1

Tema 3. Evoluţia gândirii manageriale.

1. Scoala clasica
2. Scoala behaviorista
3. Scoala cantitativa
4. Scoala sistemica

Istoria dezvoltării gândirii manageriale câteva mii de ani. Etapa incipientă poate fi
considerată deja anul 1760 î.e.n. şi e legată de activitatea regelui Hamurapi, care a elaborat o
serie de legi de dirijare a statului ce reglamenteaza relaţiile sociale dintre diverse grupe sociale.
Revoluţia conceptuală în domeniul managementului a avut loc la sfârşitul secolului XIX
– începutul secolului XX odată cu apariţia şcolii clasice sau administrative a managementului .
Pentru prima dată în această perioadă a fost pus fundamentul managementului ştiinţific.
Conturarea ştiinţei managementului are loc abia în capitalism, deoarece abia atunci
complexitatea şi evoluţia activităţilor în toate domeniile şi în primul rând cel economic au impus
ca o necesitate obiectivă, o conducere pe baze noi.
O contribuţie substanţială la întemeierea ştiinţei managementului au avut Henry Fayol şi
Frederic Taylor. Prin lucrările lor - în special „Administraţia industrială şi generală” şi respectiv
„Principiile managementului ştiinţific” – acestea au analizat de o manieră ştiinţifică procesul de
management şi componentele sale precum şi o parte din principalele elemente ale sistemului de
management în mod deosebit structura organizatorică, elaborând o serie de reguli, principii şi
metode de conducere ştiinţifică. Ulterior, numeroşi alţi specialişti au contribuit, din variate
puncte de vedere, la edificarea şcolii clasice a managementului. Printre ei putem evidenţia H.
Koontz, C. O’Donnel, Urwick, O. Gelenier, etc.
Specific studiilor înglobate în şcoala clasică este accentul pus pe principiile divizării şi
raţionalizării muncii în deosebi la nivelul locului de muncă, precum şi asupra teorii dirijării
firmei prin descrierea lucrului administrativ în organizaţii, evidenţiind funcţiile de management,
formularea nişte principii pentru soluţionarea problemelor administrative şi realizarea funcţiilor
managementului.

Şcoala behavioristă îşi face apariţia în anii 30 al sec. XX şi se conturează în mod special
în ultimele 4 decenii. Reprezentanţii acestei şcoli sunt A. Maslow, O. Gregor, Ch. Arghiris, H.
Somon, ş.a.
Caracteristica dominantă a studiilor behavioriste este utilizarea prioritară a conceptelor şi
metodelor sociologice şi psihologice, cum ar fi sistemul de valori, comportament individual şi
2

organizaţional, atitudini, aptitudini, leadership, cultură organizaţională, motivaţie, etc. Cu

ajutorul lor se studiază în special funcţiile de coordonare, antrenare-motivare şi control-evoluare.
Contribuţia majoră a acestei şcoli o reprezintă situarea pe prim plan în procesul
managementului a resurselor umane ale firmei, singurile creatoare de valoare, stabilind o serie de
principii, reguli, cerinţe, metode, etc. de natură să asigure punerea în valoare, la un nivel superior
al potenţialului acestora. În mod concret se referă la comportamentul şi modul de acţiune al
managerilor, lucrătorilor precum şi a microcolectivităţilor.

Şcoala cantitativă îşi face apariţia în anii 50 sec. XX şi este reprezentată de numeroşi
specialişti aşa ca I. Starr, F. Goronzy, A. Kaufman, etc. O dezvoltare deosebită această şcoală a
avut-o în anii 70-80. Conceptele şi metodele folosite în cadrul studiilor provin în majoritatea din
matematică şi statistică. Cel mai frecvent sunt utilizate teoria grafelor, analiza combinatorie,
programarea liniară, etc.,în special în abordarea funcţiilor de previziune şi organizare ale
managementului. Iniţial studiile se concentrau asupra activităţilor de producţie, în ultimii ani însă
se abordează şi alte funcţiuni, mai ales cea comercială şi cercetare - dezvotare care au un rol tot
mai important în economia modernă.
Meritul principal al şcolii cantitative consta în adaptarea instrumentarului matematico-
statistic la cerinţele practicii sociale şi în conferirea unui plus de -------
şi de precizie analizelor şi soluţiilor manageriale, adesea în condiţiile recurgerii la calculatorul
electronic.

Şcoala sistemică reprezintă de fapt o sinteză a precedentelor şcoli, fiind cea mai tânără,
dar şi cea mai complexă şi aplicativă. Dintre reprezentanţii săi putem evedinţia pe P. Drucker, L.
Johnson, H. Mintzberg, M. Porter, etc.
Trăsătura difinitoare a studiilor de management care se încadrează în această şcoală este
folosirea unui ansamblu cuprinzător de concepte şi metode provenind din numeroase ştiinţe:
analiza economică, finanţe, sociologie, matematică, psihologie, statistică, etc. Arsenalul
conceptual şi metodologic multidisciplinar este utilizat în cadrul unor abordăm echilibrate
acordând o atenţie relativ egală fiecare din funcţii, situind pe primul plan procesului de
management.
Aportul major al acestei şcoli este abordat firmei într-o optică multidisciplinar
integratoare, simultan analitică şi sintetică. Orice problemă este analizată într-un sistem,
determinându-se factorii şi interacţiunea lor, ---------- ce ar permite soluţionarea optimală a ei.