GHERDAN Sergiu Valentin, Răspunderea delictuală ''subsidiară''

Publicaţie: Pandectele Romane 6 din 2012

Autor:
GHERDAN Sergiu Valentin
Tip:
Doctrina

Răspunderea delictuală "subsidiară"

Sergiu GHERDAN
student în anul IV la Facultatea de Drept
din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca
Abstract
Despite the reformulation of the text, as opposed to the version of
the Civil Code Project of 2004, art. 1368 of the New Civil Code
establishes, in the author’s opinion, a form of liability in tort of an
objective nature, the absence of the guilt of the doer who is not
legally responsible for his actions not being an obstacle against
his obligation to remedy the damage.
Besides the overview on the institution of guilt in tort, of the
history of the possibility to raise the liability of those who are not
responsible for their actions and the main regulations in the
matter in comparative law, the present study provides a deep
analysis of the (im)possibility to raise the liability in tort of the
person with no responsibility for his/her actions in the system of
the Civil Code of 1864, as well as in the field of the enforcement of
art. 1368 of the New Civil Code.
A detailed analysis of the manner of formulation and the "equity"
behind the provisions of art. 1368 of the New Civil Code has been
performed, the author’s conclusions being in the sense of the
need for a legislative intervention at least for the reformulation of
the text of the law, since it constitutes a genuine negative
example of legislating.
Last, but not least, there have been analyzed the constitutionality
issues regarding par. (2) of art. 1368 of the New Civil Code by
discussing whether we witness a constitutional conflict generated
by the differences in treatment with regard to the doers with no
responsibility for their actions, differences of legal regime based
on wealth criteria.
Keywords: New Civil Code, guilt, legally responsible, equity
§ 1. Observaţii introductive
1. Dispoziţiile art. 1368 Noul C. civ.
1. Dispoziţiile art. 1368 Noul C. civ. Art. 1368 Noul C. civ.1, cu denumirea
marginală "obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei", dispune:
"(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata
unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea.
(2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se
seama de starea patrimonială a părţilor."
Art. 1368 a fost introdus în Noul Cod civil ţinându-se seama, în special, de
propunerile de lege ferenda a doi reputaţi autori din doctrina română de
drept civil2, în continuarea observaţiilor unui autor din perioada
interbelică3.
Pe fond, art. 1368 Noul C. civ. vizează acea situaţie în care autorul faptei
cauzatoare de prejudicii este o persoană lipsită de discernământ, iar
victima nu are posibilitatea de a angaja răspunderea civilă a persoanei ce
avea obligaţia, potrivit legii, de a-l supraveghea.
Ca o necesară introducere a ceea ce va urma, vom prezenta câteva
controverse de actualitate referitoare la elementul răspunderii civile
delictuale al culpei (§2), analizând apoi posibilitatea angajării răspunderii
civile delictuale pentru faptă proprie în sarcina unor persoane lipsite de
discernământ (§3), subliniind istoricul apariţiei şi evoluţiei tezei
răspunderii delictuale "subsidiare" (§4).
§ 2. Culpa - element al răspunderii civile delictuale. Controverse
2. Elementele răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie. 3.
Noţiunea de culpă. Evitarea confuziei cu fapta ilicită. 4. Culpă obiectivă.
Critica acestei teorii (noţiuni). 5. Fondarea răspunderii civilă delictuale
pentru faptă proprie pe culpă (imputabilitate morală)
2. Elementele răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie. Art. 998
C. civ. român (corespondent al art. 1382 C. civ. fr.4) dispune că "orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara" în timp ce art. 999 C. civ.
(corespondentul art. 1383 C. civ. fr.5) arată că răspunderea delictuală se
va angaja nu doar în cazul unui prejudiciu datorat "greşelii" ci şi în cazul
în care paguba se datorează "neglijenţei sau imprudenţei" făptuitorului.
Din aceste texte doctrina6 a desprins condiţiile răspunderii delictuale: să
existe un prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, existând între aceste două
elemente un raport de cauzalitate, fiind necesar ca fapta ilicită să fie
comisă cu vinovăţie, din culpă ("greşeală" intenţionată ori neintenţionată -
"neglijenţă sau imprudenţă").
3. Noţiunea de culpă. Evitarea confuziei cu fapta ilicită. Referitor la cerinţa
existenţei culpei făptuitorului, autorii clasici ai dreptului civil român au
arătat că aceasta constă în "săvârşirea unui fapt pozitiv (culpa in
commitendo aut in faciendo) sau într-o simplă abstenţiune (culpa in
omittendo)"7, existând culpă "ori de câte ori atitudinea dăunătoare a cuiva
prezintă în sine însăşi, şi chiar neatârnat de starea de conştiinţă a
autorului, un caracter de anomalie cu privire la manifestările cele mai
statornice ale vieţii sociale"8, căci "orice fapt ilicit, care prin definiţie este
nedespărţit de noţiunea de culpă, dă naştere la responsabilitate" 9.
O lectură a principalilor autori din doctrina franceză, fie ei clasici sau
contemporani, ne relevă că elementul vinovăţiei (culpei) este definit
oarecum în termeni asemănători.
Astfel, Marcel Planiol definea le faute ca fiind "încălcarea unei obligaţii
preexistente"10. Definiţie criticată vehement de unii autori pentru că ar
"răspunde la o întrebare generând alte întrebări" 11, fiind vagă
"neprecizând care ar fi îndatoririle preexistente" 12 şi fiind calificată ca falsă
deoarece denaturează noţiunea de obligaţie (raport juridic prin care
creditorul poate sili pe debitor să dea, să facă sau să nu facă o anumită
prestaţie determinată): "ce anume este o aşa zisă obligaţie care ar avea
drept creditor o persoană determinată şi drept debitor tot restul
umanităţii?"13.
Afirmaţia lui Planiol a fost remodelată, însă şi în prezent definiţia
îndeobşte acceptată în doctrina franceză este în continuare clădită pe
aceeaşi fundaţie: vinovăţia se compune, inter alia, dintr-un fapt ilicit. În
dicţionarul coordonat de către Gérard Cornu, publicat sub egida asociaţiei
"Henri Capitant", le faute este definită ca având în componenţă un "act
ilicit care reuneşte un element material, care poate consta într-un fapt
pozitiv (culpă prin comisiune) sau într-o abstenţiune (culpă prin
omisiune)" şi "un element moral (imputabilitatea), discernământul
autorului faptei"14.
Iată aşadar că o incursiune în doctrina franceză, în loc să clarifice
problema elementului vinovăţiei din structura răspunderii delictuale,
dimpotrivă, amplifică starea de incertitudine 15 - care este în fond culpa şi
care este fapta ilicită?
Autorii din doctrina franceză recurg în realitate la următorul construct:
cuprind16 fapta ilicită în conţinutul elementului culpei17.
Sesizând aceste aspecte, doctrina de drept civil român modernă a evitat
această capcană, criticând cu just temei precursorii din dreptul autohton,
precum şi doctrina franceză, arătând că definiţiile propuse de aceştia
confundă ilicitatea cu greşeala18. Astfel, s-a argumentat, corect, că
elementul faptei ilicite şi elementul culpei făptuitorului au o existenţă
distinctă, de sine stătătoare, stabilă.
Aşadar, în timp ce fapta ilicită este "acţiunea sau inacţiunea contrară legii
şi normelor de convieţuire socială care are ca efect încălcarea drepturilor
subiective sau intereselor legitime a altei persoane" 19, culpa, vinovăţia,
constă în "atitudinea şi reprezentarea psihică a faptei ilicite şi a urmărilor
acestei fapte"20. Culpa presupune aşadar o atitudine psihică,
imputabilitatea morală a faptei ilicite, în înţelesul că cel care a pricinuit
paguba avea voinţa luminată de raţiune, care îi permitea să deosebească
binele de rău, şi în temeiul liberului arbitru, a ales liber răul atunci când
binele putea şi trebuia să fie ales21.
Iată, aşadar, că sub nicio formă, nu este permisă confuzia între fapta
ilicită şi culpa făptuitorului, cele două noţiuni având fiecare existenţă
proprie, fiind necesară trasarea unei linii clare de demarcaţie între cele
două noţiuni22.
4. Culpă obiectivă. Critica acestei teorii (noţiuni). O teorie veche pare să
se accentueze pe zi ce trece, atrăgând din ce în ce mai mulţi partizani.
Unii susţin că, în realitate, culpa nu trebuie analizată prin cercetarea
imputabilităţii morale a autorului faptei, ci raportând conduita făptuitorului
la un prototip social23, iar în această concepţie, culpa este o eroare de
conduită care introduce în mediul social o tulburare 24, imputabilitatea
morală fiind considerată exterioară elementului culpei delictuale 25. Astfel,
se ajunge ca în doctrina franceză să se discute despre noţiunea de "culpă
obiectivă"26, noţiune care s-a încercat a fi transplantată şi în dreptul civil
român de unii autori autohtoni27.
Dintru început trebuie să arătăm că, în ceea ce ne priveşte, considerăm
această privire asupra culpei fundamental greşită.
În primul rând, cât timp doctrina franceză subdivide elementul vinovăţiei
în fapta ilicită şi în imputabilitatea ei morală, a vorbi despre "culpă
obiectivă" semnifică a renunţa la cerinţa imputabilităţii morale, păstrând
doar elementul faptei ilicite, deci a institui o formă de răspundere civilă
delictuală pentru faptă proprie de natură obiectivă şi a-i spune, în
realitate, faptei ilicite "culpă".
Pe de altă parte, în condiţiile în care doctrina română a evitat căderea în
capcana confuziei faptului ilicit cu vinovăţia, a susţine în prezent "teoria
ilicităţii culpei" prin aceea că "elementul de imputabilitate rezidă tocmai în
anomalia comportamentului individului, chiar şi în absenţa conştientizării
urmărilor prejudiciabile"28 înseamnă în primul rând a deturna sensul
cuvintelor29, în al doilea rând înseamnă a cădea deliberat în aceeaşi
confuzie, iar în al treilea rând a promova o teorie care conţine o
substanţială doză de cinism juridic.
Trecând peste faptul că, într-adevăr, cea din urmă observaţie a autoarei
este corectă (datorită faptului că, strict în ceea ce priveşte această ultimă
afirmaţie, în amonte, premisa de la care se pleacă este şi aceasta corectă
- faptul că vinovăţia presupune un element moral - imputabilitatea),
trebuie să subliniem că din două una: ori se împărtăşeşte teoria "culpei
obiective rezultând din anomalia comportamentală a individului", care
însă nu mai presupune existenţa imputabilităţii morale, atrăgând totodată
o răspundere de natură obiectivă [în acelaşi sens, Ph. Malaurie, L. Aynés,
Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 54, p. 33], ori se susţine teoria culpei
"subiective"(sic!), însă nu amândouă concomitent, căci cele două noţiuni
sunt diametral opuse, excluzându-se reciproc.
Căci cât timp art. 998 C. civ. român şi art. 1382 C. civ. francez fac
referire la condiţia culpei făptuitorului, răspunderea civilă delictuală
pentru faptă proprie se întemeiază pe aceasta. De aceea, autorii
autohtoni, realizând faptul că nu pot elimina din structura răspunderii
delictuale pentru faptă proprie condiţia culpei30 (căci prevederile art. 998-
999 C. civ. român fac referire expressis verbis la "greşeală", "neglijenţă"
sau "imprudenţă"), luând prin învăluire acest aspect, definesc culpa astfel
încât aceasta să se confunde, să coincidă, cu elementul faptei ilicite, iar
după finalizarea acestei operaţiuni susţin cu nonşalanţă că definiţia astfel
propusă nu elimină condiţia vinovăţiei făptuitorului.
Stabilit fiind că, din perspectiva acestei concepţii a "culpei obiective",
culpa este privită în fond ca o faptă ilicită, în final când tragem linie şi
contabilizăm rezultatele acestei teorii, ajungem la o concluzie
inacceptabilă. Cum prezenta teză analizată ar enumera condiţiile angajării
răspunderii ca fiind prejudiciul, fapta ilicită (de două ori (sic!), odată
definită ca "acţiunea sau inacţiunea care are ca efect încălcarea
drepturilor subiective sau intereselor legitime a altei persoane" acţiune
care constă în "anomalia comportamentului individului") şi raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, rezultă că răspunderea
delictuală pentru faptă proprie ar fi în realitate de natură obiectivă 31, lucru
care n-ar putea fi susţinut expres, făţiş (datorită "greşelii"/"neglijenţei sau
imprudenţei" de care fac vorbire art. 998-999 C. civ.) ci doar "pe ascuns",
prin învăluire, prin artificiile juridice expuse mai sus.
5. Fundamentarea răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie pe
culpă (imputabilitate morală). O lectură a lucrărilor preparatoare a
Codului civil francez de la 1804 poate tranşa definitiv problema, căci în
fond, această privire va releva, prin metoda teleologică de interpretare a
normelor juridice, care a fost voinţa legiuitorului la momentul introducerii
art. 1382-1383 C. civ. fr. Astfel, Jean Dominique Léonard Tarrible, unul
din redactorii Codului civil francez32, arăta în şedinţa Corpului Legislativ
din 16 februarie 1804 (16 pluviôse, an XII) că "pentru ca paguba să dea
loc la reparaţie, ea trebuie să fie efectul unei greşeli sau a unei
imprudenţe (s.n. - S.G.) a cuiva; dacă ea nu poate fi atribuită acestei
cauze, ea nu mai este decât lucrarea sorţii, fiecare trebuind să sufere
ceea ce asta îi rezervă, dar dacă este greşeală sau imprudenţă, oricât de
uşoară ar fi aceasta, reparaţiunea este datorată"33.
Deşi interpretarea teleologică este elocventă prin sine însăşi, vom
continua cu interpretarea gramaticală şi sistemică a art. 998-999 C. civ.
român/art. 1382-1383 C. civ. fr. Aceste texte de lege fac referire la
"greşeală" intenţionată sau la greşeala neintenţionată, cea din urmă
putând consta în "imprudenţă" sau "neglijenţă". Or, în interpretarea
autorilor care susţin teoria "culpei obiective", a încerca a explica când o
"anomalie comportamentală a individului, săvârşită în absenţa
conştientizării urmărilor prejudiciabile" 34 este comisă cu intenţie şi când
este comisă fără intenţie este un demers din faşă sortit eşecului, căci o
persoană fără discernământ nu are "atitudinea şi reprezentarea psihică a
faptei ilicite şi a urmărilor acestei fapte" pentru a putea analiza dacă fapta
săvârşită de aceasta este intenţionată sau comisă din neglijenţă ori
imprudenţă.
Pentru aceste motive deosebit de clare, nu putem decât să repudiem
aceste teorii, rezultând, aşadar, că indiferent de unghiul din care s-ar privi
mecanismul răspunderii delictuale pentru faptă proprie, aceasta este
fondată pe culpă35, fapta ilicită trebuind să fie săvârşită cu vinovăţie, de
către un făptuitor având "atitudinea şi reprezentarea psihică a faptei ilicite
şi a urmărilor acestei fapte". Cu alte cuvinte, nedreptatea, ilicitul trebuie
să fie conştient36, temeiul răspunderii constând în imputabilitatea faptei
ilicite37. Acestea fiind subliniate, ni se pare şocant faptul că, în ciuda
formulării art. 998-999 C. civ., trebuie în prezent să explicăm că
răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie este, într-adevăr,
subiectivă38.
§ 3. (Im)Posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie (art. 998-999 C. civ.) în sarcina unor persoane lipsite de
discernământ
6. Problema posibilităţii angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie a acestor persoane. 7. Alternativele victimei în vederea
despăgubirii. 8. Raţiunea art. 1368 Noul C. civ.
6. Problema posibilităţii angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie a acestor persoane. Având în vedere chestiunile discutate mai sus,
subsecvent se ridică următoarea problemă: ce se întâmplă în situaţia în
care o pagubă este cauzată de către o persoană fără discernământ 39, cum
ar fi un minor sub 14 ani ori o persoană pusă sub interdicţie (în sarcina
cărora subzistă o prezumţie relativă de lipsă a discernământului 40) sau o
persoană căreia în concret îi este abolit discernământul din cauze
neimputabile41? Poate fi angajată răspunderea delictuală pentru faptă
proprie a acestor persoane, pe temeiul art. 998-999 C. civ.?
Oricum, dezbaterea prezintă importanţă mai mult teoretică, căci în
practică va fi necesară aplicarea unei prezumţii simple judecătoreşti în
sensul lipsei discernământului persoanei puse sub interdicţie la momentul
săvârşirii faptei, prezumţie dedusă tocmai din faptul alienaţiei/debilităţii
mintale care a cauzat punerea sub interdicţie. În concluzie, în sarcina
ambelor categorii de persoane va subzista o prezumţie relativă a lipsei
discernământului, cu particularitatea că în cazul minorilor aceasta va fi de
natură legală, în timp ce în cazul persoanelor puse sub interdicţie
judecătoreasca prezumţia va avea o natură judiciară (art. 1203 C. civ.).
Noul Cod civil a tranşat problema, ambele categorii de persoane fiind
prezumate legal a fi lipsite de discernământ - art. 1366 alin. (1) Noul C.
civ.
Acestor persoane, datorită lipsei discernământul, le lipseşte "atitudinea şi
reprezentarea psihică a faptei ilicite şi a urmărilor acestei fapte", cu alte
cuvine faptele prejudiciabile săvârşite de aceste persoane nu sunt comise
cu vinovăţie.
Drept urmare, acestor persoane nu le poate fi angajată răspunderea civilă
delictuală pentru faptă proprie pe temeiul art. 998-999 C. civ. căci, în
sistemul actualului Cod civil, unde nu există discernământ, nu există nici
răspundere42 delictuală pentru faptă proprie43.
7. Alternativele victimei în vederea despăgubirii. Cu toate acestea,
imposibilitatea angajării răspunderii delictuale a celui lipsit de
discernământ nu face întotdeauna ca victima faptei ilicite să rămână
nedespăgubită. Victima va putea să solicite angajarea răspunderii
părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori 44 [art. 1000 alin.
(2) C. civ./art. 1372 alin. (1) Noul C. civ.], ori a cadrelor didactice şi a
meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) C. civ./art. 1372 alin. (1) Noul C.
civ.]. De asemenea, dacă autorul lipsit de discernământ este prepus,
victima va putea angaja răspunderea comitentului acestuia45 [art. 1000
alin. (3) C. civ./art. 1373 Noul C. civ.], răspundere a cărei angajare, şi în
actuala reglementare, nu este condiţionată de existenţa culpei
prepusului46, lipsa vinovăţiei acestuia din urmă influenţând doar
posibilitatea comitentului de a obţine câştig de cauză în acţiunea în regres
îndreptată împotriva acestuia47. După recenta cristalizare a doctrinei48 şi
jurisprudenţei49 franceze, rezultatul acestui proces a fost transpus şi în
doctrina de drept civil română, învederându-se cu această ocazie că
prevederile art. 1000 alin. (1), teza I din actualul C. civ. [corespondentul
identic al art. 1384 alin. (1) C. civ. fr.], nu reprezintă doar o formulă
introductivă cu caracter enunţiativ faţă de cazurile de răspundere specială
pentru fapta altuia consacrate în alineatele următoare, ci o consacrare a
unui principiu de răspundere civilă pentru fapta altuia 50. Fără a intra în
detalii, această formă de răspundere51 operează în situaţia în care nu sunt
îndeplinite condiţiile art. 1000 alin. (2), (3) sau (4), iar o anumită
persoană are obligaţia de "pază", la fel ca în ipoteza răspunderii pentru
lucruri, însă transpusă la o altă persoană52, cu anumite particularităţi
specifice53.
Din păcate, practica judiciară română a rămas tributară concepţiei clasice,
conform căreia culpa prepusului reprezintă o condiţie a angajării
răspunderii comitentului: a se vedea L. Pop, Tabloul general..., p. 172,
nota de subsol nr. 102 şi toată jurisprudenţa citată acolo.
8. Raţiunea art. 1368 Noul C. civ. Ce se întâmplă însă în condiţiile în care
victima nu poate angaja răspunderea civilă a unei alte persoane pentru
repararea prejudiciului cauzat de făptuitorul lipsit de discernământ?
Iată, aşadar, că aplicând prevederile art. 998-999 C. civ., făptuitorul nu-i
va putea fi angajată răspunderea pe acest temei, iar neexistând o altă
persoană căreia să-i poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, de
lege lata în sistemul actualului Cod civil, victima ar trebui să rămână
nedespăgubită.
Această consecinţă a preocupat doctrina cu multă vreme în urmă şi
constituie obiect de preocupare şi în zilele de astăzi, căci pot exista situaţii
în care "victima este nevoiaşă, iar iresponsabilul avut" 54.
Datorită acestor motive, unii autori au susţinut cu titlu de lege ferenda
necesitatea consacrării legislative "în viitorul Cod civil" a posibilităţii
angajării răspunderii făptuitorului, în raport de starea patrimonială a
părţilor55.
Aceasta este ratio legis a art. 1368 Noul C. civ. - să protejeze victima unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, atunci când aceasta nu poate solicita
angajarea răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a îl
supraveghea pe autorul lipsit de discernământ.
§ 4. Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei tezei răspunderii fără culpă în
funcţie de "posibilităţile patrimoniale"
9. Proiectul Codului civil din 1971. 10. Decizia nr. 175/1972 a fostului
Tribunal Suprem 11. Proiectul Codului civil din 2004. 12. Forma actuală a
art. 1368 Noul C. civ. Observaţii
9. Proiectul Codului civil din 1971. După cum am arătat mai sus,
posibilitatea cauzării unui prejudiciu unei "victime nevoiaşe de către un
iresponsabil avut" a fost observată acum multă vreme în doctrină 56.
Aşadar, prima iniţiativă legislativă în vederea soluţionării acestei probleme
a apărut în anul 1971, în cuprinsul Proiectul Codului civil elaborat, în
principal, de profesorul M. Eliescu, art. 345 reglementând posibilitatea
obligării subsidiare a autorului faptei păgubitoare, săvârşită în absenţa
totală şi neimputabilă a discernământului, la repararea prejudiciului
cauzat, dacă nimeni nu avea îndatorirea de a-l supraveghea ori
despăgubirea nu a putut fi obţinută de la cel obligat să-l supravegheze,
"dacă, ţinându-se seama de împrejurări, ar fi contrar regulilor de
convieţuire socială ca păgubitul să suporte singur paguba". Acel proiect de
Cod civil nu a mai fost însă adoptat, dar trebuie să remarcăm că
profesorul M. Eliescu s-a ferit să facă orice referire directă la "situaţia
patrimonială" a victimei sau a autorului faptei ilicite57.
10. Decizia nr. 175/1972 a fostului Tribunal Suprem. În anul 1972,
această formă de răspundere a persoanei fără discernământ a fost
admisă, chiar în lipsa unui fundament legal, în jurisprudenţa internă
printr-o decizie a fostului Tribunal Suprem, pe considerente de
"echitate"58, deoarece "ar fi contrar echităţii şi a regulilor de convieţuire
socială ca victima să suporte singură paguba, iar autorul material să nu
fie obligat măcar în parte să o repare, dacă are posibilităţi materiale,
ţinându-se seama de situaţia patrimonială (s.n. - S.G.) a părţilor din
proces"59. Această decizie a survenit în lipsa unui text similar art. 1368
Noul C. civ., şi în condiţiile în care art. 998-999 din actualul Cod civil
vorbesc expres de "acela din a cărui greşeală (s.n. - S.G.)" s-a cauzat
prejudiciul, chiar fostul Tribunal Suprem reţinând în cuprinsul motivării
hotărârii că "în principiu (sic!), numai faptele săvârşite din culpă pot
atrage răspunderea pentru prejudiciul cauzat".
Această teză a răspunderii fără culpă, în raport de posibilităţile
patrimoniale ale autorului faptei ilicite, a fost susţinută doctrinar timid
până la momentul acestei soluţii. Decizia Tribunalului Suprem din 1972 a
marcat o explozie unanimă de încurajări a acestei teze din partea autorilor
din doctrina de drept civil român60, ceea ce a constituit un stimulent
pentru practica judiciară61 consecutivă, angajându-se ulterior răspunderea
unor persoane lipsite de discernământ şi dispunându-se obligarea lor la
repararea prejudiciului în funcţie de "posibilităţile patrimoniale".
11. Proiectul Codului civil din 2004. În Proiectul Codului civil din 2004, art.
1107 reglementa "răspunderea subsidiară", care se circumscria situaţiei în
care "prejudiciul a fost cauzat de o persoană care, fiind lipsită de
discernământ, nu este răspunzătoare, iar nimeni nu avea îndatorirea de a
o supraveghea sau despăgubirea nu a putut fi obţinută de la cel obligat să
o supravegheze". În acest caz, "instanţa judecătorească, ţinând seama de
starea patrimonială a părţilor (s.n. - S.G.), poate obliga pe autorul
prejudiciului la o despăgubire echitabilă". Nici acest proiect de Cod civil nu
a intrat în vigoare.
12. Forma actuală a art. 1368 Noul C. civ. Observaţii. Actualmente, Noul
Cod civil a preluat această formă de răspundere subsidiară în cuprinsul
art. 1368 (supra nr. 1).
Deşi, incontestabil, susţinătorii acestei teze au fost bine intenţionaţi,
încercând a nu pune prejudiciul în seama victimei, în ceea ce ne priveşte
considerăm că aceste opinii exprimate în doctrină şi jurisprudenţa
aferentă sunt cel puţin discutabile atât din punct de vedere al
fundamentului juridic al răspunderii "subsidiare" de lege lata în sistemul
actualului Cod civil, cât şi, mai ales, pentru faptul că propune de lege
ferenda o soluţie care este vădit în contradicţie cu legea fundamentală -
Constituţia României. Această din urmă concluzie se răsfrânge şi asupra
textului art. 1368 Noul C. civ. (infra, nr. 31).
Nu în ultimul rând, n-ar fi de prisos să amintim contextul (în special
politic) în care a intervenit decizia Tribunalului Suprem nr. 175/1972,
"deschizătoarea" de drumuri a acestei teze ce actualmente se bucură de o
largă audienţă. În speţa respectivă, un minor sub 14 ani [în sarcina căruia
subzistă o prezumţie relativă de lipsă a discernământului - art. 25 alin.
(3) din Decretul nr. 32/1954] care nu avea reprezentant legal, însă avea
în schimb o situaţie materială foarte bună, a incendiat o suprafaţă de 18
hectare pădure ce aparţinea domeniului public al statului comunist. Faptul
că în respectiva perioadă apărea ca inadmisibil ca o persoană (avută) să
provoace o pagubă avutului patriei condusă de "mult iubitul conducător"
şi, cu toate acestea, să nu fie obligată la repararea prejudiciului este de
natură a genera rezonabila presupunere că aceste aspecte ar fi cântărit
mai mult în luarea deciziei de către fostul Tribunal Suprem, decât
argumentele de natură juridică care ar fi militat pentru neangajarea
răspunderii delictuale a autorului faptei ilicite.
Totuşi, înainte să ajungem la miezul problematicii (§10 - §12), vom face o
scurtă incursiune în analiza temeiul juridic al acestei forme de răspundere
în sistemul actualului Cod civil (§5), analizând succint temeiul şi
fundamentul răspunderii cuprinse în art. 1368 Noul C. civ. (§6),
continuând cu cercetarea modului de observare de către art. 1368 Noul C.
civ. a principiilor generale în materia răspunderii delictuale pentru faptă
proprie (§7), analizând succint şi prevederile elocvente existente în ceea
ce priveşte angajarea răspunderii "subsidiare" a celor lipsiţi de
discernământ în dreptul comparat (§8), concentrându-ne atenţia în
special pe dispoziţiile relevante ale dreptului francez, analiza art. 414-3 C.
civ. fr. apărând ca necesară, pentru a puncta cum a receptat dreptul civil
francez această formă de răspundere care se aproprie de art. 1368 Noul
C. civ. (§9).
§ 5. Problema (in)existenţei unui temei juridic al acestei forme de
răspundere în sistemul actualului Cod civil
13. Temeiul juridic al răspunderii delictuale "subsidiare". 14. Critica
acestei teorii. Observaţii
13. Izvorul juridic al răspunderii delictuale "subsidiare". Unii dintre autorii
care susţin posibilitatea obligării, în sistemul actualului Cod civil, a
persoanei lipsite de discernământ la repararea prejudiciului cauzat au
încercat să arate că această măsură ar putea fi fundamentată pe criteriul
unei "culpe obiective, sociale, fără imputabilitate" 62. Cum această soluţie
nu poate fi susţinută, căci fundamentul răspunderii civile delictuale pentru
faptă proprie este culpa în înţelesul acesteia de imputabilitate morală
(supra, nr. 5) doctrina ajunge la concluzia că această formă de
răspundere îşi are sursa pe terenul principiului echităţii 63.
14. Critica acestei teorii. Observaţii. Totuşi, trebuie să reamintim faptul că
echitatea nu este un izvor de drept. Izvorul de drept este legea, mai
concret art. 998-999 C. civ, care cere existenţa unei greşeli, a unei culpe
a autorului faptului ilicit. Astfel, cât timp legea solicită prezenţa
elementului imputabilităţii, juridic nu putem recunoaşte existenţa acestei
forme de răspundere fără culpă fundamentată pe "echitate", căci am face
o interpretare contra legem a prevederilor art. 998-999 C. civ, lucru de
neadmis. Doctrina sau jurisprudenţa nu pot să-şi aroge poziţia de
legiuitor, nici pozitiv, nici negativ, oricât de mult lipsa de reacţie sau
uneori iresponsabilitatea legiuitorului ne-ar putea face să dorim acest
lucru.
De aceea, o modificare a regulilor răspunderii delictuale putea fi efectuată
nu de doctrină sau de jurisprudenţă, ci numai şi numai de către
legiuitor64, iar cât timp acesta n-a intervenit, condiţia existenţei culpei în
cazul angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie nu s-a
eliminat65.
În ceea ce ne priveşte, chiar făcând abstracţie de opinia noastră că
"echitatea" nu poate modifica condiţiile răspunderii delictuale pentru faptă
proprie stabilite prin lege, nu ne putem abţine a sublinia că autorul
(iarăşi) cade într-o confuzie, aşa-zisa "echitate subiectivă" evocată ca
fundament al soluţiilor jurisprudenţiale pronunţate în trecut nu doar că
înlătură prevederile art. 998-999 C. civ., ci şi creează un nou regim al
răspunderii, răspundere care va fi angajată în funcţie de "situaţia
patrimonială a părţilor", ceea ce, în fond, constituie o instituire a "unui
sistem de reguli normative în paralel cu cele existente.
Pentru toate acestea, nu putem susţine angajarea răspunderii autorului
unui fapt ilicit prejudiciabil săvârşit fără vinovăţie nici pe temeiul "culpei
fără imputabilitate", nici pe tărâmul "echităţii".
Aşadar, trebuie să concluzionăm că sub imperiul actualului Cod civil, de
lege lata, făptuitorul lipsit de discernământ nu poate fi obligat la
repararea prejudiciului cauzat prin a sa faptă ilicită, căci nu are
"atitudinea şi reprezentarea psihică a faptei ilicite şi a urmărilor acestei
fapte", fapta săvârşită nefiind culpabilă.
Că este corect sau nu, echitabil sau inechitabil, este însă o altă discuţie,
care nu poate influenţa soluţia de lege lata în sistemul actualului Cod civil.
§ 6. Izvorul juridic al răspunderii "subsidiare" în Noul Cod civil
15. Legea - temeiul juridic al răspunderii civile delictuale "subsidiare" în
Noul Cod civil. Caracterele acestei forme de răspundere
15. Legea - izvorul juridic al răspunderii civile delictuale "subsidiare" în
Noul Cod civil. Caracterele acestei forme de răspundere. În această
situaţie, izvorul juridic al acestei forme de răspundere îl reprezintă legea,
mai exact art. 1368 Noul C. civ., astfel încât atunci când acest act
normativ va intra în vigoare, răspunderea "subsidiară" va fi angajată
persoanelor vizate de către această prevedere legală.
Resortul intim al acestei prevederi legale este, după cum putem deduce
din alin. (2) al aceluiaşi text, echitatea.
Este vorba de o răspundere delictuală pentru faptă proprie, răspundere de
sine-stătătoare, de natură obiectivă, fără culpă66 (infra, nr. 34).
§ 7. Analiza art. 1368 Noul C. civ. în raport de principiile generale ale
răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie
16. Art. 1368 Noul C. civ. trecut prin spectrul principiilor răspunderii
subiective pentru faptă proprie şi reparării integrale a prejudiciului
16. Art. 1368 Noul C. civ. trecut prin spectrul principiilor răspunderii
subiective pentru faptă proprie şi reparării integrale a prejudiciului. În
materia răspunderii delictuale pentru fapta proprie, fundamentul
răspunderii este culpa autorului faptului ilicit cauzator de prejudicii [art.
998-999 C. civ./art. 1357 Noul C. civ.].
De asemenea, unul dintre principiile de bază al răspunderii delictuale
pentru faptă proprie (şi al oricărei alte forme de răspundere civilă) îl
reprezintă repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei [art. 1385
Noul C. civ.].
Totodată, ca principiu general, prejudiciul cauzat se repară în natură, iar
dacă acest lucru nu este posibil, abia în subsidiar acesta se va repara prin
echivalent bănesc.
Astfel, trebuie să remarcăm că art. 1368 Noul C. civ. se dezice de aceste
principii enunţate mai sus, deoarece instituie o formă de răspundere
obiectivă, fără culpă, formă de răspundere în care nu este neapărat
necesar a se ţine cont de principiul reparării integrale a prejudiciului 67,
prejudiciu care întotdeauna se va repara, în tot sau parţial, prin "plata
unei indemnizaţii", chiar de-ar fi posibilă reparaţiunea în natură.
§ 8. Aspecte de drept comparat
17. Dreptul italian. 18. Dreptul elveţian. 19. Dreptul belgian. 20. Dreptul
german. 21. Dreptul canadian. Codul civil al provinciei Quebec. 22.
Dreptul francez. 23. Paralelă între dreptul francez şi art. 1368 Noul C. civ.
24. Observaţie
17. Dreptul italian. Reglementarea din cuprinsul art. 1368 Noul C. civ.
seamănă cu cea din dreptul italian. Astfel alin. (2) al art. 2047 Codice
civile dispune că "în cazul în care victima nu a putut obţine reparaţia de la
acela care era ţinut să-l supravegheze, judecătorul, în considerarea
situaţiei economice a părţilor, poate să oblige pe autorul pagubei la o
indemnizare echitabilă"68.
18. Dreptul elveţian. Posibilitatea angajării răspunderii civile a persoanelor
fără discernământ există şi în sistemul de drept elveţian 69, Codul federal
elveţian al obligaţiilor, în al său art. 54 prevede că "dacă echitatea o
impune, judecătorul poate condamna o persoană chiar lipsită de
discernământ la repararea totală sau parţială a pagubei pe care a cauzat-
o"70.
19. Dreptul belgian. Nici Codul civil belgian nu face notă discordantă de la
instituirea unei forme de răspundere civile a celor lipsiţi de discernământ,
art. 1386bis, introdus71 prin Legea din 16 aprilie 1935 arătând că "atunci
când o persoană care se află în stare de demenţă sau într-o stare de grav
dezechilibru mintal sau de debilitate mintală, ce i-a provocat o
incapacitate de control a acţiunilor sale, cauzează pagube altora,
judecătorul poate s-o condamne la despăgubirea totală sau parţială la
care acesta ar fi putut fi obligată dacă ea ar fi avut controlul actelor sale.
Judecătorul va statua potrivit echităţii, ţinând cont de circumstanţe şi de
situaţia părţilor"72.
20. Dreptul german. Codul civil german conţine o formă de răspundere
civilă "subsidiară", art. 829 din Bürgerliches Gesetzbuch (BGB) arătând
că73 "persoana care, într-unul din cazurile arătate la art. 823-826, prin
aplicarea art. 827-828 nu este trasă la răspundere pentru paguba cauzată
prin fapta sa, nu este mai puţin ţinută la reparaţie, dacă dezdăunarea nu
poate fi obţinută de la o terţă persoană răspunzătoare cu supravegherea
acesteia şi dacă circumstanţele echităţii o impun, în special ţinând cont de
situaţia părţilor, fără i se putea pune în pericol traiul zilnic sau îndeplinirea
obligaţiilor de întreţinere ce îi revin prin lege" 74.
21. Dreptul canadian. Codul civil al provinciei Quebec. Codul civil Quebec,
cel mai tânăr dintre cele analizate (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994) nu
prevede o astfel de formă de răspundere subsidiară. Art. 1457 alin. (2) C.
civ. Quebec arată că doar persoanelor cu discernământ le poate fi
angajată răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie. În consecinţă,
de principiu minorii şi persoanele a căror facultăţi mintale sunt abolite nu
vor răspunde pentru faptele săvârşite75, lipsa lor de discernământ fiind
asimilată unui caz de forţă majoră în sensul art. 1470 alin. (2) C. civ.
Quebec76. Cu toate acestea, doctrina şi jurisprudenţa canadiană arată că
"minorul care este în măsură sa aprecieze consecinţele faptelor sale,
indiferent de vârstă, va fi tratat ca o persoană care are discernământ şi va
fi obligat la dezdăunare"77. Pe de altă parte, persoana care supraveghează
o altă persoană lipsită de discernământ, ca titulară a autorităţii parentale
(1459 C. civ. Quebec) sau în temeiul art. 1460 C. civ. Quebec nu va fi în
principiu obligată să repare prejudiciul cauzat de aceasta din urmă, cu
excepţia situaţiei în cel care exercită supravegherea se face el însuşi
vinovat de dol sau culpa lata în această activitate (1461 C. civ. Quebec, in
fine78) ori fapta celui lipsit de discernământ "ar fi fost considerată ilicită
dacă aceasta ar fi avut discernământ" (1462 C. civ. Quebec 79).
22. Dreptul francez. Codului civil Napoleon de la 1804 i-a fost introdus
prin Legea nr. 68-5 din 3 ianuarie 1968 un nou articol, 489-2, care
dispunea80 că "acela care a cauzat un prejudiciu altcuiva, atunci când se
afla sub imperiul unei tulburări mintale, nu este mai puţin obligat la
reparaţie"81.
Menţionăm că, pentru a păstra forma originală a citatelor din doctrina
franceză sau a jurisprudenţei anterioare datei de 1 ianuarie 2009, vom
face referire, când va fi cazul, în continuare la art. 489-2 C. civ. fr.,
concluziile fiind însă evident aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce
priveşte art. 414-3 C. civ. fr.
23. Paralelă între dreptul francez şi art. 1368 Noul C. civ. Doctrina
română care a susţinut consacrarea expresă a tezei răspunderii fără culpă
"în funcţie de situaţia patrimonială a părţilor" în măsura în care nu poate
fi angajată răspunderea unei alte persoane ce avea obligaţia de a-l
supraveghea pe autorul faptei, a arătat82 că o astfel de reglementare n-ar
fi singura existentă în legislaţia statelor europene, exemplul dat fiind, în
special, al fostului art. 489-2 C. civ. fr.
Însă comparaţia făcută cu prevederile Codului civil francez este oarecum
înşelătoare, căci dispoziţiile corespunzătoare din acesta nu seamănă cu
ceea ce s-a propus de lege ferenda în doctrina română şi, corelativ, nici
cu transpunerea acestor propuneri în art. 1368 Noul C. civ. român.
Deoarece, ca aspect principal, în ceea ce priveşte legislaţia franceză, în
materia reparării prejudiciului, principiul aplicabil este cel al reparaţiei
integrale83, în timp ce în Noul Cod civil român repararea prejudiciului ţine
de "starea patrimonială a părţilor", raportată la "echitate".
24. Observaţie. Iată aşadar, că din principalele 6 sisteme de continental
law analizate, 5 adoptă, într-o formă sau alta, posibilitatea obligării unei
persoane fără discernământ la repararea prejudiciului. Din cele 5, aproape
toate se feresc să facă vreo referire directă la "situaţia patrimonială a
părţilor", doar cel italian conţinând o formulare referitoare la "situaţia
economică a părţilor". Să fie oare tăcerea celorlalte 4 sisteme de drept o
omisiune întâmplătoare sau un aspect insignifiant?
§ 9. Scurtă analiză a dispoziţiilor art. 414-3 C. civ. fr. (fostul art. 489-2 C.
civ. fr.)
25. Fundament. 26. Persoanele care cad sub incidenţa art. 414-3 C. civ.
fr. 27. Răspunderile la care se aplică. 28. Tulburare mintală. Noţiune. 29.
Observaţii
25. Fundament. Doctrina franceză prezintă controverse referitoare la
fundamentul răspunderii generate de prevederile art. 414-3. Pornind de la
premisele arătate anterior (supra, nr. 3 şi 4), unii afirmă că ar fi vorba de
o răspundere bazată pe aşa-zisa "culpă obiectivă"84. Curtea de Casaţie la
fel, continuând să se refere la culpă85, nerecunoscând existenţa a unei
forme de răspundere distincte şi obiective86 introdusă de noul text de
lege.
Într-o altă speţă [Cass. 1re civ., 17 mai 1982, Bull. civ. I, n. 177; Gazette
du Palais, 1983,I, p. 185, n. P. Jourdain] o societate de asigurări s-a
plâns Curţii de Casaţie că, inter alia, poliţa contractată anterior intrării în
vigoare a art. 489-2 C. civ. fr. care acoperea potenţialele daune cauzate
în conformitate cu art. 1382-1386 C. civ. francez, nu ar putea genera
obligarea societăţii la repararea unui prejudiciu provocat de asiguratul
lipsit de discernământ ulterior intrării în vigoare a textului de lege
introdus în anul 1968, deoarece acest aspect nu era previzibil pentru părţi
în momentul încheierii contractului, argumentându-şi în drept afirmaţia pe
art. 2 C. civ. fr. referitor la neretroactivitatea legii. Curtea de Casaţie,
după ce a reiterat că "art. 489-2 C. civ. fr. nu prevede nicio răspundere
particulară... " a respins recursul şi celelalte argumente ale societăţii.
În ciuda poziţiei majorităţii doctrinei franceze şi jurisprudenţei Curţii de
Casaţie franceze, unii autori, au arătat că în realitate art. 489-2 (actualul
414-3 C. civ. fr.) instituia o formă distinctă de răspundere civilă delictuală
de natură obiectivă87, fără culpă, întemeiată pe ideea de garanţie88.
Afirmaţia o considerăm corectă, căci cum altfel să se califice o răspundere
decât obiectivă în condiţiile în care ea se angajează în sarcina celor lipsiţi
de vinovăţie89?
26. Persoanele care cad sub incidenţa art. 414-3 C. civ. fr. Deşi introdus
în titlul din Codul civil referitor la protecţia juridică a persoanelor majore,
jurisprudenţa a decretat că acest text se aplică în cazul tuturor alienaţilor
mintali, fie ei majori90 sau minori91. Controversată este posibilitatea
aplicării art. 414-3 C. civ. fr. în sarcina minorilor a căror lipsă de
discernământ este datorată vârstei, căci textul de lege, făcând referire la
"tulburare mentală" şi sugerând implicit o anomalie, n-ar putea fi extins şi
în cazul minorilor de vârstă fragedă (infans), deoarece lipsa
discernământului acestora este naturală, firească92.
27. Corelaţiile cu formele de răspundere delictuală. Vorbind despre "acela
care a cauzat o daună altuia", este în afara discuţiei că art. 414-3 C. civ.
fr. vizează răspunderea pentru faptă proprie93.
Pe de altă parte, am văzut că exonerarea de răspundere a comitentului nu
poate fi determinată de lipsa discernământului prepusului 94, căci culpa
acestuia din urmă nu este o condiţie a angajării răspunderii comitentului 95
[art. 1384 alin. (5) C. civ. fr.]. Dacă se acceptă teza răspunderii obiective
a părinţilor întemeiată pe art. 1384 alin. (4) C. civ. fr., lipsa
discernământului făptuitorului sau a părinţilor este irelevantă din această
perspectivă96.
În schimb, doctrina franceză arată că textul nu poate fi extins şi la
răspunderea pentru lucrurile ce le avem sub pază, deoarece paznicul
juridic al lucrului "nu cauzează un prejudiciu altuia", ci lucrul său,
"comportamentul" lucrului său generează paguba97.
Deşi, interpretând gramatical textul art. 414-3 C. civ. fr., observaţia
autorului citat este justă, în realitate credem că discuţia trebuie purtată
într-un alt plan. Iresponsabilitatea autorului generează imposibilitatea de
a fi păzitorul juridic al unui lucru, deoarece noţiunea de pază presupune
ideea de "direcţie intelectuală", or prin esenţă o persoană fără
discernământ nu poate avea această putere de control 98. Din această
perspectivă, persoana lipsită de discernământ n-ar putea fi condamnată
pe temeiul răspunderii pentru lucruri, însă nici pe temeiul art. 414-3 C.
civ. fr. sau al art. 1384 alin. (1) C. civ. fr.
28. Tulburare mentală. Noţiune. Este în afara discuţiei faptul că textul are
în vedere maladiile mintale temporare sau permanente, precum şi
afecţiunile psihice pasagere. Întrebarea care s-a pus a fost dacă ar putea
fi incluse în sfera acestei noţiuni de "tulburare mentală" şi tulburările sau
afecţiunile de natură fizică care se află la originea unei pierderi de
conştiinţă99 (criză cardiacă, atac vascular, criză hipoglicemică, spasmofilie,
lipotimie etc.)? Răspunsul Curţii de Casaţie a fost, de această dată corect
şi în concordanţă cu litera legii, că nu100.
29. Observaţii. O privire asupra art. 414-3 C. civ. fr. era absolut necesară,
deoarece o parte din concluziile generate de acesta ar putea fi transpuse
mutatis mutandis şi în dreptul nostru, referitor la răspunderea vizată de
art. 1368 Noul C. civ. român. Pe de altă parte, nu toate opiniile majoritare
ale doctrinei şi soluţiile jurisprudenţiale din dreptul francez pot fi preluate
pret-a-porter, ci doar în urma unei temeinice analize în primul rând
pentru a verifica caracterul just al acestora şi, în al doilea rând, pentru a
stabili dacă acestea sunt compatibile cu prevederile similare din dreptul
intern.
Un studiu atent al doctrinei şi al jurisprudenţei franceze poate genera
impresia că acestea, cel puţin în materia răspunderii delictuale, în spiritul
justiţiei comutative, calcă subtil cu bună-ştiinţă peste lege, în special când
aplicarea unei prevederi legale apare ca fiind brutală sau injustă. Teoria
culpei "obiective", apărută ca o necesitate de a elimina posibilitatea
nedespăgubirii victimei în cazul săvârşirii unei fapte prejudiciabile de către
o persoană fără discernământ a determinat, asemenea unui joc de
domino, privirea fostului art. 489-2 C. civ., ca neinstituind o formă de
răspundere de sine stătătoare. Rezultatul acestor concepţii, conjugate: a
spune că un infans de 3 ani poate fi păzitorul juridic al unui lucru 101, a
statua că o persoană lipsită de discernământ a dat dovadă de o culpă
grosolană102 ori a angaja răspunderea civilă pentru faptă proprie (1382 C.
civ. fr.) a unui copil de 8 ani103 şi a spune în continuare că se bazează pe
culpă...
Temerile noastre referitoare la preluarea de-a gata a soluţiilor promovate
de dreptul francez nu par a fi fondate. Astfel, în faţa tuturor acestor
"tentaţii" şi în ciuda formulării foarte asemănătoare cu art. 414-3 C. civ.
fr. (fostul art. 489-2 C. civ. fr.) a autohtonului art. 1368 Noul C. civ., un
autor remarcă în mod corect că, art. 1368 Noul C. civ. instituie o formă de
răspundere de natură delictuală, "cu caracter obiectiv" 104.
Vom expune în cele ce urmează care sunt motivele pentru care noi
considerăm art. 1368 Noul C. civ. ca fiind în contradicţie cu legea
fundamentală (§ 9), analizând apoi în detaliu acest text de lege (§ 10),
prezentând câteva concluzii şi propuneri de modificare a Noului Cod civil
de lege ferenda (§ 11).
§ 9. Neconstituţionalitatea art. 1368 Noul C. civ.
30. Enunţarea problemei. 31. Discriminare pe criterii de avere. Starea
patrimonială a părţilor. 32. Dispoziţii constituţionale relevante
30. Enunţarea problemei. În ceea ce priveşte conformitatea cu Constituţia
României, primul alineat al art. 1368 nu prezintă absolut nicio contradicţie
cu legea fundamentală, neexistând niciun principiu care să împiedice, din
punct de vedere constituţional, ca legiuitorul să stabilească o formă de
răspundere pentru faptă proprie de natură obiectivă, fără culpă.
Al doilea alineat prezintă însă anumite aspecte asupra cărora o privire
este necesară.
Astfel, redactorii Noului Cod civil au preluat teza potrivit căreia persoana
fără discernământ poate să fie obligată la repararea prejudiciului în
funcţie de starea ei patrimonială, în măsura în care "nu poate fi angajată
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea".
În ceea ce ne priveşte, apreciem că este vorba de o neconstituţionalitate
«pe faţă», evidentă, fiind vorba de o discriminare105 bazată pe criterii de
avere.
31. Discriminare pe criterii de avere. Starea patrimonială a părţilor. Astfel,
deşi prin aplicarea textului se poate ajunge la soluţia în care autorul faptei
ilicite prejudiciabile să nu fie obligat la repararea prejudiciului, ţinându-se
seama de starea patrimonială a părţilor (e.g. autorul este relativ sărac, iar
victima dispune de resurse financiare deosebite - caz în care "echitatea"
nu impune obligarea autorului "sărac" la repararea prejudiciului) această
ipoteză nu ne interesează, căci în acest caz art. 1368 Noul C. civ. nu
produce efecte.
Ceea ce interesează este situaţia în care art. 1368 Noul C. civ. va produce
efecte. În acest din urmă caz, însăşi existenţa obligaţiei de reparare a
pagubei sau întinderea acesteia, după caz, va fi determinată de starea
patrimonială a părţilor.
Cu alte cuvinte şi într-o formulare directă, fără subtilităţi, făptuitorul va fi
obligat la repararea pagubei dacă dispune de resurse financiare. Dacă
răspunsul este afirmativ, atunci în funcţie de resursele de care dispune, se
va determina şi cuantumul obligaţiei de despăgubire 106.
În aceste condiţii, este evident că ceea ce influenţează aplicabilitatea art.
1368 Noul C. civ. este însăşi starea patrimonială a părţilor107. Or, cât timp
se instituie o diferenţă de tratament între persoane aflate în aceeaşi
situaţie (persoane lipsite de discernământ care au cauzat un prejudiciu),
diferenţă de tratament care nu se bazează pe o justificare obiectivă şi
rezonabilă, ci constă în diferenţierea acestor persoane pe criterii de avere
[art. 1368 alin. (2), ultima teză - "ţinându-se seama de starea
patrimonială a părţilor"] suntem de părere că art. 1368 Noul C. civ.
instituie o discriminare pe criterii de avere.
Pentru caracterul evident al discriminării vom da următorul exemplu:
două persoane lipsite de discernământ, dintre care una extrem de avută,
iar cealaltă în stare de insolvabilitate, cauzează împreună o faptă ilicită
prejudiciabilă unei terţe persoane cu o stare patrimonială obişnuită, medie
potrivit condiţiilor de trai. Într-o asemenea situaţie, se impune obligarea
celui avut la repararea (parţială sau nu) a prejudiciului cauzat de victimă
pe temeiul art. 1368 Noul C. civ., în timp ce în sarcina celui insolvabil nu
se impune angajarea răspunderii sale "subsidiare", căci el este insolvabil
iar victima are o situaţie patrimonială mult superioară, astfel încât
"echitatea" nu reclamă angajarea răspunderii delictuală a acestuia.
32. Dispoziţii constituţionale relevante. Art. 16 alin. (1) din Constituţia
României, republicată, dispune că "cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără
privilegii şi fără discriminări". Art. 4 alin. (2) din legea fundamentală
prevede că România "este patria comună a cetăţenilor săi, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere (s.n. - S.G.) sau de origine socială".
În doctrina de drept constituţional s-a evidenţiat că între art. 16 şi art. 4
alin. (2) din legea fundamentală nu există raporturi de ierarhie sau
raporturi ca cele dintre o normă generală şi una specială. Raportul dintre
aceste două texte de lege este un raport de corelaţie în cadrul unei
interpretări sistemice a textelor legii fundamentale 108, "art. 4 detaşându-
se ca având funcţia esenţială de a stabili criteriile de nediscriminare" 109,
însă într-un mod exemplificativ110.
Mai mult, dispoziţiile Constituţiei României trebuie interpretate prin filtrul
art. 20 din legea fundamentală, în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este
parte. Astfel, dispoziţiile art. 26 din Pactul Internaţional privitor la
Drepturile civile şi Politice arată că "toate persoanele sunt egale în faţa
legii şi au dreptul, fără nicio discriminare, la o egală protecţie în faţa legii.
În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să
garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace împotriva
oricărei discriminări îndeosebi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică şi orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere (s.n. -
S.G.), naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare".
Or, pe lângă faptul că se întemeiază pe acele criterii "faţă de care legea
interzice fondarea de diferenţe de tratament juridic"111, art. 1368 Noul C.
civ. rupe şi egalitatea civilă în ceea ce priveşte persoanele lipsite de
discernământ, căci, în cele din urmă, obligaţia de reparare a prejudiciului
va exista doar pentru cele acele persoane lipsite de discernământ mai
înstărite. Cu cât starea patrimonială a făptuitorului este mai precară,
factorul echităţii care ar reclama necesitatea angajării răspunderii
delictuale subsidiare scade direct proporţional112. Unui insolvabil, spre
exemplu, aproape niciodată nu-i va fi angajată răspunderea delictuală
"subsidiară"113, căci "echitatea" nu impune recurgerea la această măsură.
Luând în considerare toate aspectele discutate mai sus, nu putem decât
să conchidem că apreciem dispoziţiile art. 1368 alin. (2) Noul C. civ. ca
fiind neconstituţionale, nerespectând dispoziţiile legii fundamentale
cuprinse în art. 16, prin raportare la art. 4 alin. (2).
33. Analiza dreptului comparat. Ne-am întrebat anterior (supra, nr. 24)
dacă e o pură întâmplare faptul că din cele 5 principale sisteme de
continental law analizate care consacră teza răspunderii "subsidiare"
(belgian, elveţian, francez, german, italian), un număr de 4 dintre acestea
evită orice referire expresă la "situaţia patrimonială a părţilor" sau la alte
criterii referitoare la "situaţia economică" sau averea părţilor implicate.
Noi considerăm că omisiunea nu este întâmplătoare, ea fiind rodul unei
prudenţe manifestate de către legiuitorul sistemelor respective de drept.
Având în vedere că dreptul francez promovează soluţia reparării integrale
a prejudiciului, ne vom opri atenţia asupra restului celor 3 sisteme de
drept rămase care oferă o putere moderatoare judecătorului sau, în cazul
sistemului elveţian ori belgian, chiar suverană - discutabil dacă acest
aspect este oportun sau nu, însă cu certitudine nu este interzis.
Aşadar, Codul civil german (BGB) acesta arată că, de principiu, repararea
prejudiciului este integrală (autorul "nu este mai puţin ţinut la reparaţie"),
însă doar sub rezerva condiţionării acestei obligaţii de echitate, privind în
special asupra situaţiei părţilor şi fără ca, în niciun caz, a i se pune
făptuitorului în pericol traiul zilnic sau obligaţiile legale de întreţinere.
Codul federal elveţian al obligaţiilor permite judecătorului să condamne
făptuitorul la "repararea totală sau parţială a prejudiciului", în timp ce
Codul civil belgian, după ce afirmă acelaşi lucru, arată că judecătorul va
statua potrivit echităţii, ţinând cont de circumstanţe şi de situaţia părţilor.
Iată, aşadar, că, spre deosebire de prevederile din dreptul nostru, care
decretează prin art. 1368 Noul C. civ. ca fiind absolut obligatorie
observarea şi cercetarea "situaţiei patrimoniale a părţilor" pentru a se ţine
neapărat cont de aceasta ("ţinându-se seama" - formulare imperativă,
nicidecum permisivă) toate celelalte sisteme de drept analizate, tocmai
pentru a evita discuţii referitoare la diferenţa de tratament instituită pe
criterii de avere, evită să facă această referire, recurgând la formulări
neutre, dar sugestive ("în funcţie de situaţia părţilor" - sistemul german şi
cel belgian) sau chiar evitând a face orice referire la vreun criteriu de
determinare a stabilirii unei obligaţii de reparare totală sa parţială a
prejudiciului cauzat (sistemul elveţian).
Deşi, în aceste sisteme analizate, foarte probabil ca unul dintre aspectele
pe care judecătorul le va avea în vedere atunci când va analiza dacă
"echitatea" impune reparaţia prejudiciului şi conţinutul acestei obligaţii va
fi chiar starea patrimonială114 a părţilor115, totuşi acest aspect este o
problemă de facto de aplicare a legii, iar nu o problemă de jure ca a
sistemului legislativ român care consacra in terminis imperativul ţinerii
cont de starea patrimonială a părţilor. Deşi la fel de indezirabilă ca şi
discriminarea de jure, aplicarea de facto a unei diferenţe de tratament
fundamentată pe criterii de avere nu este susceptibilă să atragă cenzura
Curţii Constituţionale, doar actele normative putând fi declarate
neconstituţionale116. Pe lângă acest aspect, în virtutea aprecierii
(quasi)suverane garantate judecătorului de textul legal al răspunderii
"subsidiare" în sistemele analizate (belgian, elveţian, german), pot exista
cazuri în care magistratul nu cercetează situaţia patrimonială a părţilor, ci
are în vedere alte circumstanţe pentru a determina dacă conceptul
eminamente subiectiv al "echităţii" generează sau nu obligaţia de
reparare a prejudiciului, iar dacă răspunsul e afirmativ, cuantumul
reparării. În orice caz, spre deosebire de dreptul nostru, sistemele din
dreptul comparat analizate mai sus nu obligă magistratul a pronunţa o
hotărâre ţinând cont de averea participanţilor la judecată.
Conceptual, efectuarea unei discriminări printr-o hotărâre judecătorească
este categoric neavenită. De-a dreptul condamnabilă este în schimb
afirmarea ei şi obligarea magistratului la o analiză a averii părţilor
litigante, astfel cum o face art. 1368 Noul C. civ.117.
§ 10. Analiza art. 1368 Noul C. civ.
34. Răspundere de natură delictuală? 35. Persoanele vizate de art. 1368
Noul C. civ. 36. Lipsa discernământului. Condiţii. 37. Lipsa
discernământului. Tulburare a minţii. Observaţie. 38. Persoana faţă de
care există obligaţia de reparare a prejudiciului. 39. Imposibilitatea
angajării răspunderii persoanei care avea, potrivit legii, obligaţia de
supraveghere. Noţiune. 40. Cauzarea prejudiciului de către mai multe
persoane. Introducerea persoanelor lipsite de discernământ în ecuaţie.
Solidaritate. Regres. 42. Corelaţia cu restul formelor de răspundere
existente în Noul Cod civil. 43. Momentul evaluării stării patrimoniale. 44.
Autorul poate fi doar o persoană fizică. 45. Condiţiile angajării
răspunderii. 46. O privire mai atentă asupra art. 1368 Noul C. civ. Într-
adevăr echitate? 47. Observaţie
34. Răspundere? Spre deosebire de Proiectul Codului civil din 2004, text
care avea denumirea marginală "răspunderea subsidiară" şi făcea referire
in terminis la "obligarea" autorului prejudiciului la plata unei "despăgubiri
echitabile", Codul civil adoptat prin Legea nr.287/2009 nu mai foloseşte
aceşti termeni, ci utilizează ca denumire marginală sintagma "obligaţia
subsidiară de indemnizare a victimei", evitând folosirea termenului
"despăgubire" şi preferându-l pe acela de "indemnizaţie". Să fie acesta
semnul că, în realitate, art. 1368 Noul C. civ. n-ar consacra în realitate o
formă de răspundere118 civilă delictuală119? Cu atât mai mult cu cât Noul
Cod civil arată în al său art. 1165 că obligaţiile pot izvorî din contracte,
act unilaterale, gestiune de afaceri, îmbogăţire fără justă cauză, plată
nedatorată, faptă ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea
leagă naşterea unei obligaţii120 iar o privire asupra lucrărilor pregătitoare
ale Noului Cod civil arată că redactorii acestuia dinadins 121 au modificat
termenii textului de lege faţă de varianta Proiectului Codului civil din
2004. S-ar circumscrie, aşadar, art. 1368 Noul C. civ. acestui ultim izvor
al obligaţiilor dintre cele înşiruite de art. 1165 Noul C. civ.?
În ceea ce ne priveşte, răspunsul nu poate fi decât negativ. După cum
remarca un alt autor, această obligaţie de "indemnizare" se naşte ca
urmare a creării unui prejudiciu prin săvârşirea unei fapte ilicite 122,
existând raport de cauzalitate între cele două123.
Aşadar, izvorul obligaţiei de "indemnizare" este reprezentat nu de "orice
alt act sau fapt[...]", ci de o veritabilă faptă ilicită, în sensul art. 1165
Noul C. civ.
Diferenţele terminologice existente între art. 1107 a Proiectul Codului civil
din anul 2004 şi actualul art. 1368 (text cuprins în capitolul IV -
"răspunderea (s.n. - S.G.) pentru faptă proprie" - al titlului II din cartea a
V-a) a Noului Cod civil adoptat prin Legea nr.287/2009 nu pot determina
o altă soluţie, căci în final, autorul tot va fi "obligat" la plată (fie că ea se
numeşte "indemnizaţie", "despăgubire" sau într-alt fel) care va servi la
acoperirea totală sau parţială a prejudiciului victimei, deci va constitui
despăgubirea acesteia, răspunzând124, în cele din urmă, pentru prejudiciul
cauzat125.
În ceea ce ne priveşte, considerăm (şi) această opinie exprimată de
redactorii Noului Cod civil flagrant eronată. Însă, înainte de toate, actuala
formulare a art. 1360 alin. (2) Noul C. civ. este defectuoasă, nefiind
corelată cu prevederile art. 26 Noul C. pen., căci depăşirea limitelor
apărări înlătură răspunderea penală numai când aceasta depăşire este
urmarea "tulburării sau temerii" [art. 26 Noul C. pen.]. Aşadar, iată, că
potrivit formulării art. 1360 alin. (2) Noul C. civ. făptuitorul care ar
depăşi, chiar cu intenţie directă, limitele legitimei apărări, nefiind nici în
stare de temere şi nici tulburat, cu toate că răspunde din punct de vedere
penal, este totuşi "recompensat" de legea civilă pentru conduita sa prin
aplicarea unui tratament fondat pe "echitate". Aşadar, după redactorii
Noului Cod civil, un asemenea făptuitor ar răspunde penal, însă nicidecum
n-ar răspunde civil, fiind vorba de o "simplă regulă de echitate"(sic!)...Pe
de altă parte, din punct de vedere juridic acela care săvârşeşte fapta
cauzatoare de prejudicii prin depăşirea limitelor proporţionalităţii legitimei
apărării datorită tulburării sau a temerii este exonerat de răspundere
penală, fapta sa fiind săvârşită într-o cauză ce înlătură vinovăţia [art. 44
alin. (3) C. Pen.; art. 26 Noul C. pen.]. Aşadar, acestui făptuitor
răspunderea penală nu-i este înlăturată pe temeiul antijuridicităţii faptei,
aşa zisul "exces justificat de legitimă apărare" nefiind o cauză
justificativă, ci pe temeiul lipsei imputabilităţii penale a faptei [a se vedea
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 503-505]. Acest aspect presupune că fapta săvârşită
a bifat etapele premergătoare verificării acestei condiţii [pentru detalii, a
se vedea F. Steteanu, op. cit., pp. 333-334], în sensul că fapta este
prevăzută de legea penală şi este antijuridică, adică contrară exigenţelor
ordinii juridice [a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 469], cu alte cuvinte
ilicită. Aşadar, aşijderea cazului prevăzut de art. 1368 Noul C. civ., izvorul
obligării autorului prejudiciului cauzat în ipoteza vizată de art. 1360 alin.
(2) Noul C. civ. este reprezentat tot de o faptă ilicită. Cum între aceste
elemente (fapta ilicită şi prejudiciu) este necesar a exista un raport de
cauzalitate, iar fapta săvârşită este necesar a fi comisă cu intenţie ori din
culpă, în realitate şi în cazul art. 1360 alin. (2) este vorba (tot) de
angajarea unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie în
conformitate cu normele generale în materie [art. 1357 Noul C. civ.], doar
obligaţia de reparare a prejudiciului derogând de la principiul reparării
integrale a prejudiciului [art. 1385 alin. (1) Noul C. civ.]. În sensul
posibilităţii angajării răspunderii civile delictuale a făptuitorului, în
sistemul actualului Cod civil şi Cod penal, în cazul depăşirii limitelor
legitimei apărări [art. 44 alin. (3) C. pen.], răspundere fondată pe art.
998-999 C. civ., a se vedea Cas. II, decizia nr. 839/1937 în V. Papadopol,
I. Stoenescu, G.V. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Ed. de
Stat, Bucureşti, 1948, p. 172.
Aşadar, impresia pe care ne-o lasă aceste afirmaţii stând în spatele
modificărilor terminologice a unora din textele Noului Cod civil [art. 1360
alin. (2) sau art. 1368] faţă de varianta Proiectului de Cod civil din 2004
este că, de fiecare dată când redactorii viitorului Cod civil au avut dubii
dacă este oportun sau nu să reglementeze posibilitatea obligării unei
persoane care a cauzat prejudiciul într-o situaţie "specială" (lipsă a
discernământului ori depăşirea limitelor proporţionalităţii legitimei apărări
etc.), s-a preferat o fugă la adăpost de orice critică, îmbrăcând efectele
generate de textele de lege cu veşmântul cameleonic al noţiunii de
"echitate", reglementându-se posibilitatea obligării făptuitorului la o
despăgubire (sau, mă rog, indemnizaţie) echitabilă, în funcţie de varii
criterii mai mult sau mai puţin discutabile (de remarcat că, în ipoteza
vizată de art. 1360 alin. 2, legiuitorul - macar aici! - a evitat impunerea
obligaţiei judecătorului de a verifica situaţia patrimonială a părţilor pentru
a stabili cuantumul indemnizaţiei). În această ambianţă, în care unora din
formele de răspundere civilă le schimbăm terminologia susţinând că, în
realitate ar fi doar concretizări a noţiunii obscure de "echitate" s-ar putea
la fel de bine (şi la fel de eronat) susţine modificarea până şi a sedes
materiae a răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie [art. 1357
Noul C. civ.], propunându-se înlocuirea sintagmei conform căreia autorul
ar fi "obligat să îl repare" (prejudiciul; p.n. - S.G.) cu "nu este scutit să
indemnizeze victima", pentru că (nu-i aşa?), în cele din urmă însăşi
obligarea autorilor unei fapte ilicite prejudiciabile şi comise cu vinovăţie la
repararea prejudiciului este tot o expresie a unei "simple reguli de
echitate", căci ar fi "inechitabil" ca victima să rămână nedespăgubită...
În fine, până şi în sistemul juridic din care s-a preluat art. 1368 Noul C.
civ., părintele acestuia (respectiv art. 2047 C. civ. italian) este privit de
majoritatea covârşitoare a doctrinei ca instituind o formă de răspundere
civilă delictuală de natură obiectivă126, părerea conform căreia n-ar fi, în
realitate, vorba despre o formă de răspundere rămânând izolată 127.
35. Persoanele vizate de art. 1368 Noul C. civ. Textul legal arată că, în
anumite condiţii, lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul
prejudiciului de la plata unei indemnizaţii către victimă. Art. 1366 Noul C.
civ., prezumă relativ faptul că minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti
sunt lipsiţi de discernământ. Pe de altă parte, art. 1367 Noul C. civ., sub
denumirea marginală "răspunderea altor persoane lipsite de
discernământ", arată că lipsa discernământului mai poate proveni dintr-o
"stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus (pe autor; p.n.
- S.G.) în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale", cu condiţia
ca această stare să fie accidentală, iar nu provocată de către făptuitor -
caz în care i s-ar putea angaja răspunderea delictuală pentru faptă
proprie, reţinându-i-se o culpa remota [art. 1357 alin. (2) Noul C. civ.]
(supra, nr. 6, nota de subsol 39).
În concluzie, art. 1368 Noul C. civ. vizează 3 categorii de persoane:
minorii sub vârsta de 14 ani, interzişii judecătoreşti şi cei care în fapt sunt
atinşi de o tulburare a minţii care îi pune în imposibilitate de a
conştientiza urmările faptelor săvârşite (de pildă, alienaţii sau debilii
mentali încă nepuşi sub interdicţie128).
Spre deosebire de art. 414-3 C. civ. fr., art. 1368 Noul C. civ. român nu
poate da loc discuţiei din dreptul francez referitoare la posibilitatea
angajării răspunderii minorilor de vârstă fragedă (infans). Cât timp textul
Noului Cod civil nu face referire exclusiv la cei "atinşi de o tulburare
mintală", ci vorbeşte despre lipsa discernământului în genere, rezultă pe
cale de consecinţă că minorii, indiferent cât de fragedă este vârsta
acestora, vor intra sub incidenţa textului de lege.
Pe de altă parte, minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti sunt
prezumaţi relativ de către lege ca fiind lipsiţi de discernământ, în timp ce
în cazul celorlalte persoane este necesară administrarea de probaţiune în
sensul dovedirii "tulburării minţii", deoarece persoanele care au împlinit
vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie se bucură de o veritabilă
prezumţie de existenţă a discernământului129. De aceea, în ceea ce
priveşte această ultimă categorie de persoane, interesul dovedirii lipsei
discernământului nu aparţine victimei, ci făptuitorului, căci răspunderea
subsidiară prevăzută de art. 1368 Noul C. civ. este mai blândă decât cea
delictuală pentru faptă proprie de drept comun (art. 1357 Noul C. civ.),
victima având tot interesul ca răspunderea autorului să fie angajată pe
acest ultim temei, deoarece într-o atare ipoteză repararea prejudiciului va
fi guvernată de regula reparaţiei integrale [art. 1385 alin. (1) Noul C.
civ.], iar nu de "echitate" şi de averea părţilor cum s-ar întâmpla în
ipoteza răspunderii delictuale "subsidiare" [art. 1368 alin. (2) Noul C.
civ.].
36. Lipsa discernământului. Condiţii. Pentru ca lipsa discernământului să
fie de natură a atrage regimul răspunderii prevăzute la art. 1368 Noul C.
civ., în primul rând această lipsă trebuie să fie concomitentă cu fapta
ilicită prejudiciabilă şi, în al doilea rând, totală 130, căci doar astfel autorul
se poate afla în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale [art.
1367 alin. (1), in fine]. În cazul în care discernământul este alterat doar
parţial, răspunderea făptuitorului se va angaja în temeiul art. 1357 Noul
C. civ. - răspunderea delictuală pentru faptă proprie.
Discuţia referitoare la alterarea concomitentă şi completă a
discernământului la momentul săvârşirii faptei vizează în special categoria
persoanelor susceptibile de încadrare în prevederile art. 1367 alin. (1) ale
Noului C. civ., căci în ceea ce priveşte minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti prezumţia lipsei discernământului este totală şi subzistă pe
toată durata existenţei cauzei care generează prezumţia, până la
dispariţia acesteia prin împlinirea vârstei de 14 ani, respectiv ridicarea
interdicţiei judecătoreşti.
37. Lipsa discernământului. Tulburare a minţii. Observaţie. În afară de
minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti, legea mai face referire la o
categorie de persoane lipsite de discernământ131, şi anume acele persoane
care, în momentul săvârşirii faptei, se aflau într-o stare, chiar vremelnică,
de "tulburare a minţii care le-a pus în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei" [art. 1367 alin. (1), in fine Noul C. civ.].
Coroborând această prevedere legală cu art. 1368 Noul C. civ., rezultă din
analiza conjugată a acestor două texte de lege că nu se va putea 132
angaja răspunderea subsidiară a aceluia care săvârşeşte o faptă
păgubitoare sub imperiul unei tulburări de natură fizică 133 (criză cardiacă,
criză hipoglicemică, atac vascular, spasmofilie suferită pe fondul
hipocalcemii, lipotimie etc.) căci aceste stări nu reprezintă o "tulburare a
minţii" [art. 1367 alin. (1) Noul C. civ.]. Într-o atare ipoteză discuţia
răspunderii autorului faptei s-ar putea pune doar pe temeiul art. 1357
Noul C. civ., însă cum acestuia îi lipseşte vinovăţia134 - element al
răspunderii civile - nu i se va putea angaja răspunderea civilă delictuală
pentru faptă proprie.
A pari trebuie să admitem aceeaşi soluţie şi în cazul minorilor ori a
interzişilor judecătoreşti, deoarece în ipoteza cauzării unui prejudiciu ca
urmare a unei tulburări de natură fizică, lipsa prezumată a
discernământului acestor persoane este irelevantă, deoarece nu
respectivele carenţe de natură psihică au condus la producerea
prejudiciului.
38. Persoana faţă de care există obligaţia de reparare a prejudiciului.
Făcând vorbire despre lipsa scutirii a autorului "de plata unei indemnizaţii
către victimă (s.n. - S.G.)", este necesar a determina plaja persoanelor
faţă de care autorul lipsit de discernământ poate fi obligat la repararea
prejudiciului.
Deci, în fond, ce trebuie să înţelegem prin termenul "victimă"? De
exemplu, dacă un alienat mintal ucide o altă persoană, este evident că
aceasta din urmă este "victimă". Problema se pune însă în ceea ce
priveşte acele persoane aflate în întreţinerea celui decedat sau cărora
faptul decesului le-a pricinuit un prejudiciu. Sunt aceste persoane
considerate "victime", în sensul dispoziţiilor art. 1368 Noul C. civ.?
Din analiza prevederilor art. 1390 alin. (2) şi alin. (3) şi ale art. 1391 alin.
(2) rezultă că, în terminologia Noul Cod civil, noţiunea de "victimă" nu
este echivalentă cu aceea de "persoană prejudiciată"135. Aşadar, în optica
viitorului Cod civil, "victimă" este doar persoana prejudiciată de fapta
ilicită printr-o legătură cauzală directă, fiind excluse din această categorie
persoanele prejudiciate printr-o legătură cauzală indirectă 136.
De aceea, în exemplul de mai sus, "victimă" este doar persoana ucisă, iar
nu şi persoanele afectate printr-o legătură cauzală indirectă de decesul
victimei (soţie, părinţi, surori, copii minori aflaţi în întreţinerea victimei
etc.), persoane care nu vor putea solicita despăgubiri pentru propriile
prejudiciile suferite ca urmare a faptului decesului.
Pe de altă parte, prejudiciul cauzat de acţiunea de ucidere generează
naşterea în patrimoniul victimei a unei creanţe împotriva autorului. Pentru
componenta materială a acestor prejudicii, moştenitorii victimei au
calitate procesuală activă137 în a solicita autorului prejudiciului
indemnizarea138. În schimb, în ceea ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale
suferite de către victimă, art. 1391 alin. (4) a Noului C. civ. dispune
expres faptul că dreptul la despăgubire "nu trece la moştenitori". Cu toate
acestea, dacă acţiunea a fost pornită în timpul vieţii de către defunct,
erezii acestuia o pot continua [art. 1391 alin. (4), in fine].
39. Imposibilitatea angajării răspunderii persoanei care avea, potrivit
legii, obligaţia de supraveghere. Noţiune. Folosirea terminologiei de
răspundere delictuală "subsidiară" a persoanei lipsite de discernământ
este determinată de raţiunea faptului că obligarea acesteia la repararea
prejudiciului ar trebui să fie o măsură la care să se ajungă în ultimă
instanţă, reprezentând realmente "colacul de salvare" aruncat de legiuitor
victimei, pentru a evita ca aceasta să rămână nedespăgubită. Aceasta
este şi explicaţia condiţiei negative de aplicare a prevederilor art. 1368
Noul C. civ. - să "nu poată fi angajată răspunderea persoanei care avea,
potrivit legii, obligaţia de a-l supraveghea" pe autor. Aşadar, de fiecare
dată când angajarea răspunderii unei astfel de persoane este posibilă,
autorul lipsit de discernământ va fi scutit a indemniza victima.
În ceea ce priveşte răspunderea persoanei obligată la paza celui lipsit de
discernământ, este în afara discuţiei că textul art. 1368 Noul C. civ. are în
vedere răspunderea delictuală indirectă prevăzută de art. 1372 al
aceluiaşi act normativ139, însă considerăm că, a fortiori, răspunderea
delictuală subsidiară a autorului lipsit de discernământ nu va putea fi
angajată nici dacă celui obligat la supraveghere i s-ar putea angaja
responsabilitatea direct pe temeiul prevederilor art. 1357 ale Noului C.
civ. (răspundere delictuală pentru faptă proprie).
Folosirea sintagmei de imposibilitate "a angajării răspunderii" exprimă
limpede faptul că se are în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de
lege necesare pentru obligarea supraveghetorului la repararea
prejudiciului cauzat de cel lipsit de discernământ. Această noţiune folosită
de legiuitor nu trebuie să se confunde cu imposibilitatea de acoperire a
prejudiciului. De aceea, în situaţia în care, de exemplu, cel obligat la
vegherea celui lipsit de discernământ este insolvabil, răspunderea acestei
persoane "poate fi angajată", ceea ce exclude definitiv posibilitatea
obligării autorului faptei la indemnizarea victimei. Aceeaşi va fi soluţia şi
în cazul în care, de exemplu, persoana care avea obligaţia de
supraveghere a celui lipsit de discernământ decedează (cu sau fără erezi;
lăsând o moştenire solvabilă sau insolvabilă) ulterior cauzării de către
acesta din urmă a unei pagube, căci hotărârea judecătorească prin care
se angajează răspunderea supraveghetorului are un caracter declarativ,
coborând în timp până în momentul naşterii prejudiciului 140 [art. 1386
alin. (2) Noul C. civ.].
Ce se întâmplă însă în situaţia în care nu există o persoană obligată la
supravegherea persoanei lipsite de discernământ? După cum am arătat,
această condiţie a imposibilităţii angajării răspunderii civile a
supraveghetorului este o condiţie negativă a aplicării prevederilor art.
1368 Noul C. civ., existenţa unei astfel de persoane determinând evitarea
angajării răspunderii subsidiare a autorului lipsit de discernământ. Cât
timp nu există o persoană obligată la supraveghere, nu va putea fi evitată
angajarea răspunderii delictuale subsidiare a autorului, astfel încât acesta
va putea fi obligat la indemnizarea victimei.
O privire asupra lucrărilor premergătoare adoptării Codului civil ne arată
că aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, statuându-se expres în motivarea
reformulării textului în forma în care este cuprins astăzi în actul normativ
că "ipoteza imposibilităţii de angajare a răspunderii supraveghetorului o
include pe aceea a inexistenţei unui asemenea supraveghetor" 141.
Ce se întâmplă însă cu acele persoanele vizate de art. 1367 alin. (1), in
fine, care nu doar că nu au o persoană care "care, potrivit legii, să aibă
îndatorirea de a-i supraveghea", ci nici măcar nu au nevoie de o astfel de
persoană142? Sunt şi aceste persoane vizate de prevederile art. 1368 sau
angajarea răspunderii delictuale subsidiare ar avea un domeniu de
incidenţă restrâns doar în materia minorilor şi a interzişilor
judecătoreşti143?
Reiterând faptul că filtrul reprezentat de persoana obligată la
supraveghere, a cărei imposibilitate de angajare a răspunderii sau a cărei
inexistenţă este o condiţie negativă a angajării răspunderii subsidiare a
autorului lipsit de discernământ, condiţie a cărei îndeplinire este
susceptibilă să evite aplicarea dispoziţiilor art. 1368 Noul C. civ. în sarcina
autorului, conchidem că şi în sarcina oricăror alte persoane lipsite de
discernământ, în afara minorilor şi a interzişilor judecătoreşti,
răspunderea delictuală "subsidiară" poate fi angajată, neexistând niciun
impediment în acest sens.
40. Persoana care avea obligaţia, potrivit legii, de supraveghere.
Identificare. Art. 1368 Noul C. civ. după ce enunţă faptul că lipsa
discernământului nu scuteşte autorul faptei de plata unei indemnizaţii
către victimă, în considerarea caracterului subsidiar al acestei măsuri,
adaugă că această obligaţie va exista ori de câte ori nu se poate angaja
răspunderea persoanei "care avea, potrivit legii (s.n. - S.G.), îndatorirea
de a-l supraveghea".
Iată, aşadar, că evitarea angajării răspunderii subsidiare a autorului lipsit
de discernământ se poate realiza nu angajându-se răspunderea orişicărei
persoane obligată la supraveghere, ci doar a acelui supraveghetor care
avea "potrivit legii" această îndatorire; cu alte cuvinte, în vizor se află
doar persoanele care au o obligaţie de supraveghere de natură legală faţă
de cel lipsit de discernământ.
Potrivit art. 1372 Noul C. civ., obligaţia de supraveghere poate avea trei
surse: legea, convenţia părţilor sau hotărârea judecătorească. Textul art.
1372 este preluat după modelul art. 832 al Codului civil german (BGB),
acest din urmă text de lege arătând că persoanelor cărora le revine
obligaţia legală sau contractuală de a supraveghea un minor sau o altă
persoană a cărei stare fizică sau psihică necesită această supraveghere
este responsabilă de prejudiciul cauzat de aceste persoane 144. Proiectul
actualului Cod civil în forma adoptată de Senat constituia o transpunere
oarecum fidelă a art. 838 din BGB, arătând că izvoarele obligaţiei de
supraveghere pot fi fie de natură legală, fie de natură convenţională 145.
Redactorii Codului civil, pentru a delimita clar obligaţia legală de
supraveghere de cea stabilită prin hotărâre judecătorească, au ţinut să-şi
pună amprenta asupra textului, adăugând încă un izvor al obligaţiei de
supraveghere - obligaţia judiciară de supraveghere, astfel că actualul art.
1372 Noul C. civ. conţine o structură tripartită.
Este evident că această adăugire faţă de prevederile art. 832 BGB vizează
cu predilecţie persoanele a căror supraveghere se va exercita prin
instituirea tutelei, căci tutorele nu poate fi decât desemnat de către
instanţa de judecată, atât în ceea ce priveşte ocrotirea minorilor [art. 119
Noul C. civ.], cât şi în ceea ce priveşte ocrotirea interzişilor judecătoreşti
[art. 169 alin. (1) Noul C. civ.].
În ceea ce ne priveşte, demersul redactorilor Noului Cod civil îl
considerăm ca fiind inutil şi defectuos. Inutil, deoarece din dihotomia
obligaţie de supraveghere contractuală-legală, cea din urmă noţiune era
destul de suplă încât să cuprindă şi persoanele stabilite a exercita
supravegherea unei alte persoane printr-o hotărâre judecătorească, lucru
ce se întâmplă de altfel în dreptul german - tutorele are, în sensul art.
832 BGB, o obligaţie de supraveghere de natură legală 146. Defectuos, nu
pentru adăugarea în sine ce s-a efectuat, ci datorită necorelării acestei
modificări cu alte prevederi ce ar fi impus, la rându-le, revizuirea - ca, de
exemplu, art. 1368 Noul C. civ.
Astfel, raportat la prevederile art. 1372 Noul C. civ., obligaţie de
supraveghere de natură legală există în ceea ce priveşte supravegherea
minorilor de către părinţi [art. 493 Noul C. civ.]147. Pe de altă parte, strict
din punct de vedere teoretic, obligaţie legală de supraveghere ar mai
putea fi identificată faţă de acele persoane care au calitatea de prepus, iar
comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul acestora în
temeiul legii148.
Faţă de cei interzişi judecătoreşti şi faţă de acei minori puşi sub tutelă, în
terminologia art. 1372 Noul C. civ., obligaţia de supraveghere este
judiciară, avându-şi temeiul într-o hotărâre judecătorească.
Rezultă, în final, că sfera persoanelor vizate de art. 1368 Noul C. civ.,
respectiv "persoana care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea" pe autorul lipsit de discernământ este foarte restrânsă - din
punct de vedere practic doar părinţii având o astfel de obligaţie de natură
legală. Aşadar, în cazul minorilor aflaţi sub ocrotirea părinţilor, fie aceştia
din urmă fireşti sau adoptivi149, este obligatorie cercetarea posibilităţii
angajării răspunderii acestor persoane, urmând ca numai în situaţia în
care aceştia s-ar exonera de răspundere în conformitate cu prevederile
art. 1372 alin. (3) Noul C. civ., pe tapet să poată fi pusă discuţia angajării
răspunderii subsidiare a minorului lipsit de discernământ.
Care este însă situaţia categoriei persoanelor lipsite de discernământ faţă
de care există alte persoane obligate la supravegherea acestora, însă
această obligaţie are o natură contractuală sau judiciară?
Textul art. 1368 Noul C. civ. arată că, de principiu, autorul faptei ilicite
lipsit de discernământ "nu este scutit" de plata unei indemnizaţii către
victimă, afirmaţie incidentă de câte ori nu poate fi angajată răspunderea
persoanei obligată legal la supraveghere.
Rezultă aşadar per a contrario, că din punct de vedere teoretic, în cazul în
care supraveghetorul îşi exercită această activitate în temeiul unei
convenţii sau a unei hotărâri judecătoreşti, angajarea răspunderii
"subsidiare" a făptuitorului lipsit de discernământ (fie acesta minor,
interzis judecătoresc sau susceptibil a fi încadrat în sfera persoanelor
vizate de art. 1367 alin. (1) Noul C. civ.) nu va putea fi evitată, căci
acesta este scutit de repararea prejudiciului doar în situaţia în care se
poate angaja răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, obligaţia de
a-l supraveghea. Cum acei supraveghetori convenţionali sau judiciari nu
pot fi asimilaţi celor care exercită aceeaşi activitate în temeiul legii,
rezultă că răspunderea subsidiară a autorului faptei ilicite va putea fi
angajată direct pe temeiul art. 1368 Noul C. civ. chiar de-ar fi întrunite
condiţiile pentru a se angaja răspunderea celui care exercita
supravegherea în temeiul unei convenţii sau a unei hotărâri judecătoreşti.
41. Cauzarea prejudiciului de către mai multe persoane. Introducerea
persoanelor lipsite de discernământ în ecuaţie. Solidaritate. Regres. Art.
1382 Noul C. civ. declară solidar ţinute la repararea prejudiciului oricare
două sau mai multe persoane care "răspund pentru o faptă
prejudiciabilă", indiferent de forma de participare la cauzarea prejudiciului
şi indiferent de temeiul răspunderii acestora150 (autor, complice,
instigator; răspundere pentru lucruri, pentru faptă proprie, răspunderea
comitentului pentru prepus etc.), reglementându-se astfel un caz de
solidaritate pasivă legală.
150
Dispoziţie legală salutată de către un autor autohton, considerându-se
că este superioară reglementării cuprinse în art. 1003 al actualului C. civ.
A se vedea L. Pop, Reglementările Noului Cod civil cu privire la repararea
prejudiciului..., p. 15.
Simple în ceea ce priveşte raporturile dintre persoanele care au lucrat cu
discernământ la săvârşirea faptei ilicite, lucrurile se complică când o
persoană vizată de prevederile art. 1368 Noul C. civ. a conlucrat
împreună cu altă persoană cu discernământ la săvârşirea unui prejudiciu
sau dacă două persoane, ambele fără discernământ, au creat împreună o
pagubă. Aşadar, aceste persoane lipsite de discernământ au un regim al
răspunderii derogatoriu de la dreptul comun (supra, nr. 16 şi nr. 31, nota
de subsol nr. 106), însăşi existenţa obligaţiei de reparare a prejudiciului
depinzând de circumstanţe exterioare domeniului răspunderii delictuale,
respectiv de situaţia patrimonială a părţilor. Aşadar, în situaţia în care
situaţia patrimonială a părţilor nu impune obligaţia autorului faptei ilicite a
repara prejudiciului, subsecvent orice discuţie referitoare la caracterul
solidar al răspunderii este exclusă.
41.1. Cauzarea prejudiciului împreună de către mai multe persoane din
care cel puţin uneia îi poate fi angajată răspunderea pe temeiul art. 1368
Noul C. civ. Solidaritate. Dacă, în schimb, prejudiciul este cauzat de către
o persoană cu discernământ împreună cu o altă persoană fără
discernământ151, iar situaţia patrimonială a acesteia din urmă îi impune
angajarea răspunderii delictuale "subsidiare", în temeiul art. 1382 Noul C.
civ. răspunderea celor două persoane va fi solidară.
Afirmaţia este întemeiată pe faptul că, după părerea noastră şi a unui alt
autor152, art. 1368 Noul C. civ. instituie o formă de răspundere delictuală
(supra, nr. 34), iar art. 1382 Noul C. civ. face referire la acele persoane
care "răspund pentru o faptă prejudiciabilă", fără a opera deosebiri
suplimentare.
41.2. Cauzarea prejudiciului împreună de către două persoane lipsite de
discernământ cărora le poate fi angajată răspunderea pe temeiul art.
1368 Noul C. civ. Solidaritate. Şi în situaţia în care două persoane,
ambele aflându-se sub incidenţa art. 1368 Noul C. civ., săvârşesc
împreună o faptă ilicită şi prejudiciabilă, iar situaţia patrimonială a
fiecărora impune angajarea răspunderii lor subsidiare, răspunderea
acestora va fi tot una solidară, concluzie desprinsă tot din prevederile art.
1382 Noul C. civ.
41.3. Cauzarea prejudiciului de către o persoană lipsită de discernământ
având o persoană obligată la supravegherea acesteia în temeiul legii sau
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Solidaritate. Am subliniat anterior
că art. 1368 Noul C. civ. nu oferă posibilitatea înlăturării răspunderii
delictuale subsidiare a autorului lipsit de discernământ chiar şi în ipoteza
în care s-ar putea angaja răspunderea civilă a acelui supraveghetor care
exercită această activitate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau al
unei convenţii153 (supra, nr. 40). Cum, în această ipoteză,
supraveghetorul obligat convenţional sau judiciar la exercitarea acestei
obligaţii va răspunde în temeiul art. 1372 Noul C. civ., iar cel lipsit de
discernământ nu va putea evita angajarea răspunderii sale subsidiare,
rezultă că, raportat la art. 1382 Noul C. civ., şi răspunderea acestor
persoane ar fi tot una de natură solidară.
41.3.1. Privire asupra alin. (2) a art. 1372. Potrivit art. 1372 alin. (2),
răspunderea supraveghetorului subzistă "chiar în cazul când făptuitorul,
fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru faptă proprie". Să fie
aşadar acesta semnul că răspunderea supraveghetorului ar înlătura
răspunderea celui lipsit de discernământ? Considerăm răspunsul a fi
negativ, deoarece, în realitate, art. 1372 Noul C. civ. nu urmăreşte să
genereze imposibilitatea obligării celui lipsit de discernământ la repararea
prejudiciului, ci să accentueze, să puncteze ferm că răspunderea
supraveghetorului se angajează chiar şi în lipsa culpei făptuitorului, lipsa
vinovăţiei acestuia din urmă nefiind o cauză exoneratoare de răspundere,
iar sintagma referitoare la nerăspunderea făptuitorului "pentru faptă
proprie" vizează prevederile art. 1357 Noul C. civ.154, nicidecum cele ale
art. 1368 din cuprinsul aceluiaşi act normativ.
Aşadar, reiterăm faptul că răspunderea celui lipsit de discernământ şi a
supraveghetorului care şi-a asumat această obligaţie convenţional sau i-a
fost impusă judiciar va fi o răspundere de natură solidară.
41.4. Regresul între codebitori. Analiza art. 1384 alin. (1) Noul C. civ.
Potrivit art. 1384 alin. (1) Noul C. civ., "cel care răspunde pentru fapta
altuia (s.n. - S.G.) se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător (s.n. - S.G.) pentru prejudiciul cauzat". Această prevedere
legală constituie sedes materiae a acţiunii în regres, astfel încât cel
obligat, în temeiul art. 1372 sau al art. 1373 Noul C. civ. la repararea
prejudiciului cauzat de făptuitor se poate întoarce împotriva acestuia
pentru a recupera cota-parte din prejudiciu ce îi revine acestuia din urmă.
Aşadar, conform textului de lege, acţiunea în regres este imposibil a se
finaliza cu succes în situaţia în care autorul "nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat". Având în vedere că, în concepţia noastră, şi în sarcina
celui lipsit de discernământ poate fi angajată o răspundere civilă
delictuală de natură obiectivă întemeiată pe prevederile art. 1368 Noul C.
civ. (supra, nr. 34), rezultă că şi această persoană este susceptibilă a fi
"răspunzătoare", în sensul art. 1384 Noul C. civ. În consecinţă, atunci
când art. 1384 Noul C. civ. discută despre faptul că o anumită persoană
"nu este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat", textul de lege vizează
orice situaţie în care este imposibilă angajarea răspunderii făptuitorului
datorită neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în acest sens. Aşadar,
în cazul răspunderii prevăzute de art. 1368 Noul C. civ., cel lipsit de
discernământ "nu este răspunzător" în situaţia în care, spre exemplu,
prejudiciul este cauzat sub imperiul unei tulburări de natură fizică (supra,
nr. 37) ori în situaţia în acesta este cauzat de către făptuitor acţionând
sub imperiul legitimei apărări (art. 1360 alin. (1) Noul C. civ.), lipsind
aşadar caracterul ilicit al faptei. Cel lipsit de discernământ "nu este
răspunzător" nici în situaţia în care cauzează paguba într-una din cauzele
exoneratoare de răspundere prevăzute la art. 1351-1354, căci existenţa
unui asemenea eveniment înlătură raportul de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu (supra, nota de subsol nr. 123).
Aşadar, de fiecare dată când sunt îndeplinite condiţiile angajării
răspunderii delictuale subsidiare în sarcina celui lipsit de discernământ
(infra, nr. 45), iar persoana obligată în temeiul unei convenţii sau în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti nu se va putea exonera de
răspundere, dacă această din urmă persoană repară în integralitate
prejudiciul, se va putea îndrepta cu o acţiune în regres faţă de cel lipsit de
discernământ, căci şi acesta este "răspunzător" pentru prejudiciul cauzat.
Temeiul de drept al regresului este reprezentat de prevederile existente în
materia subrogaţiei legale prin plata creditorului [1596, lit. c) Noul C.
civ.], dispoziţiile Noului Cod civil arătând că "subrogaţia se produce de
drept în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii,
are interes să stingă datoria"155.
41.5. Raporturile dintre debitorii solidari. Soluţii teoretice posibile. În
exemplele expuse mai sus, în care o persoană în deplinătatea facultăţilor
mintale cauzează un prejudiciu împreună cu o altă persoană lipsită
discernământ (supra, nr. 41.1) ori aceasta din urmă cauzează o pagubă
având o altă persoană obligată la supravegherea sa în temeiul unei
convenţii sau a unei hotărâri judecătoreşti (supra, nr. 41.3), problema
raporturilor dintre aceşti debitori solidari trebuie analizată. Două pot fi
soluţiile pentru aceste ipoteze, niciuna pe deplin convingătoare.
Prima, susţinerea că în temeiul principiului generalibus specialia derogant,
raporturile dintre aceşti debitori solidari nu vor fi guvernate de prevederile
art. 1383 ale Noului C. civ., ci de regulile degajate din interpretarea
prevederilor art. 1368 alin. (2). Astfel, cum cel lipsit de discernământ va fi
obligat la indemnizarea victimei în funcţie de posibilităţile patrimoniale,
rezultă că faţă de persoana cu discernământ (coautor sau persoană
obligată la supraveghere în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti)
cuantumul obligaţiei de reparare a prejudiciului ce-i va incumba
supraveghetorului ori coautorului cu discernământ va fi determinat
scăzând din cuantumul total al pagubei suma la a cărei indemnizare va fi
obligată victima. Această soluţie prezintă inconvenientul că deturnează
forţat, pe cale de interpretare, dispoziţiile art. 1383 Noul C. civ.,
determinând aceste persoane să răspundă conform altor criterii decât cele
prevăzute de lege156.
În al doilea rând, având în vedere prevederile art. 1383 Noul C. civ., care
arată că "între cei care răspund solidar sarcina reparaţiei se împarte
proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului
ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această
participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate
împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea
prejudiciului", acestor dispoziţii ar trebui să li se facă o aplicaţie
corespunzătoare. Astfel, răspunderea celor ţinuţi solidar în exemplele de
mai sus se va partaja în funcţie de măsura participării la cauzarea
prejudiciului. Dacă această participare nu poate fi stabilită, sarcina
reparării prejudiciului se va împărţi în mod egal, fiind exclusă partajarea
obligaţiei de reparare a prejudiciului "potrivit cu intenţia sau gravitatea
culpei fiecăruia", deoarece în cazul persoanei lipsite de discernământ nu
se poate discuta despre intenţie ori culpă (supra, nr. 4). Această soluţie
nu este nici ea pe deplin satisfăcătoare deoarece, în final, determină
atragerea răspunderii celui lipsit de discernământ în conformitate cu
regulile dreptului comun, eludându-se prevederile art. 1368 Noul C. civ.
care instituie o formă de răspundere în funcţie de averea părţilor litigante,
derogatoriile de la normele dreptului comun.
În ceea ce ne priveşte, inconvenientul generat de către cea de-a doua
teorie nu face să o repudiem pe aceasta, considerând că în raport de
prevederile existente actualmente în Noul Cod civil, cea corectă este
prima teorie expusă, având mai puţine neajunsuri decât cea din urmă.
41.6. Raporturile dintre debitori solidari. Continuare. Exemple. Care va fi
însă soluţia în celălalt exemplu oferit, în care două persoane fără
discernământ cauzează împreună un prejudiciu, fiind întrunite condiţiile
art. 1368 Noul C. civ. pentru angajarea răspunderii subsidiare a
amândurora (supra, nr. 41.2)? Având în vedere că art. 1368 Noul C. civ.,
prin derogare de la art. 1385 alin. (1) Noul C. civ., instituie o formă de
răspundere pe criterii de avere în care repararea prejudiciului nu este
necesar a fi întotdeauna integrală, rezultă că, potrivit regulilor degajate
din prevederile art. 1368 Noul C. civ., instanţa va stabili cuantumul
obligaţiei de plată a indemnizaţiei către victimă separat în sarcina fiecărui
autor, "într-un cuantum echitabil", raportându-se la averea fiecărui
făptuitor în parte şi averea victimei. Însă, cum în conformitate cu art.
1382 Noul C. civ., cei doi făptuitori, fie ei lipsiţi de discernământ, sunt
ţinuţi "solidar la reparaţie", victima va putea pretinde oricăruia plata
cuantumului total al indemnizaţiei care i se cuvine, urmând ca raporturile
dintre debitori să fie ulterior reglate prin mecanismul acţiunii în regres.
Având în vedere că împărtăşim teoria conform căreia art. 1383 Noul C.
civ. nu este aplicabil în acest caz (supra, nr. 41.4), acela care a achitat şi
partea care se cuvenea a fi plătită de către celălalt făptuitor este îndrituit
să se îndrepte cu o acţiune în regres împotriva acestuia din urmă, în
vederea reechilibrării situaţiei patrimoniale a fiecăruia în conformitate cu
cele dispuse de către instanţa judecătorească157.
În situaţia în care prejudiciul este cauzat de către o persoană cu
discernământ împreună cu o altă persoană având facultăţile mentale
alterate (supra, nr. 41.1) soluţia va fi, în principiu, identică 158, cu
particularitatea că persoanei cu discernământ îi sunt aplicabile regulile
generale din materia reparării prejudiciului [art. 1385 alin. (1) Noul C.
civ.], iar nu regulile speciale desprinse din dispoziţiile art. 1368 Noul C.
civ. şi aplicabile categoriei persoanelor vizate de această din urmă
prevedere legală. Astfel, în timp ce făptuitorul lipsit de discernământ va fi
obligat la repararea prejudiciului în funcţie de "starea patrimonială a
părţilor", autorul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale îi va fi calculat
cuantumul obligaţiei de indemnizare a victimei scăzând din valoarea totală
a prejudiciului indemnizaţia datorată de către persoana lipsită de
discernământ159.
Acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul în care
făptuitorul lipsit de discernământ cauzează singur o pagubă, însă
persoana obligată la supraveghere în temeiul unei convenţii ori a unei
hotărâri judecătoreşti nu a reuşit să se exonereze de răspundere 160 în
condiţiile art. 1372 alin. (3). În situaţia în care victima îl acţionează în
judecată numai pe supraveghetor şi acesta este obligat la repararea
integrală a prejudiciului, ulterior acesta se poate îndrepta cu acţiune în
regres împotriva făptuitorului, căci prin repararea integrală a prejudiciului,
supraveghetorul s-a subrogat de drept în drepturile victimei [art. 1596,
lit. c) Noul C. civ.], fiind îndreptăţit să solicite angajarea răspunderii
delictuale subsidiare a celui lipsit de discernământ.
42. Corelaţia cu restul formelor de răspundere existente în Noul Cod civil.
O succintă privire asupra corelaţiei art. 1368 Noul C. civ. cu celelalte
forme de răspundere existente în Noul Cod civil este necesară, pentru a
putea avea o privire de ansamblu asupra răspunderii delictuale subsidiare
ce poate fi angajată în sarcina celor lipsiţi de discernământ.
42.1. Răspunderea delictuală pentru faptă proprie. Art. 1368 Noul C. civ.
permite angajarea răspunderii delictuale subsidiare pentru fapta proprie
ilicită a celui lipsit de discernământ, prin derogare de la prevederile art.
1357 ale Noului C. civ., culpa făptuitorului nemaifiind un obstacol
insurmontabil pentru obligarea acestei persoane la repararea
prejudiciului. Răspunderea autorului lipsit de discernământ se va angaja
întotdeauna pe temeiul art. 1368 Noul C. civ. (dacă sunt îndeplinite
condiţiile în acest sens - infra, nr. 45), acest text de lege instituind o
formă de răspundere de sine-stătătoare cu caracter obiectiv161, fiind
exclusă angajarea răspunderii celui lipsit de discernământ pe temeiul art.
1357 Noul C. civ., căci această din urmă prevedere legală face referire la
acela care cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită "cu
intenţie sau din culpă", deci cu vinovăţie.
42.2. Răspunderea părinţilor pentru copiii lor minori. În ceea ce priveşte
răspunderea părinţilor pentru copiii lor minori lipsiţi de discernământ,
răspundere înglobată în prevederile art. 1372 alin. (1) Noul C. civ., din
interpretarea prevederilor alin. (3) a aceluiaşi articol, rezultă că părinţii se
pot exonera de răspundere "numai dacă probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti" 162. Pe cale de
consecinţă, reiese că răspunderea părinţilor este una de natură obiectivă,
dovada lipsei acestora de culpă nefiind susceptibilă a le înlătura
răspunderea163. Exonerarea de răspundere acţionează strict pe terenul
cauzalităţii, prin dovedirea forţei majore, a faptei victimei ori a faptei
terţului164. În plus, expresia unei cauze speciale de exonerare a
răspunderii, părinţii pot dovedi îndeplinirea condiţiilor angajării
răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului
[art. 1374 alin. (1) Noul C. civ.]. Lipsa culpei minorului nu influenţează
angajarea răspunderii delictuale a părinţilor.
Posibilitatea angajării răspunderii părinţilor o înlătură pe cea "subsidiară"
ce s-ar fi putut angaja în sarcina minorului (supra, nr. 40).
42.3. Răspunderea vizată de art. 1372 Noul C. civ. Angajarea răspunderii
persoanei obligate la supravegherea autorului lipsit de discernământ în
temeiul unei convenţii ori a unei hotărâri judecătoreşti, răspundere
angajată pe temeiul art. 1372 Noul C. civ., nu este de natură să înlăture
posibilitatea de angajare a răspunderii subsidiare a celui lipsit de
discernământ (supra, nr. 40) căci această măsură este susceptibilă a fi
evitată doar atunci când există posibilitatea angajării răspunderii
delictuale a persoanei care avea obligaţia legală de supraveghere a celui
afectat de carenţe de ordin psihic.
Art. 1372 alin. (3) Noul C. civ. după ce arată că persoanele vizate de
acest text de lege îşi pot înlătura răspunderea dacă "dovedesc că nu au
putut împiedica fapta prejudiciabilă", subliniază mai apoi că dintre toate
persoanele vizate de alin. (1) a aceluiaşi articol, în cazul părinţilor şi a
tutorilor exonerarea de răspundere este posibilă numai "dacă ei probează
că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care
şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti",
cu alte cuvinte aceste persoane nu pot invoca lipsa lor de culpă pentru a-
şi evita angajarea răspunderii civile delictuale, răspunderea acestora fiind,
deci, obiectivă165. Din interpretarea teleologică şi per a contrario acestui
text de lege, prin omisiunea deliberată a includerii şi a altor persoane în
afara părinţilor şi a tutorilor în cuprinsul alin. (3) al art. 1372 Noul C. civ.
putem trage concluzia că răspunderea celorlalte persoane obligate la
supraveghere este una de natură subiectivă, fundamentul acestei
răspunderi fiind reprezentat de prezumţia de culpă166 aflată în sarcina
acestor persoane167.
42.4. Răspunderea comitentului pentru prepus. În ipoteza în care cel lipsit
de discernământ este prepus, lipsa discernământului acestuia nu scuteşte
comitentul168 de repararea prejudiciului169, căci răspunderea acestuia din
urmă este o răspundere autonomă170 şi independentă de culpa
prepusului171.
42.5. Răspunderea pentru lucruri şi pentru animalele ce le avem în pază.
În schimb, în situaţia în care prejudiciul este cauzat de lucrurile sau de
animalele persoanei lipsite de discernământ, aceasta din urmă nu va
putea fi obligată la repararea prejudiciului. În primul rând, deoarece
persoana lipsită de discernământ, neputând avea direcţiune intelectuală 172
şi neputând exercita independent "controlul" [art. 1377 Noul C. civ.]
asupra lucrului sau animalului, nu poate fi nici păzitorul juridic al
acestuia173 (supra, nr. 27) astfel încât este exclusă răspunderea acesteia
pe temeiul art. 1375-1376 Noul C. civ. În al doilea rând, deoarece art.
1368 Noul C. civ. arată că "lipsa discernământului nu îl scuteşte pe
autorul prejudiciului (s.n. - S.G.) de plata unei indemnizaţii către victimă".
Or, în ipoteza în care un lucru sau un animal al celui lipsit de
discernământ cauzează un prejudiciu, cel ale cărui facultăţi mentale sunt
alterate nu poate fi încadrat174 în categoria "autorului prejudiciului" de
care face vorbire art. 1368 alin. (1) Noul C. civ., fiind aşadar exclusă şi
posibilitatea angajării răspunderii subsidiare a celui lipsit de
discernământ175.
42.6. Răspunderea pentru ruina edificiului. În ceea ce priveşte angajarea
răspunderii persoanei lipsite de discernământ pe temeiul prevederilor art.
1378 Noul C. civ. referitoare la răspunderea pentru ruina edificiului,
existenţa sau inexistenţa discernământului titularului dreptului de
proprietate asupra construcţiei este indiferentă, iar incidenţa art. 1368
Noul C. civ. este exclusă din discuţie, căci răspunderea pentru ruina
edificiului se angajează întotdeauna în sarcina proprietarului 176, indiferent
de orice culpă a acestuia177 şi chiar dacă prejudiciului s-ar datora unei alte
persoane178. De aceea, unei persoane lipsite de discernământ titulară a
dreptului de proprietate asupra unui edificiu i se va putea angaja
răspunderea delictuală direct pe temeiul art. 1378 Noul C. civ. de fiecare
dată când prejudiciul este cauzat de ruina edificiului sau prin desprinderea
unor părţi din acesta, dacă au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un
viciu de construcţie. Aşadar, lipsa discernământului proprietarului
edificiului este indiferentă.
42.7. Răspunderea pentru căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
Concluziile exprimate mai sus în ceea ce priveşte răspunderea pentru
ruina edificiului sunt valabile, mutatis mutandis, şi în cazul răspunderii
prevăzute de art. 1379 Noul C. civ., text care statuează responsabilitatea
ocupantului unui imobil în cazul prejudiciilor create prin căderea sau
aruncarea din imobil a unui lucru. În vederea angajării răspunderii
delictuale pe temeiul art. 1379 alin. (1) Noul C. civ. nu este necesară
existenţa unei "direcţiuni intelectuale" asupra imobilului ocupat, fiind
suficientă simpla ocupare, chiar fără niciun titlu, a unui imobil. Este
aşadar vorba de o răspundere cu caracter de noutate faţă de actualul Cod
civil, de natură obiectivă, extrăgându-şi fundamentul din noţiunea de
garanţie.
43. Momentul evaluării stării patrimoniale. O altă discuţie născută de
prevederile art. 1368 Noul C. civ. este reprezentată de momentul în care
se va evalua situaţia patrimonială a părţilor, pentru a se stabili, în primul
rând, dacă echitatea impune angajarea răspunderii delictuale a autorului,
iar dacă răspunsul este afirmativ, subsecvent pentru a se stabili
cuantumul obligaţiei de indemnizare faţă de victimă. Cu alte cuvinte,
instanţă judecătorească învestită cu soluţionarea litigiului prin care
victima unei fapte ilicite şi prejudiciabile ar solicita angajarea răspunderii
delictuale subsidiare a făptuitorului va avea în vedere situaţia
patrimonială a părţilor din momentul pronunţării hotărârii sau se va
raporta la momentul producerii prejudiciului?
În acest sens, în lipsă unei prevederi derogatorii contrare, incidente sunt
dispoziţiile art. 1386 alin. (2) Noul C. civ. care statuează că "la stabilirea
despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel,
data producerii prejudiciului"179.
Având în vedere că art. 1368 Noul C. civ. nu prevede o altă modalitate de
stabilire a indemnizaţiei cuvenită victimei, hotărârea judecătorească,
având caracter declarativ, va cerceta starea patrimonială a părţilor de la
momentul producerii prejudiciului căci la stabilirea despăgubirii "se va
avea în vedere (s.n. - S.G.)" acest moment. Generalitatea formulării art.
1386 alin. (2) Noul C. civ. impune această concluzie, căci acesta nu face
referire doar la "stabilirea despăgubirii raportată la momentul producerii
prejudiciului", ci impune luarea în calcul a datei producerii prejudiciului,
pentru a stabili obligaţia de reparare. Or, a "avea în vedere" data
producerii prejudiciului înseamnă a ţine cont şi de alte aspecte
concomitente acestui moment, cum ar fi situaţia patrimonială a părţilor
din litigiu [art. 1368 alin. (2) Noul C. civ.].
44. Autorul poate fi doar o persoană fizică. În fine, remarcă superfluă, art.
1368 Noul C. civ. are în vedere doar posibilitatea angajării răspunderii
delictuale "subsidiare" a autorului persoană fizică.
45. Condiţiile angajării răspunderii. Sintetizând cele exprimate mai sus,
conchidem că, pentru a se putea angaja răspunderea delictuală subsidiară
prevăzută de art. 1368 Noul C. civ., trebuie îndeplinite multiple condiţii.
În primul rând, este necesar ca autor al faptei ilicite să fie un minor sub
14 ani sau un interzis judecătoresc cărora nu li s-a răsturnat prezumţia de
lipsă a discernământului ori o persoană care se afla într-o stare
neculpabilă de tulburare a minţii ce a pus-o în neputinţă de a-şi da seama
de urmările faptei sale [art. 1367 alin. (1) Noul C. civ.], în acest ultim caz
lipsa discernământului trebuind să fie totală şi concomitentă momentului
săvârşirii faptei prejudiciabile.
În al doilea rând, este necesar ca prejudiciul cauzat să nu fie urmarea
unei tulburări de natură fizică (criză cardiacă, atac vascular, criză
hipoglicemică, spasmofilie, lipotimie etc.).
În al treilea rând, dacă autorul faptei ilicite şi prejudiciabile este minor,
este necesar fie ca acesta să nu aibă părinţi fireşti ori adoptivi, fie, dacă
aceştia există, să nu le poată fi angajată răspunderea delictuală în temeiul
prevederilor art. 1372 C. civ. În restul situaţiilor, angajarea răspunderii
delictuale subsidiare a autorului lipsit de discernământ nu va putea fi
evitată, căci chiar de-ar exista o persoană obligată la supravegherea
acestuia şi chiar de-ar fi îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii
acesteia, o atare obligaţie i-ar incumba supraveghetorului cu un alt titlu
decât cel al unei obligaţii legale, astfel cum impune art. 1368 Noul C. civ.
pentru a determina evitarea angajării răspunderii delictuale subsidiare
celui lipsit de discernământ.
În al patrulea rând, este necesar ca angajarea obligarea autorului la
repararea prejudiciului să fie solicitată de către "victimă", în terminologia
Noului Cod civil, ori de către erezii victimei cărora li s-a transmis pe cale
succesorală aceste drepturi, exceptând prejudiciile de natură
nepatrimonială, acestea netransmiţându-se la succesori [art. 1391 alin.
(4), teza I], însă aceştia din urmă având posibilitatea de a continua
acţiunea pornită în timpul vieţii de către defunct [art. 1391 alin. (4), in
fine].
În al cincilea rând, este necesar ca situaţia patrimonială a părţilor, avere
evaluată la momentul producerii prejudiciului, să reclame angajarea
răspunderii delictuale subsidiare a făptuitorului. Într-un asemenea caz
indemnizaţia urmează a fi stabilită "într-un cuantum echitabil". Aprecierea
acestor aspecte este atributul suveran (şi subiectiv) al judecătorului
cauzei.
Fapta celui lipsit de discernământ trebuie180 să fie ilicită181, ceea ce
exclude posibilitatea angajării răspunderii sale delictuale pe temeiul art.
1368 Noul C. civ. în situaţia în care acesta cauzează un prejudiciu, de
pildă, în stare de necesitate182 sau în legitimă apărare. Este vorba de o
angajarea unei răspunderi delictuale subsidiare pentru fapta proprie.
Prejudiciul trebuie, potrivit dreptului comun, să fie cert şi nereparat 183.
Acesta, dacă sunt întrunite condiţiile necesare angajării răspunderii
subsidiare a autorului faptei ilicite, se va repara, în funcţie de echitate şi
averea părţilor, nu în natură (chiar şi când această reparaţie ar fi
posibilă), ci întotdeauna prin echivalent bănesc, prin "plata unei
indemnizaţii" (sic!), exceptând situaţia în care victima a decedat fără a
introduce acţiunea în repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat,
decesul acesteia determinând stingerea obligaţiei de indemnizare aflate în
sarcina autorului.
183
Pentru mai multe detalii, exemplificativ a se vedea M. Eliescu, op. cit.,
pp. 140 şi urm.; L. Pop, op. cit., pp. 212 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pp. 175 şi urm.
Între aceste două elemente este necesar să existe un raport de
cauzalitate184, de aceea în situaţia în care intervine unul dintre cazurile
exoneratoare de răspundere prevăzute la art. 1351-1354 Noul C. civ.,
posibilitatea angajării răspunderii delictuale subsidiare a autorului lipsit de
discernământ este exclusă.
Lipsa discernământului determină irelevanţa elementului vinovăţiei din
perspectiva angajării răspunderii delictuale pe temeiul art. 1368 Noul C.
civ. Dacă însă autorului faptei ilicite şi prejudiciabile i se poate imputa o
culpă, chiar levissima [art. 1357 alin. (2)] în cauzarea stării de lipsă a
discernământului185, angajarea răspunderii pe temeiul art. 1368 Noul C.
civ. este exclusă [art. 1367 alin. (2)], căci acest text de lege instituie o
formă de răspundere obiectivă, fără culpă.
46. O privire mai atentă asupra art. 1368 Noul C. civ. Într-adevăr
echitate? În esenţă, am arătat că resortul din spatele acestei prevederi
legale este reprezentat de necesitatea protejării victimei unei fapte ilicite
prejudiciabile împotriva posibilităţii acesteia de a rămâne nedespăgubită,
atunci când prejudiciul este cauzat de o persoană lipsită de discernământ
(căreia nu-i poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru faptă
proprie - supra, nr. 6), neputându-se angaja răspunderea unei alte
persoane pentru repararea pagubei (supra, nr. 8).
O privire atentă asupra art. 1368 Noul C. civ. face ca resortul din spatele
acestui text de lege, aşa-zisa "echitate", să fie zguduit din temelii.
Aşadar, urmărind să ofere o rezolvare legală în special situaţiei în care
prejudiciul a fost cauzat "unei victime nevoiaşe prin fapta unui
iresponsabil avut"186, art. 1368 Noul C. civ. nu rezolvă în totalitate
problemele ce se pot ivi în cazul cauzării unui prejudiciu unei victime
nevoiaşe de către un făptuitor cu o situaţie materială superioară. După
cum am văzut, textul de lege permite angajarea răspunderii subsidiare
doar în sarcina autorului cauzator al prejudiciului printr-o faptă ilicită
datorată unei "tulburări a minţii", iar nu sub imperiul unei tulburări de
natură fizică (criză cardiacă, criză hipoglicemică, atac vascular,
spasmofilie suferită pe fondul hipocalcemii, lipotimie etc.) - când va fi
imposibilă angajarea răspunderii delictuale subsidiare a acestuia (supra,
nr. 37). Iată, aşadar, că pot exista situaţii în care prejudiciul a fost cauzat
"unei victime nevoiaşe prin fapta unui cardiac avut" şi cu toate acestea
victima să rămână nedespăgubită, astfel încât redactorii Noului Cod civil
au ajuns exact la premisa pe care au încercat s-o evite (supra, nr. 8).
În al doilea rând, dacă, potrivit art. 1368 Noul C. civ., este "echitabil" în a
permite victimei să solicite compensarea prejudiciilor nepatrimoniale
cauzate de către un autor lipsit de discernământ, de ce este "mai puţin
echitabil" ca atunci când se produce decesul unei persoane (prejudiciul
nepatrimonial suprem) persoanele afectate de moartea persoanei
îndrăgite să se afle în imposibilitate de a solicita angajarea răspunderii
delictuale subsidiare a celui lipsit de discernământ, în viziunea Noului Cod
civil, aceste din urmă persoane nu sunt victime (supra, nr. 38)? 187
187
Din altă perspectivă, în condiţiile în care prejudiciul nepatrimonial
cauzat victimei nu se transmite mortis causa la erezii acesteia, pentru a
scăpa de rigorile echităţii art. 1368 Noul C. civ., făptuitorul lipsit de
discernământ ar trebui să-şi desăvârşească rapid opera, pentru ca victima
să decedeze şi discuţia referitoare la posibilitatea angajării răspunderii
sale subsidiare pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat să devină lipsită de
obiect.
În al treilea rând, dacă "echitatea" impune a evita nedespăgubirea
victimei, aceeaşi noţiune de "echitate" transpusă în prevederile art. 1368
Noul C. civ., determină ca răspunderea delictuală subsidiară a celui lipsit
de discernământ să fie angajată doar în situaţia în care nu poate fi
angajată răspunderea persoanei obligată în temeiul legii la supravegherea
celui ale cărui facultăţi mintale sunt alterate. Cum noţiunea de
imposibilitate de angajare a răspunderii nu se poate confunda cu aceea de
imposibilitate a reparării prejudiciului (supra, nr. 39), cât timp sunt
îndeplinite condiţiile răspunderii părinţilor pentru copiii lor minori,
indiferent de orice alte aspecte, răspunderea delictuală subsidiară a celui
lipsit de discernământ nu poate fi angajată. În aceste condiţii, de
exemplu, dacă autorul minor lipsit de discernământ dispune de o situaţie
materială prosperă, însă părinţii săi sunt insolvabili, victima nu va putea
solicita angajarea răspunderii delictuale subsidiare a minorului decât dacă
părinţii vor putea fi exoneraţi de răspundere în condiţiile art. 1372 alin.
(3) sau ale art. 1374 alin. (1) Noul C. civ. Aşadar, în această ipoteză
victima va putea urmări doar bunurile viitoare ale părinţilor minorului
lipsit de discernământ [art. 2324 alin. (1) Noul C. civ.], în măsura în care
aceste active patrimoniale vor exista şi valorificarea acestora va fi
posibilă. În caz contrar, victima ar rămâne, şi în acest caz, nedespăgubită.
În al patrulea rând, termenul de "răspundere subsidiară" (sau, dacă
redactorii Noului Cod civil preferă, de "obligaţie subsidiară de
indemnizare") nu-şi merită denumirea, deoarece art. 1368 Noul C. civ., în
loc să fie ultima linie de apărare în faţa posibilităţii de angajare a
răspunderii civile a unei persoane lipsite de discernământ, constituie, în
schimb, o veritabilă regulă de obligare a celui lipsit de discernământ la
plata unei sume de bani către victimă. Aşadar, în situaţia în care cel lipsit
de discernământ ar avea o persoană obligată în temeiul unei convenţii sau
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti la supravegherea acestuia şi chiar
de-ar fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a acestei
persoane, din punct de vedere teoretic acest aspect nu este de natură să
atragă evitarea angajării răspunderii delictuale a celui lipsit de
discernământ, căci o asemenea măsură este susceptibilă a fi evitată doar
atunci când există posibilitatea angajării răspunderii delictuale a persoanei
care avea obligaţia legală de supraveghere (supra, nr. 40). Doar într-o
singură ipoteză art. 1368 Noul C. civ. constituie, într-adevăr, o măsură
subsidiară, respectiv situaţia în care minorul lipsit de discernământ nu are
părinţi ori aceştia s-au exonerat de răspundere în condiţiile art. 1372 alin.
(3) sau ale art. 1374 alin. (1) Noul C. civ.
În al cincilea rând, compararea situaţiei materiale a părţilor de la
momentul cauzării prejudiciului, în conformitate cu prevederile art. 1386
alin. (2) Noul C. civ., este şi aceasta susceptibilă să genere situaţii pe care
cu siguranţă redactorii Noului Cod civil nu le-au dorit. Astfel, art. 1368
Noul C. civ. a instituit o răspundere în funcţie de avere, urmărind ca de
fiecare dată când făptuitorul este avut iar victima nevoiaşă, să determine
reechilibrarea acestei stări patrimoniale prin obligarea autorului la
repararea, în tot sau în parte, a prejudiciului cauzat. Pe de altă parte,
raportându-ne tot la prevederile art. 1386 alin. (2) Noul C. civ., acelaşi
art. 1368 Noul C. civ. poate determina situaţii în care autorul lipsit de
discernământ, ulterior cauzării prejudiciului, ajunge să aibă o situaţie
patrimonială mult superioară victimei şi, cu toate acestea, răspunderea sa
delictuală subsidiară să rămână neangajată. De pildă, dacă autorul este
insolvabil la momentul cauzării pagubei, iar victima dispune de resurse
materiale, comparaţia situaţiei patrimoniale a părţilor va genera concluzia
neangajării răspunderii delictuale subsidiare a celui lipsit de
discernământ188, astfel încât o eventuală îmbogăţire a acestuia din urmă
rămâne irelevantă - necesar este, conform art. 1386 alin. (2) Noul C. civ.
luarea în calcul a datei producerii prejudiciului (supra, nr. 43).
În al şaselea rând, distinct de orice aspect de constituţionalitate (supra,
nr. 31), criticabilă este şi viziunea strictă legiuitorului asupra acestei
forme de răspundere prin statuarea obligativităţii ("ţinându-se seama" -
formulare imperativă) judecătorului de a cerceta "starea patrimonială a
părţilor" litigante, pentru a se stabili dacă este necesară indemnizarea
victimei, iar dacă această măsură se impune, care va fi cuantumul acestei
despăgubiri. Obligarea judecătorului cauzei la această analiză
"haiducească" este neavenită, deoarece pot exista situaţii în care aşa-zisa
"echitate", ea înşişi şi indiferent de starea patrimonială a părţilor din
litigiu, n-ar impune angajarea răspunderii delictuale a autorului lipsit de
discernământ, însă prevederile art. 1368 Noul C. civ. se opun. De
exemplu, dacă o persoană lipsită de discernământ cauzează un prejudiciu
în coautorat cu o persoană sănătoasă din punct de vedere psihic, din
punct de vedere teoretic, prevederile art. 1368 Noul C. civ. nu scutesc
făptuitorul lipsit de discernământ de angajarea răspunderii sale delictuale
subsidiare, fiind necesară procedarea la compararea situaţiei patrimoniale
a acestuia cu situaţia patrimonială a victimei, căci această răspundere
subsidiară nu va fi angajată strict pe criterii de echitate, ci este musai ca
indemnizaţia să fie stabilită "într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama
de starea patrimonială a părţilor (s.n. - S.G.)"! Aşadar, dacă autorul este
avut, iar victima nevoiaşă, indiferent de alte aspecte colaterale, este
esenţialmente necesar să se angajeze răspunderea delictuală subsidiară a
autorului lipsit de discernământ, abia subsecvent acestei angajări a
răspunderii indemnizaţia urmând a fi stabilită "într-un cuantum echitabil".
Chiar dacă ne-am pune în pielea legiuitorului şi, contrar concepţiilor
noastre (infra, nr. 50), am dori dinadins să creăm o răspundere pe criterii
de avere, tot n-ar fi fost necesară impunerea obligaţiei judecătorului de a
cerceta situaţia patrimonială a părţilor, căci o simplă referire la "echitate"
ar fi fost îndestulătoare şi ar fi permis ca în exemplul de mai sus, în
situaţia în care coautorul cu discernământ ar fi reparat prejudiciul, să se
evite angajarea răspunderii delictuale subsidiare a celui lipsit de
discernământ.
În al şaptelea rând, nici instituirea unei obligaţii de a repara prejudiciul
întotdeauna prin forma reparaţiei prin echivalent nu este o soluţie
sustrasă oricăror critici. În măsura în care se dorea posibilitatea obligării
autorului lipsit de discernământ la repararea pagubei nu exista niciun
raţionament care să împiedice ca repararea prejudiciului să se efectueze
în conformitate cu regulile generale în materie - în principiu, prejudiciul
reparându-se paguba în natură, iar în subsidiar, prin echivalent bănesc
[art. 1386 alin. (1) Noul C. civ.]. Aşadar, şi acest aspect poate fi sursa
unor consecinţe nedorite, căci pot exista situaţii în care reparaţia în
natură este posibilă şi chiar urmărită de către victimă, însă redactorii
Noului Cod civil s-au opus. De pildă, dacă autorul lipsit de discernământ
distruge victimei o vază rară chinezească, însă acelaşi autori deţine în
posesie un exemplar identic, victima nu va putea solicita autorului să
procedeze la repararea prejudiciului în natură prin predarea respectivului
exemplar, căci art. 1368 Noul C. civ. permite numai obligarea celui lipsit
de discernământ la "plata unei indemnizaţii", într-un "cuantum echitabil",
dacă averea făptuitorului raportat la averea victimei impune această
măsură.
În aceste condiţii, a identifica vreo urmă de echitate în toate aceste
consecinţe generate de art. 1368 Noul C. civ. este un demers din faşă
sortit pieirii. În loc a studia cu atenţie corelaţia art. 1368 Noul C. civ. cu
alte prevederi existente în acelaşi act normativ, precum şi consecinţele
formulării textului lege în forma existentă în prezent, redactorii Noului Cod
civil au peticit rapid problema. Aşadar, s-au preluat trunchiat prevederile
art. 2047 C. civ. italian în cuprinsul art. 1368 Noul C. civ., adăugându-se
inutil şi defectuos (supra, nr. 40) sintagma "potrivit legii". În egală
măsură, în aceeaşi notă s-a procedat şi cu dispoziţiile art. 832 BGB,
adăugându-se şi la acestea prevederi un nou tip de sursă a obligaţiei de
supraveghere, respectiv obligaţia de supraveghere ce-şi are temeiul "într-
o hotărâre judecătorească", produsul finit fiind reprezentat de prevederile
art. 1372 alin. (1) Noul C. civ. Această din urmă adăugire la prevederile
art. 832 BGB n-ar fi fost neapărat criticabile în sine, însă necorelarea
acestor două modificări a unor texte preluate din două sisteme de drept
diferite este, în schimb, condamnabilă.
Aşadar, în final, toate aceste aspecte atrag consecinţa că art. 1368 Noul
C. civ., menit să ofere un răspuns anumite situaţii ce se putea întâlni în
sistemul Codului civil de la 1864 (supra, nr. 8), generează mult mai multe
consecinţe inechitabile decât aspectele pe care le rezolvă.
47. Observaţie. În ceea ce ne priveşte, art. 1368 Noul C. civ. reprezintă o
excepţiile de la dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea
delictuală pentru faptă proprie [art. 1357 Noul C. civ.], căci instituie o
formă de răspundere delictuală pentru faptă proprie ce derogă de la
regulile dreptului comun în materie conform cărora răspunderea pentru
faptă proprie este fondată pe culpă. Or, cum exceptio est strictissimae
interpretationis, şi modalitatea noastră de a privi această formă de
răspundere s-a grefat pe acest principiu. În altă ordine de idei,
prevederile art. 1368 Noul C. civ., totalmente clare din punct de vedere
gramatical, nu pot fi extinse în contra literei legii, căci chiar cu inechităţile
pe care acesta le produce, totuşi suntem în faţa unui text de lege a cărei
ignorare sau modificare nu este posibilă a fi efectuată decât de legiuitor.
În fine, în contra curentului deja tot mai puternic 189 şi în contra însăşi a
celor dorite de legiuitor (supra, nota de subsol nr. 121), am argumentat
(supra, nr. 34) care sunt motivele pentru care noi considerăm că art.
1368 Noul C. civ. instituie o formă de răspundere delictuală subsidiară
pentru faptă proprie. În orice caz, majoritatea covârşitoare a criticilor
formulate în prezentul studiu nu sunt afectate de această calificare; chiar
împărtăşindu-se opinia contrară cum că art. 1368 Noul C. civ. n-ar institui
o formă de răspundere civilă, considerăm că observaţiile noastre ar
rămâne în continuare valabile (supra, nr. 46).
În concluzie, paradoxal sau nu, art. 1368 Noul C. civ. deşi se
fundamentează pe ideea de "echitate", el însuşi este de prea multe ori în
contradicţie cu această noţiune.
§ 11. Scurte concluzii
48. Premisă. 49. Situaţii posibile de lege ferenda. 50. Optarea pentru
păstrarea unei forme de răspundere fără culpă sau pentru eliminarea
acesteia. 51. Propuneri de lege ferenda necesare a fi luate în calcul în
cazul în care se doreşte păstrarea art. 1368 Noul C. civ. 52. Reformularea
art. 1368 Noul C. civ. în măsura în care se doreşte păstrarea acestei
forme de răspundere. Propunere de lege ferenda
48. Premisă. Aşadar, art. 1368 Noul C. civ., apărut ca să rezolve anumite
probleme, generează chiar mai multe decât cele preexistente acestuia,
astfel că actualmente în materia răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie există prea multe anormalităţi: răspundere în funcţie de avere;
fundamentul echităţii care generează situaţii totalmente flagrant
inechitabile; răspundere delictuală pentru faptă proprie atât subiectivă
[art. 1357 Noul C. civ.] cât şi obiectivă [art. 1368 Noul C. civ.].
49. Situaţii posibile de lege ferenda. Aşadar, conceptual, de lege ferenda,
ar fi posibile mai multe soluţii:
49.1. Abrogarea art. 1368 Noul C. civ. Pentru a se păstra concepţia
clasică referitoare la răspunderea delictuală pentru faptă proprie, care s-a
fondat încă de la originile sale exclusiv pe culpă, s-ar putea susţine
abrogarea art. 1368 Noul C. civ. ca fiind incompatibil cu domeniul
răspunderii delictuale pentru faptă proprie, care şi în prezent (de fapt,
până la intrarea în vigoare a art. 1368 a Noului C. civ.) este fundamentată
în esenţa sa pe culpă (supra, nr. 5). Această soluţie a fost adoptată şi de
legiuitorul canadian, Codul civil Quebec, intrat în vigoare extrem de recent
(în anul 1994), necunoscând o astfel de formă de răspundere a celui lipsit
de discernământ (supra, nr. 21).
49.2. Adoptarea modelului dreptului francez - reparare integrală a
prejudiciului. Într-o asemenea situaţie, din punct de vedere practic,
aproape că s-ar unifica regimul răspunderii persoanelor cu discernământ
cu acela al persoanelor fără discernământ sau care comit o faptă ilicită
într-un caz concret în care acestor făptuitori le lipseşte culpa - element al
răspunderii. Într-o asemenea abordare, pot exista situaţii în care cerinţa
condiţiei vinovăţiei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile ar exista practic
doar în teorie, căci răspunderea urmează să fie angajată indiferent de
existenţa sau inexistenţa culpei acestuia. De pildă, dacă dintru început nu
vom avea o persoană care, potrivit legii "avea obligaţia de a-l
supraveghea" pe autor190, analiza culpei autorului devine inutilă, căci
răspunderea delictuală a acestuia oricum se va angaja, fiind obligat la
repararea în integralitate a prejudiciului cauzat. Singurul efect al efectuării
probei existenţei culpei autorului este teoretic şi lipsit de semnificaţie
practică - angajarea răspunderii pe temeiul art. 1357 Noul C. civ. în cazul
existenţei elementului vinovăţiei, or pe temeiul art. 1368 Noul C. civ. în
cazul lipsei respectivului element. Astfel, deşi în drept, cerinţa culpei ar fi
enunţată în cuprinsul art. 1357 Noul C. civ., putea identifica situaţii în
care analiza aceste condiţii este inutilă, astfel încât vom ajunge la o
răspundere delictuală pentru faptă proprie de natură obiectivă.
49.3. Păstrarea primei teze a alin. (2) al art. 1368 Noul C. civ. şi,
corelativ, eliminarea frazei "ţinându-se seama de starea patrimonială a
părţilor". La această soluţie s-a oprit legiuitorul belgian, cel german şi cel
elveţian.
O asemenea soluţie i-ar da o putere suverană judecătorului de a aprecia
proporţia în care autorul faptei ilicite şi prejudiciabile va fi obligat la
repararea prejudiciului.
50. Optarea pentru păstrarea unei forme de răspundere fără culpă sau
pentru eliminarea acesteia. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
păstrarea primei teze a alin. (2) a art. 1368 Noul C. civ. şi, corelativ,
eliminarea frazei referitoare la starea patrimonială a părţilor nu reprezintă
o soluţie pe deplin satisfăcătoare. Deşi, în drept referirea la "situaţia
patrimonială a părţilor" va fi făcută dispărută, în fapt tocmai acesta va fi
primul criteriu pe care îl va analiza judecătorul, chiar fără să o spună,
atunci când nu va exista o altă persoană care să răspundă pentru
prejudiciul cauzat victimei191. Or, ceea ce noi am criticat este faptul că nici
în drept, şi, cu atât mai mult, nici în fapt, nu pot exista discriminări
bazate pe criterii de avere (supra, nr. 31). Acesta este motivul pentru
care nu putem împărtăşi această soluţie, deoarece cu certitudine va avea
un efect echivalent cu păstrarea art. 1368 alin. (2) în forma actuală, însă
în fapt.
Aşadar, iată-ne forţaţi a opta între două soluţii radicale, diametral opuse:
răspunderea integrală obiectivă, fără culpă a autorului faptei ilicite sau
imposibilitatea angajării răspunderii civile a acestuia.
Ultima soluţie pare oarecum "tradiţională" dreptul civil român, reticent
prin definiţie la modificarea instituţiilor sale fundamentale. De altfel, de la
adoptarea Codului civil de la 1864 şi până în anul 1972 (momentul
pronunţării deciziei respective a fostului Tribunal Suprem 192 - adică mai
bine de un secol) nu mulţi autori au remarcat şi susţinut cu tărie faptul că
lipsa posibilităţii angajării răspunderii delictuale a unei persoane care a
săvârşit o faptă prejudiciabilă neculpabilă ar atrage o flagrantă injustiţie.
Pe de altă parte, în practică sunt destul de rare193 situaţiile în care nu se
va putea angaja răspunderea unei alte persoane pentru prejudiciul cauzat
de autor, fie această răspundere indirectă sau întemeiată pe dispoziţiile
răspunderii delictuale pentru faptă proprii.
Pe de alte parte însă, prima soluţie ar fi radicală, şi ar constitui (încă) un
pas (de data aceasta, uriaş) înspre obiectivizarea răspunderii delictuale
pentru faptă proprie. Această, să-i spunem, tendinţă, nu este una nouă,
ba chiar dimpotrivă, ea dăinuie de mult timp dinaintea noastră, unii autori
clasici susţinând că ceea ce de fapt generează obligaţia de a repara un
prejudiciu nu este culpa, ci fapta ilicită cauzatoare de prejudicii 194. Astfel,
prin această posibilă soluţie, i-am da forţă caracterului reparatoriu al
răspunderii delictuale, trecând peste şi subminând totodată cerinţa
vinovăţiei autorului faptului ilicit şi prejudiciabil. Aşadar, între răspunderea
delictuală pentru faptă proprie, de plin drept, obiectivă a persoanei care a
săvârşit o fapta ilicită şi prejudiciabilă ar exista doar un liant, respectiv
imposibilitatea angajării răspunderii civile a unei alte persoane (infra, nr.
51.4) căreia de cele mai multe ori, tot o răspundere delictuală de natură
obiectivă i se angajează. Astfel, din punct de vedere practic, dacă s-ar
opta pentru această soluţie, obiectivizarea răspunderii delictuale ar tinde
spre absolutism, mai existând doar un mic pas înspre eliminarea cu totul
al elementului culpei din structura răspunderii delictuale pentru faptă
proprie.
Orice soluţie s-ar alege, ea este deopotrivă susceptibilă de argumente
favorabile, cât şi de serioase critici.
În fond, următoarea întrebare poate constitui o temă de reflecţie: ce este
de preferat, o victimă cu prejudiciul nereparat sau un autor (iresponsabil)
obligat la repararea unui prejudiciu săvârşit printr-o faptă ilicită, dar
neculpabilă? Dificultatea răspunsului este dat de faptul că în situaţia de
faţă avem mai de grabă de a face cu două victime în loc de una195.
În ceea ce ne priveşte, la momentul de faţă apreciem că nu este necesară
instituirea unei forme de răspundere delictuală obiectivă pentru faptă
proprie a persoanei lipsită de discernământ, fiind necesară eliminarea art.
1368 Noul C. civ.
În primul rând, de cele mai multe ori poate fi angajată răspunderea unei
alte persoane în vederea reparării prejudiciului cauzat, astfel că situaţiile
în care persoana lipsită de discernământ ajunge să răspundă cu
patrimoniul propriu reprezintă un procentaj infim din totalul cazurilor în
care o astfel de persoană cauzează un prejudiciu. În al doilea rând,
considerăm că, în aceeaşi măsură în care este injust ca victima să rămână
cu nedespăgubită, la fel poate fi calificată şi obligarea unui făptuitor lipsit
de discernământ la data săvârşirii faptei la repararea prejudiciului cauzat.
Cu toate acestea, pentru a se evita totuşi atât nedespăgubirea victimei
cât şi angajarea răspunderii delictuale a unei persoane lipsită de vinovăţie
în producerea prejudiciului, soluţia noastră necesită constituirea unor
fonduri de garanţie statală196 în vederea acoperirii oricăror prejudicii
create de către o persoană lipsită de discernământ, fonduri care să fie
destinate despăgubirii persoanelor prejudiciate, în situaţia în care nu
există o altă persoană responsabilă pentru prejudiciul cauzat.
O astfel de reglementare ar oferi o rezolvare elegantă unei probleme a
cărei oricare altă soluţie este susceptibilă de serioase critici197.
51. Propuneri de lege ferenda necesare a fi luate în calcul în cazul în care
se doreşte păstrarea art. 1368 Noul C. civ. În situaţia în care s-ar
considera absolut necesară păstrarea acestei forme de răspundere
delictuale subsidiare, considerăm că se impune cu forţa evidenţei
necesitatea revizuirii majore a prevederilor art. 1368 Noul C. civ.
51.1. Eliminarea discriminării pe criterii de avere. Astfel, fără a putea
suscita vreo discuţie, referirea la "situaţia patrimonială a părţilor" trebuie
urgent aruncată din acest peisaj, starea de neconstituţionalitate fiind
evidentă (supra, nr. 31), iar impunerea obligaţiei judecătorului de a ţine
cont de aceasta nu este justificată nici de echitate şi nici de logică (supra,
nr. 46). Acesta este unul din motivele pentru care o astfel de obligaţie
impusă magistratului nu este întâlnită în principalele sisteme de contiental
law din dreptul comparat (supra, nr. 24 şi nr. 33), cu excepţia dreptului
italian.
51.2. Eliminarea diferenţei de tratament între prejudiciile cauzate ca
urmare a unei "tulburări a minţii" sau a unei tulburări de natură fizică. Pe
de altă parte, pledând pentru consecvenţă în materia răspunderii
delictuale pentru faptă proprie, considerăm că este necesar a se înlătura
diferenţa de tratament dintre autorii faptelor prejudiciabile săvârşite sub
imperiul unor tulburări mentale, respectiv a unor cauze de ordin fizic.
Această afirmaţie se fundamentează pe aceea căci din perspectiva
victimei nu există nicio diferenţă între situaţia în care este prejudiciată de
un alienat mintal sau de o persoană care se prăbuşeşte peste aceasta ca
urmare a suferirii unei crize cardiace.
51.3. Eliminarea sintagmei "potrivit legii" pentru a exista cu adevărat o
formă de răspundere subsidiară. Sintagma "potrivit legii" din cuprinsul
alin. (1) din cuprinsul art. 1368 Noul C. civ. trebuie înlăturată şi aceasta,
căci pentru a-şi merita cu adevărat numele de răspundere subsidiară, cel
lipsit de discernământ trebuie să fie obligat la repararea prejudiciului
numai şi numai în situaţia în care nu există nicio altă persoană
responsabilă pentru prejudiciul cauzat, fie aceasta obligată convenţional
sau judiciar la supraveghere.
51.4. Modificarea condiţiilor în care se angajează răspunderea subsidiară
a celui lipsit de discernământ. Mai mult, considerăm că este necesară
eliminarea şi a sintagmei referitoare la obligaţia de supraveghere,
modificându-se textul în sensul că acea persoană lipsită de discernământ
să fie scutită de indemnizarea victimei de fiecare dată când poate fi
angajată răspunderea unei alte persoane pentru repararea pagubei
cauzate. O astfel de formulare ar fi îndestulător de generală pentru a
îngloba într-însa orice situaţie în care există orice altă persoană (având,
indiferent de izvorul acestiea, o obligaţie de supraveghere sau nu) care
răspunde pentru prejudiciul cauzat. În această optică, răspunderea
delictuală subsidiară nu s-ar angaja în sarcina celui lipsit de discernământ
în situaţia în care acesta cauzează o pagubă împreună cu o persoană cu
discernământ, căci aceasta din urmă ar răspunde pentru prejudiciul
cauzat.
Într-o asemenea reglementare, răspunderea astfel instituită s-ar numi cu
just temei "subsidiară".
51.5. Înlocuirea noţiunii de "victimă" cu aceea de "persoană prejudiciată".
Pentru a evita consecinţe greu digerabile (supra, nr. 38), este necesar a
se înlocui noţiunea de "victimă" cu aceea de "persoană prejudiciată".
51.6. Problema imposibilităţii reparării prejudiciului de către o altă
persoană care răspunde pentru paguba cauzată (supra, nr. 51.4.).
Deosebit de sensibilă este situaţia în care deşi există o altă persoană
căreia îi poate fi angajată răspunderea pentru paguba creată, respectiva
persoană se află însă în imposibilitate de a repara prejudiciul
(insolvabilitate, deces fără posteritate şi lăsând o moştenire insolvabilă
etc.). În esenţă, două ar putea fi soluţiile ce se pot oferi acestei probleme.
Prima, în sensul că victima n-are decât, ca orice debitor al unei persoane,
să suporte insolvabilitatea acestuia, urmând a-şi îndestula creanţa din
bunurile viitoare ale debitorului său [art. 2324 alin. (1) Noul C. civ.], iar
dacă acest lucru este imposibil (decesul debitorului fără moştenitori şi fără
active patrimoniale), să rămână nedespăgubită.
A doua variantă este reprezentată de statuarea prin lege, în măsura în
care imposibilitatea reparării prejudiciului este dovedită, a posibilităţii
obligării făptuitorului lipsit de discernământ la repararea prejudiciului, însă
oferindu-i acestuia din urmă dreptul de a se îndrepta, pentru totalitatea
sumelor achitate faţă de victimă, împotriva debitorului. Într-o astfel de
reglementare, cel lipsit de discernământ ar compărea în calitate de garant
legal faţă de victimă.
51.7. Repararea prejudiciului în natură, dacă acest aspect este posibil.
Actuala reglementare face imposibilă obligarea autorului lipsit de
discernământ la repararea în natură a prejudiciului cauzat, chiar şi în
situaţia în care aceasta ar fi posibilă. Considerând că o astfel de îngustare
a posibilităţii reparării prejudiciului doar în forma reparaţiei prin echivalent
este neavenită, este, deci, de preferat păstrarea regulilor generale în
materie şi în ceea ce priveşte instituţia răspunderii subsidiare. Aşadar, în
principiu şi în măsura în care este posibil, prejudiciul se va repara în
natură, iar dacă acest lucru este nesusceptibil de realizare ori victima nu
este interesată în acest sens, repararea prejudiciului va urma regula
reparaţiei prin echivalent bănesc [art. 1386 alin. (1) Noul C. civ.].
51.8. Irelevanţa terminologică. Din punctul nostru de vedere, redactorii
Noului Cod civil n-au decât să-şi păstreze terminologia art. 1368,
modificată faţă de Proiectul Codului civil din 2004, căci importante sunt
consecinţele generate de această prevedere legală, iar nu botezarea
reparării prejudiciului ca fiind "obligaţie de indemnizare a victimei" şi a
despăgubirii ca fiind o "indemnizaţie".
51.9. Păstrarea modelului francez - reparare integrală a prejudiciului. Am
arătat motivele pentru nu susţinem adoptarea unei forme de răspundere
în care cuantumul reparaţiei va fi stabilit în funcţii de varii criterii
subiective, reparaţia putând fi parţială, totală sau putând lipsi cu
desăvârşire (supra, nr. 50). În această optică, dacă se doreşte păstrarea
unei forme de răspundere civile delictuale subsidiare, aceasta va putea fi
doar o răspundere în care repararea prejudiciului va fi integrală.
51.10. Fundamentul răspunderii - garanţia. Considerăm că este necesară
o revizuire a ideii de echitate, fundament al răspunderii delictuale
subsidiare. Având în vedere că o astfel de răspundere se angajează în
sarcina unor persoane lipsite de discernământ, mai potrivită pare a fi
privirea acestei forme de responsabilitate obiectivă ca fiind întemeiată pe
ideea de garanţie198.
52. Reformularea art. 1368 Noul C. civ. în măsura în care se doreşte
păstrarea acestei forme de răspundere. Propunere de lege ferenda. În
situaţia în care se doreşte menţinerea acestei forme de răspundere
delictuale subsidiare, considerăm că art. 1368 Noul C. civ. ar trebui să
arate astfel:
Lipsa vinovăţiei nu îl scuteşte pe făptuitor de repararea pagubei faţă de
persoanele prejudiciate, ori de câte ori nu poate fi angajată, în acest sens,
răspunderea civilă a unei alte persoane.
Referirea la "lipsa vinovăţiei" este de natură să determine evitarea
diferenţei de tratament dintre persoanele care cauzează un prejudiciu sub
imperiul unei tulburări mintale sau de natură fizică. Această formulare nu
va atrage răspunderea făptuitorilor care cauzează prejudiciul într-unul din
cazurile prevăzute la art. 1351-1354 Noul C. civ., căci într-o asemenea
situaţie prima facie raportul de cauzalitatea între fapta ilicită şi prejudiciu
este înlăturat, subsecventa înlăturare a vinovăţiei devenind irelevantă.
Eliminarea sintagmelor referitoare la imposibilitatea angajării răspunderii
celui care avea "potrivit legii" îndatorirea de "supraveghere" a celui lipsit
de discernământ cu noţiunea de "altă persoană" determină ca angajarea
răspunderii delictuale a celui lipsit de discernământ să fie, cu adevărat,
ultima ratio, meritându-şi numele de răspundere "subsidiară". În egală
măsură, înlocuirea termenului de "victimă" cu acela de "persoane
prejudiciate" permite posibilitatea acelor persoane afectate nepatrimonial
de faptul decesului victimei directe să solicite angajarea răspunderii
delictuale subsidiare a făptuitorului lipsit de discernământ pentru
compensarea199 acestor prejudicii. Nu în ultimul rând, înlocuirea sintagmei
referitoare la lipsa scutirii "plăţii unei indemnizaţii" cu termenii de
"reparare a prejudiciului" fac ca, în măsura în care va fi posibil, repararea
prejudiciului să poată fi efectuată în natură, iar nu exclusiv prin echivalent
bănesc. În această formulare, reparaţia prejudiciului va fi integrală.
Cu privire la posibilitatea obligării autorului lipsit de discernământ la
repararea prejudiciului în situaţia în care se poate angaja răspunderea
civilă a unei alte persoane, însă creanţa nu poate fi valorificată împotriva
acesteia (supra, nr. 51.6), oricare din soluţiile expuse ar putea fi
acceptată, astfel că acest aspect rămâne la aprecierea discreţionară a
legiuitorului.
În fine, în măsura în care se păstrează formularea propusă de noi, este
necesar a se introduce o prevedere conform căreia în situaţia în care
prejudiciul este creat de către două persoane sau mai multe persoane
acţionând fără vinovăţie, toate acestea vor răspunde pe temeiul art. 1368
Noul C. civ. Această precizare are natura de a evita un impas logic, căci,
raportat la (re)formularea textului propusă, fiecare făptuitor, pe rând, ar
fi putut invoca în contra victimei faptul că "există o altă persoană" căreia
îi poate fi angajată răspunderea civilă, respectiv celălalt făptuitor lipsit de
discernământ.
Cu toate acestea, pe lângă modificările obligatorii a fi efectuate (supra,
nr. 51), dacă se doreşte cu ardoare, deşi noi categoric considerăm că nu
este oportun (supra, nr. 49.3) s-ar putea păstra prima teză a actualului
alin. (2) al art. 1368 Noul C. civ., repararea prejudiciului, stabilită fie în
natură200, fie prin echivalent bănesc, urmând a fi determinată de noţiunea
de "echitate" - putere de apreciere aparţinând suveran judecătorului.
Această formulare va determina o derogare de la regula reparării
integrale a prejudiciului [art. 1385 alin. (1) Noul C. civ.].
În fond, reiterând faptul că nu putem susţine o astfel de abordare (supra,
nr. 49.3), chiar şi în această formă, reglementarea răspunderii delictuale
subsidiare ar fi superioară celei existente actualmente în cuprinsul art.
1368 Noul C. civ., text care reprezintă un perfect exemplu negativ de
legiferare.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 30
iunie 2012

1
Legea nr.287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.
2
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, pp. 233-234; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.
204-205.
3
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1921, p. 433. Autorul arăta posibilitatea angajării răspunderii
civile a autorului faptei prejudiciabile când prejudiciul "a fost cauzat unei
victime nevoiaşe prin fapta unui iresponsabil avut (s.n. - S.G.)".
4
Art. 1382 C. civ. fr. - Tout fait quelconque de l'homme, qui cause a
autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé a le
réparer.
5
Art. 1382 C. civ. fr. - Chacun est responsable du dommage qu'il a causé
non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son
imprudence.
6
Exemplificativ, a se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1972, p. 89; L. Pop, op. cit., p. 198; C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., pp. 144-145.
7
D. Alecsandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni
străine, t. V, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1898, p. 398.
8
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 432. Sublinierile îi aparţin autorului.
9
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 467.
10
M. Planiol, Du fondement de la responsabilité, în Revue critique de
législation et de jurisprudence, 1905, p. 80; M. Planiol, Traité élémentaire
de droit civil, t. II, 5éme édition, L.G.D.J., Paris, 1909, p. 280, n. 863.
Definiţia a fost preluată şi de alţi autori: R. Demogue, Traité des
obligations en général, t. III, A. Rousseau, Paris, 1923, p. 367 şi urm.; L.
Josserand, Cours de droit civil positif français, 2éme édition, t. II, Sirey,
Paris, 1933, nr. 426; R. Savatier, Traité de la responsabilité civile, 2 éme
édition, t. I, Sirey., Paris, 1951, nr. 5 şi urm; G. Ripert, J. Boulanger,
Traité de droit civil. Obligations. Droits réels, t. II, L.G.D.J., Paris, 1957,
p. 332.
11
Ph. Brun, Responsabilité civile extracontractuelle, 2 éme édition, Litec,
Paris, 2009, nr. 289, pp. 183-184.
12
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, trad.
după ed. a 3-a, Ed. Wolters Kluver, Bucureşti, 2009, nr. 51, pp. 30-31.
13
J. Brethe de la Gressaye, La théorie de la responsabilité en droit pénal
et en droit civil în Revue générale du droit, 1928, p. 193 apud Ph.
Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 51, p. 30, nota de
subsol nr. 7.
14
G. Cornu (coord.), Vocabulaire juridique, 2éme édition, P.U.F., Paris,
2001, p. 376 - "acte illicite supposant la réunion: 1/d’un élément
matériel, le fait originaire (lequel peut consister en un fait positif - faute
par commision - ou en une abstention - faute par omission) [...] 3/un
élément moral (d’imputabilité), le discernement de l’auteur du fait".
15
Cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate franceză, le fait şi le
faute nu sunt tratate separat, ci împreună. A se vedea, strict
exemplificativ M. Planiol, op. cit., pp. 280 şi urm.; G. Viney, P. Jourdain,
Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 3 é édition,
L.G.D.J., Paris, 2006, pp. 359 şi urm.; Ph. Brun, op. cit., pp. 179 şi urm.;
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 49 şi urm.
16
Pentru o sinteză mai detaliată a acestor aspecte a se vedea L.-R. Boilă,
Răspunderea civilă delictuală subiectivă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, pp. 93-98.
17
Nu putem să nu subliniem doza de ilogism într-o astfel de abordare:
culpa se subdivide în actul ilicit şi în...culpă!
18
M. Eliescu, op. cit., p. 143; L. Pop, op. cit., p. 225.
19
M. Eliescu, op. cit., p. 144-145; L. Pop, op. cit, p. 214.
20
M. Eliescu, op. cit., p. 170.
21
Idem, pp. 173-174.
22
A se vedea şi M. Eliescu, op. cit., pp. 144-145; L. Pop, op. cit., p. 214.
23
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 430; G. Plastara, Curs de drept civil
român, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pp. 219-220.
Pentru doctrina germană, a se vedea K. Binding, Die Normen und ihre
Ubertretung, ed. a 3-a, Aufl, Leipzig, 1916, pp. 232 şi urm.
24
Fr. Geny, Risque et responsabilité în Revue trimestrielle de droit civil,
1902, p. 838.
25
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 444-1, pp. 372-373.
26
Ph. Le Tourneau, La responsabilité civile des personnes atteintes d’un
trouble mental în Jurisclasseur périodique, édition générale, 1971. I.
2401; P. Jourdain, Recherches sur l’imputabilité en materie de la
responsabilité civile et pénale, teză, Paris II, 1982 apud G. Viney, P.
Jourdain, op. cit., p. 372 şi p. 601; J.F. Barbieri, Inconscience et
responsabilité dans la responsabilité civile în Jurisclasseur périodique
édition générale, 1982.I.3057; Ph. Brun, op. cit., nr. 294 şi urm.;
27
A. Tamba, Izvorul obligaţiei persoanei lipsite de discernământ de a
repara prejudiciul pe care l-a cauzat: "culpă fără imputabilitate" sau
echitatea?, în R.R.D.P. nr. 6/2007, pp. 171 şi urm.; L.-R. Boilă, op. cit.,
pp. 64-66.
28
Teză ce pare a fi susţinută în prezent de L.-R. Boilă, op. cit., pp. 65-66,
preluată pe filiera M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 432. Afirmăm doar că
"pare a fi", deoarece o lectură atentă ne relevă dificultatea alegerii
autoarei între una din cele două teorii, astfel încât, în cele din urmă, le
susţine pe amândouă concomitent(!). Aşadar, după ce iniţial împărtăşeşte
"cu unele rezerve" teoria ilicităţii culpei care presupune faptul că
elementul culpei rezidă "tocmai din anomalia comportamentului
individului, chiar şi în absenţa conştientizării urmărilor prejudiciabile [...]
căci ilicitatea culpei trebuie să reprezinte factorul dominant care să
caracterizeze conduita prejudiciabilă a unei persoane" afirmă însă că este
necesar "a nu renunţa însă la aspectele morale, care nu fac decât să
înnobileze acest conţinut" (?!) op. cit., pp. 47-48), pentru ca mai apoi
autoarea să se întrebe că "dacă admitem faptul că există posibilitatea
angajării răspunderii având un fundament obiectiv, cel al
comportamentului anormal al făptuitorul, ar însemna negarea totală a
rolului culpei ca o condiţie a răspunderii delictuale?" răspunsul autoarei
"neputând fi decât negativ" (op. cit., p. 87), pentru ca într-un final
apoteotic să întoarcă armele: "responsabilă poate fi doar aceea persoană
conştientă de fapta sa şi de consecinţele acesteia [...] iar în situaţia în
care nu poate fi dovedită culpa (de această dată, din context reiese
indubitabil faptul că, abandonând concepţia culpei obiective, autoarea
face referire la imputabilitatea morală; p.n. - S.G.), nu poate fi
desemnată o persoană responsabilă, victima aflându-se în situaţia de a
suporta singură paguba [...] fiind necesar pentru a evita asemenea
situaţii adoptarea unui cadru legal prin care să poată fi stabilită obligaţia
de despăgubire în sarcina unei persoane chiar şi în condiţiile în care nu îi
poate fi imputabilă producerea prejudiciului [...] fapt care ar implica
fundamentarea răspunderii independent de orice culpă".
29
A se vedea şi Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 54,
p. 33, autori care subliniază că "admiţând culpa de a nu putea discerne
binele de rău, se modifică sensul cuvintelor: nu este deloc coerent să se
continue să se afirme fundamentul moral al răspunderii, spunând că ea
este în întregime fondată pe culpă, dar pe o culpă fără o semnificaţie
morală". Pentru dreptul intern, a se vedea S. Neculaescu, Răspunderea
civilă delictuală în noul Cod civil - privire critică în Dreptul nr. 4/2010, p.
49, autor care cu temei subliniază că noţiunea de "culpă fără
imputabilitate" este o contradictio in terminis.
30
Un alt autor autohton după ce remarcă că "în dreptul francez nu pare a
fi foarte clară linia de demarcaţie dintre fapta ilicită şi culpă" şi arată că
"între cele două cuvinte, le fait şi le faute, nu există o sinonimie perfectă,
acest lucru fiind demonstrat de către însăşi art. 1382 C.civ. fr. care
vorbeşte în aceeaşi frază de orice faptă a omului, precum şi de culpa sa"
cade ulterior inexplicabil în aceeaşi capcană: culpa presupune "un element
material şi un element moral", elementul material constând în "culpa
comisivă sau culpa omisivă" [A. Tamba, op. cit., p. 176]. Iată aşadar, că
după ce unii au subliniat cu irefutabilă justeţe că această confuzie trebuie
evitată (supra, nr. 3 şi nota de subsol nr. 22), după mai bine de 3 decenii
de la această subliniere, există încă autori care, după ce remarcă (corect,
de altfel) că există diferenţe între le fait şi le faute, le ignoră apoi cu o
subtilitate remarcabilă.
31
Cât timp angajăm răspunderea civilă delictuală în sarcina unor persoane
cărora le lipseşte discernământul, deci nu au atitudinea şi reprezentarea
psihică a faptei ilicite şi a urmărilor acestei fapte, aceasta nu poate fi
decât de natură obiectivă.
32
Promulgat de către Napoléon Bonaparte la data de 21 martie 1804 (30
ventôse an XII).
33
Tarrible, Séance du 16 pluviôse an XII în Le Baron Locré, La législation
civile, commerciale et criminelle de la France, t. XIII, Librairies Treuttel et
Würtz, Paris, 1828, p. 58, nr. 19 - "la dommage, pour qu’il soit sujet a
réparation, doit etre l’effet d’une faute ou d’une imprudence de la part
quelqu’un: s’il ne peut etre attribué a cette cause, il n’est plus que
l’ouvrage du sort, dont chacun doit supporter les chances; mais s’il y a eu
faute ou imprudence, quelque légere que soit leur influence sur le
dommage commis, il en’est du réparation."
34
L.-R. Boilă, op. cit., pp. 65-66.
35
Încă din perioada romanilor, de la Lex Aquilia. Vezi şi Cas., II, decizia
din 24 noiembrie 1873, Cas. I, decizia din 25 mai 1877 ambele în C.
Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. All Beck,
Restitutio, Bucureşti, 2008, p. 492, nr. 5 şi nr. 11.
36
R. von Ihreng, Le faute en droit privé, t. II, tradusă de O. De
Meulanaere, Librairie Maresq, Paris, 1880, pp. 9 şi urm.
37
Susţinerea conform căreia odată cu trecerea timpului cerinţele
răspunderii civile delictuale s-au schimbat, astfel că elementul culpei a
suferit o metamorfoză, actualmente nemaifiind necesar ca fapta ilicită şi
prejudiciabilă să-i fie imputabilă din punct de vedere moral autorului
(teoria "culpei obiective"), nu poate fi acceptată (decât dacă eventual ar fi
vorba de căderea prevederilor legale în desuetitudine, ceea ce evident nu
este cazul în speţă) căci simpla trecere a timpului nu poate determina
modificarea unor instituţii clădite într-un sens clar de către legiuitor,
respectiv în sensul fondării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie pe culpă, înţeleasă ca imputabilitate morală a faptei - modificarea
regulilor răspunderii delictuale se putea efectua doar printr-o intervenţie a
puterii legiuitoare (infra, nr. 14).
38
Încercăm să evităm folosirea noţiunii de "culpă subiectivă" deoarece
aceasta ar fi o afirmaţie tautologică.
39
Exceptând, bineînţeles, situaţia în care autorul, cu intenţie sau din
neglijenţă ori imprudenţă, îşi provoacă această stare, când i se va putea
reţine o culpa remota [a se vedea C. Apel Caen, 9 novembre 1880,
Recueil Dalloz Periodique, 1882.2.23]. Un autor [L. Pop, Tabloul general
al răspunderii civile în R.R.D.P. nr. 1/2010, p. 163] aduce în sprijinul
acestei afirmaţii faptul că "nemo auditur propriam turpitudinem allegans",
însă în ceea ce ne priveşte, nu însuşim această afirmaţie, deoarece acest
principiu îşi găseşte aplicabilitatea doar în materie contractuală (pentru
paralizarea acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui
contract lovit de nulitate pentru cauză imorală), nu şi în materie delictuală
- a se vedea Cass. 3e civ., 25 février 2004, Bull. civ. III, n. 42;
Jurisclasseur périodique, édition générale, 1994. I. 240, obs. Fr.
Labarthe; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations,
Dalloz, Paris, 2005, pp. 429; urm.; D. Chirică, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, vol. I - Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 260, nota de subsol nr. 2.
40
De lege lata, dispoziţie legală expresă există numai în cazul minorilor
sub 14 ani [art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954], însă o parte a
doctrinei a extins prin interpretare textul de lege astfel încât sub incidenţa
acestuia ar intra şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
Exemplificativ, a se vedea Tr. Ionaşcu, Persoana fizică în dreptul R.P.R.,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 175; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa,
Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 168-169. Cu toate
acestea, sprijinindu-şi argumentaţia pe considerentul că excepţiile [art. 25
alin. (3) din Decretul nr. 32/1954] sunt de strictă interpretare, unii autori
au susţinut cu justeţe că persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu
este prezumată de lege a fi lipsită de discernământ: M. Eliescu, op. cit., p.
227 şi urm.; L. Pop, Teoria generală..., p. 230.
41
În cazul acestor categorii de persoane, doctrina, în cvasi-unanimitate,
foloseşte noţiunea de lipsă a "capacităţii delictuale" sau, mai rar, de
"incapacitate naturală". Această noţiune este în mod greşit utilizată şi, în
consecinţă, trebuie evitată, căci capacităţile reprezintă stări de drept, în
timp ce lipsa discernământului este o stare de fapt.
42
Cass. req., 14 mai 1866, Recueil Dalloz Périodique, 1867.I.296; Cass.
req., 18 janvier 1870, Recueil Sirey, 1870.I.97; Cass. req., 21 octobre
1901, Recueil Sirey, 1902.I.32; Cass. req., 30 juillet 1906, Recueil Dalloz
Périodique, 1907.I.315; Recueil Sirey, 1910.I.20, n. M. Planiol.
43
A se vedea şi T. Ionaşcu, E.A. Barasch, Răspunderea civilă delictuală.
Culpa ca element al răspunderii în S.C.J. nr. 1/1970, p. 24.
44
Cu privire la reglementarea din actualul Cod civil, o parte a doctrinei a
subliniat faptul că această formă de răspundere este obiectivă, dovedirea
culpei părinţilor nefiind necesară. A se vedea L. Pop, G. Hoffer, Cu privire
la fundamentarea răspunderii fără culpă a părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori în S.U.B.B. nr. 1/1982, pp. 45-49; L. Pop,
Teoria generală..., p. 243. Opinie confirmată şi de Curtea de Casaţie
franceză, în condiţiile identităţii dintre art. 1000 alin. (2) C. civ. român şi
art. 1384 alin. (4) C. civ. fr.: a se vedea L`assemblée pléniere de la Cour
de Cassation du 9 mai 1984 - l`arret Fullenwarth, Recueil Dalloz, 1984, p.
525; Jurisclasseur périodique, édition générale, 1984.II.20555; Cass. 2 éme
civ., 19 février 1997, Bull. civ., 1997, II, p. 56; Jurisclasseur périodique,
édition générale, 1997.II.2848. În cea din urmă speţă, pe fondul
producerii unui accident rutier între un motociclist şi un ciclist în vârstă de
12 ani, cel dintâi fiind rănit, acesta a acţionat în judecată părinţii
minorului, solicitând repararea prejudiciului cauzat. Curtea de Apel
Bordeaux a admis acţiunea, reţinând că doar fapta majoră sau fapta
victimei poate exonera părinţii de răspunderea lor de plin drept, Curtea de
Casaţie menţinând soluţia.
45
În acest sens, a se vedea Cass. 2éme civ., 3 mars 1977, Bull. civ., nr.
61; Recueil Dalloz, 1977, pp. 501-502, n. Ch. Larroumet; Revue
trimestrielle de droit civil, 1977, p. 557, obs. G. Durry. În speţă, o femeie
de serviciu angajată la o societate comercială având ca obiect de
activitate executarea de lucrări de menaj faţă de terţe persoane, în timpul
unei astfel de activităţi, având o criză de demenţă, a distrus anumite
documente aparţinând terţului căruia i se presta activitatea de menaj.
Acesta din urmă a acţionat în judecată comitentul făptuitoarei, iar Curtea
de Casaţie a validat soluţia Curţii de Apel Paris (C. Apel Paris 7e civ., 21
janvier 1975) prin care angajatorul fusese condamnat la despăgubiri, pe
temeiul art. 1384 alin. (5), în condiţiile în care se făcuse dovada lipsei
discernământului făptuitoarei la momentul săvârşirii faptei ilicite şi
prejudiciabile. A se vedea şi Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la
responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000/2001, nr. 1343, p. 306.
46
A se vedea D. Chirică, Este greşeala prepusului o condiţie a răspunderii
comitentului? în R.R.D. nr. 4/1983, pp. 29-33; E. Lipcanu, Cu privire la
caracterul principal - şi independent de culpa prepusului său - a
răspunderii comitentului, reglementată prin art. 1000 alin. (3) din Codul
civil, în Dreptul nr. 10/1997, pp. 26-31. Pentru aceeaşi soluţie promovată
în dreptul francez, a se vedea L`assemblée pléniere de la Cour de
Cassation du 25 février 2000 - l`arret Costendoat, Bull. cass. A.P., nr. 2;
Revue trimestrielle de droit civil, 2000, p. 582, obs. P. Jourdain; Recueil
Dalloz, 2000, p. 673, n. Ph. Brun.
47
Prevederile art. 1373 ale Noului C. civ. analizate din perspectiva
metodei teleologice de interpretare (Proiectul Codului civil din 2004
conţinea referirea potrivit căreia comitentul ar fi fost ţinut la repararea
prejudiciului cauzat din culpa prepuşilor săi, prevedere eliminată de către
redactorii Noului Cod civil) conduc la concluzia că răspunderea
comitentului pentru prepus este în Noul Cod civil o răspundere de natură
obiectivă. A se vedea şi L. Pop, op. cit., pp. 171-179.
48
A.M. Galliou-Scanvion, L`article 1834, alinéa 1er et la responsabilité du
fait d’autrui, Recueil Dalloz, 1998, Chronique 240; M. Josselin-Gall, La
responsabilité du fait d’autrui sur le fondement de l`article 1384 alin. (1)
în Jurisclasseur périodique, édition générale, 2000.I.268; G. Viney, P.
Jourdain, op. cit., pp. 925 şi urm.; Ph. Brun, op. cit., pp. 302 şi urm.; Ph.
Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 149, pp. 76-78.
49
Edificatoare în acest sens este prima hotărâre a Curţii de Casaţie
franceze care a generat discuţii în legătură cu existenţa unui principiu
general de răspundere pentru fapta altuia în art. 1384 alin. (1) C. civ. fr. -
L`assemblée pléniere de la Cour de Cassation du 29 mars 1991 - l`arret
Blieck în Jurisclasseur périodique, édition générale, 1991, II.21673, obs.
J. Ghestin; Revue trimestrielle de droit civil, 1991. p. 541, n. P. Jourdain;
Recueil Dalloz, 1991, p. 324, n. Ch. Larroumet. În speţă, o persoană fără
discernământ, plasată înr-un centru de ajutor gerat de o asociaţie, pe
fondul beneficiului deplinei libertăţi de circulaţie în timpul zilei, a dat foc
unei porţiuni de pădure învecinate. Curtea de Casaţie a confirmat soluţiile
instanţelor inferioare, reţinând faptul că "asociaţia a acceptat sarcina de
organiza şi controla permanent activitatea autorului faptei ilicite afectat
de un handicap [...] fapt care este de natură să atragă răspunderea
asociaţiei în sensul art. 1384 alin. (1) C. civ.".
50
L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui
principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în
Codul civil român în Dreptul nr. 8/2004, pp. 55 şi urm. Autorul subliniază
că, în considerarea identităţii între art. 1000 alin. (1) C. civ. român şi art.
1384 alin. (1) C. civ. fr., trebuie preluate ideile degajate din doctrina şi
jurisprudenţa franceză unde această formă de răspundere este
recunoscută ca fiind o răspundere obiectivă, fără culpă, fondată pe ideea
de garanţie.
51
Redactorii Noului Cod civil, din păcate, nu au preluat întru totul acest
principiu de răspundere, art. 1372 Noul C. civ. instituind obligaţia de a
răspunde doar pentru faptele minorului şi ale persoanei puse sub
interdicţie judecătorească faţă de care există obligaţia de supraveghere
legală, contractuală sau stabilită prin hotărâre judecătorească. De aceea,
de pildă, dacă un spital privat de psihiatrie îngrijeşte şi supraveghează
activitatea unei persoane lipsite de discernământ, însă (încă) nepusă sub
interdicţie judecătorească, acestui stabiliment nu i se va putea angaja
răspunderea civilă în temeiul art. 1372 C. civ. În lipsa unui text
asemănător art. 1000 alin. (1) actualul C. civ. şi, a fortiori, având în
vedere modul în care este formulat art. 1349 alin. (1) teza I Noul C. civ.
(care nu cuprinde o nicio "formulă introductivă"...) şi alin. (3) a aceluiaşi
articol (care face referire la cazurile "anume (s.n. - S.G.) prevăzute de
lege"), considerăm că prevederile noii legislaţii nu vor permite crearea pe
cale praetoriană a unui principiu general de răspundere pentru fapta
altuia.
52
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 6360, p. 1152.
53
Pentru o prezentare detaliată, a se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit.,
pp. 951 şi urm.
54
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 433; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-
Munck, op. cit., nr. 41, p. 27.
55
P. Anca, M.I. Eremia, Aspecte ale reglementării răspunderii delictuale
fără culpă în S.C.J. nr. 2/1971, pp. 305-318; R. Petrescu, Răspunderea
fără culpă în lumina unor propuneri din Proiectul Codului civil, în R.R.D.
nr. 4/1973; L. Pop, Teoria generală..., pp. 233-234; C. Stătescu, C.
Bârsan, op. cit., pp. 204-205.
56
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 433. Această observaţie era formulată ca
un argument în sensul absenţei din structura răspunderii delictuale pentru
faptă proprie, a necesităţii imputabilităţii subiective a faptei ilicite (vezi
supra nr. 3) "sub lumina acestui criteriu întrezărindu-se posibilitatea unei
responsabilităţi bazate pe motive de normalitate de justiţie distributivă",
autorul afirmând ritos că cerinţa imputabilităţii morale "nu pare a fi
concepţiunea legiuitorului" (sic!) [op. cit., p. 431]. Aceste aspecte au fost
clarificate anterior, astfel că nu mai revenim (a se vedea supra, nr. 5).
57
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 232. Autorul, arătând că în dreptul
comparat există texte de lege care permit obligarea la repararea
prejudiciului a unor făptuitori lipsiţi de discernământ în funcţie de
circumstanţe şi mai ales dacă din compararea stării materiale a celor două
părţi rezultă că reparaţia este cerută de regulile de convieţuire socialistă,
opiniază că "este cel puţin discutabil dacă o asemenea obligaţie subsidiară
ar fi indicat să fie introdusă în viitorul Cod civil al Republicii Socialiste
România".
58
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 175/1972 în I. Comănescu, A.
Catană, I. Sălăjan, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1972, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1973, pp. 151-153.
59
Ibidem.
60
R. Petrescu, op. cit., pp. 42 şi urm.; G. Chivu, Echitatea socialistă ca
fundament al unor soluţii creatoare pronunţate de instanţele judecătoreşti
în materie civilă în A. Ionaşcu (coord.), Contribuţia practicii judecătoreşti
la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1978, pp. 30-31; I. Turcu, Tendinţe noi ale practicii judiciare în
legătură cu fundamentarea răspunderii fără culpă a persoanei lipsite de
discernământ, în R.R.D. nr. 2/1980, pp. 29 şi urm.; L. Pop, On the
interpretation and Enforcement by the Courts of Justice of the civil
provisions in Accord with the Equity Standards, în S.U.B.B. nr. 1/1988,
pp. 30-31; L. Pop, Teoria generală..., pp. 233-234; L. Pop,
Reglementarea răspunderii subsidiare în proiectul Noului Cod civil, în
Dreptul nr. 10/2007, pp. 22 şi urm; A. Tamba, op. cit., pp. 171 şi urm.;
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pp. 204-205; L.-R. Boilă, Răspunderea
civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 486 şi urm.
61
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2083/1975 (nepublicată) apud L.
Pop, Reglementarea răspunderii subsidiare..., p. 28, nota de subsol nr. 2;
Jud. Cluj-Napoca, sentinţa civilă nr. 2713 din 27 iulie 1976 şi nr. 2885 din
3 august 1976 (ambele nepublicate) apud I. Turcu, op. cit., p. 30, nota
nr. 7; Trib. Mun. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 1900/1985 în
R.R.D. nr. 1/1986, pp. 70-71; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1033/1987 în R.R.D. nr. 3/1988, p. 68; C. Apel Braşov, decizia civilă nr.
46/R/1994 în Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară 1994-
1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 44.
62
A. Tamba, op. cit., p. 198. Autorul arată că "ar fi posibil, chiar de lege
lata, ca instanţele române să considere culpa fără imputabilitate ca fiind
izvorul obligaţiei celor privaţi de discernământ de a repara dauna
produsă". În ceea ce ne priveşte, am arătat motivele pentru care
considerăm această teză ca fiind imposibilă de susţinut (vezi supra, nr.
4).
63
G. Chivu, op. cit., pp. 30-31; I. Turcu, op. cit., în R.R.D. nr. 2/1980, pp.
29 şi urm.; L. Pop, On the interpretation and Enforcement..., pp. 30 şi
urm.; L. Pop, Teoria generală..., pp. 233-234; L. Pop, Reglementarea
răspunderii subsidiare..., pp. 22 şi urm; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit.,
pp. 204-205; L.-R. Boilă, op. cit., pp. 486-488. În cele din urmă până şi
autorul care susţinea posibilitatea angajării răspunderii făptuitorului pe
temeiul "culpei obiective", a arătat că "dacă ar fi să exprime un punct de
vedere" ar considera echitatea ca fundament al obligaţiei celui lipsit de
discernământ la repararea prejudiciului - A. Tamba, op. cit., p. 203.
64
"Legea, pe care judecătoria are să o aplice la vreo pricină de judecată,
nu se tălcuieşte într-alt chip, fără de cât numai după rostirea şi alcătuirea
cuvintelor, şi după scopul cel vederat al dătătorului de legi" - art. 8 Cod
Calimach. Inexistenţa unui text expres în legislaţia noastră de astăzi nu
afectează valabilitatea de principiu a acestei afirmaţii, deoarece ea
reprezintă un principiu general de drept - secundum leges, non de legibus
iudicatum est.
65
Un autor după ce arată că "ar fi posibil, chiar şi de lege lata, ca
instanţele române să considere "culpa fără imputabilitate ca fiind izvorul
obligaţiei celor privaţi de discernământ să repare prejudiciul" ajunge în
cele din urmă "să opteze" pentru fundamentul "echităţii subiective" [A.
Tamba, op. cit., p. 194 şi p. 200]. Se arată că spre deosebire de echitatea
obiectivă care presupune "crearea unui sistem de reguli normative în
paralel cu alt sistem preexistent care a devenit prea rigid", echitatea
subiectivă "nu instituie reguli normative [...] ci doar înlătură norma
stabilită de sistemul preexistent când aceasta devine nedreaptă".
66
În acelaşi sens, L. Pop, Tabloul general..., p. 165. A se vedea şi L.-R.
Boilă, op. cit., p. 12.
67
Această afirmaţie poate fi dedusă din alin. (2) al art. 1368 - noţiunile de
"cuantum echitabil" şi "starea patrimonială a părţilor" ne duc la concluzia
că reparaţia va putea fi parţială, totul depinzând de...echitate (sic!).
68
Art. 2047 Codice civile - (1) In caso di danno cagionato da persona
incapace d'intendere o di volere, il risarcimento e dovuto da chi e tenuto
alla sorveglianza dell'incapace, salvo che provi di non aver potuto
impedire il fatto. (2) Nel caso in cui il danneggiato non abbia potuto
ottenere il risarcimento da chi e tenuto alla sorveglianza, il giudice, in
considerazione delle condizioni economiche delle parti, puo condannare
l'autore del danno a un'equa indennita.
69
Pentru o analiză aprofundată, a se vedea P. Engel, Traité des
obligations en droit suisse, Editions Ides et Calendes, Neuchatel, 1973,
pp. 321-322.
70
Art. 54 Cod federal elveţian al obligaţiilor - (1) Si l’équité l’exige, le juge
peut condamner une personne meme incapable de discernement a la
réparation totale ou partielle du dommage qu’elle a causé. (2) Celui qui a
été frappé d’une incapacité passagere de discernement est tenu de
réparer le dommage qu’il a causé ans cet état, s’il ne prouve qu’il y a été
mis sans sa faute.
71
Pentru doctrina belgiană, exemplificativ, a se vedea R. Dekkers, Précis
droit civil belge, t. II, Bruylant, Bruxelles, 1955, pp. 127 şi urm.; B.
Dubuisson, Les responsabilités du fait d’autrui (articles 1355 a 1362):
point de vue d’un juriste belge în Revue des contrats, nr. 1/2007, pp. 126
şi urm.
72
Art. 1386bis C. civ. belgian - (1) Lorsqu'une personne se trouvant en
état de démence, ou dans un état grave de déséquilibre mental ou de
débilité mentale la rendant incapable du contrôle de ses actions, cause un
dommage a autrui, le juge peut la condamner a tout ou partie de la
réparation a laquelle elle serait astreinte si elle avait le contrôle de ses
actes. (2) Le juge statue selon l'équité, tenant compte des circonstances
et de la situation des parties.
73
Pentru detalii, a se vedea A. Staudinger în R. Schulze (coord.),
Bürgerliches Gesetzbuch handkommentar, ed. a VI-a, Ed. Nomos, Baden-
Baden, 2009, pp. 1165-1167.
74
Art. § 829 BGB: Ersatzpflicht aus Billigkeitsgründen - Wer in einem der
in den §§ 823 bis 826 bezeichneten Fälle für einen von ihm verursachten
Schaden auf Grund der §§ 827, 828 nicht verantwortlich ist, hat
gleichwohl, sofern der Ersatz des Schadens nicht von einem
aufsichtspflichtigen Dritten erlangt werden kann, den Schaden insoweit zu
ersetzen, als die Billigkeit nach den Umständen, insbesondere nach den
Verhältnissen der Beteiligten, eine Schadloshaltung erfordert und ihm
nicht die Mittel entzogen werden, deren er zum angemessenen Unterhalt
sowie zur Erfüllung seiner gesetzlichen Unterhaltspflichten bedarf.
75
A. Nadeau, R. Nadeau, Traité pratique de la responsabilité civile
délictuelle, 2éme édition, Wilson&Lafleur, Montréal, 1971, nr. 68; M.
Tancelin, Des obligations. Actes et responsabilités, 6éme édition,
Wilson&Lafleur, Montréal, 1997, nr. 636-637.
76
A. Nadeau, R. Nadeau, op. cit., nr. 72; J.-L. Baudouin, P. Deslauries, La
responsabilité civile, 6éme édition, Editions Yvon Blais, Cowansville, 2003,
nr. 97.
77
J.-L. Baudouin, P. Deslauries, op. cit., nr. 96, nota de subsol nr. 2. A se
vedea şi hotărârea Curţii Superioare Quebec din 1969 în cauza Ginn c.
Sisson - angajarea răspunderii civile delictuale a unui minor în vârstă de 6
ani şi 9 luni care a aruncat cu mai multe pietre după o altă minoră,
rănind-o pe aceasta din urmă.
78
Art. 1461 C. civ. Quebec: Any person who, as tutor or curator or in any
other quality, has custody of a person of full age who is not endowed with
reason, is not liable to reparation for injury caused by any act of the
person of full age, except where he is himself guilty of a deliberate or
gross fault in exercising custody.
79
Art. 1462 C. civ. Quebec: No person is liable for injury caused to
another by an act or omission of a person not endowed with reason
except in the cases where the conduct of the person not endowed with
reason would otherwise have been considered wrongful.
80
Din raţiuni de restructurare a Codului civil francez, odată cu intrarea în
vigoare a art. 7 al Legii nr. 2007-308 din 5 martie 2007 privind reforma
capitolului din Codul civil referitor la protecţia juridică a majorilor,
începând cu data de 1 ianuarie 2009, art. 489-2 C. civ. fr. a fost abrogat,
însă aceeaşi lege a creat, tot cu începere de la 1 ianuarie 2009, un nou
articol în Codul civil francez (art. 414-3) cu un conţinut identic, astfel
încât fostului art. 489-2 i s-a schimbat doar numărul, având acelaşi
conţinut în cuprinsul art. 414-3 C. civ. fr. Expunerea de motive a
proiectului Legii nr. 2007-308 din 5 martie 2007 poate fi consultată la
http://www.senat.fr/rap/l06-212/l06-212_mono.html
81
Actualul art. 414-3 C. civ. fr. - Celui qui a causé un dommage a autrui
alors qu'il était sous l'empire d'un trouble mintal n'en est pas moins obligé
a réparation.
82
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 205, nota de subsol nr. 4.
83
De menţionat că iniţiatorul şi redactorul proiectului de lege (J.
Carbonnier) a încercat să formuleze textul în asemenea manieră încât să-i
lase judecătorului, în funcţie de circumstanţe, posibilitatea moderării
răspunderii făptuitorului (cf. Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck,
op. cit., nr. 42, p. 28, există cazuri în care "răspunderea totală a
alienatului este şocantă: destul să ne gândim la victima bogată a unui
alienat sărac"). Parlamentul francez însă, cu ocazia adoptării legii, a
reformulat textul. Alţi autori, prin exces de interpretare gramaticală,
susţin că în realitate reparaţia n-ar fi de lege lata integrală, deoarece art.
489-2 C. civ. fr. face referire la "obligarea la reparaţie" şi nu "obligarea la
repararea daunei sau a prejudiciului" [J. Massip, Les majeurs protégés,
Defrénois, Paris, 1994, n. 43] - opinie rapid amendată de alţi autori [Ph.
Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 42, p.28].
84
J.-J. Burst, Le réforme du droit des incapables majeurs et ses
conséquences sur le droit de la responsabilité civile extracontractuelle în
Jurisclasseur périodique, édition générale, 1970.I.2307; P. Jourdain, Les
principes de la responsabilité civile, Dalloz, Paris, 2003, p. 68; J. Flour, J.-
L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, 11éme édition, Armand Colin, Paris,
2005, nr. 100.
85
Cass. 2éme civ., 24 juin 1987, Bull. civ. II, n. 137, p. 78. În speţă,
Curtea de Apel Grenoble, prin hotărârea din 22 mai 1984, angajase
răspunderea civilă delictuală a doi soţi alienaţi, răspundere a cărei
angajare s-a făcut în baza art. 489-2 C. civ. fr. pentru faptul alienaţiei
celor doi. Casaţia franceză a casat hotărârea şi a trimis-o Curţii de Apel
Chambéry înspre rejudecare pentru a "cerceta dacă acţiunile soţilor
Slabbaert (alienaţii - n.n.) constituiau o culpă" - teoria culpei "obiective".
86
Cass. 2éme civ., 4 mai 1977, Bull. civ. II, n. 113; Revue trimestrielle de
droit civil, 1977, p. 772, obs. G. Durry; Recueil Dalloz, 1978, p. 393, n. R.
Legeais. În speţă, asigurătorul unui alienat care a provocat un accident de
circulaţie a opus victimei caracterul sui-generis, derogator de la dreptul
comun, al răspunderii instituite de art. 489-2 C. civ. fr. În faţa Curţii de
casaţie, asigurătorul a criticat hotărârea Curţii de Apel Paris (C. Apel Paris
17e civ., 16 mai 1975) susţinând că în mod greşit aceasta a negat
caracterul de sine stătător al răspunderii generate de art. 489-2 C. civ. fr.
Instanţa supremă franceză a decretat că "art. 489-2 nu prevede nicio
răspundere particulară şi se aplică tuturor răspunderilor prevăzute la art.
1382 şi urm" (C. civ. fr. - p.n.). Pentru reiterarea acestei concluzii, a se
vedea şi C. Apel Orleans, 24 juin 1996, Jurisclasseur périodique, édition
générale, 1997.I.4070, n. 24, obs. G. Viney.
87
R. Savatier, Le risque pour l’homme de perde ses esprits, et ses
conséquences en droit civil, Recueil Dalloz, 1968, Chronique 109; J.F.
Barbieri, op. cit., nr. 31; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations.
Responsabilité délictuelle, t. I, Litec, Paris, 1991, p. 200.
88
Pentru alţii, art. 489-2 C. civ. fr. instituia o "simplă obligaţie de
reparare" în sarcina celui afectat de o tulburare mintală, obligaţie avându-
şi fundamentul în echitate. A se vedea în acest sens J. Carbonnier, Droit
civil. Les obligations, 22e édition, t. IV, PUF, Paris, 2000, §223; N. Gomaa,
La reparation du préjudice causé par les malades mentaux, în Revue
trimestrielle de droit civil, 1971, p. 29; A. Seriaux, Droit des obligations,
2éme édition, PUF, Paris, 1998, nr. 106.
89
Un autor din doctrina română, referitor la cele enunţate de către Boris
Stark şi ceilalţi autori, apreciază că "interpretarea propusă de către
aceştia este discutabilă deoarece nu ţine cont de art. 1382 C. civ. fr. care
vorbeşte despre culpă" deoarece "jurisprudenţa franceză a stabilit că art.
489-2 C. civ. fr. vizează toate cazurile de răspundere reglementate de art.
1382 C. civ. fr. şi următoarele" [A. Tamba, op. cit., p. 202]. Ne exprimăm
rezervele atât cu privire la concluzia autorului, cât şi cu privire la
raţionamentul logic care stă în spatele acesteia, căci faptul că instanţa
supremă franceză a statuat într-un fel sau altul nu oferă un argument
irefutabil în sensul corectitudinii soluţiei edictate de aceasta.
90
Cass. 1re civ., 9 novembre 1983, Bull. civ., I, n. 263; Recueil Dalloz,
1984, p. 139, n. F. Derrida; Jurisclasseur périodique, édition générale,
1984.II.20316, n. P. Jourdain; Jurisclasseur périodique, édition notariale,
1984.II.123, n. Bourgeois-Brusseti. În speţă, un major sub tutelă (deci o
persoană ale cărei facultăţi mintale sunt alterate) a fost condamnat să
acopere parţial pasivul unei societăţi a cărei conducere o asigurase în
fapt, pe motivul săvârşirii unor neregularităţi în gestiune care au atras
incidenţa art. 99 al Legii din 13 iulie 1967.
91
Cass. 1re civ., 20 juillet 1976, Bull. civ., I, n. 270; Jurisclasseur
périodique, édition générale, 1978.II.18793, speţa nr. 1, n. N. Dejean de
la Bâtie; Revue trimestrielle de droit civil, 1976, p. 783, n. G. Durry. În
speţă, un minor de 17 ani, lipsit de discernământ, a înjunghiat mortal un
alt minor. Hotărârea Curţii de Apel Caen (C. Apel Caen, 3e civ., 16
novembre 1973) a fost contestată pe motiv că a angajat răspunderea
unui minor lipsit de discernământ, în timp ce art. 489-2 C. civ. fr.,
aflându-se în secţiunea referitoare la protecţia juridică a majorilor, s-ar
referi strict la aceştia din urmă. Curtea de Casaţie a validat hotărârea
Curţii de Apel Caen, statuând că "obligaţia de reparaţie prevăzute de art.
489-2 C. civ. priveşte pe toţi aceia - majori sau minori - care, sub
imperiul unei tulburări mintale, au cauzat o daună altuia".
92
În condiţiile în care deja decretase că art. 489-2 C. civ. fr. "se aplică la
toate răspunderile... ", aceste aspecte semnalate par a fi determinat
jurisdicţia supremă franceză să evite a face orice referire la art. 489-2 C.
civ. fr., discuţia purtându-se numai pe terenul art. 1384 alin. (1) C. civ.
fr. (răspunderea pentru lucrurile ce le avem în pază) în L`assemblée
pléniere de la Cour de Cassation du 9 mai 1984 - l`arret Gabillet, în H.
Capitant, Fr. Terré, Y. Lequette, Les grandes arrets de la jurisprudence
civile, t. II, Dalloz, Paris, 2000, pp. 274 şi urm.; Jurisclasseur périodique,
édition générale, 1984.II.20255 n. N. Dejean de la Bâtie; 1984.II.20291,
n. P. Jourdain; Recueil Dalloz, 1984, p. 525, n. F. Chabas; Revue
trimestrielle de droit civil, 1984, p. 508, obs. J. Huet. În speţă, Eric
Gabillet, în vârstă de 3 ani, ca urmare a cedării unui balansoar improvizat,
a căzut de pe acesta, înfigându-i în cădere unui alt minor un baston în
ochi, conducând la orbirea acestuia din urmă. Curtea de Casaţie a angajat
răspunderea minorului, strict pe temeiul art. 1384 C. civ. fr. - "reţinând că
tânărul Eric avea uzul, conducerea şi controlul bastonului, curtea de apel
nu trebuia, în ciuda vârstei foarte fragede a minorului, să cerceteze dacă
acesta avea discernământ, astfel că şi-a justificat legal decizia". A se
vedea, pentru o prezentare detaliată a acestui subiect, G. Viney, P.
Jourdain, op. cit., pp. 610-614. A se vedea şi Ph. Dubois, E. Paillet
Incapables majeurs, Rép. civ. Dalloz, 1994, n° 62, autori care salută
decizia Curţii de casaţie cu privire la aspectul nediscutării problemei pe
terenul art. 489-2 C. civ. fr., căci "pe bună dreptate" minorii de vârstă
fragedă nu pot fi asimilaţi demenţilor.
93
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1342, p. 306; Ph. Dubois, E.
Paillet, op. cit., n° 53. A se vedea şi Cass. 2éme civ., 21 avril 1982, Recueil
Dalloz, 1982, p. 403, n. Ch. Larroumet. În speţă, o persoană aflată sub
tratament într-un centru medical-educativ, a exercitat violenţe asupra a
trei angajate a respectivului centru. Asigurătorul celor trei angajate, după
despăgubirea acestora, subrogându-se în drepturile asiguraţilor, a solicitat
repararea prejudiciului făptuitoarei. Casare a hotărârii refuzase angajarea
răspunderii delictuale a autoarei.
94
Cass. 2éme civ., 3 mars 1977, precit.
95
L`assemblée pléniere de la Cour de Cassation du 25 février 2000 -
l`arret Costendoat, precit.
96
L`assemblée pléniere de la Cour de Cassation du 9 mai 1984 - l`arret
Fullenwarth, precit. A se vedea şi CA Caen, chambre spécial mineurs, 2
février 2006, Recueil Dalloz, 2006, p. 2016, n. G. Raoul-Cormeil. În speţă,
s-a angajat, pe temeiul art. 1384 alin. (4) C. civ. fr., răspunderea civilă a
mamei minorului care a comis un furt, chiar dacă aceasta din urmă era
lipsită de discernământ.
97
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1344, p. 306.
98
Susţinuţi de jurisprudenţă [cauzele Trichard, respectiv Gabbilet: Civ.
éme
2 civ., 18 décembre 1964, Recueil Dalloz, 1965, p. 191, n. P. Esmein;
L`assemblée pléniere de la Cour de Cassation du 9 mai 1984 - l`arret
Gabillet, precit.], unii autori afirmă contrariul [Ph. Le Tourneau, L. Cadiet,
op. cit., nr. 1344, p. 306], argumentând că paza juridică este o simplă
stare de fapt, astfel încât în toate cazurile bolnavul mintal ar putea fi
condamnat ca responsabil pe temeiul răspunderii pentru lucrurile ce le
avem în pază. Criticând această teorie, alţii arată că "nu există paznic
decât acolo unde există independenţă" astfel încât alienatul şi infans-ul
(minor de vârstă fragedă) nu pot fi păzitori juridici [Ph. Malaurie, L.
Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 200, p. 112].
99
Unii au arătat că nu: N. Gomaa, op. cit., p. 29; Ph. Le Tourneau, L.
Cadiet, op. cit., nr. 1347, p. 308. Alţii, dimpotrivă, susţineau contrariul:
N. Dejean de la Bâtie în Jurisclasseur périodique, édition générale,
1978.II.18793; J.-J. Burst, op. cit., nr. 1 şi nr. 4; J. Massip, La reforme
du droit des incapables majeurs, Defrénois, Paris, 1983, nr. 35.
100
Cass. 2éme civ., 4 février 1981, Bull. civ., II, n. 21; Recueil Dalloz,
1983, p. 1, n. P. Gaudrat; Revue trimestrielle de droit civil, 1982, p. 148,
n. G. Durry. În speţă, un bărbat şi o femeie se aflau la piaţă, unul lângă
celălalt. Bărbatul, din cauza unei crize cardiace, s-a prăbuşit şi a antrenat
în cădere şi femeia, care s-a rănit. Aceasta din urmă a solicitat angajarea
răspunderii civile a bărbatului, iar Curtea de Apel Grenoble [CA Grenoble
2éme civ., 4 décembre 1978, Recueil Dalloz, n. E. Poisson-Drocourt;
Jurisclasseur périodique, édition générale, 1980.II.19340. n. N. Dejean de
la Bâtie; Revue trimestrielle de droit civil, 1979, p. 386, obs. G. Durry;
Defrénois, 1981, art. 32733, n. 88, obs. J.-L. Aubert] a admis acţiunea.
Casare: "scurta trecere de la conştienţă la inconştienţă nu constituie o
tulburare mintală".
101
L`assemblée pléniere de la Cour de Cassation du 9 mai 1984 - l`arret
Gabillet, precit.
102
Cass. 2éme civ., 7 juin 1989, Bull. civ., II, nr. 61; Recueil Dalloz, 1989,
p. 559, n. J.-L. Aubert.
103
Cass. 2éme civ., 28 février 1996, Bull. civ., II, nr. 54; Recueil Dalloz,
1996, p. 602, n. Fr. Duquesne. O minoră în vârstă de 8 ani a lovit un alt
minor care transporta un recipient cu apă fiartă, cauzându-i acestuia din
urmă arsuri. Casare a hotărârii care refuzase angajarea răspunderii civile
delictuale pentru faptă proprie a minorei.
104
L. Pop, op. cit., p. 165.
105
Discriminarea este definită [cf. G. Cornu, op. cit., pp. 295-296] ca fiind
acea diferenţă de tratament contrară principiului egalităţii civile şi având
ca efect ruperea acestui principiu în defavoarea unor anumite persoane
fizice, fondată pe anumite criterii faţă de care legea interzice întemeierea
diferenţelor de regim juridic (sex, naţionalitate, etnie, rasă, avere etc.).
106
Un mod riguros de analiză gramaticală a art. 1368 alin. (1) Noul C. civ.
ar putea conduce la concluzia cum că starea patrimonială a părţilor ar
determina doar cuantumul indemnizaţiei, existenţa obligaţiei născându-se
odată cu săvârşirea faptei ilicite - "lipsa discernământului nu-l scuteşte
(s.n. - S.G.) pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii[...]". În
realitate, considerăm că starea patrimonială a părţilor determină nu doar
cuantumul indemnizaţiei, ci şi naşterea obligaţiei de reparare, căci în cazul
în care s-ar susţine contrariul s-ar ajunge la îmbrăţişarea tezei existenţei
unei obligaţii fără niciun conţinut - ar fi absurd a se susţine, de exemplu,
că insolvabilul care cauzează un prejudiciu unei persoane avute (situaţie
faţă de care "echitatea" nu reclamă necesitatea prelevării unor valori
patrimoniale de la făptuitor) nu este scutit de plata unei indemnizaţii,
indemnizaţie care ar fi consta în neant - zero RON.
107
Acest fapt este recunoscut chiar de către toată jurisprudenţa citată
anterior (supra, nr. 10), precum şi de către doctrină. Exemplificativ, a se
vedea L. Pop, op. cit., p. 164, care precizează că "instanţele vor avea în
vedere două criterii: valoarea prejudiciului cauzat victimei şi situaţia
patrimonială a părţilor şi, apoi, în funcţie de posibilităţile economice ale
autorului (s.n. - S.G.) se va stabili indemnizaţia echitabilă".
108
E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia
României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 45.
109
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I.
Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Ed. Regiei Autonome
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p. 39.
110
D.C. Dănişor, Fundamentul statului şi criteriile de nediscriminare în
R.D.P. nr. 1/2008, p. 53.
111
G. Cornu, op. cit., p. 295.
112
Bineînţeles, şi situaţia patrimonială a victimei are o influenţă
determinantă în stabilirea mai întâi a existenţei obligaţiei de reparare, iar
dacă echitatea impune naşterea acestei obligaţiei, mai apoi în stabilirea
cuantumului indemnizaţiei ce va fi datorată de către făptuitor. Pentru
simplitatea exprimării, de fiecare dată când nu vom face referire expresă
la situaţia victimei vom avea în vedere o persoană cu resurse de trai
mediu.
113
La aceeaşi concluzie ajunge şi un alt autor. A se vedea S. Neculaescu,
op.cit., p. 55.
114
În dreptul german, deşi prevederile art. 829 BGB nu fac nicio referire la
situaţia patrimonială a părţilor, doctrina a învederat că răspunderea celui
lipsit de discernământ poate fi angajată în situaţia în care, raportat la
situaţia patrimonială a părţilor, nedespăgubirea victimei ar fi o măsură
inechitabilă. A se vedea A. Staudinger în R. Schulze (cooord.), op. cit., p.
1166, nr. 4.
115
Chiar fără să o spună, căci puterea suverană în aprecierea existenţei
obligaţiei de reparare a prejudiciului şi a cuantumului acestei obligaţii îi
permite să deghizeze adevăratele criterii pe care şi-ar întemeia o astfel de
decizie.
116
A se vedea art. 146 lit. a), b) şi c) din Constituţia României.
117
Un eventual argument în sensul constituţionalităţii textului de lege care
instituie răspunderea subsidiară în dreptul intern, cum că în dreptul
comparat ar exista un text similar în dreptul italian (art. 2047 Codice
civile) este irelevant, căci acest aspect nu este de natură să conducă la
"convalescenţa" art. 1368 Noul C. civ.
118
Ce este în fond răspunderea, această noţiune abstractă şi cu un grad
maxim de generalitate? Definiţia potrivit căreia răspunderea civilă este
"forma răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în
temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat
altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru
care este răspunzătoare" [L. Pop, Teoria generală..., p. 164], "obligaţia de
a repara un prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită" [M. Eliescu, op. cit., p.
7; G. Cornu, op. cit., p. 770] ori "obligaţia de repara paguba cauzată
altuia" [H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud par M. Juglard, Leçons de
droit civil. Les obligations, t. II, 4éme édition, Montchrestien, Paris, 1969,
p. 324; J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, 6éme édition, PUF, Paris,
1969, p. 93] apare ca fiind (deja!) depăşită, deoarece există forme de
răspundere care nu presupun cu necesitate un prejudiciu - răspunderea
civilă preventivă fondată pe principiul precauţiunii [P. Kourilsky, G. Viney,
Le principe de Précaution. Rapport au Premier Ministre, Odile Jacob, Paris,
2000, p. 216; Ph. Le Tourneau, Responsabilité, Rép. civ. Dalloz, 2009, n°
237- 243; N. Costin, C. M. Costin, Răspunderea civilă preventivă - studiu
de caz, în PR nr. 1/2010, pp. 29 şi urm.; A. I. Duşcă, Răspunderea
preventivă - formă a răspunderii ecologice, în PR nr. 4/2011, pp. 216 şi
urm]. De aceea, considerăm că este de actualitate definiţia propusă de un
alt autor, potrivit căruia răspunderea juridică reprezintă un "complex de
drepturi şi obligaţii conexe, care - potrivit legii - se naşte ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept" [M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii
răspunderii juridice, R.R.D. nr. 5/1970, p. 83].
119
În acest sens, A. Tamba, op. cit., p. 198 şi urm., autorul arătând că
obligaţia de reparare a prejudiciului ar avea ca izvor de sine stătător nu
răspunderea civilă, ci echitatea. A se vedea şi I. Turcu, Noul Cod civil.
Legea nr.287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii Art. 1164-1649.
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, comentariul art.
1368. Acest din urmă autor, după ce subliniază faptul că sub imperiul
actualului Cod civil jurisprudenţa a creat, prin interpretarea legii "o nouă
ipoteză de răspundere (s.n. - S.G.) fără culpă" în sarcina persoanei lipsite
de discernământ, ajunge totuşi la concluzia că art. 1368 Noul C. civ. -
care, în fond, reprezintă concretizarea tale quale a respectivelor soluţii
jurisprudenţiale într-un text de lege - nu instituie o formă de răspundere
civilă, căci "autorul lipsit de discernământ nu poate fi responsabil"
concluzia fiind că "textul art. 1368 nu este neapărat creatorul unei forme
specifice a răspunderii sau a obligaţiei de dezdăunare, ci este, mai
curând, o normă care îl supune pe cel lipsit de discernământ dreptului
comun al răspunderii (s.n. - S.G.) civile". Din acest abundent amalgam,
trebuie subliniate următoarele: (1) dacă se susţine, aşa cum o face
autorul citat, că actualul art. 1368 al Noului C. civ. nu instituie o formă de
răspundere, atunci nici în situaţia actualului Cod civil nu puteam discuta
de soluţii jurisprudenţiale "creatoare a unei noi ipoteze de răspundere";
(2) a susţine că art. 1368 nu instituie o formă distinctă de răspundere, ci
doar "supune pe cel lipsit de discernământ dreptului comun (s.n. - S.G.)
al răspunderii" reprezintă un punct de vedere eronat, căci prevederile art.
1368 se abat total de la principiile dreptului comun în materia răspunderii
civile delictuale (a se vedea supra, nr. 16). - măsura reparaţiei nu este
determinată de mărimea prejudiciului, ci de situaţia patrimonială a
părţilor, reparaţia putând a nu fi totală şi în orice caz va fi datorată nu în
natură, ci întotdeauna prin echivalent bănesc; răspunderea angajându-se
şi în lipsa culpei făptuitorului;
120
Pentru critica terminologiei utilizate de redactorii Noului Cod civil cu
privire la art. 1165, a se vedea S. Neculaescu, op.cit., p. 47.
121
Formularea instituţiei răspunderii subsidiare reglementate în Proiectul
Codului civil adoptat de Senat în anul 2004 a fost amendată de către
redactorii Noului Cod civil, textul modificându-se în forma în care acesta
este cuprins astăzi în art. 1368. În motivarea amendamentului s-a
susţinut că "reformularea denumirii marginale, reflectată şi în formularea
propusă pentru conţinutul articolului în sine, are în vedere împrejurarea
că cel care cauzează un prejudiciu fără discernământ nu răspunde, astfel
încât se intră în sfera contradicţiei atunci când se afirmă, în text,
existenţa unei răspunderi subsidiare. Amendamentul se întemeiază pe
ideea că răspunderea pentru fapta proprie rămâne esenţialmente una
subiectivă. Împrejurarea că nu este vorba de o răspundere delictuală, ci
de o obligaţie întemeiate pe considerente de echitate este subliniată şi de
conţinutul reparaţiei, reglementat la alin. (2). Pentru consecvenţă
terminologică, termenul de despăgubire a fost înlocuit cu cel de
«indemnizaţie»". Documentul este disponibil la adresa
http://www.just.ro/portals/0/comunicate/decembrie%202008/cartea V -
Despre obligatii - Titlurile I-VI.doc
122
L. Pop, Tabloul general..., p. 165. Autorul arată că obligaţia se naşte
prin săvârşirea unei fapte ilicite de către un minor sau o persoană pusă
sub interdicţie. La această afirmaţie, considerăm că trebuie să adăugăm
faptul că nu doar respectivele persoane sunt vizate de prevederile art.
1368 Noul C. civ., ci şi acele persoane care au săvârşit fapta ilicită
prejudiciabilă într-o "stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii ce le-a
pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei lor" [art. 1367 alin.
(1) Noul C. civ.]. A se vedea şi infra nr. 35. Pentru aceeaşi soluţie
conform căreia art. 1368 Noul C. civ. ar institui o formă de "răspundere
subsidiară" (s.a.) a se vedea L.-R. Boilă, op. cit., p. 12.
123
Dacă prejudiciul este urmarea unei cauze exoneratoare de răspundere
prevăzute la art. 1351-1354 Noul C. civ., răspunderea este exclusă. De
exemplu, în timpul unei furtuni violente izbucnite intempestiv, o persoană
este instrumentul pasiv al fenomenului natural, fenomen care o
transportă câţiva metri până când loveşte un autovehicul parcat
regulamentar, cauzând acestuia din urmă avarii. Proprietarul acestuia din
urmă nu poate solicita acestei persoane repararea prejudiciului cauzat,
nici pe tărâmul art. 1357 şi nici a art. 1368 Noul C. civ., fiind înlăturat
raportul de cauzalitate, căci respectiva persoană a fost doar instrumentul
pasiv forţei naturii., fenomenul natural fiind cauza prejudiciului.
124
Vezi supra, nota de subsol nr. 118.
125
După redactorii Noului Cod civil, nici reglementarea cuprinsă în art.
1360 Noul C. civ. (prevedere legală prin care autorul unui prejudiciu
cauzat ca urmare a "depăşirii limitelor legitimei apărări" ar putea fi obligat
la "plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile") n-ar determina
angajarea în sarcina autorului o răspundere civilă, căci propunând
modificarea textului din Proiectului Codului civil din 2004 [art. 1099 alin.
(1) - Nu datorează despăgubire, cel care a cauzat agresorului un
prejudiciu fiind în legitimă apărare, sau, după caz, apărând în mod legitim
pe un al treilea. (2) Cu toate acestea, cel care sub stăpânirea unei
tulburări sau temeri insuflate de agresiune a depăşit limitele unei apărări
necesare, va putea fi obligat de către instanţă, potrivit cu împrejurările, la
o despăgubire (s.n. - S.G.) adecvată şi echitabilă], aceştia au justificat
prin aceea că "se propune înlocuirea noţiunii de despăgubire cu aceea de
indemnizaţie, deoarece nu mai este vorba de răspundere (s.n. - S.G.),
care să implice obligaţia de despăgubire, ci de aplicarea unei reguli de
echitate, care impune acoperirea prejudiciului cauzat şi pentru care
noţiunea de indemnizaţie este mai adecvată." [a se vedea documentul
disponibil la http://www.just.ro/portals/0/comunicate/decembrie
%202008/cartea V - Despre obligatii - Titlurile I-VI.doc].
126
A. de Cupis, I fatti illeciti, în G. Grossoy, F.S. Passarelli (coord.),
Trattato di diritto civile, ed. a II-a, t. 4, Ed. Francesco Vallardi, Milan,
1970, p. 28; P.Forchielli, Responsabilita oggettiva, I. Disciplina
privatistica, ad vocem in Enc. Giur., XXVII, Roma, 1991, p. 4-6 apud A.
Ferrante, La responsabilita civile dell'insegnante, del genitore e del tutore,
Ed. Giuffre, Milano, 2008, p. 36; M. Franzoni, Dei fatti illeciti în F. Galgano
(coord.), Commentario del codice civile Scialoja-Branca, libro IV: Delle
obbligazioni, art. 2043-2059, Ed. Zanichelli - Foro italiano, Bologna-Roma,
1993, p. 342; C. Salvi, La responsabilita civile, ed. a II-a, Ed. Giuffre,
Milano, 2005, p. 157; V. Cuffaro, Responsabilita civile, Ed. Wolters Kluver
- IPSOA, Torino, 2007, p. 241-242; P. Cendon, Commentario al codice
civile. Artt. 2043-2053: Fatti illeciti - generalita, responsabilita per fatti
altrui, attivita pericolose, danni da cose, da animali, da rovina di edificio,
Ed. Giuffre, Milano, 2008, p. 682; A. Ferrante, op. cit., p. 36-37; F.
Cortese, P. Sommaggio, G. Valer (coord.), Atti giudiziari di diritto civile,
penale, amministrativo, Ed. Giuffre, Milano, 2010, pp. 171-178. În ceea
ce priveşte jurisprudenşa, a se vedea Trib. Macerata, 20 mai 1986 în
"Responsabilita civile e previdenza", 1987, p. 107; Cass. civ., Sez. III, 28
ianuarie 1953, n. 2216 în "Giurisprudenza italiana", 1953.I.500., n. A.
Travi.
127
A se vedea D. Barbero, Criterio di nascita e criteri di propagazione della
responsabilita per fatto illecito în "Rivistra di diritto civile", 1960.I.572.
128
Alienaţia mintală se instalează în cursul vieţii persoanei, în timp ce
debilitatea este congenitală.
129
M. Eliescu, op. cit., pp. 226-227 - afirmaţie bazată pe interpretarea per
a contrario a art. 25 alin. (3) a Decretului nr. 32/1954. În acelaşi sens, a
se vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 203. În sistemul Noului Cod
civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani beneficiază de o prezumţie
legală relativă de existenţă a discernământului - a se vedea L. Pop,
Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele Noului
Cod civil în Dreptul nr. 5/2010, p. 23.
130
M. Eliescu, op. cit., p. 225; L. Pop, Teoria generală..., p. 232.
131
Potrivit art. 5, lit. k) din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 (publicată în M. Of. nr. 589
din 8 august 2002) prin discernământ se înţelege "componenta capacităţii
psihice, care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea
persoanei respective de a aprecia conţinutul şi consecinţele acestei fapte".
132
În acelaşi sens, a se vedea I. Turcu, op. cit., art. 1368.
133
De pildă, o persoană suferă o criza cardiacă şi, cu acest prilej, se
prăbuşeşte peste altă persoană, cauzându-i acesteia din urmă leziuni
fizice. O atare stare de fapt a fost adusă în atenţia instanţei supreme
franceze [Cass. 2éme civ., 4 février 1981, precit.].
134
Discutabil este dacă într-o asemenea situaţie mai degrabă nu este
înlăturat în primul rând raportul de cauzalitate şi abia ca urmare a acestei
înlăturări dispare şi elementul vinovăţiei, deoarece respectivele tulburări
fizice de natură internă ar putea fi circumscrise noţiunii de caz fortuit
definită de art. 1351 alin. (3) Noul C. civ. Din analiza unor decizii de speţă
[Cass. 2éme civ., 19 décembre 1966, Bull. civ., II, n. 977; CA Paris, 28
novembre 1961, Recueil Dalloz, 1962, p. 619, n. J. Noirel], putem deduce
că jurisprudenţa franceză refuză o astfel de înlăturare a raportului de
cauzalitate [a se vedea şi F. Chabas, F. Gréau, Force majeure, Rép. civ.
Dalloz, 2007, n° 62]. Alţi autori se situează pe poziţia tranşantă cum că
acela care, ca urmare a unei tulburări de natură fizică (oferindu-se
exemplul autorului care suferă un infract, o criză cardiacă), cauzează un
prejudiciu altei persoane, nu poate invoca existenţa unei cauze
exoneratoare de răspundere - fapt de natură să conducă la concluzia că,
în concepţia acestor autori, ar fi îndeplinită condiţia raportului de
cauzalitate [Ph. Conte, Responsabilité du fait personnel, Rép. civ. Dalloz,
2002, n° 151].
135
De exemplu, potrivit art. 1390 Noul C. civ., cu denumirea marginală
"persoane îndreptăţite la despăgubire în caz de deces", au dreptul la
despăgubiri doar persoanele îndreptăţite, potrivit legii, la întreţinere din
partea celui decedat [art. 1390 alin. (1) Noul C. civ.]. Cu toate acestea,
instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi "celui
cărui victima (s.n. - S.G.), fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în
mod curent". Totodată, şi art. 1391 alin. (2) al aceluiaşi act normativ
operează cu aceste delimitări, statuând faptul că "instanţa judecătorească
va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin
moartea victimei (s.n. - S.G.), precum şi oricărei alte persoane care, la
rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu (s.n. -
S.G.)".
136
A nu se confunda noţiunea de "legătură cauzală directă" sau
"indirectă", ambele susceptibile de încadrare în categoria prejudiciilor
directe, cu noţiunea de prejudiciu "indirect", aceasta din urmă
circumscriindu-se situaţiei în care între fapta ilicită şi prejudiciu nu există
niciun raport de cauzalitate [L. Pop, op. cit., p. 217]. De pildă, reprezintă
un "prejudiciu indirect" şi, drept urmare, nu va da dreptul la dezdăunare,
situaţia în care autorul, din culpă sau cu intenţie, ucide o persoană care
decedează fără moştenitori lăsând o moştenire insolvabilă, iar un terţ
creditor al victimei ar invoca prejudiciul prin pierderea oricărei şanse de a-
şi îndestula creanţele sale împotriva persoanei decedate. Pentru categoria
prejudiciilor subsumate noţiunii de "pierdere a unei şanse" a se vedea G.
Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 87 şi urm; L. Pop, Tabloul general..., pp.
191 şi urm; L. Pop, Reglementările Noului Cod civil cu privire la repararea
prejudiciului în cazul răspunderii delictuale în Dreptul nr. 7/2010, pp. 20-
21; L.-R. Boilă, Discuţii privind prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de
a obţine un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale în Dreptul nr.
7/2010, pp. 99 şi urm.
137
A se vedea L. Pop, Reglementările Noului Cod civil cu privire la
repararea prejudiciului..., pp. 27-28.
138
Pot exista situaţii în care, dacă decesul este instantaneu acţiunii de
ucidere, discuţia despre această transmisiune riscă să devină lipsită de
obiect. De pildă, autorul lipsit de discernământ împuşcă victima, care
decedează pe loc. Totuşi, afirmaţia nu poate fi transformată în regulă
generală, căci pot exista situaţii în care moartea intervine tot instantaneu,
însă erezii victimei pot solicita repararea componentei materiale a
prejudiciului suferit de către aceasta din urmă. De exemplu, autorul lipsit
de discernământ, folosind materiale explozibile, detonează casa în care
locuia victima, aceasta decedând pe loc, caz în care răspunderea autorului
s-ar putea angaja pe temeiul art. 1368 Noul C. civ., prejudiciul constând
în contravaloarea construcţiei distruse.
139
A se vedea L. Pop, Tabloul general..., p. 164.
140
A se vedea L. Pop, Reglementările Noului Cod civil cu privire la
repararea prejudiciului..., p. 24.
141
Redactorii Noului Cod civil au amendat textele Proiectul Codului civil
adoptate de către Senat în anul 2004 în materia răspunderii delictuale
subsidiare, iar cu această ocazie s-a simţit necesitatea de a se accentua
că lipsa unei persoane cu însărcinarea de supraveghere a persoanei lipsite
de discernământ nu este de natură să atragă lipsa despăgubirii victimei,
ba dimpotrivă. Documentul este disponibil la adresa
http://www.just.ro/portals/0/comunicate/decembrie%202008/cartea V -
Despre obligatii - Titlurile I-VI.doc
142
De exemplu, o persoană afectată de o tulburare mentală pasageră - o
intoxicaţie involuntară şi neculpabilă cu vapori de alcool etilic.
143
Această ultimă ipoteză pare a fi susţinută de un autor autohton, care
arată că "art. 1368 alin. (1) este pus de acord cu reglementările din art.
1372 aplicabile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor sau o
persoană aflată sub interdicţie judecătorească[...]" concluzia fiind că
"aşadar, în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea
răspunderii prevăzute de art. 1372 Noul C. civ., autorul prejudiciul,
persoană lipsită de discernământ va putea fi obligat la plata unei
indemnizaţii către victimă [...] obligaţie de indemnizare de natură
delictuală, deoarece se naşte prin săvârşirea unei fapte ilicite de către un
minor sau de o persoană pusă sub interdicţie (s.n. - S.G.)". A se vedea L.
Pop, Tabloul general..., pp. 164-165 şi p. 171.
144
Art. 832 BGB - (1) Wer kraft Gesetzes zur Führung der Aufsicht über
eine Person verpflichtet ist, die wegen Minderjährigkeit oder wegen ihres
geistigen oder körperlichen Zustands der Beaufsichtigung bedarf, ist zum
Ersatz des Schadens verpflichtet, den diese Person einem Dritten
widerrechtlich zufügt. Die Ersatzpflicht tritt nicht ein, wenn er seiner
Aufsichtspflicht genügt oder wenn der Schaden auch bei gehöriger
Aufsichtsführung entstanden sein würde. (2) Die gleiche
Verantwortlichkeit trifft denjenigen, welcher die Führung der Aufsicht
durch Vertrag übernimmt.
145
Prevederile în materie din Proiectul Codului civil din 2004, în forma
adoptată de către Senat, arătau în art. 1110 că acela "care, în temeiul
legii sau al contractului, este obligat să supravegheze un minor sau o
persoană pusă sub interdicţie, răspunde de prejudiciul cauzat altuia de
aceste din urmă persoane".
146
A. Staudinger în R. Schulze (coord.), op. cit., p. 1176, nr. 7.
147
Delicată este însă problema institutorilor sau/şi a artizanilor. Din punct
de vedere al Noului Cod civil, în sarcina acestora nu subzistă niciun text
de principiu care să-i statueze obligaţia acestora la supravegherea
minorilor ce sunt instruiţi. Rezultă, aşadar, că din perspectiva Noului Cod
civil, aceste persoane nu au o obligaţie legală de supraveghere. De aceea,
răspunsul la problemă va fi dat fie de legislaţia specială (obligaţia urmând
a avea o natură legală dacă se identifică o prevedere care să conţină o
astfel de îndatorire în sarcina persoanelor menţionate) fie de convenţia
părţilor (dacă aceasta prevede, în sarcina institutorului/artizanului o
obligaţie de supraveghere). În situaţia în care nici legal şi nici contractual
nu există o obligaţie de supraveghere, răspunderea
institutorilor/artizanilor pe temeiul art. 1372 Noul C. civ. este exclusă,
discuţia urmând a se muta însă pe terenul art. 1357 Noul C. civ.
148
Afirmaţia referitoare la caracterul pur teoretic al exemplului rezidă în
faptul că noţiunea de raport de prepuşenie "născut în temeiul legii"
actualmente este pusă sub serioase discuţii. Astfel, în doctrina de drept
administrativ se considera că funcţionarii publici sunt încadraţi în muncă
printr-un act administrativ individual de autoritate, iar nu în temeiul unui
contract [V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti,
1998, p. 135; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 582] afirmaţie zdruncinată cu putere de alţi autori
[I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007, pp. 24-26; A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, pp. 18-19] şi de jurisprudenţă [ÎCCJ, secţiile unite,
decizia nr. XIV din 14 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 853 din 18
decembrie 2008] arătându-se că raporturile născute sunt în realitate
raporturi de natură contractuală. Pe de altă parte, comitentul este obligat
la supravegherea prepusului în raport de sarcinile ce-i sunt oferite în
virtutea raportului de prepuşenie, iar nu la o obligaţie specifică
supravegherii persoanelor cu carenţe de natură psihică. Nu în ultimul
rând, obligaţia de supraveghere a comitentului faţă de prepuşii săi nu este
continuă, pe când persoanele lipsite de discernământ necesită o astfel de
asistenţă permanentă. Acestea sunt motivele pentru care, în cele ce vor
urma, nu vom mai reţine această categorie de comitenţi ca având
realmente o obligaţie legală de supraveghere a autorului lipsit de
discernământ.
149
În acelaşi sens, L. Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru
fapta altuia..., p. 17.
151
Exceptând situaţia în care prejudiciul este creat de un minor împreună
cu unul sau ambii părinţi ai acestuia ce au obligaţia legală de
supraveghere a acestuia, când părinţii vor fi singuri care vor răspunde, pe
temeiul art. 1357 Noul C. civ., nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art.
1368 Noul C. civ. pentru angajarea răspunderii celui lipsit de
discernământ (supra, nr. 39), căci este posibilă angajarea răspunderii (pe
temeiul art. 1357 Noul C. civ.) persoanei (este vorba de părinţii celui lipsit
de discernământ) care avea obligaţia legală (art. 493 Noul C. civ.) de a-l
supraveghea pe (co)autor.
152
L. Pop, Tabloul general..., p. 165.
153
În cazul obligaţiei convenţionale de supraveghere, cel lipsit de
discernământ ar putea acţiona în judecată supraveghetorul pe temei
contractual, invocând carenţele în executarea acestei obligaţii, putând
obţine condamnarea supraveghetorului în măsura în care face proba
îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii contractuale - fapta ilicită
contractuală (neexecutarea obligaţiei de supraveghere asumate),
prejudiciul cauzat (constând în cel puţin cuantumul indemnizaţiei la care a
fost obligat, pe temeiul art. 1368 Noul C. civ.), raportul de cauzalitate
dintre aceste două elemente, culpa debitorului fiind prezumată legal în
toate circumstanţele (art. 1548 Noul C. civ.), căci ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus [pentru o critică dură, însă întemeiată, a
prevederilor art. 1548 Noul C. civ., a se vedea L. Pop, op. cit., p. 207-
208]. Însă angajarea răspunderii contractuale a supraveghetorului
creează raporturi juridice între acesta şi cel lipsit de discernământ, iar nu
şi faţă de victimă, care în continuare va putea solicita angajarea
răspunderii delictuale subsidiare a celui lipsit de discernământ în temeiul
art. 1368 Noul C. civ.
154
Textul art. 1372 alin. (2) Noul C. civ. a rămas nemodificat faţă de
varianta Proiectului Codului civil din 2004, unde art. 1110 alin. (2) avea
aceeaşi formulare. Proiectului Codului civil din 2004 nu lăsa loc discuţiilor
în legătură cu instituirea unei forme de răspundere civile (formularea art.
1368 Noul C. civ. suscită, însă, aceste controverse - a se vedea supra, nr.
34), art. 1106 din Proiect având denumirea marginală "răspunderea
subsidiară". În aceste condiţii, rezultă că art. 1110 alin. (2) din Proiectul
Codului civil din 2004 nu se putea referi decât strict la prevederile din
materia răspunderii delictuale pentru faptă proprie întemeiată pe culpă
(art. 1096 din Proiectul Codului civil din 2004) iar această concluzie, în
considerarea identităţii formulării a art. 1372 alin. (2) Noul C. civ. şi a art.
1096 din Proiectul Codului civil din 2004, îşi păstrează valabilitatea şi în
ceea ce priveşte reglementarea actuală existentă în Noul Cod civil.
155
S-ar putea obiecta că art. 1368 Noul C. civ. determină obligarea celui
lipsit de discernământ doar la plata unei indemnizaţii "către victimă", nu şi
faţă de alte persoane. Afirmaţia este uşor de contracarat, căci în realitate
victima are un drept de creanţă faţă de autorul prejudiciului, creanţă
căreia îi sunt aplicabile regulile generale în materie referitoare la
transformarea şi transmisiunea obligaţiilor (poate fi cesionată cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, poate fi novată etc.). Aşadar, subrogaţia legală
realizată prin plata creditorului în cazul vizat de art. 1596 lit. c) Noul C.
civ. are ca efect înlocuirea în respectivul raport juridic generat de
săvârşirea faptei ilicite de către cel lipsit de discernământ a creditorului
(victima) cu o altă persoană (obligat la supraveghere) care achită (şi)
datoria debitorului lipsit de discernământ, devenind creditor al acestuia
din urmă. Pentru detalii referitoarea la instituţia subrogaţiei legale a se
vedea L. Pop, Teoria generală..., pp. 462-465; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.
cit., pp. 368-369; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr.
1299, pp. 786-787.
156
Aşadar, de exemplu, în situaţia în care la prejudiciul a fost cauzat, în
măsură covârşitoare, de către cel lipsit de discernământ, iar persoanei cu
facultăţile mintale nealterate i se poate reţine o culpa levissima, măsura
răspunderii acestei din urmă persoane nu va fi proporţională cu "măsura
în care a participat la cauzarea prejudiciului", astfel cum impune art. 1383
Noul C. civ., ci se va determina printr-o formulă contabilă, scăzându-se
din cuantumul total al prejudiciului obligaţia de indemnizare stabilită în
sarcina celui lipsit de discernământ. A se vedea infra, nr. 41.6.
157
Exemplu: A şi B, ambii alienaţi mintali nepuşi sub interdicţie şi neavând
nicio persoană obligată la supravegherea acestora îi cauzează, în
coautorat, o dublă fractură de tibie şi peroneu lui C, care îi acţionează în
instanţă. Victima este relativ nevoiaşă, în timp ce A şi B dispun de
resursele materiale potrivit condiţiilor medii de trai. În considerarea
prejudiciului total cauzat de 50.000 RON, instanţa de judecată, ţinând
cont de averea părţilor din litigiu, îi obligă pe A şi B la plata a 15.000
RON, respectiv 20.000 RON către victimă. Aceasta din urmă, având o
creanţă în cuantum total de 35.000 RON faţă de cei doi, îi solicită lui A
plata sumei în integralitate, acesta conformându-se. Ulterior, A se poate
îndrepta cu acţiune în regres împotriva lui B pentru partea acestuia din
urmă datorată ca urmare a săvârşirii faptului ilicit şi prejudiciabil
solicitând plata sumei 20.000 RON.
158
Pentru detalii referitoare la acţiunea în regres exercitată de către unul
din coautorii prejudiciului, a se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr.
423, pp. 312-316.
159
A, alienat mintal nepus sub interdicţie, neavând nicio persoană obligată
la supravegherea sa, împreună cu B., persoană majoră cu discernământ,
incendiază o construcţie aparţinând lui C., cauzând un prejudiciu de
10.000 RON. Instanţa, având în vedere situaţia patrimonială a lui A, îl
condamnă pe acesta în temeiul art. 1368 Noul C. civ. la plata unei
indemnizaţii către C. în cuantum de 3.000 RON. Cuantumul obligaţiei de
reparare aflat în sarcina lui B. va fi determinat prin scăderea din
cuantumul total al prejudiciului valoarea indemnizaţiei stabilită în sarcina
lui A., astfel că, în final, B. va datora către victima suma de 7.000 RON
(10.000 RON - 3.000 RON = 7.000 RON).
160
Exemplu: A, alienat mintal pus sub interdicţie judecătorească
săvârşeşte îl răneşte pe C., cauzându-i un prejudiciu de 10.000 RON. C. îi
acţionează în instanţă pe A., autorul faptei ilicite, şi pe B., tutorele său
obligat la supravegherea acestuia. Instanţa, datorită formulării art. 1368
Noul C. civ., nu va putea exonera de răspundere alienatul mintal pe motiv
că prejudiciul poate fi reparat de către o altă persoană (a se vedea supra,
nr. 46), fiind obligată să compare situaţia patrimonială a părţilor din
litigiu. Ulterior acestei analize obligă pe cel lipsit de discernământ la plata
sumei de 1.000 RON în temeiul art. 1368 Noul C. civ. În acest caz,
cuantumul obligaţiei de reparare a prejudiciului revenind în sarcina
supraveghetorului în temeiul art. 1372 Noul C. civ. va fi reprezentat de
diferenţa dintre prejudiciul total şi cuantumul obligaţiei aflate în sarcina
celui lipsit de discernământ, deci este vorba de suma de 9.000 RON.
161
În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Tabloul general..., p. 165.
162
Alin. (3) al art. 1372, în forma adoptată prin Legea nr.287/2009 arăta
doar că cel "obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai
dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă". Pentru a
evita ulterioare controverse ce se puteau naşte referitor la caracterul
subiectiv sau obiectiv al răspunderii părinţilor pentru copii lor minori, prin
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil acestui
text de lege i-a fost adăugată o frază suplimentară, statuându-se că" în
cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută
numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte
cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din
exerciţiul autorităţii părinteşti". Pentru o observaţie critică pertinentă
vizând forma art. 1372 alin. (3) a Noului C. civ. de dinainte de adăugirea
făcută prin Legea nr. 71/2011, a se vedea L.-R. Boilă, Răspunderea
delictuală subiectivă..., p. 15.
163
În altă ordine de idei, proba acestui fapt (negativ!) ar fi pentru părinţi,
dacă nu imposibilă [a se vedea L. Pop, G. Hoffer, Cu privire la
fundamentarea răspunderii fără culpă..., p. 45-49], cel puţin deosebit de
dificilă de administrat şi, în cele din urmă, s-ar efectua prin probaţiunea
unor fapte pozitive.
164
L. Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia..., pp.
18-19.
165
Din acest punct de vedere regimul juridic al răspunderii tutorilor este
identic cu acela al părinţilor (supra, nr. 41.2).
166
Dacă acceptăm acest punct de vedere, atunci discutabilă este atât
introducerea art. 1372 Noul C. civ. în secţiunea referitoare la
"răspunderea pentru fapta altuia" cât şi formularea denumirii marginale a
acestui text de lege ca fiind "răspunderea pentru fapta minorului sau a
celui pus sub interdicţie". Prezumaţi fiind în culpă, dintr-un punct de
vedere riguros teoretic, răspunderea acestor persoane este în realitate o
răspundere pentru faptă proprie.
167
Aceasta este şi soluţia degajată din dreptul german, arătându-se că
răspunderea prevăzută de art. 832 BGB îşi extrage fundamentul din
prezumţia de culpă a persoanei căreia îi incumbă obligaţia de
supraveghere. A se vedea F. Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris,
1997, pp. 401-402.
168
Din punct de vedere teoretic, conduita comitentului care a acceptat să
exercite direcţia, supravegherea şi controlul prepusului lipsit de
discernământ ar putea analizată şi pe tărâmul art. 1357 Noul C. civ.,
comitentului putându-i-se angaja răspunderea pentru faptă proprie prin
dovedirea neglijenţei constând în alegerea, păstrarea ori încredinţarea
unor funcţii unui prepus cu facultăţile mintale alterate. Demersul este
lipsit de interes pentru victimă, căci întotdeauna optarea pentru
prevederile art. 1373 Noul C. civ. este mai favorabilă acesteia, nefiind
necesară dovedirea culpei comitentului, probă care ar trebui efectuată
dacă s-ar invoca incidenţa art. 1357 Noul C. civ.
169
În acest sens, Cass. 2éme civ., 3 mars 1977, precit.
170
Pentru aceeaşi concluzie în sistemul actualului Cod civil, a se vedea D.
Chirică, Este greşeala prepusului..., p. 33.
171
A se vedea L. Pop, Tabloul general..., pp. 172-173.
172
A se vedea şi L. Pop, op. cit., pp. 180-184. Autorul, după ce arată şi
critică opţiunea (iniţială) a redactorilor Noului Cod civil de a nu reţine
faptul că noţiunea de "pază juridică" cuprinde şi independenţa exercitării
prerogativelor expuse în art. 1377 Noul C. civ. (critică ce a găsit ecoul
cuvenit, textul art. 1377 fiind modificat în sensul învederat de autorul
citat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil),
arată că pentru circumscrierea noţiunii de "pază juridică" trebuie "în mod
necesar să recurgem la criteriul direcţiei intelectuale potrivit căreia ea
constă în simpla putere de fapt de a exercita, în mod independent (s.a.)
direcţia, controlul şi supravegherea lucrului sau a animalului".
173
A se vedea L. Pop, Teoria generală..., p. 294; Ph. Malaurie, L. Aynés,
Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 200, p. 112. Contra, M. Eliescu, op. cit., p.
345-346; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1344, p. 306.
174
În acelaşi sens, referitor la art. 489-2 C. civ. fr., concluzie însă pe
deplin valabilă şi ceea ce priveşte art. 1368 Noul C. civ., a se vedea Ph.
Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1344, p. 306.
175
Unii autori [L. Pop, op. cit., p. 294] arată că acest aspect nu înseamnă
în toate cazurile că victima va rămâne nedespăgubită, căci reprezentanţii
legali ai celui lipsit de discernământ au ei înşişi calitatea de păzitori juridici
a lucrurilor şi a animalelor acestuia. Pornind de la această premisă
enunţată de autorul citat, angajarea răspunderii reprezentanţilor legali pe
temeiul art. 1375-1376 Noul C. civ. ar fi posibilă.
176
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 725, pp. 777-778.
177
M.B. Cantacuzino, op. cit., nr. 522, p. 436; R. Savatier, Traité de la
résponsabilité..., nr. 417-418; I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p.
243; L. Pop, op. cit., p. 312; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 729, pp.
779-780; ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.
5.636 din 27 iunie 2005 (nepublicată); Cass., 21 juin, Gazette du Palais,
1930, II, p. 37. Contra, a se vedea A. Colin, H. Capitant par L. Julliot de la
Morandiere, Traité de droit civil français, t. II, Dalloz, Paris, 1957, n.
1181; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, pp. 251-252; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 283.
178
L. Pop, op. cit., p. 312; L. Pop, Tabloul general..., pp. 184-186.
179
Pentru o abordare detaliată, a se vedea L. Pop, Reglementările Noului
Cod civil cu privire la repararea prejudiciului..., p. 24.
180
Pentru aceleaşi concluzii în ceea ce priveşte art. 2047 C. civ. italian
(prevedere legală din care s-au inspirat redactorii Noului Cod civil), a se
vedea Cass. civ., Sez. III, 18 aprilie 2001, n. 5668 în "Foro italiano",
2001.I.3099. A se vedea şi P. Cendon, op. cit., p. 665.
181
Pentru o abordare detaliată, exemplificativ a se vedea M. Eliescu, op.
cit., pp. 90 şi urm.; L. Pop, Teoria generală..., pp. 199 şi urm; G. Viney,
P. Jourdain, op. cit., pp. 13 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp.
145 şi urm.; Ph. Brun, op. cit., pp. 113 şi urm.
182
Cu toate acestea, făptuitorul va fi obligat să repare prejudiciul, nu pe
temeiul art. 1368 Noul C. civ., însă potrivit dispoziţiilor aplicabile în
materia restituirii îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1361 Noul C. civ.).
184
Tot cu titlu exemplificativ, a se vedea M. Eliescu, op. cit., pp. 110 şi
urm.; L. Pop, op. cit., pp. 217 şi urm; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp.
181 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 183 şi urm.; Ph. Brun,
op. cit., pp. 147 şi urm.; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op.
cit., nr. 86 şi urm., pp. 45 şi urm.
185
În această ipoteză, problema răspunderii autorului se va discuta în
raport de prevederile art. 1357 Noul C. civ.
186
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 433.
188
În acelaşi sens, a se vedea S. Neculaescu, op.cit., p. 55.
189
A. Tamba, op. cit., p. 198; I. Turcu, op. cit., art. 1368.
190
În măsura în care s-ar păstra formularea actuală a alin. (1) a art. 1368
Noul C. civ. Pentru propunerea noastră de lege ferenda în măsura în care
se doreşte menţinerea acestei forme de răspundere delictuale subsidiare,
a se vedea infra, nr. 52.
191
În dreptul german, prevederile art. 829 BGB nu fac nicio referire la
situaţia patrimonială a părţilor. Cu toate acestea, doctrina a învederat că
răspunderea celui lipsit de discernământ poate fi angajată în situaţia în
care, raportat la situaţia patrimonială a părţilor, nedespăgubirea victimei
ar fi o măsură inechitabilă. A se vedea A. Staudinger în R. Schulze
(cooord.), op. cit., p. 1166, nr. 4.
192
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 175/1972 în I. Comănescu, A.
Catană, I. Sălăjan, op. cit., pp. 151-153.
193
Cel puţin aşa ar trebui să fie, însă formularea art. 1368 Noul C. civ. şi
necorelarea acestuia cu art. 1372 Noul C. civ. determină o altă soluţie.
Pentru rezolvarea acesteia, astfel încât concluzia expusă mai sus să
dobândească forţă, a se vedea infra, nr. 51.4 şi nr. 51.5.
194
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 430; G. Plastara, op. cit., pp. 219-220.
195
N. Gomaa, op. cit., p. 32.
196
G. Viney, La réparation des dommages causés sous l`empire d`une
état d`inconscience: un transfert nécessaire de la responsabilité vers
l`assurance în Jurisclasseur périodique, édition générale, 1985.I.3189.
197
Superioritatea calitativă a unei astfel de reglementări ar determina
indemnizarea victimei chiar şi în cazul în care făptuitorul ar fi insolvabil -
altmineri, "situaţia patrimonială a părţilor" ori "echitatea" n-ar fi impus
impune obligarea acestuia din urmă la repararea prejudiciului. A se vedea
supra, nr. 32; S. Neculaescu, op.cit., p. 55.
198
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 200.
199
În cazul prejudiciilor nepatrimoniale, acestea nu pot fi reparate stricto
sensu, căci procedarea la restitutio in integrum este imposibilă prin
definiţie. De aceea, obligarea făptuitorului la plata unor sume de bani se
realizează nu pentru a înlocui o valoare economică cu altă valoare
economică, ci aceste sume au o altă destinaţie, aceea de a atenua sau
alina suferinţele persoanelor prejudiciate. A se vedea L. Pop, op. cit., p.
212.
200
Exemplu: un făptuitor lipsit de discernământ ucide doi cai de trăsură.
Proprietarul acestor animale solicită autorului prejudiciului repararea în
natură, căci acesta din urmă deţine în proprietate trei astfel de animale.
Judecătorul cauzei, judecând după propria-i înţelegere a noţiunii de
"echitate", ar putea să-l oblige pe făptuitor la repararea prejudiciului în
natură, dar parţial - prin "plata" unui singur astfel de animal.