Testament

de Tudor Arghezi

-artă poetică modernistă-

Modernismul este o mişcare literară care presupune existenţa tuturor curentelor ce se rup de tradiţie,
refuzând atitudinea academică şi conservatoare a înaintaşilor. Acesta se caracterizează prin încălcarea rigorilor
prozodiei tradiționale, intelectualizarea emoției poetice, valorificarea categoriilor negative și de estetica urâtului,
dar și prin ambiguitatea limbajului, rezultată din utilizarea metaforei ca figură de stil predominantă. Promotorul
modernismului în literatura română este Eugen Lovinescu, mentorul cenaclului și al revistei „Sburătorul” prin
„teoria imitației” și „principiul sincronismului”.
Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu se vor remarca în această perioadă: în proză Camil
Petrescu, G.Călinescu, M.Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi în poezie Lucian Blaga, fundamentând modernismul
filozofic, Ion Barbu, ca reprezentant al ermetismului şi Tudor Arghezi, ca reprezentant al modernismului
clasicizant. Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi a creat un univers liric inedit,
caracterizat prin diversitate tematică şi o deosebită expresivitate artistică.
Poezia „Testament”, ce deschide volumul de debut „Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927, reprezintă
una dintre principalele arte poetice din literatura română, în care se prezintă relația dintre creator și creație. Aceasta
se înscrie în lirica modernistă prin categoriile negative, estetica urâtului, dar și prin ambiguitatea limbajului
rezultată din exprimarea predominant metaforică.
Tectonica şi prozodia sunt două constante definitorii ale poeziei „Testament”, acestea fiind specifice
modernismului. Astfel, poezia „Testament” este organizată pe un catren, o octavă şi trei strofe polimorfe,
continuitatea ideilor poetice fiind asigurată de prezența ingambamentului.
Ideile sunt potenţate, în primul rând, la nivel lexical prin utilizarea categoriilor negative și cuvinte în
sintagme poetice opuse, ce conturează estetica urâtului, trăsături ce susțin încadrarea în estetica modernistă: „graiul
lor cu îndemnuri pentru vite/ cuvinte potrivite", "bube, mucegaiuri și noroi /frumuseți și preturi noi",
"zdrențe/muguri și icoane", "veninul/miere". Termenii populari sunt îmbinați cu măiestrie alături de arhaisme,
regionalisme și termeni religioși. Acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valențe estetice, surprind
cititorul. Ambiguitatea limbajului este rezultată din exprimarea predominant metaforică. Frecvența cuvintelor și a
sintagmelor din câmpul semantic al creației, fie că e vorba de carte, cuvinte, slovă, condei, fie de metafore de tipul
treaptă, hrisov, vioară, hotar, constituie un alt argument al caracterul de artă poetică modernistă.
Tema poeziei o reprezintă condiția creatorului și a creației poetice, considerată o moștenire spirituală
lăsată de poet cititorului. Ea cuprinde o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului,
îmbinarea talentului cu efortul creator. Textul este conceput sub forma unui monolog adresat cu o tonalitate
părintească de către eul liric unui fiu spiritual, cititorul. Această tematică este abordată în manieră tipic modernistă:
poetul-meșteșugar imaginează o lume care o înlocuiește pe cea tradițională, însă fără a o elimina complet.
O imagine semnificativă pentru concepția artistică argheziană este estetica urâtului, evidențiată încă din
cea de-a treia strofă prin versul "Făcui din zdrențe muguri și coroane", care susține și modernitatea discursului liric.
În concepția poetului, vocabularul e o hartă prescurtată a naturii, fiecare cuvânt având drept de cetățenie poetică,
tocmai de aceea "bubele, mucegaiul, noroiul" devin material estetic, transformându-se în "cuvinte potrivite".
Metafora este semnificativă pentru imaginea în discuție, fiind și titlul volumului, căci ea cuprinde tehnica poetică,
"potrivirea" acelor cuvinte, care să redea exact mesajul.
Ideile despre rolul și menirea poeziei reprezintă o altă imagine reprezentativă pentru conținutul ideatic.
Identificarea clară a poeziei apare în ultima strofă, ea fiind denumită „domniţă”, aceasta având capacitatea de a
simţi parcă durerea concentrată în ea semantic: „domniţa suferă în cartea mea”. Îmbinare între talent („slova de
foc”) și meșteșug („slova făurită”), arta se vrea un imn adus umanității simple și anonime, ridicat de poetul care se
numește cu modestie „un rob”. Lexemul "slovă" constituie un arhaism lexical, ce trimite la îmbinarea tradiției cu
modernitatea, sonoritatea acestuia, prin repetiție, dând o armonie aparte, o muzicalitate versurilor. Antiteza din
final (robul - domnul) evidenţiază, așadar, relaţia dintre poet şi cititor, cel din urmă nedându-şi seama că adevăratul
izvor al creaţiei este durerea şi suferinţa înaintaşilor.
Un prim element semnificativ de compoziție al discursului liric este titlul, un element de paratext, care
instituie un orizont de așteptare asupra cititorului. Acesta are două accepțiuni: una denotativă - testamentul fiind un
act juridic prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte; iar cealaltă, conotativă -
testamentul reprezentând în creația argheziană nu o moștenire materială, ci una spirituală, lăsată de către poet
urmașilor cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două
mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, unde sunt concentrate învățăturile apostolilor, adresate oamenilor.
Incipitul poeziei, element reprezentativ de compoziție, conceput ca o adresare directă a eului liric către un
fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii
obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului şi ideea că poezia apare ca bun spiritual şi peren sunt concentrate în versul:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri dupa moarte decât un nume adunat pe-o carte”. Negația are, astfel, rol de „captatio
benevolentiae” și subliniază valoarea fundamentală a moștenirii. Enumeraţia „râpi şi gropi adânci”, dar şi versul
următor „Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor, străbătut de
înaintaşi. Poetul redă câteva etape pentru inițierea cititorului: prima dată îl numeste ”tânăr”, iar apoi ”fiule”,
ilustrând apropierea dintre el și cititor. Cartea este „o treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii, ea fiind numită „hrisovul
nostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmaşilor. Astfel „hrisovul” are pentru generaţiile viitoare valoarea unui
document fundamental, asemenea „Bibliei” sau unei mărturii istorice, un document al existenţei şi al suferinţei
strămoşilor: „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine”.
Concluzionând, putem afirma că poezia “Testament” este o artă poetică modernistă, pentru că este prezentă
acea alternanţă permanentă între două atitudini contrare, atât la nivel ideatic, cât și expresiv, dar și prin cultivarea
esteticii urâtului și prin puterea materială pe care o conferă cuvântului, Arghezi demonstrând pe deplin că nu poate
exista evoluţie literară şi implicit culturală în afara asumării experienţelor înaintaşilor.