru toate dezvoltările moderne din teoria creșterii economice.
Ipotezele modelului sunt: progresul tehnologic apare drept neutral (exogen), funcția de producție
cu randamente de scară constante, stocurile de capital și muncã sunt crescătoare, cu rate
constante (exogene) de creștere.

În esențã, aratã economiștii empiriști, modelul lui Solow este important datoritã faptului
cã demonstrează cã, oricare ar fi punctul de plecare pe o traiectorie de creștere, existã o creștere
echilibratã. Trebuie remarcat totuși și principalul neajuns al modelului de fațã, și anume acela cã
nu are capacitatea de a explica în mod coerent decalajele internaționale privind nivelurile de
dezvoltare economicã, neajuns ce a trebuit sancționat. Astfel, succesorii lui Solow au modificat
totodată oi anumite ipoteze ale modelului, și anume trecerea de la randamente de scarã constante
la randamente crescătoare și tratarea progresului tehnic ca factor endogen ce contribuie la
creșterea venitului național.

Progresul economic este un fenomen complex, cel puțin prin prisma identificării și
înțelegerii adevăratelor sale surse, în ciuda tendințelor simplificatoare care provin din direcția
teoriilor creșterii economice. De exemplu, teoria neoclasică a creșterii economice se rezumă la
identificarea condițiilor absolut necesare sporului producției materiale, cum ar fi acumularea de
capital și progresul tehnic. Însă pentru a explica „de ce” oamenii economisesc, investesc, învață
și caută cunoștințe care să le folosească, trebuie sã acordãm o deosebitã atenție diferitelor
sisteme instituționale și de valori care se găsesc la baza succeselor sau eșecurilor. Teoria
economicã aratã existența a numeroase bariere în calea prosperității; pe de altã parte, anumite
tipuri de instituții motiveazã oamenii într-o mai mare măsură atunci când este vorba de
înlãturarea acestor obstacole.

Cu ocazia aderării Marii Britanii la Comunitatea Europeană în 1973, a apărut o declaraţie
semnată de 154 de economişti în cotidianul „London Times”, în care se explica faptul că

6
aderarea Marii Britanii la CE va aduce ţării probabil mai multe inconveniente decât avantaje pe
plan economic. În ziua următoare, 142 de (alţi) economişti au publicat un punct de vedere din
care reieşea că aderarea Marii Britanii va aduce ţării probabil mai multe avantaje decât
dezavantaje. După aceea, a fost publicată scrisoarea unui cititor care lansa ipoteza că, din punct
de vedere economic, economiştii vor aduce Marii Britanii probabil mai multe dezavantaje decât
avantaje. Această anecdotă ne arată că, în mod evident, nu putem vorbi de o poziţie dominantă în
ştiinţele economice. Există două motive pentru asta:

În primul rând, economia este, ca toate ştiinţele, clădită nu pe stâncă, ci pe teren

mlăştinos,dupăcumaspusfilozoful KarlPopper. Cu alte cuvinte, datele, faptele şi observaţiile pe
care îşi fondează economişti concluziile nu sunt precise sau pot fi, pur şi simplu, eronate.

În al doilea rând, ştiinţele economice au în mare măsură un set de valori la bază. Spre
deosebire de ştiinţele naturii, ipotezele şi teoriile lor sunt determinate de concepţii privind natura
fiinţei umane şi a societății. Un economist care îşi imaginează că omul este un homo
oeconomicus în căutarea profitului maxim va obţine evaluări diferite de cele ale economistului
pentru care omul este o fiinţă socială şi complexă.

Este clar deci că economia nu e o ştiinţă exactă ca ştiinţele naturii, care poate avansa
predicţii precise, ci se bazează pe ipoteze pentru elaborarea unor teze mai mult sau mai puţin
plauzibile, testate empiric.

În prezent, deosebim în mod global între două poziţii: politica ofertei şi politica cererii,
granița dintre ele fiind - desigur - fluidă și cu numeroase suprapuneri.

3.1 Politica ofertei

Politica economică axată pe ofertă se plasează în tradiţia teoriei neoclasice a lui Adam
Smith, continuată de economiştii David Ricardo, John Stuart Mill şi alţii. Exigenţa politică
rezultată din această teorie care se sprijină pe critica statului şi pe piaţa liberală se referă la
crearea de condiţii cât mai favorabile pentru întreprinderi, aşa încât acestea să poată genera
randamente bune. De aici, denumirea de „politică a ofertei“: oferta de mărfuri şi servicii trebuie
optimizată. Din teorie ştim că astfel s- ar forma automat cererea. Statul ar trebui să intervină cât
mai puţin în piaţă. Subvenţiile, proprietatea publică şi reglementările ar trebui minimizate, iar
impozitele şi taxele, ţinute cât mai scăzute. Banca centrală garantează stabilitatea valorii
monetare, dar nu intervine în ciclurile de creștere sau de regres economic.

7
3.2 Politica cererii

Politica economică axată pe cerere a fost fondată de John Maynard Keynes şi stabileşte un
rol activ al statului în vederea promovării ocupării şi controlului economiei. Esenţială este
asigurarea unei cereri permanente în cadrul economiei naţionale. Pentru aceasta, salariile trebuie
să crească cel puţin la fel de mult ca productivitatea. Henry Ford, care a introdus producţia de
masă în fabricile sale, aşa încât s-a produs un salt al productivităţii, era de acord cu creşterea
salariilor din grija sa faţă de cerere. Lui i se atribuie citatul „Maşinile nu cumpără maşini”.

Când scad consumul şi investiţiile, statul trebuie să intervină prin programe de investiţie şi
măsuri de intensificare a ocupării. Datorită acestei cereri suplimentare, întreprinderile investesc
mai mult, ocuparea creşte, la fel ca şi cererea privată. Banca centrală ar trebui să contribuie la
ameliorarea situației economice în perioade de criză prin reducerea dobânzii şi creşterea masei
monetare.

4 SISTEME ECONOMICE ŞI ORDINI ECONOMICE

4.1 Capitalism şi democraţie

Din punct de vedere istoric, există o strânsă legătură între apariţia democraţiei şi a
capitalismului. Democraţiile s-au născut în contextul apariţiei pieţelor libere. În Europa secolelor
XVIII-XIX, a fost mai întâi apelul la libertate individuală, cu o economie clădită pe competiţie şi
proprietate privată (a se vedea capitolul 2 cu explicaţiile referitoare la Adam Smith). Această
cerinţă a evoluat odată cu nevoia de securitate juridică și drepturi fundamentale obligatorii,
precum şi cu cerinţa unei participări politice şi reprezentări a cetăţenilor în stat. Prima
democraţie din epoca modernă vine odată cu independenţa Statelor Unite ale Americii prin
apelul „No taxation without representation!“ (fără reprezentare în stat, nu se plătesc impozite), cu
alte cuvinte, participarea economică şi cea politică merg mână în mână. După 1989, tot aşa au
mers liberalizarea economică şi democratizarea în statele postcomuniste.

8
 Figură 1. Paradoxul teoriei democrației
Sursa: Doctrine economice contemporane, Gina Ioan

4.2 Capitalism nedirijat

Capitalismul liberal nedirijat se caracterizează prin următoarele dimensiuni:

 sistemul financiar: finanţarea întreprinderilor se realizează în mare parte prin intermediul
pieţei de capital (acţiuni). Asta înseamnă că întreprinderile acţionează după principiul
creării de valoare pentru acţionari („shareholder value„). În acest caz, proprietarii de
capital sunt dispuşi să investească în întreprinderi cu risc înalt şi speculează astfel pentru
obţinerea de profituri cât mai mari posibil.
 relaţiile de muncă: relațiile de angajare sunt mai degrabă de scurtă durată („hire and fire“
– „angajează şi concediază”), iar protecţia împotriva concedierii este slabă. Salariile se
negociază la nivel individual sau la nivel de întreprindere. Patronatele şi sindicatele sunt
relativ slabe.
 sistemul şcolar şi de formare: se asigură mai degrabă pregătirea de generalişti, ceea ce
înseamnă că formarea cuprinde preponderent calificări globale care nu sunt adaptate
direct unor meserii/profesiuni. În felul acesta, este facilitată mobilitatea pe piaţa muncii

9
 între diferitele sectoare de activitate profesională, dar există şi un deficit de cunoştinţe
profesionale de specialitate.
 relaţiile dintre întreprinderi: există puţine legături între companii(cum ar fi de exemplu
atunci când întreprinderile au comitete de supraveghere comune)şicooperăriîntreacestea
(deex.încercetare).Asociaţiile la nivel de ramură sunt mai degrabă de tip lobby şi nu
actori cu responsabilitate pentru societate în ansamblul ei.

Acest sistem se poate adapta în mod flexibil şi rapid la schimbările pieţei, fiindcă acest
model de producţie favorizează industriile inovatoare. Totuşi, sistemul este mai puţin stabil şi
mai puţin sigur pentru lucrători.

5 CICLUL ECONOMIC
Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul 1825, odată cu accelerarea
ritmului de creștere economică în condițiile progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la
accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor - fenomene economice fundamentale și repetabile precum
criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.
În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de interes major,
caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două mari teorii care încearcă să
explice cauzele ciclului economic: teoria exogenă și teoria endogenă a ciclului economic.
Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice implică înțelegerea cauzelor și a
modului în care variabilele economice cuprinse în mișcarea ondulatorie își modifică dinamica
proprie făcând, astfel, trecerea de la o fază la alta a ciclului economic.
La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe baza cercetărilor și
concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a ciclului economic. Astfel, în funcție de
durată și factorul generator, Schumpeter prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă
în economie, existența unui ciclu neînsemnând excluderea altuia: ciclul Kitchin, ciclul Juglar,
ciclul Kuznets, ciclul Kondratieff.
În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de interes major,
caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două mari teorii care încearcă să
explice cauzele ciclului economic:

A. Teoria exogenă a ciclului economic sau teoria ciclului economic real (Real Business Cycle)
consideră că fluctuațiile economice sunt generate de șocurile exogene din cadrul variabilelor
reale (schimbări în domeniul tehnologic, în comportamentul și preferințele consumatorilor, în
prețul petrolului etc.) iar sistemul economic poate fi modelat ca un sistem stabil capabil să se
10
 întoarcă la starea de echilibru odată ce șocurile perturbatoare dispar. Primele cercetări asupra
acestei teorii aparțin lui Slutsky (1937) și Frisch (1933) plecând de la ipoteza piețelor
perfecte și a așteptărilor raționale. Cercetările de mai târziu care au dominat și încă mai
domină literatura de specialitate au pus bazele, cu ajutorul lui lucrărilor lui Kydland și
Prescot (1982) primului model matematic pentru ciclul economic real. Ideea generală în
cadrul acestei teorii este aceea că șocurile exogene ce intervin în cadrul variabilelor reale
afectează direct eficiența capitalului și a forței de muncă. Aceste schimbări afectează la
rândul lor deciziile agenților consumatori și producători și în cele din urmă outputul.
B. Teoria endogenă a ciclului economic presupune că fluctuațiile economice sunt cauzate de
procesele intrinseci care destabilizează sistemul economic. În cadrul teoriilor endogene există
mai multe teorii care explică evoluția ciclică a activității economice:
1. Teoria subconsumului sau insuficiența cererii are la bază inegalitățile existente în
repartizarea veniturilor ceea ce afectează procesul de producție și duce la creșterea șomajului
cu efecte negative suplimentare asupra cererii. În cadrul acestui proces cumulativ are loc
declanșarea crizei economice. Comportamentul de consum al indivizilor este explicat de
Keynes cu ajutorul legilor psihologice demonstrând că odată cu creșterea venitului, crește și
consumul dar într-o proporție mai mică decât venitul. Mai târziu, Milton Friedman pe baza
ipotezei venitului permanent, avansează ideea că există o anumită inerție a consumului în
raport cu venitul, bogăția fiind elementul care determină consumul și nu venitul.
2. Teoria ciclului reinvestițional elaborată de economistul rus Mikhail Ivanovich Tugan-
Baranovsky în 1894 și completată în 1937 de G. Haberler susține că evoluția ciclică și fazele
sale își au originea în procesul de înlocuire a capitalului fix, alternând perioade de înlocuire
amplă a acestuia cu altele când refacerea este nesemnificativă. Înlocuirea aproape în totalitate
a capitalului fix (pe baza retehnologizării) constituite trecerea la un nou ciclu economic.
3. Teoria supraacumulării de capital demonstrează faptul că fenomenele ciclice se
declanșează ca urmare a investițiilor masive efectuate într-o anumită perioadă, ceea ce face
ca piața să fie suprasaturată de noile produse și pe care cererea nu are capacitatea să le
absoarbă. În acest fel, structurile existente nu mai sunt capabile de a produce progres. Pentru
a depăși faza descendentă a ciclului economic, Schumpeter este de părere că prin procesul de
distrugere creatoare, vechiul mod tehnologic trebuie înlocuit dând naștere, în acest mod, unei
noi perioade de expansiune economică.
4. Teoria suprainvestiției asociată cu numele lui Friedrich Hayek consideră că principala
cauză a ciclului economic se găsește în sfera monetară, mai precis în diferența dintre rata
efectivă a dobânzii percepută de bănci și rata naturală a dobânzii. Daca rata efectivă a
dobânzii se află sub cea de echilibru are loc o majorare a volumului de credite, iar structura
11
 de producție este în mod nejustificat prelungită. O rată mică a dobânzii încurajează, de
asemenea, noi investiții de cele mai multe ori ineficiente și nerentabile. Criza se declanșează
odată ce băncile conștientizează depășirea limitelor admise și restricționează expansiunea
creditelor, iar investitorii descoperă că investițiile sunt nerentabile punând brusc capăt
structurii de producție.

După Marea Criză din anii 1929-1933, economiștii s-au concentrat mult mai mult asupra
fenomenelor macroeconomice care determină apariția ciclului economic, căutând să explice
fenomenele care îl generează, precum și descoperirea pe baza metodelor cantitative a unor
modele de predicție.

12
Bibliografie
1. BLANOVSCH, Andrei. Legile economice obiecive și deosebirile.
2. Marinescu, Cosmin. Economia dezvoltării și dezvoltarea economică: de ce
contează instituțiile.
3. Daniel, Hausman. Filosofia stiintei economice. Bucuresti : Edit. Humanitas,
1993.

13