Curs Comert

COMERŢ INTERNAŢIONAL NOTE DE
Cursul 1 Comerţul internaţional - flux principal al circuitului economic CURS

mondial
Cursul 1
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - FLUX PRINCIPAL AL

CIRCUITULUI ECONOMIC MONDIAL
1.1. Definiţia şi principalele fluxuri ale circuitului economic mondial

1.2. Caracteristicile circuitului economic mondial
Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în contextul revoluţiei ştiinţifico-tehnice

constituie baza obiectivă a extinderii şi intensificării interdependenţelor dintre ţări. Relaţiile
de interdependenţă se concretizează într-o multitudine de fluxuri de schimb de valori
materiale, băneşti şi spirituale, realizate între economiile naţionale. Una din caracteristicile
economiei mondiale contemporane o reprezintă amplificarea, diversificarea, şi accentuarea
interconexiunilor dintre fluxurile circuitului economic mondial şi creşterea gradului de
complexitate a mecanismelor de derulare a lor.
1.1. Definiţia şi principalele fluxuri ale circuitului economic mondial
Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul

specializării internaţionale sunt destinate atât satisfacerii nevoilor interne cât şi schimburilor
între economiile naţionale.
Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând
diferitelor ţări, generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter
economic realizate între economiile naţionale, formează sistemul relaţiilor economice
internaţionale.
Acest sistem cuprinde:
• relaţiile comerciale internaţionale, generate de schimburile de mărfuri
corporale sau necorporale (schimb de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, schimb de servicii: de
turism, transport, asigurări, serviciibancare, servicii tehnice etc);
• relaţiile financiar- valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate
de mişcările internaţionale ale fondurilor băneşti ocazionate de operaţiunile comerciale,
necomerciale şi financiare, realizate în valută, între agenţii economici-persoane fizice sau
juridice, aparţinând unor state diferite;
• relaţiile de cooperare economică internaţională, care exprimă raporturile
1
mondial
contractuale de conlucrare dintre parteneri din ţări diferite având ca obiect realizarea în
comun a unor activităţi din domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice,
comercializării sau financiar-valutare.
Statele naţionale (reprezentate de autorităţile şi instituţiile guvernamentale) sunt
principalele subiecte în relaţiile economice internaţionale. Ele joacă acest rol în virtutea
suveranităţii şi a calităţii lor de subiecte primare de drept internaţional. Alături de state,
în relaţiile economice internaţionale intervin şi organizaţiile şi organismele internaţionale.
Capacitatea lor juridică este derivată din funcţiile ce le sunt conferite de către state.
Schimburile economice internaţionale au loc între firmele publice sau private, a căror
activitate este, în principiu, subordonată intereselor economiei naţionale prin reglementări
statale.
Amplificarea şi diversificarea specializării internaţionale, progresele în domeniile
transporturilor, comunicaţiilor şi informaticii au stimulat şi facilitat considerabil relaţiile
economice dintre ţări. Sub influenţa unor asemenea factori obiectul acestor relaţii s-a
diversificat, materializându-se, din punct de vedere al conţinutului, în cele mai variate forme
ale schimburilor de valori materiale, băneşti sau spirituale şi de activităţi terţiare.
Repetabilitatea unor astfel de schimburi, între anumiţi parteneri, din diferite ţări sau zone
geografice le-a conferit caracterul de fluxuri internaţionale.
Noţiunea de flux economic internaţional desemnează forma concretă de realizare a
schimburilor reciproce de activităţi, care depăşesc caracterul sporadic în relaţiile dintre
parteneri, din ţări diferite.
Orice flux economic internaţional se defineşte prin următoarele elemente:
• obiectul schimbului, care îl pot constitui valorile materiale, băneşti şi
spirituale sau activităţile terţiare şi de cooperare;
• orientarea geografică, fiecare flux derulându-se între partenerii din anumite
ţări sau zone ale globului, şi
 anumită frecvenţă, valoare, volum şi importanţă, care îi conferă o
individualizare proprie.
Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi băneşti, de rezultate ale creaţiei
ştiinţifico-tehnice şi ale activităţilor prestatoare de servicii, care fac obiectul
schimbului reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor
împletire şi intercondiţionare, alcătuiesc circuitul economic mondial.
Din punct de vedere al naturii fizice a obiectului dintre ţări, fluxurile componente
ale circuitului economic mondial pot fi clasificate în:
2
mondial
• fluxuri comerciale;
• fluxuri de cooperare economică internaţională şi
• fluxuri financiar-valutare.
La rândul lor, fluxurile comerciale cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi
fluxurile mărfurilor necorporale. Fluxurile de mărfuri necorporale sunt cunoscute sub
denumirea de comerţ invizibil. Acesta cuprinde:
• fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, a
operaţiunilor de know-how, consulting, engineering, leasing etc. şi
• fluxurile de prestări de servicii: turismul, transporturile, asigurările,
telecomunicaţiile internaţionale etc.
Atributul de "invizibile" pentru aceste fluxuri se justifică din punctul de vedere al
reglementărilor vamale. Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale,
fluxurile comerţului invizibil nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplică
taxe vamale la trecerea frontierei.
Sub aspectul orientării geografice, circuitul economic mondial se prezintă ca un
ansamblu de curente geografice de schimburi, dintre diferite state, grupe de ţări sau zone
geografice. Dintre acestea cele mai bine conturate în prezent sunt:
 fluxurile schimburilor reciproce dintre ţările aparţinând aceleiaşi grupe,
comunităţii economice sau zone geografice – numite fluxuri Nord – Nord
(schimburile dintre ţările UE, NAFTA, fluxurile transatlantice, transpacifice, dintre
ţările Europei Centrale şi de Est etc;
 fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite
fluxuri Nord – Sud;
 luxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi cele dezvoltate –
numite și fluxuri Est – Vest;
 fluxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi cele în curs de
dezvoltare – numite fluxuri Est – Sud;
 fluxurile de schimb între ţările în curs de dezvoltare – numite fluxuri Sud – Sud.
Fluxurile comerciale reflectă interdependențele din sfera circulației mărfurilor și
serviciilor, fiind caracterizat prin:
1. ritmul de creștere a comerțului internațional a devansat ritmurile de creștere ale
producției mondiale și ale produsului intern brut; potrivit datelor publicate de Organizația
Mondială a Comerțului, între anii 1950-1994 volumul producției mondiale a crescut de 5,5
ori, iar al comerțului mondial de 14 ori, atingând în 1996 valoarea de 5.000 miliarde dolari,
3
mondial
iar în 2021 comerțul cu bunuri și servicii s-a ridicat la 27,3 trilioane USD, cu o creștere cu
24% față de 2020;
2. diversificarea structurii exportului și importului mondial; ca urmare a accentuării
tendinței de specializare și a creșterii mai accentuate a prețurilor la produsele manufacturate în
defavoarea materiilor prime, în prezent 2/3 din comerțul mondial fiind deținut de produsele cu
un înalt grad de prelucrare;
3. formarea celor trei mari poli economici: polul vest-european, nord-american și asiatic
– care dețin în prezent aproximativ 80% din comerțul mondial;
4. accentuarea protecționismului prin creșterea, mai ales a instrumentelor de natură
netarifară; proliferarea barierele tarifare și netarifare împiedică sau limitează comerțul cu
anumite categorii de mărfuri, de aici rezultând lipsa cointeresării unor state în ridicarea
competitivității mărfurilor respective;
5. creșterea comerțului cu mărfuri este devansată de cel al comerțului cu servicii, acesta
reprezentând în 1995 circa 20% din comerțul mondial;
6. accentuarea tendinței de instituționalizare a schimburilor internaționale, în acest sens
remarcându-se creșterea importanței unor organizații și instituții internaționale, atât la nivel
mondial cât și regional.
Fluxurile financiar – monetare se concretizează în acele raporturi economice care se
exprimă și se desfășoară prin intermediul mijloacelor de plată și de credit internațional.
Evoluția economiilor naționale, precum și dezvoltarea și diversificarea formelor de
manifestare ale comerțului au determinat apariția și dezvoltarea relațiilor valutar-financiare.
Sistemul acestor relații trebuie să fie în contact permanent cu sistemul economiei mondiale,
aspectul dinamic al acestuia se va transmite și asupra mecanismului de functionare al
sistemului financiar valutar.
Cooperarea economică și tehnico - științifică internațională reprezintă un sistem de
relații contractuale între doi sau mai mulți parteneri din țări diferite, vizând realizarea în
comun, prin eforturi conjugate, de regulă, eșalonate pe o perioadă de mai mulți ani, a unor
obiective sau acțiuni în domeniul producției materiale (cooperare în producție), al cercetării
științifice și dezvoltării tehnologice (cooperare tehnico-științifică), al marketingului și
comercializării (cooperare economică) în vederea obținerii unor avantaje materiale,
economice, repartizate în mod echilibrat între parteneri.
1.2. Caracteristicile circuitului economic mondial
4
mondial
Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm în primul rând caracterul

său obiectiv. Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică resimte
necesitatea participării la circuitul economic mondial. Prin aceasta îşi poate asigura:
lărgirea pieţei de aprovizionare şi desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi
tehnologii, stimularea spiritului de antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii
economice etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că
formele şi mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de
manifestare, de la o perioadă la alta.
Dinamica diviziunii internaţionale a muncii, multitudinea şi marea diversitate a
participanţilor la circuitul economic mondial transformă structura pieţei mondiale şi a
mecanismelor sale:
1. mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei
vânzătorului";
2. preţurilor de echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei li se substituie
mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de
companiile internaţionale;
3. mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor flotante";
4. tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă
internaţională în ascensiune; tehnicile moderne de telecomunicaţii şi calculatoarele electronice
sporesc considerabil ritmul, şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele
instituţii de piaţă; unele tehnici comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai
sofisticate, sunt mereu inventate etc.
Accelerarea vitezei de evoluţie - ca trăsătură actuală a circuitului economic mondial,
este atestată de ritmurile rapide de creştere a fluxurilor sale. În ultimele două decenii, cu
excepţia unor ţări în anii de recesiune, ritmurile de creştere ale celor mai multor fluxuri
economice internaţionale au devansat creşterea producţiei materiale. Această devansare
evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi în procesul reluării producţiei,
respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre ţări.
O altă trăsătură specifică a circuitului mondial contemporan o constituie diversificarea
tot mai mare a fluxurilor componente, iar în cadrul acestora accentuarea diversificării
conţinutului lor. Alături de fluxurile de mărfuri, valutare şi de investiţii, au apărut şi au
5
mondial
căpătat o tot mai mare pondere fluxurile de cooperare economică internaţională, de cunoştinţe
ştiinţifico - tehnice şi tehnologii noi, fluxurile turistice etc. În acelaşi timp, schimburile
comerciale şi-au diversificat obiectul; alături de tradiţionalele mărfuri "de bază" şi
"manufacturate" au căpătat o amploare tot mai mare în comerţul mondial produsele
microelectronicii, informaticii, aparatura de telecomunicaţii, cea aerospaţială, produsele noi
etc.
Tendinţa de diversificare a fluxurilor este însoţită de cea de adâncire a
interdependenţelor dintre ele: fluxurile de mărfuri antrenează nu numai pe cele valutare, ci şi
relaţiile de cooperare, fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice etc. Practic, în cadrul tuturor
curentelor geografice care compun circuitul economic mondial se împletesc toate formele
schimburilor reciproce de activităţi din sferele producţiei, circulaţiei, cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice.
Cursul 2
FACTORII DE INFLUENŢĂ AI EVOLUŢIEI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
2.1. Redefinirea constantă a raportului de forţe în plan economic şi comercial

2.2. Apariţia şi maturizarea fenomenelor de integrare economică regională
2.3. Diversificarea şi sporirea eficacităţii măsurilor de politică comercială
2.4. Fenomenele cu evoluţie complexă asupra economiei internaţionale
2.5. Progresul tehnico-ştiinţific
2.6. Instituţionalizarea comerţului internaţional
2.7. Globalizarea sistemelor de producţie
2.8. Redefinirea rolului companiilor transnaţionale
2.1. Redefinirea constantă a raportului de forţe în plan comercial
Comerţul internaţional continuă să crească într-un ritm accelerat chiar dacă, în

anumite perioade alternează ritmuri dinamice cu altele mai lente. Ideile economice
maturizate în ţările dezvoltate sunt tot mai mult împărtăşite în regiunile în curs de dezvoltare
sau aflate în tranziţie. În anii următori, devine tot mai clar că productivitatea muncii va
atinge un nivel care va redesena tabloul polilor de putere în plan comercial. Se lansează tot
mai evident a treia revoluţie industrială care face ca lumea să trebuiască privită multipolar.
Şi America şi Europa trebuie să-şi asume provocările lansate în alte zone ale globului şi să
caute soluţii la acestea. Economiile naţionale se reorganizează într-o manieră mai flexibilă sub
6
mondial redefinirii scalei avantajelor comparative şi competitive.
impactul
Spiritul de competiţie cuprinde toate economiile indiferent de nivelul lor actual de
dezvoltare. Astăzi vorbim nu numai de „dragoni" sau „tigri" asiatici ci şi de „gazele
americane sau europene. Tot mai multe ţări îmbrăţişează valenţele economiei de piaţă şi
ale liberului schimb, solicită întărirea sistemului comercial internaţional şi aducerea pe
agenda negocierilor a unor probleme sensibile cum ar fi: practicile
anticoncurenţiale, problematica ambientală, drepturile economice ale lucrătorilor,
aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, soluţionarea diferendelor
comerciale. Cea mai mare parte din fluxurile comerciale internaţionale se derulează având
ca actori principali membrii QUAD (Uniunea Europeană, S.U.A., Japonia şi Canada).
Aceste ţări reprezintă în continuare motorul economiei mondiale.
7
COMERŢ INTERNAŢIONAL NOTE DE CURS
Cursul 2 Factorii de influenţă ai evoluţiei comerţului internaţional
Orice schimbare notabilă înregistrată în cadrul acestui patrulater are un puternic
impact asupra întregului tablou economic şi comercial internaţional. Uniunea Europeană
se prezintă la debutul noului mileniu cu provocările derivate din lansarea monedei unice, fiind
nevoită să menţină un înalt nivel de coeziune macroeconomică, să-şi intensifice
schimburile comerciale internaţionale denominate în euro pentru a crea un loc adecvat
monedei sale în structura portofoliilor valutare la nivel internaţional. Tot acest tablou este
vulnerabil la dificultatea cu care unele ţări membre respectă criteriile de convergenţă. Deşi
rămâne în continuare o mare forţă comercială, S.U.A. are de gestionat un pachet de
provocări derivate din tragicele evenimente de la 11 septembrie care vor reverbera în
încetinirea ritmului de creştere economică, în dezechilibre ale balanţei contului curent,
în reorientarea sensibilă a fluxurilor comerciale şi de investiţii. Japonia se confruntă în
continuare cu efectele crizei care a debutat în 1997, trebuind să-revadă semnificativ
determinanţii tradiţionalei sale competitivităţi. Patrulaterul trebuie să ia în seamă rolul în
creştere al economiilor emergente, importanţa pe care China începe să o aibă în planul
schimburilor comerciale internaţionale, probleme rămase nerezolvate în ce priveşte ţările mai
puţin dezvoltate.
Tabloul comercial actual nu mai este unul exclusiv al statelor devenind unul al
grupărilor integraţioniste. Uniunea Europeană ajunsă în stadiul de uniune economică şi
monetară, NAFTA - cu un potenţial economic şi comercial impresionant, care este mai mult
decât o zonă de liber schimb şi APEC- o arhitectură integrativă care are multe de
experimentat croiesc noua arhitectură a raporturilor de forţe la scară internaţională.
Studiile de specialitate indică faptul că, de la an la an, locul diferitelor ţări în clasamentul
competitivităţii la scară internaţională se modifică frecvent, nemaifiind câştigători
consacraţi.
Tabloul raporturilor de forţe poate fi sintetizat după cum urmează:
 Situaţia Europei nu este semnificativ nici mai bună nici mai rea decât a celorlalte
regiuni, nefiind ferită de fragmentare politică, de tensiuni etnice, de creştere economică
modestă şi de accentuarea competiţiei pentru factori de producţie;
 Statele Unite trebuie să facă faţă unui echilibru sensibil între dimensiunea geopolitică
şi cea comercială a eforturilor sale la nivel internaţional, să-şi îmbunătăţească
competitivitatea externă, să redefinească raporturile comerciale cu America Latină, China şi
Rusia în funcţie de noii determinanţi politici şi economici internaţionali. SUA continuă
să încerce să-şi păstreze nealterate interesele sale comerciale făcând gesturi diplomatice
surprinzătoare;
8
 Ţările din Asia trebuie să şteargă cât mai repede efectele crizei valutar-
financiare, să se înscrie ferm şi dinamic pe culoarele integrării regionale specifice celui de-al
treilea val de regionalism şi să atenueze caracterul divergent al intereselor lor comerciale.
Un rol tot mai interesant revine , în noile circumstanţe Japoniei şi Chinei fiecare
confruntată cu alt gen de provocări;
 Rusia alternează semne ale revigorării economice cu perioade de criză, ezită încă
să îndeplinească cerinţele pentru a adera la Organizaţia Mondială a Comerţului, trebuie să-şi
redefinească raporturile economice şi comerciale cu statele din fosta sa zonă de influenţă
şi să pună pe baze fundamental modificate relaţiile cu marile puteri comerciale ale lumii.
2.2. Apariţia şi maturizarea grupărilor economice regionale
Apărute ca derogare de la principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate la început

sub forma de zone de liber schimb şi uniuni vamale şi apoi ca pieţe comune şi uniuni
economice şi monetare aranjamentele de integrare regională au redefinit semnificativ tabloul
comercial internaţional. Ca urmare a efectelor de creare şi deturnare de comerţ, aceste
grupări au amplificat schimburile comerciale între ţările care le compun, reorientând unele
fluxuri comerciale tradiţionale. Exemplul cel mai sugestiv în acest sens este Uniunea
Europeană care, ca urmare a parcurgerii mai multor etape de adâncire şi extindere s-a
transformat în cel mai mare actor comercial internaţional, alimentând noii determinanţi ai
specializării internaţionale. Grupările economice integraţioniste devin laboratoare în care sunt
experimentate noi norme de conduită privind colaborarea comercială internaţională, care se
pot apoi extrapola la scară internaţională. Regionalizarea schimburilor comerciale
internaţionale, nu este incompatibilă cu dezideratul liberalizării comerţului internaţional ci,
dimpotrivă, se dovedeşte o cale suplimentară de atingere a acestui deziderat. Astăzi tabloul
comercial internaţional consacră noi actori, având o forţă comercială deosebită, iar
procesele de negociere a unor noi norme şi reguli de conduită se poartă între marile
grupări integraţioniste. În condiţiile multilateralismului comercial, potenţat de valenţele
regionalizării, ţărilor care nu participă încă la un astfel de bloc comercial nu le rămâne decât
să creeze unul nou sau să adere la unul deja existent. Chiar şi mari puteri comerciale care au
criticat multă vreme integrarea regională, reproşându-i efectele distorsionante în plan
comercial, au devenit, în ultimii ani actori de bază ai procesului experimentându-i valenţele.
Este cazul S.U.A. care au criticat multă vreme crearea Comunităţilor Europene, dar începând
cu anii 80 au lansat un impresionant experiment integraţionist care a culminat cu crearea
9
NAFTA, şi apoi a APEC. Crearea unor grupări integraţioniste internalizează o însemnată
parte a schimburilor comerciale, conturează centuri protecţioniste în calea importurilor
din afara grupării şi deformează fluxurile comerciale tradiţionale. Totuşi, crearea grupărilor
integraţioniste redefineşte scala avantajelor comparative la scară internaţională, creează noi
actori comerciali mai puternici, accentuează concurenţa şi produce o uniformizare şi o
simplificare a reglementărilor tehnice şi administrative. Apariţia şi evoluţia proceselor de
integrare regională explică o mare parte din evoluţiile înregistrate la nivelul tabloului
comercial internaţional în perioada postbelică.
2.3. Diversificarea şi sporirea eficacităţii măsurilor de politică comercială
Comerţul internaţional ca flux important al circuitului economic mondial se derulează

în condiţiile în care competiţia între actorii participanţi este afectată de numeroase bariere în
calea accesului liber la pieţe. Pe lângă structurile monopolistice ale unor pieţe şi alte
mecanisme care duc la concurenţa imperfectă, un rol important în jocul comercial revine
obstacolelor comerciale tarifare şi netarifare. Paleta de măsuri protecţioniste în calea
fluxurilor comerciale s-a îmbogăţit continuu, iar eficacitatea lor în distorsionarea fluxurilor
comerciale a atins rafinamentul. În întreaga perioadă postbelică, cu intensitate care a diferit de
la un deceniu la altul, au coabitat perioade de liberalizare comercială cu perioade de
escaladare a protecţionismului comercial. Pe măsură ce, în urma rundelor de negocieri
comerciale multilaterale sau plurilaterale, protecţionismul vamal s-a atenuat, în baza unei legi
devenite obiective a protecţiei constante au fost utilizate noi bariere comerciale cu un efect
distorsionant suplimentar asupra fluxurilor comerciale internaţionale. Barierele comerciale
tarifare sau netarifare, restricţionează cantitativ fluxurile comerciale interstatale, afectează
preţurile produselor comercializate, redefinind artificial avantajele competitive ale
companiilor, sau creează alte tipuri de obstacole în calea comerţului cu bunuri. Folosind
un panel de instrumente de politică comercială deseori imprevizibile şi incompatibile cu
normele de conduită convenite pe cale bilaterală sau multilaterală, ţările pot să-şi ajusteze
structura schimburilor comerciale sau să-şi redeseneze arhitectura geografică a raporturilor
lor comerciale. Studiile efectuate au evidenţiat impresionantele pierderi de bunăstare
înregistrate ca urmare a practicării barierelor comerciale. Puseurile de protecţionism au însoţit
invariabil momentele de conjunctură economică nefavorabilă prin care au trecut majoritatea
ţărilor lumii. Măsurile de politică comercială erodează bazele specializării internaţionale
sustenabile şi bazate pe fundamente economice, supun companiile exportatoare la cheltuieli
10
importante, afectează fundamentele economiei de scară şi de gamă, produc efecte negative
asupra consumatorilor şi asupra structurilor economice ale ţărilor care le practică.
2.4. Fenomenele cu evoluţie complexă asupra economiei internaţionale
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, eforturile de refacere a
economiilor afectate de marea conflagraţie s-au tradus şi printr-o creştere notabilă a fluxurilor
comerciale internaţionale cu unele sincope generate de divizarea postbelică în două blocuri
politico - militare ostile intre care schimburile comerciale au înregistrat o stagnare sau un
regres notabil. Încercările de acreditare a ideii că s-au creat două tipuri diferite de diviziune
internaţională a muncii incompatibile au produs efecte negative însemnate în planul comerţului
internaţional. Până la începutul deceniului 8, comerţul internaţional cu bunuri nu a fost afectat
de fenomene importante de criză structurală sau de natură valutar-financiară. Debutul anilor 70
a marcat un lanţ de evoluţii economice (explozia preţurilor la petrol, izbucnirea unei crize
structurale de mari proporţii, trecerea la cursurile valutare flotante, conştientizarea
caracterului epuizabil al resurselor naturale) care au influenţat semnificativ fundamentele
comerţului internaţional. Impactul acestor fenomene a fost diferenţiat la nivelul grupurilor de
ţări participante la circuitul economic mondial. În acest deceniu s-a înregistrat cea mai
susţinută dinamică valorică a comerţului internaţional îndeosebi, ca urmare a evoluţiilor
preţurilor produselor de bază, şi prin efectele de antrenare a celor la produsele manufacturate.
In toată această perioadă raportul de schimb s-a deteriorat pentru ţările în curs de dezvoltare
acutizându-le problema datoriei externe. Fenomenele valutar-financiare au accentuat
problematica lichidităţii internaţionale punându-şi amprenta asupra capacităţii multor state de a
participa la schimburile comerciale internaţionale sau determinându-le să pună în aplicare
strategii de substituire a exporturilor şi de promovare a exporturilor. Putem spune că , în anii
70 au reapărut într-o anumită formă politicile de natură mercantilistă. In deceniile 9 şi 10
complexitatea fenomenelor cu impact asupra schimburilor comerciale s-a accentuat,
consolidându-se o corelaţie interesantă între fluxurile comerciale de bunuri şi servicii şi cele
de capital sau de tehnologie.
2.5. Progresul tehnico-ştiinţific
Evoluţiile tehnologice impresionante au modificat radical determinanţii

comerţului internaţional pe toate axele sale. Inovaţiile ştiinţifice au diversificat la o scară
semnificativă nomenclatorul de produse atrase în circuitul comercial internaţional. Gama
de produse care fac obiectul comerţului interstatal se înnoieşte la perioade tot mai scurte de
11
timp, ciclul de viaţă al produselor comprimându-se permanent. Evoluţiile ştiinţifice reduc
atât distanţele fizice cât şi pe cele economice între state. Ponderea produselor intensive în
drepturi de proprietate intelectuală creşte permanent şi impune noi reţele logistice, alte
tehnici de comercializare şi noi norme de conduită la nivelul sistemului comercial
internaţional. Evoluţiile tehnologice creează noi oportunităţi de afaceri dar şi noi ameninţări
pentru climatul comercial internaţional, fiind mai dinamice în prezent ca niciodată. Practic,
peste tot în lume combinaţia de sateliţi şi fibre optice oferă tot mai multe posibilităţi de
comunicare şi acces la noua materie primă-informaţia la costuri tot mai accesibile. Creşterea
numărului de consumatori şi a solvabilităţii acestora consolidează starea de sănătate a
economiei şi comerţului internaţional. In prezent peste un miliard de locuitori ai planetei au
standarde de viaţă foarte ridicate ceea ce se repercutează şi asupra comerţului internaţional
sau sunt menţinute cu ajutorul acestui flux economic. Cu toate evoluţiile favorabile
înregistrate, alte 6 miliarde de locuitori ai „satului global " rămân la periferia bunăstării şi a
comerţului internaţional. Sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, asistăm la
modernizarea reţelelor de distribuţie şi la internaţionalizarea acestora. Trecerea la
transporturile combinate, la electronizarea transferului de date şi documente derulatorii,
uniformizarea practicilor tranzacţionale măresc viteza fluxurilor comerciale şi diminuează
semnificativ costurile acestora. Ştiinţa a devenit atât de avansată încât influenţează cauzele
evenimentelor şi evoluţia acestora. Tot sub impactul progresului ştiinţific, în spatele visului
de economie fără frontiere se conturează riscurile la adresa securităţii non-militare (soft
security). În condiţiile liberalizării comerciale se internaţionalizează şi practicile
anticoncurenţiale, contrafacerea, comerţul cu unele bunuri neclasificabile.
2.6. Instituţionalizarea comerţului internaţional
Necesitatea unor norme de conduită convenite în baza parteneriatului internaţional a

preocupat comunitatea internaţională încă de la finele celui de al doilea război mondial. Deşi,
aproape 50 de ani sistemul comercial internaţional a fost gestionat de structura provizorie -
G.A.T.T. (General Agreement on Tariffs and Trade - Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ) succesele repurtate în planul liberalizării şi eficacităţii sunt notabile, începând cu
anul 1964, prin instituţionalizarea UNCTAD ca organ de lucru al Adunării Generale a O.N.U.
comerţul şi problemele conexe ale dezvoltării au fost tratate interdependent înregistrându-se
unele progrese cu efecte benefice asupra fluxurilor comerciale internaţionale. Crearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) începând cu 1995, consacră permanenţa,
12
eficacitatea şi caracterul obligatoriu al conduitei comerciale autentic multilaterale.
Procesul de globalizare ridică noi provocări în faţa sistemului comercial internaţional. Acesta
trebuie să devină mai bine structurat, să ţină seama de noii determinanţi ai economiei
internaţionale, să se preocupe să integreze global toate ţările lumii indiferent de nivelul de
dezvoltare şi să producă efecte benefice pentru toate grupurile de interese guvernamentale şi
neguvernamentale.
Comerţul internaţional ca flux dinamic şi complex al circuitului economic mondial
poartă amprenta şi a altor factori cu acţiune duală. Printre aceştia putem adăuga: apariţia unor
noi actori ai comerţului internaţional; modificarea reacţiei firmelor la noii stimuli ai pieţei;
accentuarea caracterului sinergie al instrumentelor comerciale, fiscale, financiar-bancare şi
valutare; accentuarea deschiderii firmelor mici şi mijlocii spre mediul economic extern;
diversificarea factorilor care contribuie la schimbările societate. În această lume a
transformărilor permanente, indivizii şi organizaţiile caută răspunsuri la probleme tot mai
complexe şi un nou cadru de referinţă prin prisma căruia lumea să fie mai bine înţeleasă. În
societatea actuală, se recunoaşte tot mai frecvent că politicile economice (şi politica
comercială nu face excepţie) şi modul în care sunt aplicate devin tot mai complexe. Acest
fapt consolidează ideea că formularea eficientă şi aplicarea adecvată a acestor politici
depinde de abilitatea organizaţiilor de a lua în considerare tot mai mulţi determinanţi, de a-i
interpreta din unghiuri tot mai diferite de abordare şi de actualizarea permanentă a acestor
politici pentru a reflecta schimbarea contextului în care au fost concepute. Politica
comercială se află permanent sub presiunea factorilor conjuncturali, primeşte constant noi
stimuli din partea mediului economic internaţional şi reacţionează uneori imprevizibil la
aceştia.
2.7. Globalizarea sistemelor de producţie
Combinaţia dintre transformările tehnologice şi liberalizarea pronunţată a fluxurilor

comerciale a deplasat limitele opţiunilor productive aflate la dispoziţia actorilor participanţi
la circuitul economic mondial. Sistemele productive devenite globale sunt astăzi tot mai
complexe şi implică firme capabile să producă şi să asambleze componente realizate într-o
mare varietate de locaţii. Cu un secol în urmă globalizarea a fost sinonimă cu un simplu
transfer de bunuri sau de fluxuri financiare între ţări. În prezent, ea este condusă de
dezvoltarea sistemelor de producţie care devin transfrontaliere. Prin intermediul
fluxurilor de investiţii directe (ISD) sau al diferitelor tipuri de alianţe strategice firmele îşi
13
pot localiza activităţile creatoare de valoare în orice colţ al lumii în funcţie de factorii de
producţie necesari apropierii noilor avantaje comparative.
O mare parte din comerţul internaţional din ultimele decenii este o reflectare a
dezvoltării sistemelor globale de producţie. O caracteristică de bază a acestor sisteme este
înaltul grad de specializare pe care îl presupun. Produse care cu 20 de ani în urmă erau
realizate într-o singură ţară, sunt produse în prezent din componente care traversează zeci
de frontiere comerciale înainte de asamblarea finală. In termeni strict teoretici, analiştii
denumesc această tendinţă „dezintegrare verticală a producţiei” sau „comerţ intra-
produs". În această accepţiune, produsele sunt tot mai mult reduse la componentele,
subansamblele sau procesele realizate sau derulate în diverse locaţii. Comerţul intra-produse,
implicând exportul şi importul de componente folosite la realizarea unor bunuri finite, deţine
în prezent aproape o treime din comerţul mondial. Prin variate forme de internaţionalizare a
activităţilor de producţie şi de comercializare, companiile transnaţionale şi-au creat ample
reţele şi lanţuri de ofertare a căror importanţă scapă statisticii de comerţ internaţional. Spre
exemplu dinamica creştere a comerţului între ţările din Asia de Est se datorează
intensificării fluxurilor comerciale din cadrul corporaţiilor care operează în regiune.
Deşi sectoarele productive intensive în forţă de muncă au regresat în ce priveşte
dinamica exporturilor ele nu sunt ocolite de impactul noilor tehnologii şi de creşterea
mobilităţii capitalurilor. Astăzi se află în derulare două procese care se influenţează reciproc.
Pe de o parte, firmele sunt implicate într-un proces de asumare a tendinţelor pe termen lung.
Pe de altă parte, liberalizarea fluxurilor comerciale, noile tehnologii şi mobilitatea
capitalurilor fac tot mai facilă delocalizarea capacităţilor productive spre zone unde se află
dotarea optimă cu combinaţii de factori de producţie. Compania Bloomington din Indiana se
declara, cu 5 ani în urmă, „capitala mondială a televiziunii color” pentru ca în prezent să
producă milioane de televizoare într-o zonă liberă din nordul Mexicului, de unde se
exportă televizoare în toate ţările membre OCDE.
Noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor facilitează controlul lanţurilor
productive dispersate geografic. Acest lucru i-a făcut pe unii analişti să proclame
"decesul distanţei" în cadrul activităţilor economice. La dinamizarea acestui proces şi-a
adus o importantă contribuţie reţeaua de bariere comerciale tarifare şi mai ales netarifare
folosite în practica internaţională.
2.8. Redefinirea rolului companiilor transnaţionale
14
Noile tehnologii au tăcut posibilă globalizarea iar companiile transnaţionale au
transpus-o în practică. Prin intermediul deciziilor adoptate de acestea în domeniile
achiziţiilor, producţiei, şi investiţiilor s-au creat pieţe globale şi s-a oferit impulsul pentru
creşterea interdependenţelor. CTN nu sunt actori noi ai tabloului economic internaţional. Încă
din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea firmele private au constituit liantul între producătorii şi
consumatorii din diferite colţuri ale lumii. Pe parcursul şi ulterior procesului de decolonizare,
CTN au dominat pieţele internaţionale pe baze cvasi-monopoliste. Ceea ce s-a schimbat în
prezent este rolul sporit pe care acestea îl au în cadrul sistemului comercial internaţional.
Producţia internaţională realizată de aceşti actori economici creşte într-un ritm
superior celorlalţi indicatori macroeconomici. Integrarea economică globală este? în tot
mai mare măsură, produsul sistemelor productive integrate ale corporaţiilor. Vânzările
anuale în străinătate ale celor mai mari 100 CTN depăşesc 2100 de miliarde de dolari,
ceea ce reprezintă aproape 7% din PNB-ul global şi peste 25% din comerţul mondial. Astfel
de comparaţii trebuie făcute cu atenţie pentru că încorporează o serie de prezumţii
simplificatoare.
Este dificil şi uneori nerelevant să comparăm mărimea unei companii transnaţionale cu
cea a unei economii naţionale întrucât activele unei firme nu sunt comparabile cu cele ale unei
ţări, iar cifra de afaceri a unei companii este diferită de venitul naţional. Produsul naţional este
exprimat ca suma valorii adăugate într-o ţară în cadrul activităţilor economice în timp ce
cifra de afaceri a unei firme se compune din valoarea adăugata plus costul imput urilor.
Deşi comparaţiile de acest fel au relevanţă limitată totuşi, în termeni tehnici şi analitici, ne
oferă unele indicaţii despre raporturile de forţă între actorii economiei internaţionale.
Comparând cifrele de afaceri ale marilor corporaţii cu PNB al statelor vom constata că
jumătate din primele 100 de entităţi economice sunt mari transnaţionale.
Comerţul este tot mai mult o afacere intra-corporatistă. Schimburile in interiorul şi
între corporaţii deţin în prezent două treimi din fluxurile comerciale internaţionale,
reflectând creşterea comerţului "intra-produs". Accesul la pieţele internaţionale este tot mai
mult o funcţie care depinde de participarea la pieţele interne ale corporaţiilor, îndeosebi în
sectoarele intensive tehnologic cum ar fi microelectronica sau industria producătoare de
automobile. Practic orice creştere a fluxurilor comerciale pe oricare dintre axele geografice
(Nord-Nord; Nord-Sud; Sud-Sud) fenomen care însoţeşte procesul de globalizare este
expresia creşterii comerţului intra-companii. Prin intermediul controlului pe care îl exercită
asupra informaţiilor privind pieţele şi denumirilor de origine sau mărcilor, CTN au controlul
şi asupra accesului la pieţele bunurilor de consum cum ar fi textilele sau produsele alimentare.
15
Una dintre raţiunile care au determinat multe ţări în anii 30 să adopte strategii de
internalizare (traduse în escaladarea protecţionismului) a fost credinţa eronată că
participarea, în acele condiţii, la comerţul internaţional oferea avantaje limitate la costuri
foarte ridicate. Pieţe ale bunurilor cu capacitate redusă de absorbţie creau sărăcie şi
instabilitate. A existat convingerea că Liga Naţiunilor constituită şi pentru a gestiona
relaţiile comerciale postbelice nu poate rezolva problemele apărute. Astăzi tot mai mulţi
actori se întreabă dacă actuala ordine comercială internaţională - una care impune ridicate
costuri de adaptare în cazul liberalizării necondiţionate a schimburilor comerciale-va facilita
un acces nediscriminatoriu pe pieţele devenite reţele. Lumea de astăzi este semnificativ
diferită de cea din anii ’30 deşi au ca trăsătură comună procesul de rapidă integrare
economică neînsoţită de dezvoltarea unor instituţii internaţionale credibile.
Cursul 3
INDICATORII SPECIFICI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
3.1. Indicatori de măsurare a gradului de integrare a unei ţări în comerţul

internaţional
3.2. Indicatori de apreciere a eficienţei relaţiilor comerciale externe ale unei ţări
3.3. Comerțul internațional pre și post- pandemia de COVID-19
3.4. Redresarea economică după COVID-19
3.1. Indicatori de măsurare a gradului de integrare a unei ţări în comerţul

internaţional
3.1.1. Gradul de deschidere al unei economii:

- volumul absolut al comerţului exterior (exporturi şi importuri).
- gradul de deschidere al unei economii (Gd):
Gd  X
100
PIB
în care: X = valoarea exporturilor unei ţări (1 an).
3.1.2. Rata de acoperire a importurilor prin exporturi (Ra).
X (FOB)
Ra  100
M (CIF)
în care: X = nivelul exporturilor (în preţuri FOB); M = nivelul importurilor (în preţuri
CIF).
Ra > 100%  excedent comercial;
16
Ra < 100%  deficit comercial.
3.1.3. Rata de penetrare pe piaţa internă (Rp).

- ponderea produselor străine în totalul bunurilor consumate sau utilizate pe piaţa internă:
M
Rp  100
Pi
în care: M = valoarea importurilor dintr-un anumit produs;
Pi = piaţa internă.
Pi = Y – X + M
unde: Y = producţia internă;
X = valoarea exporturilor,
17
Cursul 3 Indicatorii specifici comerţului internaţional
M = valoarea importurilor.
3.1.4. Raportul de schimb (Terms of Trade) (Rs).

- evidenţiază condiţiile schimbului de produse ale unei ţări cu o altă ţară;
- valoarea bunurilor exportate pentru a obţine 1 unitate bunuri importate.
qx
Rs 
qm
în care: qx = cantitatea bunurilor exportate;
qm = o unitate bun importat, într-o anumită perioadă de timp.
Exemplu: Să presupunem că analizăm schimburile comerciale realizate între o ţară

China (producătoare de grâu) şi o SUA (producătoare de autoturisme).
Dorim să ştim câte tone de grâu trebuie să furnizeze China pentru a procura 1
autoturism din SUA.
În condiţiile în care considerăm următoarele raporturi de schimb:
anul t 100 tone de grâu pentru 1 autoturism
anul t+1 I 100 tone de grâu pentru 1 autoturism
II 110 tone de grâu pentru 1 autoturism
III 95 tone de grâu pentru 1 autoturism
putem înregistra următoarele trei situaţii diferite:
I - stabilitate a termenilor de schimb;
II - deteriorare a termenilor de schimb pentru China (care va trebui să exporte o
cantitate mai mare de grâu pentru aceeaşi cantitate de autoturisme);
* pentru SUA avem o îmbunătăţire a termenilor de schimb;
III - ameliorare a termenilor de schimb pentru China (deteriorare pentru SUA).
- în realitate se fac evaluări globale, determinând raportul de schimb între produse şi în
termeni factoriali.
3.1.5. Indicatorii specifici gradului de specializare internaţională.
3.1. 5. a. Indicatorul avantajelor comparative relevante (IACR) compară:

- mărimea relativă a unei industrii dintr-o anumită ţară în totalul exporturilor realizate de acea
ţară; cu
- mărimea relativă a exporturilor unei anumite industrii dintr-o anumită zonă faţă de
exporturile zonei respective.
18
X ij X ir
IACR  /  IACR > 1,
Xj Xr
în care: i =
produsul;
j = ţara;
r = zona de referinţă.
3.1.5.b. Indicatorul dependenţei de importuri (IDI)

- evidenţiază specializarea intra-ramură
 Mij Mir 
IDI    100
Mr 
/
 Mj
3.1.5.c. Indicatorul avantajelor comparative globale (IACG) = (IACR / IDI)
- raportul dintre indicatorul avantajelor comparative relevante şi cel al dependenţei de
importuri.
IACG
 Xij / Xj Mij // Mr
Mir Mj 

/    100
 Xir /
- extrem de sugestiv în determinarea gradului de competitivitate al aparatului productiv al
unei ţări.
- Dacă IACG > 1, ţara pentru care s-a calculat acest indicator deţine un avantaj comparativ
global pentru acel produs.
3.1.5.d. Indicatorii specializării intra-ramură.

3.1.5.d.1.
Indicatorul Bela Balassa (IBB)
- raportul dintre balanţa comercială pe grupe de produse / ramuri în totalul schimburilor
comerciale ale unei ţări.
I BB  Xi  Mi 100
Xi  Mi
- minimizarea IBB.
3.1.5.d.2.
Indicatorul lui Grubel sau indicatorul comerţului intra-industrial (IG)
- măsoară specializarea intra-ramură ca diferenţă între
o balanţa comercială (Xi - Mi) şi
19
o volumul schimburilor comerciale ale ramurii (X + M ),
i i
o
ajustată cu volumul schimburilor ramurii.
20
( Xi  Mi)  ( Xi  Mi)
IG  ( Xi  Mi) 100
IG este construit pornind de la premisa că:
- dominaţia schimburilor comerciale exprimă capacitatea concurenţială a acelei ramuri pe
piaţa internaţională,
- preponderenţa schimburilor inter-industriale evidenţiază specializarea mai îngustă a
economiei (produsele importate, specifice unei ramuri, sunt plătite cu produse provenind din
altă ramură).
Indicatorul Grubel poate lua valori între 0 şi 1:
1.  0, se consideră că fie numai se exportă, fie numai se importă bunul i, iar
schimburile comerciale se realizează în afara ramurii i, de unde rezultă că avem de a face cu
comerţ inter-industrial;
2.  1, schimbul de produse al ramurii i este perfect echilibrat şi avem de a face cu
un comerţ intra-industrial.
 Produsele se diferenţiază însă nu numai orizontal, ci şi vertical, prin calitate şi preţ.

 Combinând cele două tipuri de diferenţiere, rezultă următorul model de
concurenţă imperfectă.
 Ţările diferite din punct de vedere economic sunt angajate în comerţ intra-
industrial cu produse diferenţiate vertical,
 pe când ţările similare din punct de vedere economic se angajează în relaţii
comerciale cu produse diferenţiate orizontal.
 Cu alte cuvinte, decalajele economice favorizează comerţul intra-industrial, cu
produse diferenţiate vertical.
3.2. Indicatori de apreciere a eficienţei relaţiilor comerciale externe ale unei ţări
Eficienţa exportului - comparaţie între eforturile de export (preţul intern complet în

moneda naţională) şi efectele la export (preţul în valută).
a) cursul de revenire la export (CRE):
Pret intern complet de export

CRE
(m.n.) < Csv
Pret extern (USD)
unde Csv - cursul de schimb valutar al monedei naţionale
21
b) cursul de revenire la export net (CRNE)

Pret intern complet de export (m.n.) - Mi (m.n.)
CREN  < Csv
Pret extern (USD) - Mi (USD)
unde: Mi = preţul materiilor prime la export (în situaţia în care există posibilitatea
exportului acestora).
Pe baza rezultatului acestui raport, exportatorul poate opta între:

- prelucrarea materiilor prime şi exportul produsului finit;
- exportul materiilor prime – cu consecinţe negative asupra gradului de ocupare a
forţei de muncă.
c) aportul valutar (AV):

AV = Preţ extern (USD) – Pm (USD)
în care: Pm = preţul materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei şi
încorporate în mărfurile destinate exportului exprimate în valută.
AV reflectă recunoaşterea internaţională a efortului depus în ţară pentru producerea
mărfii şi, în consecinţă, exportul se consideră cu atât mai favorabil cu cât AV este mai mare.
d) rata aportului valutar (RAV):
RAV  Pret extern (USD)  Pm (USD) 100

Pret extern (USD)
RAV reflectă ponderea efortului depus în preţul extern;
e) profitul în valută (PUSD):

PUSD = Preţul extern (USD) – Cheltuieli de producţie (USD)
Eficienţa importului se apreciază ca rezultat al raportului dintre efecte (preţ de

valorificare pe piaţa internă) şi eforturi (preţ de import în USD).
Cursul de revenire la import (CRI):
Pret de valorificare (m.n.)

CRI  Pret de import (USD) >Csv
În interpretarea indicatorului  prudenţă  preţul de valorificare pe piaţa internă
poate fi influenţat în mod artificial prin :
22
- comisioane şi accize foarte mari,
- fiscalitate excesivă,
- un nivel necorespunzător al cursului monedei naţionale la care se face transferul
preţului în valută în momentul întocmirii declaraţiei vamale de import.
3.3. Comerțul internațional pre și post- pandemia de COVID-19
Comerțul cu bunuri și servicii a cunoscut o scădere profundă în 2020 din cauza

pandemia COVID-19.
Sursa: https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/wts2021_e/wts2021chapter02_e.pdf
Figura 3.1. Comerțul mondial cu bunuri și servicii comerciale, 2010-2020, trimestrial
Pandemia de COVID-19 a dus la scăderea comerțului cu mărfuri cu 8 la sută și comerțul

cu contractarea de servicii comerciale cu 21% de la an la an în 2020.
Efectul COVID-19 asupra bunurilor și serviciilor a fost diferit, serviciile fiind cele mai
grav afectate. Serviciile au scăzut cu 30% în al doilea trimestru al anului 2020 comparativ cu
o scădere de 23% pentru mărfuri în aceeași perioadă, în timp ce blocajele au dus la anularea
zborurilor, vacanțe în străinătate, mesele la restaurant și activitățile culturale/recreative,
cererea de bunuri esențiale a susținut în toate economiile majore. Spre deosebire de bunuri,
serviciile nu pot fi stocate, ceea ce înseamnă că majoritatea pierderilor de venituri sunt
permanente.
Pe măsură ce întreprinderile s-au adaptat la noile condiții de muncă și vaccinurile au
început să fie lansate în ultimul trimestru al anului 2020, comerțul cu mărfuri a înregistrat o
recuperare de 1% comparativ cu nivelul său pre-pandemic în trimestrul IV al anului 2019.
23
Figura 3.2. Comerțul cu bunuri și servicii 2016-2020
Comerțul mondial cu bunuri și servicii s-a ridicat la 22 de trilioane de dolari în 2020, o

scădere de 12% comparativ cu 2019.
Figura 3.3. Comerțul internațional al Chinei 2017-2020
China, cel mai mare exportator al comerțului cu mărfuri în 2020, a reprezentat 13% din
totalul mondial (în creștere față de 12% în 2019), totalizând 2.323 miliarde USD.
Figura 3.4. Comerțul internațional cu produse manufacturate (prelucrate)
Comerțul cu produse manufacturate a reprezentat 71% a exporturilor mondiale de

mărfuri în 2020, cu o valoare de 12,1 trilioane USD.
24
Figura 3.5. Călătoriile internaționale în perioada 2016-2020
Călătoriile - inclusiv turismul și serviciile conexe - au scăzut în 2020, deoarece au fost

impuse restricții de călătorie din cauza pandemic. Exporturile mondiale de călătorii au scăzut
la 549 miliarde USD comparativ cu 1.468 miliarde USD în 2019.
Figura 3.6. Bunuri medicale în 2020
Ponderea mărfurilor medicale în comerțul mondial de mărfuri a crescut de la 5,3% în

2019 la 6,6% în 2020.
A. Comerțul cu mărfuri
 Comerțul mondial de mărfuri
Toate regiunile au înregistrat scăderi ale comerțului cu mărfuri în 2020. Comerțul în
termeni nominali de dolari SUA a scăzut mai mult decât comerțul în termeni de volum.
Impactul pandemiei asupra comerțului cu mărfuri a fost resimțit diferit de la o regiune la alta.
25
Figura 3.7. Comerțul mondial de mărfuri în funcție de regiune, 2020
(variație procentuală anuală)
O scădere de numai 0,5% în Asia în 2020 a fost din cauza faptului că pandemia de
COVID-19 a avut un impact mai devreme decât în alte regiuni, dar și datorită
managementului riguros al Asiei cu privire la criza medicală, precum și rolului său de
furnizor global de bunuri de larg consum și produse medicale.
Redresarea comerțului cu mărfuri începând cu al treilea trimestru al anului 2020 a fost
puternică, dar inegală, exporturile și importurile crescând mai rapid în unele regiuni decât în
altele.
Toate regiunile au înregistrat scăderi anuale ale volumelor comerțului cu mărfuri în al
doilea trimestru al anului 2020, cu excepția Comunității Statelor Independente (inclusiv
anumiți membri foști și asociați), care a înregistrat o creștere cu 2,8% a exporturilor sale.
Exporturile din America de Nord au scăzut cel mai mult (-25,5%), urmate de Africa (-21,7%),
Europa (-20,4%) și Orientul Mijlociu (-19,7%). Scăderi mai mici au fost observate în America
de Sud și Centrală (-9,0%) și Asia (-7,1%).
Toate regiunile au înregistrat exporturi și importuri de mărfuri își revin în diferite grade,
de când comerțul a ajuns la minimum în al doilea trimestru al anului 2020. În primul trimestru
al anului 2021, volumele exporturilor de mărfuri au crescut în Asia (21,0% față de anul
anterior) și Europa (1,9%). Acestea au scăzut ușor în America de Sud și Centrală (-0,1%) și
America de Nord (-2,2%). De asemenea, acestea au scăzut mai substanțial în Africa (-4,6%),
Orientul Mijlociu (-8,4%) și Comunitatea Statelor Independente (-13,9%).
Toate regiunile au înregistrat contracții mari ale importurilor de la an la an pentru
volumele comerțului cu mărfuri în al doilea trimestru al anului 2020, inclusiv Orientul
Mijlociu (-20,1%), Europa (-19,0%), America de Sud și America Centrală (-18,6%), America
de Nord (-17,8%), Africa (-16,0%), Comunitatea Statelor Independente (-11,1%) și Asia (-7,0
%).
Volumul importurilor de mărfuri a crescut de la an la an în toate regiunile în primul
trimestru al anului 2021, cu excepția Africii (-0,9%) și a Orientului Mijlociu (-2,7%). În
general, se pare că redresarea comerțului a fost cea mai puternică în Asia și cea mai slabă în
regiunile care se bazează pe exporturile de resurse naturale.
 Exporturile de mărfuri
Exporturile mondiale de bunuri manufacturate au scăzut cu 5,2% în 2020, în timp ce
exporturile totale de mărfuri au scăzut cu 7,7% în total.
26
Figura 3.8. Exporturi de mărfuri pe grupe majore de produse, 2010-2020
(miliard USD, modificare procentuală anuală)
Combustibilii și produsele miniere au scăzut cu 23,9% în 2020, din cauza unei scăderi
mari a prețurilor la energie și a unei scăderi a cererii.
Exporturile de produse agricole au crescut cu 0,9% în 2020, deoarece multe țări
depindeau de exporturile de alimente în timpul crizei COVID-19
 Exporturile mondiale de produse manufacturate

Exporturile mondiale de produse auto au fost cele mai afectate, dintre produsele
manufacturate, de pandemie, în timp ce textilele au înregistrat o creștere puternică.
Figura 3.9. Exporturile mondiale de mărfuri de produse manufacturate, 2020
(variație procentuală anuală)
Datorită cererii de echipament personal de protecție, exporturile mondiale de textile au

crescut cel mai mult în rândul produselor manufacturate în 2020, crescând cu 16,0%.
Exporturile de produse auto au suferit întreruperi în linii de producție și o cerere slabă în
2020, în scădere cu 16,4%.
 Comerț cu produse medicale

Comerțul cu produse medicale a înregistrat o creștere de 16,3% în 2020 - comparativ cu
o creștere de 4,7% în 2019, când pandemia începea, spre sfârșitul anului.
27
Figura 3.10. Comerțul mondial de mărfuri cu produse medicale, pe grupe de produse,
2019 și 2020
(Modificare procentuală anuală)
Comerțul cu produse medicale a crescut semnificativ în 2020, comerțul cu produse de

protecție personală a crescut cel mai mult (+47,2 la sută).
Figura 3.11. Comerțul mondial de mărfuri cu produse medicale, pe grupe de produse, 2020
(Cota procentuală)
Medicamentele au reprezentat 52% din comerțul mondial cu produse medicale în 2020.
 Exporturile mondiale de bunuri intermediare

După trei trimestre negative succesive, exporturile mondiale de bunuri intermediare au
crescut cu 8,5% față de anul trecut în trimestrul patru al anului 2020, un semn de redresare
puternică a lanțurilor de aprovizionare.
28
Figura 3.12. Exporturile mondiale de bunuri intermediare, total și pe categorii principale
(variație procentuală de la an la an)
Exporturile de bunuri intermediare alimentare și băuturi au crescut cu 16,3% în

trimestrul patru al anului 2020, deoarece lanțurile de aprovizionare cu alimente au rămas
rezistente și au continuat să satisfacă cererea.
Exporturile de echipamente de transport au cunoscut o ușoară revenire în trimestrul IV
al anului 2020, în creștere cu 0,5% față de anul trecut. Sectorul auto a fost grav afectat de
COVID-19, cu o scădere a vânzărilor și întreruperea lanțului de aprovizionare.
B. Servicii comerciale
 Comerțul cu servicii comerciale pe sectoare de activitate
Călătoriile și transportul au fost cele mai afectate de COVID-19 și de restricțiile de
călătorie asociate.
Figura 3.13. Comerțul mondial cu servicii comerciale pe sector trimestrial, 2008-2020
Cheltuielile călătorilor internaționali au scăzut cu 81%, iar transportul cu 29% în

trimestrul doi al anului 2020. Scăderea transporturilor a fost similară cu scăderea crizei
financiare din 2009. Cu toate acestea, spre deosebire de 2009, scăderea comerțului cu servicii
de transport a fost determinată în principal de restricțiile la transportul de pasageri și de o
scădere a cererii de călătorii internaționale, mai degrabă decât de scăderea bruscă a
transportului de marfă.
 Alte servicii comerciale

Alte servicii comerciale au fost afectate inegal de pandemie. Sectoarele care necesită
proximitate fizică, cum ar fi construcțiile și serviciile personale, culturale și recreative, au
scăzut abrupt. Serviciile financiare, în schimb, au continuat să crească.
29
Figura 3.14. Alte servicii comerciale pe subsector, 2020
Serviciile informatice, sectorul serviciilor cu cea mai rapidă creștere în ultimii 10 ani, au
crescut cu 8% în 2020, impulsionate de o trecere către lucrul la distanță și digitalizarea
sporită.
Cu proiectele de construcții întârziate sau amânate în multe țări din cauza pandemiei,
exporturile globale de construcții au scăzut cu 18% în 2020.
 Componența serviciilor comerciale
Figura 3.15. Modificarea componenței serviciilor comerciale în perioada 2019-2020
(Cota procentuală)
Ponderea transportului și a călătoriilor în comerțul total cu servicii a scăzut de la 43% la

31% în 2020.
Alte servicii comerciale - inclusiv servicii financiare, servicii juridice, servicii
informatice și servicii profesionale - și-au crescut ponderea de la 54% la 66%.
 Exporturi de servicii informatice

Exporturile de servicii informatice au înregistrat o creștere de două cifre în multe
economii din diferite regiuni în 2020. Creșterea rapidă a fost înregistrate în majoritatea
economiilor, în contrast marcat cu scăderile din alte sectoare de servicii.
30
Exporturile SUA de software de calculator au crescut cu 13% în 2020, în mare parte
destinate UE (22%), Canada (12,6%), Japonia (10,9%), Regatul Unit (9,1%) și Elveția (6%).
Exporturile SUA de cloud computing și servicii de stocare a datelor au crescut cu 25%
în 2020, reprezentând 16,8% din exporturile de servicii informatice din SUA, în creștere față
de 7,8% în 2015.
 Principalii lideri în comerțul internațional

Printre primii 100 de comercianți din lume, Slovenia și Cambodgia a crescut în multe
locuri în clasamentul mondial pentru comerțul cu mărfuri în 2020, în principal datorită
sectoarelor lor de producție, care sunt bine integrate în lanțurile regionale de aprovizionare.
Economii în care comerțul cu servicii comerciale constă în principal din sectorul
serviciilor de turism și de călătorie au fost martorii unei scăderi semnificative a acestora
clasament în 2020. Exemplele includ Macao, China și Republica Libaneza.
Figura 3.16. Comercianții de mărfuri își schimbă clasamentul în top 100 din lume, 2019-2020
(Rang)
Slovenia a înregistrat una dintre cele mai mari creșteri în clasamentul mondial pentru
comerțul de mărfuri, îmbunătățirea de la locul 58 în 2019 la locul 50 în 2020.
31
Figura 3.17. Comercianții de servicii comerciale își schimbă clasamentul în top 100 din lume,
2019-2020
(Rang)
Macao, China a cunoscut cea mai puternică scădere în clasamentul comerțului cu

servicii, scăzând de la poziția 44 în 2019 la 64 în 2020
 Țările slab dezvoltate

Exporturile de bunuri ale țărilor slab dezvoltate s-au ridicat la 173 miliarde USD în
2020, o scădere cu 12% față de 2019, în timp ce exporturile de servicii comerciale ale țărilor
slab dezvoltate au totalizat 28 miliarde USD, scăzând cu 35%. Exporturile de mărfuri au
suferit în special din cauza scăderii cu 30% a prețurilor carburanților, carburanții și produsele
miniere reprezentând aproximativ jumătate din exporturile de mărfuri ale țărilor slab
dezvoltate.
În domeniul serviciilor, țărilor slab dezvoltate au fost afectate de restricții de călătorie,
încasările de călătorie reprezentând cea mai mare sursă de venituri din export de servicii
pentru țările slab dezvoltate.
32
Figura 3.18. Exporturile țărilor slab dezvoltate, 2016-2020
(miliarde USD)
Exporturile de bunuri ale țărilor slab dezvoltate au scăzut cu 12% în 2020, comparativ
cu 9% pentru restul lumii.
Valoarea exporturilor de servicii comerciale ale țărilor slab dezvoltate a scăzut cu 35%
în 2020, o scădere mai accentuată decât în restul lumii (-20%).
3.4. Redresarea economică după COVID-19
Din a doua jumătate a anului 2020, economiștii OMC au prezis o revenire puternică a
comerțului mondial, cu rezultate foarte dependente de creșterea PIB-ului și de evoluția
pandemiei. Creșterea în 2021 ar putea depăși așteptările dacă accesul universal la vaccinuri
este atins sau este scurt dacă eforturile de vaccinare slăbesc.
Figura 3.19. Creșterea PIB real al economiilor selectate, 2020 T1 – 2021T1
(variație procentuală trimestrial)
Creșterea PIB a încetinit în marile economii în primul trimestru din 2021 și este
probabil să rămână lentă în al doilea și al treilea trimestru, deoarece noi valuri de infecție au
determinat noi lockdown-uri și restricții de călătorie.
Creșterea PIB-ului în Statele Unite a ajuns la 1,6% în primul trimestru al anului 2021,
comparativ cu trimestrul precedent. Aceasta este echivalentă cu aproximativ 6,5% pe o bază
33
anuală. Între timp, PIB-ul UE s-a contractat cu 0,1% în primul trimestru, deoarece virusul a
reapărut în regiune.
Economia Chinei a crescut cu 0,6% în primul trimestru al anului 2021. Acest lucru este
echivalent cu 2,4% pe o bază anuală. Excluzând contracția bruscă din primul trimestru al
anului 2020, care a coincis cu apariția COVID-19, acesta este cel mai slab rezultat trimestrial
pentru China de când țara a început să raporteze creștere trimestrială a PIB-ului în 2011.
În ciuda redresării puternice a comerțului cu mărfuri în termeni de valoare în primul
trimestru al anului 2021, exporturile multor economii au rămas sub vârfurile lor dinainte de
pandemie.
Figura 3.20. Creșterea PIB real al economiilor selectate, 2020 T1 – 2021T1
(variație procentuală trimestrial)
Exporturile de mărfuri ale Statelor Unite au crescut cu doar 1% între ianuarie și aprilie
2021, comparativ cu aceeași perioadă din 2019, în timp ce cele ale Uniunii Europene au
crescut cu 10%.
Exporturile de mărfuri ale Rusiei au rămas sub nivelul lor de acum doi ani (-8%), în
timp ce cele din China au crescut puternic (+31%).
Unele țări africane, cum ar fi Zambia (+38%), au beneficiat de îmbunătățirea condițiilor
comerciale în ianuarie-aprilie 2021, deoarece prețurile metalelor au crescut cu aproape 50%,
în timp ce altele, precum Namibia (-17%), nu au crescut.
Creșterea regională a volumului comerțului cu mărfuri a variat mult mai mult decât
înainte de pandemie, Asia depășind creșterea în alte regiuni atât pentru exporturi, cât și pentru
importuri.
Figura 3.21. Modificarea volumului comerțului cu mărfuri pe regiune, trimestrul I 2021
(modificare procentuală față de trimestrul I 2019)
34
Volumele exporturilor de mărfuri din Asia au crescut cu 15% în primul trimestru al
anului 2021 comparativ cu aceeași perioadă în 2019, în timp ce exporturile tuturor celorlalte
regiuni au scăzut comparativ cu acum doi ani.
Asia a condus și alte regiuni la importurile de mărfuri, care au crescut cu 10% față de
anul până în prezent în 2021 până în 2019.
Exporturile de mărfuri ale regiunilor producătoare de petrol au scăzut cel mai mult în
2021 din cauza cererii reduse de combustibili ca a rezultat al restricțiilor de călătorie legate de
COVID-19.
Slăbiciunea creșterii de la an la an a Europei în importurile de mărfuri s-au datorat
parțial resurgenței de COVID-19 în primul trimestru al anului 2021
Disparitățile regionale în creșterea mărfurilor nominale în dolari în 2021 au fost similare

cu cele din punct de vedere al volumului.
Figura 3.22. Modificarea valorilor comerțului cu mărfuri pe regiune, trimestrul I 2021
(modificare procentuală a valorilor dolarului american comparativ cu trimestrul I 2019)
Valoarea în dolari SUA a comerțului mondial de mărfuri a crescut cu 9% pentru

exporturi și cu 8% pentru importuri în primul trimestru din 2021, comparativ cu primul
trimestru din 2019.
Valorile exporturilor și importurilor de mărfuri din Asia au crescut mai mult decât în
toate celelalte regiuni în ultimii doi ani.
Creșterea exporturilor de mărfuri ale Africii în termeni de valoare a fost mai puternic
decât în termeni de volum din cauza termenilor îmbunătățiți a comertului. Prețurile metalelor
au crescut cu aproape 50 la sută în primul trimestru al anului 2021 comparativ cu primul
trimestru al anului 2019.
Exporturile de servicii au rămas scăzute în multe economii în primele patru luni ale
anului 2021. China a fost excepția majoră, cu exporturile în creștere puternică față de anul
precedent.
35
Figura 3.23. Exporturile cumulate de servicii comerciale ale economiilor
selectate, ianuarie-aprilie 2021
(modificare procentuală față de ianuarie-aprilie 2019)
Exporturile cumulate de servicii comerciale ale Chinei între ianuarie și aprilie 2021 au
crescut cu 25% comparativ cu aceeași perioadă din 2019, mai mult decât orice altă economie
majoră.
Exporturile Indiei au crescut, de asemenea, cu 3% în aceeași perioadă, în timp ce cele
ale Germaniei, Franței și Regatului Unit au scăzut cu 5%, 7% și, respectiv, 9%.
Alte economii majore au suferit scăderi de două cifre, inclusiv Statele Unite (-19%),
Italia (-25%) și Australia (-36%).
Exporturile și importurile de servicii comerciale ale Europei au scăzut mai puțin decât
în alte regiuni în primul trimestru al anului 2021, dar creșterea pentru toate regiunile a rămas
profund deprimată în comparație cu perioada pre-pandemică.
Figura 3.24. Modificarea valorilor comerțului cu servicii comerciale pe regiune, trimestrul I
2021
(modificare procentuală a valorilor dolarului american comparativ cu trimestrul I 2019)
36
Comerțul mondial de servicii comerciale a scăzut cu 19% pentru exporturi și cu 18%
pentru importuri în primul trimestru al anului 2021, comparativ cu aceeași perioadă din 2019.
Exporturile și importurile de servicii comerciale ale Europei au scăzut mai puțin decât
media mondială în primul trimestru al anului 2021, cu 15% și, respectiv, 13%, în timp ce toate
celelalte regiuni au scăzut cu mai mult decât media mondială.
Africa, America de Sud și America Centrală, inclusiv Caraibe, au înregistrat cele mai
mari scăderi ale exporturilor de servicii comerciale din cauza continuării restricțiilor de
COVID-19 care au împiedicat exporturile de călătorii.
Cursul
4
TEORIILE CLASICE PRIVIND COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
4.1. Mercantilismul
4.2. Teoria avantajului absolut
4.3. Teoria avantajelor comparative – modelul ricardian
În orice societate bazată pe producţie, schimbul reprezintă baza activităţii economice.

El permite o mai bună alocare a resurselor rare şi, deci, o creştere a eficacităţii sistemului
economic. Dezvoltarea schimburilor însoţeşte procesul de specializare a unităţilor
economice, care renunţă treptat să mai producă toate bunurile de care au nevoie. Această
regulă a schimbului şi a specializării se aplică indiferent care ar fi natura unităţii de
producţie: individ, întreprindere, regiune, naţiune.
4.1. Mercantilismul
Mercantilismul este o filozofie de acum aproximativ 300 de ani. La baza acestei teorii
a fost „revoluția comercială”, trecerea de la economiile locale la economiile naționale, de la
feudalism la capitalism, de la un comerț rudimentar la un comerț internațional mai amplu.
Mercantilismul a fost sistemul economic al marilor națiuni comerciale în secolele al
XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, bazat pe premisa că bogăția și puterea națională erau
cel mai bine deservite de creșterea exporturilor și de colectarea de metale prețioase în
schimb. A înlocuit organizația feudală medievală din Europa de Vest, în special în Olanda,
Franța, Regatul Unit, Belgia, Portugalia și Spania, unde monarhul controla totul. Politica
acestor state a fost să exporte în țările pe care le controlau și nu să importe (cu alte cuvinte,
să aibă o balanță comercială pozitivă).
Descoperirile geografice nu numai că au stimulat comerțul internațional, ci au produs
și un flux bogat de aur și argint, care ar putea fi folosit pentru a încuraja economia bazată
pe bani și prețuri.
37
Statul exercita mult control asupra vieții economice, în principal prin intermediul
corporațiilor și al companiilor comerciale. Producția a fost atent reglementată cu scopul de
a asigura bunuri de înaltă calitate și costuri reduse, permițând astfel națiunii să-și mențină
locul pe piețele externe.
Teoria afirma că lumea conținea doar o cantitate fixă de bogăție și că pentru a crește
această bogăție a țării, țara trebuia să ia din bogăția alteia, ceea ce însemna că avea un
raport
38
Cursul 4 Teoriile clasice privind comerţul internaţional
import/export mai mare.
Deci, această tendință, de a exporta mai mult și de a importa mai puțin și de a primi în
schimb aur (deficitul se plătește în aur) se numește mercantilism.
Teoria a fost criticată de clasa nou apărută. Mai mulți bani au fost asociați cu mai puține
produse și cu inflație și un nivel de trai mai scăzut.
Ideile mercantiliste nu au decăzut până la venirea revoluției industriale și a laissez-faire.
Autorii mercantilişti Thomas Milles, Gerald de Malynes, William Petty, Thomas
Mun şi Josiah Child în Anglia, Jean Bodin, Antoine de Montchrétien și Colbert în Franţa,
susţineau că schimburile internationale reprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalul
obiectiv al mercantiliştilor era menţinerea unei balanţe comerciale excedentare, printr-un
export superior importului. În acest fel, o ţară putea acumula cantităţi ridicate de aur şi argint
şi, în consecinţă, îşi putea spori bogăţia naţională şi prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica
intervenţia statelor în sensul creşterii excedentelor în balanţa comercială, prin intermediul
politicilor de stimulare a exporturilor şi de reducere, de limitare a importurilor.
Pe fondul acestor trăsături comune mercantilismului, indiferent de spaţiul de
manifestare, au fost evidente şi particularităţi legate de specificul condiţiilor concrete din
fiecare ţară.
Astfel, mercantilismul spaniol şi portughez a fost numit bullionist, deoarece accentul
era pus pe acumularea de bani, sub forma metalelor preţioase, mercantilismul francez a fost
denumit industrialist, întrucât accentul era pus pe stimularea, dezvoltarea şi protejarea
industriei naţionale, premisă pentru dezvoltarea exporturilor, iar mercantilismul englez şi
olandez a fost numit şi sistem comercial, deoarece, pe lângă dezvoltarea industriei naţionale,
accentul era pus şi pe dezvoltarea flotei naţionale, a comerţului la mare distanţă şi a
colonialismului.
Pentru Europa, secolul al XVII-lea a fost „cel mai oribil secol”, cuprins de interminabile
războaie naționale, religioase și civile, făcute memorabile pentru brutalitatea lor deosebit de
sălbatică. Din cenuşă şi fum, statul naţional s-a format şi s-a consacrat în filosofia
contractuală de „drept natural” inspirată de Reformă a lui Grotius, Hobbes şi Pufendorf.
Odată cu ascensiunea statului, secolul al XVII-lea a marcat ascensiunea a două clase de
popoare necesare statului: birocrații pentru a-l conduce și comercianții pentru a-l finanța.
Mercantilismul s-a dezvoltat din pamfletele, studiile și tratatele asortate ale acestor grupuri de
practicieni. În Anglia și Olanda, cea mai mare parte a scrierilor economice a fost făcută de
negustori extrași din comunitățile lor burgheze în creștere - de aici termenul „Mercantilism”.
În Franța și Germania, unde burghezia era mai mică, argumentele economice au fost articulate
39
în mare parte de către oficialii de stat -- astfel mercantilismul francez este mai bine cunoscut
sub numele de „Colbertisme” (numit după Jean-Baptiste Colbert, ministrul francez de finanțe)
și mercantilismul german ca „Cameralism”. " (după termenul german pentru camera regală).
Această diferență de fundal între mercantiliștii englezo-olandezi și franco-germani nu a
implicat o mare diferență în doctrina lor economică. Ambele grupuri au recunoscut relația
intimă, simbiotică, dintre bogăția comercianților și puterea statului: înflorirea afacerilor
însemna mai multe venituri și, prin urmare, putere pentru Stat; puterea Statului putea asigura
rutele comerciale profitabile si acorda monopolurile dorite de comercianti. Mercantilismul
englez este adesea împărțit în trei faze: etapa brută „bullionist” care a durat aproximativ din
anii 1580 până în 1620, etapa „tradițională” care durează între 1620 și aproximativ 1700,
suprapunându-se cu etapa „liberală” care s-a întins din anii 1680 până în anii 1750. Se spune
că colbertismul francez a durat între anii 1660 și 1750, în timp ce cameralismul german a avut
probabil cea mai lungă perioadă de timp, întinzându-se între anii 1560 și 1750 și, prin mâinile
neo-cameralistilor, extinzându-se chiar și dincolo de 1800.
În centrul sistemului mercantilist se află o obsesie a feedback-ului pozitiv dintre creștere
și acumulare de avere: mai multă activitate economică însemna mai multă bogăție (pentru
comercianți și stat), mai multă bogăție însemna mai multă activitate. Ei au recunoscut două
precondiții de bază pentru creșterea întreprinderii: existența unor oportunități de profit și
facilități de credit flexibile. Mercantilistii au propus ca activitatea să crească ori de câte ori au
crescut prețurile (pentru că ei credeau că prețurile mai mari însemnau profituri mai mari) și
ratele dobânzilor au scăzut (prin urmare, creditul mai ușor). Ambele lucruri apar, au observat
ei, atunci când cantitatea de bani dintr-o țară este crescută. Banii, în acele vremuri, erau aur și
argint. Astfel, pentru a crește producția națională, primii mercantiliști recomandau că statul
trebuie să depună toate eforturile, corecte sau greșite, pentru a se asigura că, fie că sunt
lingouri sau monede, cât mai mult aur și argint posibil să intre în acea țară și cât mai puțin
posibil să părăsească țara.
Inițial, se credea că aceasta implică restricții directe asupra exportului de aur, o practică
foarte recomandată de teoria bullionistă a mercantiliștilor, în special Thomas Milles și Gerald
de Malynes. Acest lucru a adus protestul companiilor de navlosire, în special Societatea
Aventurierilor Mercanti și Compania Britanică a Indiilor de Est, care au făcut comerț extensiv
peste mări și au avut nevoie de relaxarea restricțiilor la exportul de aur (cf. Wheeler, 1601).
Adepții lui Malynes (1601, 1621) s-au înfuriat puternic împotriva companiilor, acuzându-i pe
ei și pe aliații lor pentru ruina Angliei. El a protestat în fața Curții engleze că societățile
Charter, prin stabilirea unui raport de schimb pentru moneda engleză sub valoarea sa
40
intrinsecă (care fusese atât de „înțelept” hotărâtă de către tribunal) nu numai că subminau
autoritatea regală și justiția divină, dar încurajau exportul de specii a fost astfel un „cancer”
pentru Commonwealth. El a recomandat și mai multe restricții draconice la exportul de specii
ca o modalitate de a rezolva problema și de a „refla” economia. Neprieten cu finanțatorii,
Malynes a reînviat vechile argumente scolastice împotriva cămătării, argumentând că dobânda
a creat un cost nenatural al creditului și a împiedicat întreprinderea.
Împotriva recomandărilor lui Malynes au fost doi scriitori formidabili, Thomas
Misselden și Thomas Mun, primul mai mult un agitator, cel de-al doilea mai mult un savant,
dar ambii oameni ai companiei. Misselden și Mun au recunoscut beneficiul afluxului de
schimburi, dar nu au dat vina pe „finanțatorii răi” și pe companiile charter care mențin un
raport de schimb separat pentru valută, ci mai degrabă pe balanța comercială externă. Mun, a
remarcat în special că ieșirile/intrările de aur sunt determinate de balanța de plăți, care include
balanța comercială, dar și transferurile de capital. Recomandarea lor a fost că statul nu poate
opri fluxul de aur decât prin restricții asupra circulației aurului, ci mai degrabă prin
încurajarea exporturilor și descurajarea importurilor. Acest mecanism de flux de schimburi
comerciale, susțineau ei, nu putea fi dezactivat prin dictarea regală, ci era un mecanism impus
națiunilor lumii prin „legea naturală”. Nu poate fi oprit, dar poate fi încurajat în direcția
corectă. Formula optimă fusese deja stabilită cu ani în urmă de Jean Bodin: să impună tarife
și taxe mari la exportul de materii prime și importul de produse finite și tarife și taxe mici la
importul de materii prime și la exportul de produse finite.
O altă contribuție a lui Mun a fost recunoașterea faptului că, probabil, creșterea
prețurilor nu era chiar atât de dorită: acestea scad competitivitatea exporturilor, înrăutățind
astfel balanța comercială și duc la ieșirea aurului din țară. Acest lucru nu fusese recunoscut de
Malynes sau Misselden, care susținuseră în mod repetat beneficiile inflației prețurilor.
Mercantiliștii s-au luptat cu aceasta, dar nu au rezolvat-o niciodată de fapt, contradicția dintre
creșterile de preț care stimulează industria, dar care paralizează exportul.
O altă îngrijorare a fost posibilitatea creșterii prețurilor, iar industria ar putea duce, de
asemenea, la creșterea salariilor, care ar putea reduce aceste profituri și, astfel, ar putea reduce
producția. Mercantiliștii au recomandat ca salariile să fie menținute cât mai mici. Ei credeau
că salariile reale scăzute au dus la creșterea productivității muncitorilor (un efect mai târziu
contestat și inversat de Cantillon și Ricardieni). Pentru a menține salariile scăzute,
mercantiliștii au aplaudat politicile care vizează creșterea populației și au recomandat
utilizarea mașinilor care economisesc forța de muncă ori de câte ori este posibil.
Coordonarea gândirii mercantiliste a fost opera lui William Petty (1690). A început să-
41
și concentreze atenția asupra distribuției veniturilor și a valorilor relative ale contribuțiilor
„factorilor de producție”, care, pentru el, era în esență muncă și pământ. Petty a fost cel care a
inițiat ideea că chiria pe pământ era un surplus peste plățile salariale. Exercițiul lui Petty l-a
anticipat pe cel al chiriei ricardiene - într-adevăr, a mers atât de departe încât a vorbit despre
profiturile în scădere a terenurilor pe baza distanței lor de piață.
Salariile, pentru Petty, erau determinate de ceea ce era necesar muncitorului „trăiește,
muncește și produce”. Petty a folosit acest lucru pentru a iniția „teoria valorii muncii” prin
care valorile relative ale bunurilor erau determinate de cantitățile relative de timp de muncă
implicate în producerea acestora. El a justificat această egalitate a timpului relativ de muncă și
a prețurilor relative pe baza arbitrajului. El a folosit, de asemenea, raționamentul de arbitraj
pentru a argumenta că dobânda pe capital ar fi echivalată cu chiria pe teren (dar Petty nu avea
cu adevărat o teorie bună, independentă a capitalului). Astfel, Petty anticipează multe dintre
doctrinele ricardiene clasice de mai târziu.
Mercantilismul a primit o altă întorsătură în faza sa „liberală” de către Sir Dudley North
(1691) și Sir Josiah Child (1693), care au fost probabil primii care au recunoscut că comerțul
internațional, departe de a fi un joc cu sumă zero, ar putea fi reciproc avantajos ambelor părți.
North a fost, de asemenea, unul dintre primii care au început să vorbească despre „profit” și
„capital” ca factor distinct de producție și a recunoscut că banii au valoare doar atunci când
sunt împrumutați pentru capital. Teoria banilor a fost, de asemenea, luată în considerare cu
mai multă atenție de către John Locke (1692), care a formulat conceptul de „viteză” și a inițiat
efectiv Teoria Cantitativă a Banilor.
Aceste idei noi nu au avut succes imediat. Marea Britanie, în zorii revoluției sale
industriale, a fost oarecum mai receptivă la noile doctrine, deși putea încă produce semi-
mercantilişti remarcabili precum Sir James Steuart (1767). Germania, în cea mai mare parte, a
rămas imună la noile teorii și în siguranță în mâinile neo-cameraliștilor până în secolul al
XIX-lea.
Deși mercantilismul este privit în cea mai mare parte ca o teorie economică învechită, în
ultima vreme a apărut o apariție a politicilor mercantiliste. Şi în prezent doctrina mercantilistă
are suficienţi adepţi. Mercantilismul actual se referă de obicei la politici protecționiste care
restricționează importurile pentru a sprijini industriile interne. Uneori poate fi numit
neomercantilism. Termenul neomercantilism este folosit acum pentru a descrie situaţia unei
ţări care caută să realizeze o balanţă comercială excedentară în scopul atingerii unor obiective
sociale sau politice, ca de exemplu, atunci când o ţară caută să realizeze o deplină ocupare a
forţei de muncă prin producerea de bunuri mult peste nevoile locale, exportând surplusul în
42
afara graniţelor.
4.2. Teoria avantajului absolut
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, politicile mercantiliste au devenit un

obstacol în calea progresului economic. Economiştii clasici britanici, Adam Smith, David
Ricardo, John Stuart Mill, nu s-au îndoit de existenţa unui mecanism regulator. Analizele lor
privind comerţul internaţional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanţei comerciale.
Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atât problematica schimburilor
internaţionale cât şi pe cea a balanţelor de plăţi.
Ideile lui Adam Smith în „The Wealth of Nations”, „Avuția națiunilor”, lucrare
publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul
internaţional, politicile mercantiliste favorizează producătorii și dezavantajau interesele
consumatorilor, exportul este profitabil dacă poți importa bunuri care ar putea satisface mai
bine nevoile consumatorilor în loc să le produci pe piața internă. Conform teoriei sale, ţările
ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj
absolut.
Pentru că toate economiile au resurse limitate, există limite în nivelul producției, iar
dacă o țară dorește să producă o mare parte dintr-un produs trebuie să renunțe la producerea
altor bunuri, existând în acest caz renunțarea la comerț.
Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică
de factori (input) decât oriunde altundeva în lume.
Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă (Un joc cu sumă nulă este
acela în care câştigul uneia din părţi reprezintă rezultatul pierderii celeilalte părţi).
Prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită,
specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut. Prin specializare în
producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate ţările vor beneficia de pe urma
participării la schimburile internaţionale.
Esența teoriei Adam Smith este că regula care conduce schimburile de pe orice piață,
internă sau externă, este de a determina valoarea mărfurilor prin măsurarea muncii încorporate
în acestea.
Pentru a-și demonstra teoria, Adam Smith a analizat pentru țara de început A, folosind
un factor de producție, productivitatea muncii, evaluată în necesarul de ore necesare pentru a
produce o unitate de măsură a produselor X și Y. A folosit un sistem unifactorial de
economie.
43
Folosim următoarele notații: H-ore, L-muncă, necesarul unitar de muncă pentru
produsul X este HLX și pentru produsul Y HLY.
Pentru că toate economiile au resurse limitate, există limite în nivelul producției, iar
dacă o țară dorește să producă o mare parte dintr-un produs trebuie să renunțe la producerea
altor bunuri, existând în acest caz renunțarea la comerț.
Avem un singur factor de producție-muncă, care are ca rezultat productivitatea.
Această țară are o resursă de muncă de 8+4=12 ore.
- cu 4 ore de muncă țara poate produce 1 kg de brânză;
- cu 8 ore de muncă țara poate produce 1 litru de vin
Frontiera posibilităților de producție ilustrează varietatea amestecului de bunuri care
poate fi produs de economie. Costul de oportunitate este numărul de unități de măsură ale
produsului Y la care economia trebuie să renunțe pentru a produce o unitate suplimentară a
produsului X.
Specializarea în producție și avantajul comerțului prin avantaj absolut.
PRODUSE
unități de produs/unități de timp
ȚARA DUPĂ SPECIALIZARE ȘI
FĂRĂ COMERȚ
COMERȚ
X Y X Y
A 6 3 12 -
B 3 6 - 12
TOTAL 9 9 12 12
Țara A este mai productivă decât B în producția de X și are un avantaj absolut în acest
produs, iar țara B este mai productivă decât B în producerea produsului Y.
Este rezonabil și în beneficiul țării B să concentreze toate resursele de muncă către
produsul pentru care au avantaj absolut.
Astfel, fiecare ţară are un avantaj absolut în producerea unui anumit bun. După
specializare, schimbând produse, ambele țări câștigă din comerț.
Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internaţional. Dacă fiecare
ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are un avantaj absolut, se va obţine
un câştig în plan mondial.
Teoria lui Adam Smith nu rezolvă însă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj absolut
în nici un domeniu, prin urmare aceste ţări nu vor mai participa la comerţul internaţional?
Răspunsul va fi oferit de David Ricardo, care va dezvolta teoria avantajelor comparative
sau relative.
44
4.3. Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian
David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and Taxation”

(1817), a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pe
care le poate fabrica mai eficient şi va cumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează
mai puţin eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă.
Raţionamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze:
1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor
a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa de muncă)
circulă liber.
b. La scară internaţională, mărfurile circulă liber (ipoteza liberului schimb), în timp ce
factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă.
2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte
a. În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce înseamnă că nici o firmă nu
dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau
volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii de noi
concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare (mobilitate intersectorială).
b. Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în interiorul
fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea de muncă necesară producerii lor.
Dacă, de exemplu, producerea unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei
unităţi de grâu, o oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri țesătură.
3. Ipoteza echilibrului static
a. Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producţie
în proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte, producţia se efectuează în condiţiile unor
„coeficienţi ficşi”, fără ca substituţia să fie posibilă.
b. În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a produce în serii mari şi
nu mici. Preţul care revine pe unitatea de produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii.
Prin urmare, producţia se realizează la „costuri sau randamente de scară constante”.
Plecând de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză originală a
comerţului internaţional, capabilă să explice fundamentele specializării, eficienţei şi creşterii
economice.
Teoria avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817).
Fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai
avantajată sau cel mai puţin dezavantajată, respectiv în producerea acelor bunuri ale căror
45
costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.
Exemplul dat de Ricardo:
Ipoteză: Schimburile se realizează între două ţări, Anglia şi Portugalia, cu două produse,
ţesături şi vin
Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce câte o unitate din fiecare bun:
Portugalia Anglia
Ţesături 90 100
Vin 80 120
Analiza avantajelor absolute:

Ţesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia
Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia
Analiza avantajelor relative :
Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi vin):
• Portugalia: 90/80 = 1,125
• Anglia: 100/120 = 0,833
• Avantaj relativ Anglia
Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături):
• Portugalia: 80/90 = 0,888
• Anglia: 120/100 = 1,2
• Avantaj relativ Portugalia
Interesul specializării conform teoriei avantajului relativ:

Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar primi 0,833 u.v.; dacă ar exporta
în Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesul să importe vin portughez atât timp
cât îl poate plăti, în termeni de ţesături, cu un preţ:
P < 120/100 unităţi ţesături / o unitate vin
Pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar trebui să plătească pentru 1
unitate ţesături, 1,125 unităţi vin; dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833
unităţi vin. Portugalia are deci interesul să importe ţesăturile, dacă preţul lor, în termeni de vin
exportat, este:
P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.
Limitele posibile ale schimbului internaţional:
80/90< P < 120/100.
Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun la care înregistrează o
46
productivitate mai ridicată.
Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel: Este întotdeauna mai avantajos
pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se
specializeze în producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau
cel mai mic dezavantaj relativ.
Cursul 5
TEORIILE NEOCLASICE PRIVIND COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
5.1. Modelul Hecksher – Ohlin – Samuelson

5.2. Paradoxul lui Leontief
5.3. Modelul comerţului internaţional al lui Mihail Manoilescu
5.1. Modelul Hecksher – Ohlin – Samuelson
Teoria avantajelor comparative evită răspunsul la o întrebare fundamentală - ce

determină care produs se califică pentru a avea avantaje comparative pentru fiecare
ţară?
Unele ţări vor avea avantaje comparative în producţia de cereale şi alte plante
întrucât dispun de mari suprafeţe de teren fertil, ţările OPEC dispun de avantaje
comparative în producţia de petrol şi produse petroliere întrucât au rezerve importante
de ţiţei brut, iar ţările asiatice sunt mai avantajate în producţia de suveniruri, jucării
şi produse textile, datorită forţei de muncă numeroase şi ieftine.
Modelul Heckscher-Ohlin (H-O; alias proporțiile factorilor) este unul dintre cele
mai importante modele de comerț internațional. Se extinde asupra modelului ricardian
în mare măsură prin introducerea unui al doilea factor de producție. În varianta sa
două câte două câte două, adică două bunuri, doi factori și două țări, reprezintă unul
dintre cele mai simple modele de echilibru general care permite interacțiuni între
piețele factorilor, piețele de bunuri și piețele naționale simultan.
Aceste interacțiuni între piețe sunt una dintre lecțiile importante de economie
afișate în rezultatele acestui model. Cu modelul H-O, învățăm cum schimbările în
oferta sau cererea pe o singură piață, pot alimenta piețele factorilor și, odată cu
introducerea comerțului, piețele naționale pot influența atât piețele de bunuri, cât și de
factori din țară și din străinătate. Cu alte cuvinte, toate piețele sunt peste tot
interconectate.
47
Printre rezultatele importante se numără faptul că existând comerț internațional
acesta poate îmbunătăți eficiența economică, dar va determina și o redistribuire a
veniturilor între diferiți factori de producție. Cu alte cuvinte, unii vor câștiga din
comerț, alții vor pierde, dar efectele nete sunt în continuare pozitive.
Modelul proporțiilor factorilor a fost dezvoltat inițial de doi economiști suedezi,
Eli Heckscher și studentul său Bertil Ohlin, în anii 1920.
48
Cursul 5 Teoriile neoclasice privind comerţul internaţional
Multe elaborări ale modelului au fost furnizate de Paul Samuelson (laureat al Premiului
Nobel pentru economie 1970) după anii 1930 și, prin urmare, uneori, modelul este denumit
modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson (H-O-S). Samuelson afirma că în clipa în care, la
nivelul unei țări, apar diferențe de productivitate, devin benefice specializarea și schimburile
comerciale. Comerțul internațional favorizează specializarea și diviziunea muncii, într-o
asemenea măsură încât acestea să fie mai eficiente decât dacă s-ar baza numai pe producția
internă.
Prin urmare, schimburile comerciale au loc datorită varietății condițiilor de producție,
datorită scăderii costurilor (sau economiilor de scară) și datorită diversității gusturilor.
În anii 1950 și 1960, unele extensii remarcabile ale modelului au fost realizate de
Jaroslav Vanek, așa că ocazional modelul este numit modelul Heckscher-Ohlin-Vanek (H-O-
V). Teorema H-O-V afirma că în condiţiile în care o ţară este abundent înzestrată în capital,
ţara va exporta servicii furnizate de factorii ei abundenţi si va importa serviciile factorilor rari.
Modelul H-O încorporează o serie de caracteristici realiste ale producției care sunt
lăsate în afara modelului ricardian simplu. În modelul ricardian simplu este necesar doar un
singur factor de producție, munca, pentru a produce bunuri și servicii. Se presupune că
productivitatea muncii variază de la o țară la alta, ceea ce implică o diferență de tehnologie
între națiuni. Diferența de tehnologie a fost cea care a motivat comerțul internațional
avantajos în model.
Modelul standard H-O începe prin extinderea numărului de factori de producție de la
unu la doi. Modelul presupune că munca și capitalul sunt utilizate în producția a două bunuri
finale. Aici, capitalul se referă la mașinile și echipamentele fizice care sunt utilizate în
producție. Astfel, mașinile-unelte, transportoarele, camioanele, stivuitoarele, calculatoarele,
clădirile de birouri, rechizitele de birou și multe altele sunt considerate capital.
Tot capitalul productiv trebuie să fie deținut de cineva. Într-o economie capitalistă, cea
mai mare parte a capitalului fizic este deținut de persoane fizice și de întreprinderi. Într-o
economie socialistă, capitalul productiv ar fi deținut de guvern. În majoritatea economiilor de
astăzi, guvernul deține o parte din capitalul productiv, dar cetățenii privați și întreprinderile
dețin cea mai mare parte a capitalului. Orice persoană care deține acțiuni ordinare emise de o
întreprindere are o acțiune de proprietate în acea companie și are dreptul la dividende sau
venituri în funcție de profitabilitatea companiei. Ca atare, acea persoană este un capitalist,
adică un proprietar al capitalului.
Modelul H-O presupune proprietatea privată a capitalului. Utilizarea capitalului în
producție va genera venituri pentru proprietar. Ne vom referi la acest venit drept „chirii” de
49
capital. Astfel, în timp ce muncitorul câștigă „salarii” pentru eforturile sale în producție,
proprietarul capitalului câștigă chirii.
Analiza H-O se bazează pe următoarele observaţii:
• dotarea cu factori de producţie (tipul de resurse) diferă de la ţară la alta. Spre
exemplu, unele ţări dispun de terenuri fertile, altele au rezerve mari de petrol sau de
minereuri, unele ţări dispun de forţă de muncă numeroasă, calificată şi ieftină, în timp ce
altele deţin capital şi infrastructuri productive.
• bunurile diferă în funcţie de tipul de factori de producţie utilizaţi pentru realizarea
lor şi de proporţia în care se combină aceştia.
Pornind de la aceste aserţiuni, cei doi economişti şi-au sintetizat teoria în următorul
mod - o ţară va avea un avantaj comparativ în cazul acelor produse care folosesc mai intensiv
factori de producţie mai abundenţi.
Prezumţiile modelului H-O
Pentru început vom prezenta schematic aceste prezumţii, comparativ cu modelul
ricardian, după care le vom analiza în detaliu.
Modelul ricardian Modelul H-O
1. Sunt presupuse două ţări şi două bunuri 1. Sunt presupuse două ţări şi două bunuri
omogene omogene
2. Muncă este singurul factor de producţie. 2. Sunt doi factori omogeni de producţie a
Înzestrarea muncii este fixă. căror nivele iniţiale sunt fixe şi propuse
Muncă este omogenă şi deplin angajată pentru a fi diferite, relativ pentru fiecare ţară.
Factorii sunt deplin angajaţi.
3. Muncă este imobilă între ţări, dar perfect 3. Factorii sunt imobili între ţări, dar perfect
mobila în interiorul fiecărei ţări. mobili în interiorul fiecărei ţări.
4. Tehnologia este constantă într-o ţară, dar 4. Tehnologia este identică în ambele ţări,
ea poate varia între ţări. adică funcţiile de producţie sunt aceleaşi în
ambele ţări, pentru producerea unui bun.
5. Veniturile constante de scară, atât în 5. Veniturile constante de scară, atât în
producţia bunurilor cât şi a ţărilor. producţia bunurilor cât şi a ţărilor.
6. Nu sunt realizate prezumţii. 6. Cele două bunuri au intensităţi ale
factorilor diferite şi intensităţile respectivilor
factori ale bunurilor sunt aceleaşi pentru toate
proporţiile de preţ ale factorilor.
50
7. Concurenţa perfectă există pe toate pieţele. 7. Concurenţa perfectă există pe toate pieţele
8. Inexistenţa barierelor comerciale. 8. Inexistenţa barierelor comerciale
9. Ignorarea costurilor de transport 9. Ignorarea costurilor de transport
10. Agenţii economici acţionează raţional în 10. Agenţii economici acţionează raţional în
sensul că producătorii urmăresc maximizarea sensul că producătorii urmăresc maximizarea
profitului, iar consumatorii maximizarea profitului, iar comercianţii maximizarea
utilităţii utilităţii
11. Nu sunt realizate prezumţii 11. Gusturile şi preferinţele sunt identice în
ambele ţări
Din prezentarea comparativă rezultă concluzii referitoare la prezumţiile de operare ale
modelului H-O:
a) o serie de prezumţii sunt comune
b) unele sunt diferite
c) în timp ce unele sunt specifice
a) În rândul celor comune amintim:
- două ţări şi două bunuri omogene
- veniturile constante de scară înregistrate atât în producţia bunurilor cât şi a ţărilor
- concurenţă perfectă care prevalează pe toate pieţele: bunurilor, ţărilor, factorilor
- imobilitatea internaţională a factorilor
- inexistenţa barierelor comerciale
- ignorarea costurilor de transport
- acţiunea agenţilor economici pe principiul raţionalităţii
b) Din rândul celor diferite:
- extinderea numărului de factori de la 1 la 2 în modelul H-O
- identitatea tehnologică a ţărilor în modelul H-O spre deosebire de caracterul variabil al
acesteia în modelul ricardian
c) Din rândul celor specifice modelului H-O şi care nu se regăsesc în modelul ricardian:
- existenţă bunurilor care prezintă intensităţi diferite
- existenţa unei identităţi între ţări în privinţa gusturilor si preferinţelor
Principalele rezultate ale modelului H-O
Există patru teoreme principale în modelul H-O:
1. teorema Heckscher-Ohlin (H-O);
2. teorema Stolper-Samuelson;
3. teorema Rybczynski;
51
4. teorema de egalizare a prețului factorului.
Teoremele Stolper-Samuelson și Rybczynski descriu relațiile dintre variabilele din
model, în timp ce teoremele H-O și de egalizare a prețului factorului prezintă unele dintre
rezultatele cheie ale modelului. Aplicarea acestor teoreme ne permite, de asemenea, să
derivăm și alte implicații importante ale modelului.
Teorema Heckscher-Ohlin
Teorema H-O prezice modelul comerțului dintre țări pe baza caracteristicilor țărilor.
Teorema H-O spune că o țară cu abundență de capital va exporta bunul intensiv în capital, în
timp ce țara cu forță de muncă abundentă va exporta bunul cu forță de muncă.
O țară care are capital abundent este una care este bine dotată cu capital în comparație
cu cealaltă țară. Acest lucru conferă țării o înclinație pentru a produce bunul care utilizează
relativ mai mult capital în procesul de producție - adică bunul cu capital intensiv. Drept
urmare, dacă aceste două țări nu s-au aflat inițial în relație de comerț internațional – adică se
aflau în autarhie – prețul bunului cu capital intensiv în țara cu capital abundent ar fi licitat în
scădere (datorită ofertei suplimentare) în raport cu prețul. a binelui din cealaltă ţară. În mod
similar, în țara care are forță de muncă abundentă, prețul bunului cu forță de muncă intensivă
ar fi licitat în scădere față de prețul acelui bun în țara cu capital abundent.
Odată ce comerțul este permis, firmele care caută profit își vor muta produsele pe
piețele care au temporar prețul mai mare. Astfel, țara cu capital abundent va exporta bunul cu
capital intensiv, deoarece prețul va fi temporar mai mare în cealaltă țară. La fel, țara cu forță
de muncă abundentă va exporta bunul cu forță de muncă intensivă. Fluxurile comerciale vor
crește până când prețurile ambelor mărfuri vor fi egalate pe cele două piețe.
Teorema H-O demonstrează că diferențele în dotările de resurse, așa cum sunt definite
de abundența națională, este un motiv pentru care poate apărea comerțul internațional.
Teorema Stolper-Samuelson
Teorema Stolper-Samuelson descrie relația dintre modificările prețurilor de producție
(sau prețurile bunurilor) și modificările prețurilor factorilor, cum ar fi salariile și chiriile, în
contextul modelului H-O. Teorema a fost dezvoltată inițial pentru a clarifica problema
modului în care tarifele ar afecta veniturile muncitorilor și capitaliștilor (adică, distribuția
veniturilor) într-o țară. Cu toate acestea, teorema este la fel de utilă atunci când este aplicată la
liberalizarea comerțului.
Teorema afirmă că dacă prețul bunului intensiv în capital crește (din orice motiv), atunci
prețul capitalului - factorul utilizat intens în acea industrie - va crește, în timp ce rata salariului
plătită muncii va scădea. Astfel, dacă prețul oțelului ar crește și dacă oțelul ar avea un capital
52
intensiv, rata de închiriere a capitalului ar crește, în timp ce rata salariului ar scădea. În mod
similar, dacă prețul bunului cu forță de muncă intensivă ar crește, atunci rata salariului ar
crește, în timp ce rata închirierii ar scădea.
Teorema a fost generalizată ulterior de Ronald Jones, care a construit un efect de mărire
pentru prețuri în contextul modelului H-O. Efectul de mărire permite analiza oricărei
modificări a prețurilor ambelor bunuri și oferă informații despre amploarea efectelor asupra
salariilor și chiriilor. Cel mai important, efectul de mărire permite să se analizeze efectele
modificărilor prețurilor asupra salariilor reale și chiriilor reale câștigate de muncitori și
proprietari de capital. Acest lucru este instructiv, deoarece randamentele reale indică puterea
de cumpărare a salariilor și chiriilor după luarea în considerare a modificărilor prețurilor și,
prin urmare, reprezintă o măsură mai bună a bunăstării decât doar rata salariului sau rata de
închiriere.
Deoarece prețurile se modifică într-o țară când are loc liberalizarea comerțului, efectul
de mărire poate fi aplicat pentru a obține un rezultat interesant și important. O mișcare către
comerțul liber va duce la creșterea randamentului real al factorului relativ abundent al unei
țări, în timp ce randamentul real al factorului relativ rar al țării va scădea. Astfel, dacă Statele
Unite și Franța sunt două țări care trec la comerț liber și dacă Statele Unite sunt abundente de
capital (în timp ce Franța este abundentă de forță de muncă), atunci proprietarii de capital din
Statele Unite vor experimenta o creștere a puterii de cumpărare a veniturilor din chirii. (adică,
vor câștiga), în timp ce lucrătorii vor experimenta o scădere a puterii de cumpărare a venitului
lor salarial (adică, vor pierde). În mod similar, muncitorii vor câștiga în Franța, dar
proprietarii de capital vor pierde.
Mai mult, factorul abundent al țării beneficiază indiferent de industria în care este
angajată. Astfel, proprietarii de capital din Statele Unite ar beneficia de comerț chiar dacă
capitalul lor este utilizat în sectorul concurent în declin la import. În mod similar, lucrătorii ar
pierde în Statele Unite, chiar dacă ar fi angajați în sectorul de export în expansiune.
Când o țară trece la comerț liber, prețul mărfurilor sale exportate va crește, în timp ce
prețul mărfurilor sale importate va scădea. Prețurile mai mari din industria de export vor
inspira firmele care caută profit să extindă producția. În același timp, industria concurentă la
import, care suferă de scăderea prețurilor, va dori să reducă producția pentru a-și reduce
pierderile. Astfel, capitalul și forța de muncă vor fi concediate în sectorul concurent la import,
dar vor fi solicitate în sectorul de export în expansiune. Totuși, apare o problemă în sensul că
sectorul de export este intens în factorul abundent al țării – capitalul. Aceasta înseamnă că
industria de export dorește relativ mai mult capital per muncitor decât raportul dintre factorii
53
pe care industria concurentă de import îi concediază.În tranziție va exista o cerere în exces de
capital, care își va licita prețul și o ofertă în exces. a forței de muncă, care își va reduce prețul.
Prin urmare, proprietarii de capital din ambele industrii se confruntă cu o creștere a chiriilor,
în timp ce lucrătorii din ambele industrii se confruntă cu o scădere a salariilor.
Teorema de egalizare a prețului factorului
Teorema de egalizare a prețurilor factorilor spune că atunci când prețurile bunurilor de
producție sunt egalizate între țări, ca atunci când țările trec la comerț liber, prețurile factorilor
(capital și forță de muncă) vor fi de asemenea egalizate între țări. Aceasta implică faptul că
comerțul liber va egaliza salariile muncitorilor și chiriile câștigate din capital în întreaga lume.
Teorema derivă din ipotezele modelului, dintre care cele mai critice sunt ipotezele că
cele două țări au aceeași tehnologie de producție și că piețele sunt perfect competitive. Pe o
piață perfect competitivă, factorii sunt plătiți pe baza valorii productivității lor marginale,
care, la rândul ei, depinde de prețurile de producție ale mărfurilor. Astfel, atunci când prețurile
diferă între țări, la fel și productivitatea lor marginală și, prin urmare, la fel și salariile și
chiriile. Cu toate acestea, odată ce prețurile mărfurilor sunt egalizate, deoarece acestea sunt în
comerț liber, valoarea produselor marginale este, de asemenea, egalizată între țări și, prin
urmare, țările trebuie să împărtășească aceleași rate salariale și rate de închiriere.
Egalizarea prețurilor factorilor a stat la baza unor argumente auzite adesea în dezbaterile
care au condus la aprobarea Acordului de Liber Schimb din America de Nord (NAFTA) între
Statele Unite, Canada și Mexic. Oponenții NAFTA s-au temut că comerțul liber cu Mexic va
reduce SUA. pariuri la nivelul din Mexic. Egalizarea prețului factorilor este în concordanță cu
această teamă, deși un rezultat mai probabil ar fi o reducere în S.U.A. salariile cuplate cu o
creștere a salariilor mexicane.
În plus, ar trebui să remarcăm că este puțin probabil ca egalizarea prețului factorilor să
se aplice perfect în lumea reală. Modelul H-O presupune că tehnologia este aceeași între țări
pentru a se concentra asupra efectelor diferitelor dotări de factori. Dacă tehnologiile de
producție diferă de la o țară la alta, așa cum am presupus în modelul ricardian, atunci prețurile
factorilor nu s-ar egaliza odată ce prețurile bunurilor se vor egaliza. Ca atare, o mai bună
interpretare a teoremei de egalizare a prețurilor factorilor aplicată la setările din lumea reală
este că comerțul liber ar trebui să determine o tendință ca prețurile factorilor să se miște
împreună dacă o parte din comerțul dintre țări se bazează pe diferențe în dotarea factorilor.
Teorema Rybczynski
Teorema Rybczynski demonstrează relația dintre schimbările în dotarea factorilor
naționali și modificările rezultatelor bunurilor finale în contextul modelului H-O. Se spune că
o
54
creștere a dotării unei țări cu un factor va determina o creștere a producției bunului care
utilizează intens acel factor și o scădere a producției celuilalt bun. Cu alte cuvinte, dacă
Statele Unite se confruntă cu o creștere a echipamentelor de capital, atunci aceasta ar
determina o creștere a producției de bunuri cu consum mare de capital (oțel) și o scădere a
producției de bunuri cu utilizare intensivă a forței de muncă (îmbrăcăminte). Teorema este
utilă în abordarea unor probleme precum investițiile, creșterea populației și, prin urmare,
creșterea forței de muncă, imigrația și emigrația, toate în contextul modelului H-O.
Teorema a fost generalizată și de Ronald Jones, care a construit un efect de mărire
pentru mărimi în contextul modelului H-O. Efectul de mărire permite analiza oricărei
modificări în ambele dotări și oferă informații despre amploarea efectelor asupra producției
celor două bunuri.
Modelul H-O demonstrează că atunci când țările trec la comerț liber, vor experimenta o
creștere a eficienței agregate. Modificarea prețurilor va determina o schimbare în producția
ambelor bunuri în ambele țări. Fiecare țară va produce mai mult din bunurile sale de export și
mai puțin din bunurile sale de import. Spre deosebire de modelul ricardian, însă, niciuna
dintre țări nu se va specializa neapărat în producția bunului său de export. Cu toate acestea,
schimburile de producție vor îmbunătăți eficiența productivă în fiecare țară. De asemenea,
datorită modificărilor de preț, consumatorii, în ansamblu, vor experimenta o îmbunătățire a
eficienței consumului. Cu alte cuvinte, bunăstarea națională va crește pentru ambele țări
atunci când vor trece la comerțul liber.
Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că toată lumea beneficiază. După cum arată
teorema Stolper-Samuelson, modelul demonstrează clar că unii proprietari de factori vor
experimenta o creștere a veniturilor lor reale, în timp ce alții vor experimenta o scădere a
veniturilor lor de factori. Comerțul va genera câștigători și învinși. Creșterea bunăstării
naționale înseamnă în esență că suma câștigurilor învingătorilor va depăși suma pierderilor
învinșilor. Din acest motiv, economiștii aplică adesea principiul compensației.
Principiul compensației prevede că atâta timp cât beneficiile totale depășesc pierderile
totale în trecerea către comerțul liber, atunci trebuie să fie posibilă redistribuirea veniturilor de
la câștigători către cei învinși, astfel încât fiecare să aibă cel puțin atât cât avea înainte de
liberalizarea comerțului. a avut loc.
Modelul „standard” H-O se referă la cazul a două țări, două bunuri și doi factori de
producție. Modelul H-O a fost extins la multe țări, multe bunuri și mulți factori, dar cea mai
mare parte a expunerii din acest text, și de către economiști în general, se referă la cazul
standard.
55
5.2. Paradoxul lui Leontief
Teoria Hecksher-Ohlin sugerează că o ţară va trebui să exporte acele bunuri care

folosesc într-o proporţie mai mare factori de producţie abundenţi. Teoria a fost testată empiric
în perioada postbelică de către Wassify Leontief folosind analiza input-output, o tehnică
matematică menită să permită evaluarea corelaţiilor între sectoarele unei economii. În
analiza sa, Leontief a pornit de la filozofia prevalentă în acel moment care postula că SUA
este intensiv dotată cu capital şi mai puţin dotată în forţă de muncă. Pornind de la prezumţiile
teoriei Hecksher-Ohlin, Leontief a prezumat că SUA exportă prioritar produse chimice şi
produse electrice şi electrotehnice şi importă în principal produse intensive în forţă de muncă,
cum ar fi textilele, confecţiile şi încălţămintea, precum şi alte produse manufacturate.
Folosind algoritmii analizei input-output pentru analiza expunerii externe a economiei SUA
pentru a estima volumul de muncă şi capital necesar pentru a produce impresionantul necesar
de bunuri al acestei economii. El a constatat că în 1947 uzinele americane utilizau capital în
valoare de 2,551 milioane de dolari şi 182,3 ani-persoană forţă de muncă, respectiv un volum
de 13 993 dolari capital pe persoană ocupată pentru a produce bunuri de export în valoare de 1
milion de dolari. El a calculat că pentru importurile americane în valoare de 1 milion de dolari
s-ar folosi 3,093 milioane dolari şi 170,0 ani-persoană, adică 18 194 dolari capital per
persoană pe an. Concluzia lui a fost că importurile SUA sunt mai intensive în capital decât
exporturile SUA. Întrucât importurile, în cazul substituirii lor cu producţie internă, ar necesita
un volum de capital suplimentar de 4 201 dolari. Aceste concluzii nu sunt conforme cu
postulatele teoriei Hecksher-Ohlin, întrucât importurile americane erau cu 30% mai
intensive în capital decât exporturile. Această concluzie contrară celor două postulate din
teoria standard la modă în SUA a fost denumită paradoxul lui Leontief.
În următorii 40 de ani mulţi economişti au repetat analizele lui Leontief în tentativa
de a soluţiona acest paradox. Un prim astfel de studiu a fost elaborat chiar de Leontief. El a
considerat iniţial că fluxurile comerciale la nivelul anului 1947 au fost deformate ca urmare a
distorsiunilor induse de al doilea război mondial. Bazându-se pe datele la nivelul anului 1951
a ajuns la concluzia că importurile americane sunt cu 6% mai intensive în capital decât
exporturile. Deşi aceste cifre se situau semnificativ sub cele ale analizei anterioare, el s-a
plasat din nou în opoziţie cu predicţiile lui Hecksher şi Ohlin. O serie de analişti au apreciat
că problemele de reprezentativitate au alterat rezultatele la care a ajuns Leontief. Leontief a
prezumat că există doi factori omogeni de producţie - capitalul şi munca. Deşi paleta
factorilor era mult mai largă şi la momentul analizei, Leontief nu i-a luat în considerare,
56
ceea ce a conferit o pronunţată parţialitate rezultatelor la care a ajuns savantul american.
Multe dintre exporturile americane sunt intensive în resurse naturale (produse alimentare)
sau în cunoştinţe (computerele, aeronavele şi serviciile). Dacă luăm în consideraţie produsele
comercializate de către unul dintre cei mai expresivi actori economici americani - Boeing,
abordarea lui Leontief se bazează pe capitalul fizic (capacităţile productive, drepturile de
proprietate şi echipamentele) la care se poate adăuga munca fizică folosită pentru producerea
aeronavelor, dar nu ia în considerare capitalul uman şi tehnologia în operaţiunile firmei.
În prezent capitalul uman (inginerii foarte calificaţi care concep aeronavele şi
specialiştii care le asamblează), precum şi tehnologia (metodele manageriale moderne care
controlează cele mai complexe linii de asamblare) sunt mult mai importante pentru succesul la
nivel internaţional al companiei decât capitalul fizic în forma sa simplificată şi munca
indiferent de calificarea sa. Eşecul lui Leontief în tentativa de a estima rolul pe care aceşti noi
factori de producţie îl joacă în influenţarea fundamentelor comerţului internaţional l-a dus la
rezultatele paradoxale.
5.3. Modelul comerţului internaţional al lui Mihail Manoilescu
Mihail Manoilescu, primul mare economist al Romȃniei, a avut contribuții diverse în

teoria economică dar cea mai reprezentativă o constituie studierea problematicii comerțului
internațional.
În lucrarea sa fundamentală în acest domeniu, apărută în limba franceză în anul 1929 și
în varianta în limba romȃnă intitulată “Forțele naționale productive și comerțul exterior –
teoria protecționismului și a schimbului internațional” din anul 1986, Manoilescu pe baza
conceptului de productivitate a muncii și a unui model propriu de analiză și o demonstrare a
inconsistenței teoriilor clasice ale comerțului internațional realizat de Smith și Ricardo.
Pe baza unui bogat material statistic din mai multe țări, Manoilescu stabilește că
industria are o superioritate intrinsecă, constatări avȃnd la bază calitatea factorului muncă,
respectiv productivitatea sa.
Ca argumente se pot invoca:
 ponderea din venitul național din agricultura țărilor analizate este cu mult mai
mică decȃt aceea creată de industria acestora;
57
 productivitatea muncii în industrie este superioară celei din agricultură, în mod
concret, munca din orice activitate neagricolă este de 4,35 ori mai productivă
decȃt aceea agricolă;
 acest decalaj dintre productivitatea muncii agricole și industriale este cu atȃt mai
mare, cu cȃt țara este mai subdezvoltată;
 agricultura înregistrează întotdeauna un dezavantaj față de industrie și prin
imobilizările de capital, în vederea realizării unei aceeași producții nete;
 trecerea statelor agricole înapoiate de la ocupațiile agricole la cele industriale le
oferea acestora un avantaj mai mare decȃt țărilor dezvoltate;
Pornind de la conceptul productivității muncii în cele două sectoare, Mihail Manoilescu
realizează o critică a teoriei și a exemplului numeric folosit de Ricardo. În acest sens, are două
obiecții principale:
1. este imposibil ca productivitatea din sectorul de producere a vinului din Portugalia să
fie superioară celei din sectorul de producere a stofei din aceeași țară;
2. este lipsit de considerente istorice, Anglia era la momentul apariției lucrării lui
Ricardo, respectiv 1817 în plină revoluție industrială, astfel că pare nerealist să producă
ambele bunuri cu nivele ale solicitărilor unitare de muncă mai mari decȃt Portugalia care era o
țară mult mai slab dezvoltată.
Potrivit lui Mihail Manoilescu nu principiul avantajului comparativ este cel care
dictează specializarea și originea comerţului între două țări, ci productivitatea muncii. Astfel,
pe baza teoriei sale ”Dacă într-o țară se produc două mărfuri cu productivități ale muncii
diferite, atunci pentru această țară este avantajos să se renunțe la producția unei mărfi care
înregistrează o mai mică productivitate aferentă și să se îndrepte exclusiv spre producția
mărfii cu productivitate aferentă mai mare, chiar dacă prima marfă ar prezenta în producerea
ei o superioritate relativă sau chiar absolută față de străinătate”.
Mihail Manoilescu afirmă și demonstrează că David Ricardo săvȃrșește o mare greșeală
atunci cȃnd consideră că în interiorul unei țări schimbul se realizează după o regulă: muncă
egală contra muncă egală. Astfel apreciază: „departe de a se schimba între ele numai după
cantitatea de muncă pe care o încorporează, mărfurile se schimbă, chiar în interiorul aceleași
țări, după cantitățile de muncă și productivitățile muncii”.
După demonstrarea teoriei lui Ricardo, pornind de la exemplul numeric folosit de acesta,
Mihail Manoilescu propune o schemă tematică generală a comerțului internațional: pornind de
la 2 țări, una agricolă notată cu A și alta industrială, notată cu I, fiecare producȃnd cȃte un
58
produs agricol și cȃte un produs industrial, cu următoarele variabile, conform tabelului
următor:
Variabilele lui Manoilescu în schema teoretică a modelului său

Productivitatea muncii Cantitatea produsă Prețul
într-un an
Țara industrială
- produsul industrial Pi Qi Vi
- produsul agricol Pa Qa Va
Țara agricolă
- produsului industrial pi qi vi
- produsul agricol pa qa va
Productivitatea muncii este egală cu producția fizică multiplicată cu prețul bunului:
Pi =Qi *Vi
Pa =Qa*Va
p i = q i* v i
pa =qa *va
Pi
D=
Pa
pi
d=
pa
Va
a=
va
Vi
i=
vi
59
D şi d exprimă disparitățile dintre productivitatea muncii industriale și productivitatea
muncii agricole pentru fiecare țară I și A
a reprezintă raportul dintre prețul produsului agricol în țara industrială I și prețul
produsului agricol din țara agricolă A. Dacă acest raport este superior unității el va exprima
superioritatea, dacă este inferior unității va exprima inferioritatea țării agricole față de țara
industrială în producția bunurilor agricole.
i reprezintă raportul dintre prețul produsului industrial în țara industrială și prețul
produsului industrial în țara agricolă. Dacă acest raport este supraunitar va exprima o
superioritate, iar dacă este subunitar va exprima inferioritatea țării agricole asupra celei
industriale în produsul industrial.
La acest nivel Mihail Manoilescu își propune să stabilească dacă țara agricolă are un
avantaj în cazul producerii numai a bunului agricol și cumpărȃnd cu acesta din țara industrială
produsul industrial sau dacă nu este interesată să realizeze ea însăși produsul industrial.
Această alternativă generează două căi de obținere a bunului industrial:
1. în primul caz, cȃnd țara agricolă alege calea comercială indirectă în vederea
dobȃndirii din bunul industrial, respectiv prin exportul produsului agricol în vederea
importării din țara industrială a bunului industrial;
2. în al doilea caz, în care alege calea industrială directă, țara agricolă devine
producătoarea bunului industrial, ea producȃnd potrivit schemei cu un muncitor în timp de un
an cu o cantitate q din produsul industrial.
Manoilescu pe baza schemei generale și a notațiilor precedente stabilește următoarele:
a
- calea comercială indirectă este mai avantajoasă ˃d
dacă: i
a
˂d
- calea industrială directă este mai avantajoasă dacă: i
În demonstrarea acestor inegalități care stabilesc avantajele celor două căi în obținerea
unui bun industrial de către țara agricolă, Mihail Manoilescu parcurge următorul demers: cu
un an de muncă a unui muncitor se realizează în țara agricolă o cantitate q a din produsul
agricol. Prin exportul acestei cantități de către țara agricolă în țara industrială, țara
exportatoare va obține q a *V a , V a fiind prețul bunului agricol pe piața țării industriale,
valoarea acestui export d in bunul agricol ar fi folosită în achiziționarea bunului industrial
care are prețul V i . În aceste condiții, țara agricolă va putea cumpăra din țara
industrială
V
q a a din produsul industrial. Țara agricolă ar putea astfel dobȃndi cu munca unui muncitor
va
60
pe timp de un an pe cale directă o cantitate q i din bunul industrial, în timp ce aceeași țară
poate dobȃndi pe cale indirectă o cantitate de q a

Va din bunul industrial.
va
Pentru ca această cale comercială să fie mai favorabilă este necesar și suficient ca:
V
qa a
va > q i
Raportul dintre cantitate obținută prin calea comercială și aceea obținută pe calea
industriei de forma:
qaVa
r = Vi qi
se desemnează avantajul sau dezavantajul căii comerciale, în timp ce un raport invers

reprezintă avantajul sau dezavantajul producției directe, adică al căii industriale în obținerea
bunului industrial de către țara agrară. Astfel, demonstrează Mihail Manoilescu avantajele
conferite de alternativa în procurarea bunului industrial.
Mihail Manoilescu realizează analiza și din ipostaza statului industrial avȃnd în vedere
faptul că aceasta are un avantaj în a produce acele produse industriale în care înregistrează un
dezavantaj comparativ mai mic pentru a cumpăra cu ajutorul acestor mărfuri dintr-o țară
agricolă produsul agricol sau dacă este mai avantajos, să-și producă singură produsele de care
are nevoie.
Țara industrială are și ea alternativa procurării bunului agricol:
 pe calea comercială indirectă în care ea exportă produsele sale industriale pentru a putea
achiziționa din țara agricolă produsele realizate de aceasta;
 pe calea productivă directă în care țara industrială își produce singură produsele
agricole, ea producȃnd cu munca unui muncitor pe timp de un an cantitatea Qa din
produsul agricol.
Utilizând schema generală de analiză a comerţului internaţional, Manoilescu
demonstrează, pe baza unui exemplu de tip ricardian, utilizat de un renumit economist
american Taussing, inconsistenţa teoriilor clasice ale comerţului, respectiv atât avantajul
comparativ al lui Ricardo, cât şi avantajul absolut al lui Smith. Dar, Manoilescu demonstrează
că și în exemplul prof. Iacob Viner un mare cercetător al domeniului, teoriile clasice sunt
infirmate.
Manoilescu în domeniul în care alții au adulat el a criticat, afirmȃnd și demonstrȃnd că
nu numai principiul costurilor comparative al lui Ricardo este fals, ci și principiul costurilor
61
absolute al lui Smith. Îndrăznind să combată clasicii economiei politice, Manoilescu s-a expus
la o serie de critici pe lȃngă aprecierile de rigoare.
Referitor la ecourile internaţionale ale contribuţiei lui Mihail Manoilescu se pot comenta
două aspecte, ale lui Costin Murgescu și respectiv, Vasile Nechita. Mihail Manoilescu a
ȋnțeles critica asupra concepţiei sale având o îndârjire care nu poate fi explicată decât prin
fanatismul în demonstrarea adevărului. Ilustrul economist romȃn a intuit că în spatele acestei
critici se ascund, conştient sau inconştient raţiuni mai adânci, respectiv, instinctul de apărare
al țărilor industrializate împotriva unui pericol care provine din răsăritul agrar. În acest
context apreciem că se înţelege rolul lui Mihail Manoilescu nu numai în emanciparea
economică a Romȃniei, ci a întregului spaţiu est-european și aceasta numai dacă avem în
vedere receptivitatea din America Latină față de teoria sa.
Manoilescu a analizat și aspecte de ordinul politicii comerciale, respectiv prin
fundamentarea unui protecţionism bazat pe productivitatea muncii.
Cursul 6
TEORII CONTEMPORANE PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL
6.1. Abordarea neo-factorială

6.2. Abordarea neo-tehnologică
6.3. Abordări privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi
6.4. Abordări privind comerţul internaţional bazate pe diferenţe
Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori, principalele limite ale teoriilor clasice şi neo-
clasice constau, în principal, în următoarele:
• ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:
- ipoteza conform căreia naţiunea este reprezentată de existenţa unui spaţiu în care factorii de
producţie sunt imobili este invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt chiar mai
mobile decât mărfurile;
- ipoteza concurenţei pure şi perfecte este şi ea improprie lumii contemporane.
• concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu evoluţiile economice concrete:
• specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţele existente între ţări, diferenţe legate de:
costuri, productivităţi, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de
organizare economică şi socială. Logica diferenţelor ar trebui, cel puţin din punct de vedere teoretic, să
determine curente de schimb diferite, gama exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de cea a
importurilor.
În realitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare, realizează, cu alte cuvinte,
62
„schimburi încrucişate” de bunuri similare.
• În prezent, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu cât ţările sunt mai apropiate din
punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare şi structura cererii sunt asemănătoare)
Discrepanţa între realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de teoriile clasice a
generat abordări diferite:
• Un prim punct de vedere aparţine celor care consideră că abordarea realizată prin intermediul
modelelor tradiţionale este pertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil, nefiind necesară
decât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a numărului de factori implicaţi şi a calităţii lor.
S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute sub numele de neo-factoriale şi neo-tehnologice, care au
pus accentul pe calitatea forţei de muncă şi pe avansul tehnologic, ca factori
63
Cursul 6 Teorii contemporane privind comerţul internaţional
determinanţi ai specializării internaţionale.
•Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu produse
asemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare economică asemănătoare, invalidează
veridicitatea teoriilor bazate pe existenţa diferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce
impune necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă.
Acest hiatus între ipotezele şi concluziile teoriilor clasice şi observaţiile concrete a
generat numeroase intervenţii, prin care s-a urmărit perfecţionarea teoriilor privind
schimburile internaţionale. Cu titlu de exemplu, am selectat dintre multiplele contribuţii aduse
în domeniul teoriilor contemporane privind comerţul internaţional câteva pe care le-am
considerat reprezentative:
1. abordări neo-factoriale şi neo-tehnologice
2. abordări privind specializarea internaţională bazată pe similarităţi;
3. abordări privind specializarea internaţională bazată pe diferenţe;
4. abordări privind politica comercială strategică.
6.1. Abordarea neo-factorială
Abordarea neo-factorială rămâne în logica modelului HOS, dar ia în considerare mai

mulţi factori de producţie, legaţi în principal de existenţa capitalului uman, respectiv a muncii
calificate, aflată, în fiecare ţară, în proporţii diferite. Această nouă abordare permite luarea în
considerare a educaţiei drept factor primordial în industrializarea unei ţări şi în evoluţia
avantajelor comparative.
Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectiva specializării, se constituie şi
într-o replică la paradoxul lui Leontief. Capitalul uman reprezintă rezultatul investiţiilor în
educarea mâinii de lucru şi permite obţinerea de muncă calificată, suport pentru creşterea
productivităţii muncii. R. L. Findlay şi H. Kierzowski au realizat un model econometric, prin
care au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării a doi factori primari,
munca şi capitalul. În modelul propus de cei doi, activitatea educaţională, care transformă
muncitorii necalificaţi în muncitori calificaţi, corespunde unui factor numit capital educativ,
care poate fi asimilat capitalului în general.
În modelul propus, au fost luate în considerare două bunuri, unul intensiv în muncă
calificată, celălalt în muncă necalificată şi două ţări, în ţara A fiind mai abundent factorul
capital decât în B. Cum capitalul serveşte la formarea forţei de muncă calificate, se poate
vedea cu uşurinţă că preţul relativ al produsului intensiv în muncă calificată va fi mai puţin
ridicat în ţara A decât în B.
6
4
Rezultatul general este următorul: O ţară relativ abundentă în capital va exporta bunuri
intensive în muncă calificată, iar o ţară în care capitalul este mai puţin abundent va exporta
bunuri intensive în muncă necalificată.
6.2. Abordarea neo-tehnologică
Ipoteza tradiţională a modelului HOS porneşte de la premisa că în producerea bunurilor

se folosesc aceleaşi tehnologii (chiar dacă nu şi aceleaşi funcţii de producţie). Pentru a depăşi
limitele acestei ipoteze, noile teorii introduc, ca determinanţi ai schimburilor, evoluţiile
tehnologice şi apariţia de bunuri noi. Cele două elemente sunt baza abordărilor neo-
tehnologice, care regrupează mai multe curente, în special pe cele privind diferenţele
tehnologice şi ciclul de viaţă al produselor
Ecartul tehnologic şi performanţele la export
Modelul propus de P. Krugman porneşte de la două ţări sau zone: Nordul şi Sudul. Spre
deosebire de Sud, Nordul inovează, inovaţia luând forma noilor produse fabricate cu
rapiditate în Nord şi abia după un timp în Sud. Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere
permanent ceva nou în Nord pentru a permite acestei zone să-şi menţină veniturile. Industriile
noi intră în declin şi dispar, mai devreme sau mai târziu, în faţa competiţiei create de salariile
mici din Sud. Salariile ridicate din Nord reflectă renta de monopol pentru noile tehnologii.
Conform lui Krugman, monopolul tehnologic al Nordului este în mod continuu erodat
prin transferurile tehnologice şi nu poate fi menţinut decât prin inovaţii constante în noile
produse.
Abordarea propusă de Krugman îşi are suportul în teoria ciclului de viaţă al produselor.
Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional sau teoria lui R. Vernon
Raymond Vernon este cel care a explicat comerţul internaţional cu produse manufacturate
prin prisma ciclului de viaţă al produselor.
Astfel, în evoluţia sa, orice produs cunoaşte patru faze: apariţia, creşterea, maturitatea şi
declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în tehnologie, apoi, în faza producţiei de
masă, va necesita o intensivitate ridicată în capital (investiţii), în faza de maturitate şi declin
urmând a avea de a face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru puţin calificată şi
care se va perima încetul cu încetul.
Faza de apariţie nu influenţează comerţul internaţional: noile produse apar deoarece
răspund unei nevoi existente pe respectiva piaţă, fiind fabricate şi consumate în ţara de origine
a inovaţiei. Producţia naţională este în funcţie de cererea internă, singura reprezentativă în
a
6
5
exprima aspiraţiile şi achiziţiile potenţiale ale consumatorilor naţionali.
În a doua fază a ciclului, de creştere, apar şi se multiplică exporturile ţării inovatoare
spre ţări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul va căuta să-şi extindă piaţa,
iar acest lucru se va realiza, în special, spre alte ţări dezvoltate, în care consumatorii dispun de
venituri care să le permită achiziţionarea produsului. Firma novatoare încearcă să-şi
prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează pieţele străine; pe teritoriul
naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul său de piaţă este permanent atacat.
În cursul celei de-a doua faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în raport cu noul
produs, devine excedentară, în vreme ce balanţa comercială a altor ţări dezvoltate este
puternic deficitară.
În ultimele două faze, de maturitate şi declin, fluxurile comerciale se inversează. Ţara
inovatoare devine importatoare, iar ţările imitatoare devin exportatoare. Această răsturnare
este rezultatul următoarelor circumstanţe: produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl
abandonează treptat şi se consacră noilor produse; piaţa naţională devine saturată şi cererea
reziduală este satisfăcută prin importuri; în acelaşi timp, apare cererea pentru produse de nouă
generaţie; produsele banalizate devin intensive în muncă puţin calificată, costurile de
producţie devin esenţiale pe o piaţă pe care concurenţa este extrem de puternică. Treptat, în
special în faza de declin, fabricarea produsului se delocalizează spre ţări în curs de dezvoltare
care răspund cerinţelor legate de cost.
6.3. Abordări privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi
Realitatea demonstrează că similitudinile între economiile naţionale nu numai că nu

reprezintă un obstacol în calea comerţului internaţional, ba chiar îl stimulează. Cea mai
cunoscută explicaţie îi aparţine lui S. B. Linder (1961).
Noua abordare propusă de Linder se sprijină pe următoarele premise:
- Condiţiile de producţie nu sunt independente de condiţiile cererii. Producţia este cu
atât mai eficientă cu cât cererea este mai mare.
- Condiţiile producţiei naţionale sunt în principal influenţate de cererea internă. Cererea
internă reprezentativă este cea care reprezintă suportul producţiei, „condiţia necesară dar nu
şi suficientă” pentru ca un bun să devină exportabil.
- Piaţa externă nu este decât o prelungire a pieţei naţionale, iar schimbul internaţional nu
reprezintă decât o extindere a schimburilor regionale.
De aici rezultă următoarea concluzie:
6
6
Cu cât ţările sunt mai asemănătoare, respectiv, cu cât sunt mai dezvoltate din punct de
vedere economic în mod asemănător, cu atât „gama produselor pentru export va fi identică
sau inclusă în gama produselor pentru import”. Prin urmare, schimburile se fac între ţări
asemănătoare ca nivel de dezvoltare economică, cu produse comparabile sau asemănătoare.
Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decât o mică parte a comerţului
internaţional, ea aplicându-se numai comerţului cu produse primare, desfăşurat între ţările
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. În urma schimburilor nu apare însă ca evidentă
tendinţa de egalizare a remunerării factorilor de producţie, ba chiar dimpotrivă, discrepanţele
dintre N şi S tind să crească.
Modelul HOS nu are însă nici o influenţă asupra comerţului cu produse manufacturate,
desfăşurat între ţările dezvoltate. În cazul acestora se aplică Legea avantajului comparativ,
avantaj care îşi are originea în existenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul
„cererii reprezentative”). La rândul ei, piaţa internă este prelungită prin piaţa externă. „Piaţa
internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo de frontiere, a activităţilor proprii ţării
respective”, afirmă Linder. Exporturile se dezvoltă, cel mai adesea, plecând de la condiţiile
oferite în plan intern, piaţa internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea pieţei
externe. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatul experienţei acumulate de
firmele naţionale pe piaţa internă, al perfecţionării cunoştinţelor (learning by doing) şi, mai
ales, al efectelor pozitive ale economiilor de scară, oferite de o producţie internă desfăşurată
la scară mare.
În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de trai al
locuitorilor ţării care-l fabrică, acest bun va fi cu atât mai uşor admis în exterior dacă va
ajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii asemănătoare celei din ţara de origine. Acest
lucru implică, pentru cele două ţări, dotări factoriale comparabile. Cererea depinde de factori
diverşi, precum gusturi, nivel de cultură, religie etc., cel mai important factor fiind însă
nivelul venitului mediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte, cantitatea cerută şi, pe
de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de sofisticare.
Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare al economiilor
naţionale favorizează schimburile, în vreme ce disparităţile le defavorizează.
6.4. Abordări privind comerţul internaţional bazat pe diferenţe
În legătură cu existenţa schimburilor încrucişate, care ocupă în zilele noastre o pondere

tot mai mare în comerţul internaţional, au existat trei posibile răspunsuri, reflectând trei
atitudini
6
7
diferite.
- Atitudinea conservatoare, conform căreia existenţa schimburilor încrucişate nu pune
sub semnul întrebării teoriile clasice privind comerţul internaţional. La mijlocul anilor 70,
autori precum Finger sau Lipsey au explicat că schimburile de produse similare (intra
industry trade) se pot explica pornind de la premisa că în producerea acelor bunuri se folosesc
în proporţii diferite factorii de producţie din ţară. Rezultă de aici o specializare mai „fină”,
mai subtilă, care se poate realiza în interiorul aceleiaşi ramuri industriale.
O asemenea explicaţie venea în sprijinul logicii neo-clasice:
„Schimburile intra-ramură vor fi determinate, la fel ca şi cele inter- ramură, de
diferenţele în dotarea cu factori.” (Finger)
- Atitudinea „revoluţionară”, adoptată de autori precum Gray, Agmon, Walter,
conform cărora existenţa comerţului internaţional cu produse similare demonstrează faptul că
edificiul teoriilor clasice şi neo-clasice a fost erodat şi trebuie integral reconstruit: „Existenţa
schimburilor încrucişate reprezintă o dovadă a inadecvării teoriei dotării cu factori de
producţie şi a incapacităţii sale de a constitui o bază realistă de analiză a fluxurilor actuale”
(Gray).
- Atitudinea moderată, conform căreia teoriile tradiţionale sunt considerate ca
insuficiente pentru a explica lumea contemporană, dar perfectibile, putând fi completate, fără
a fi distruse fundamental. Vom exemplifica acest punct de vedere prezentând teoria lui
Bernard Lassudrie Duchene.
Teoria cererii de diferenţe (Bernard Lassudrie Duchène)
Bernard Lassudrie Duchene este cel care a perfecţionat şi completat teoria lui Linder,
realizând astfel o sinteză a teoriei disparităţilor, diferenţelor şi a similarităţilor.
Conform acestui autor, chiar dacă în realitate schimburile încrucişate vizează produse
asemănătoare, acestea nu sunt şi identice. Bunurile manufacturate posedă un potenţial uriaş de
diferenţiere, prin calitate, caracteristici, marcă, imagine etc.
La un anumit nivel al preţului, este aproape imposibil ca un bun să reunească în acelaşi
timp, la cel mai ridicat nivel, toate calităţile posibile, concilierea acestora fiind extrem de
costisitoare. Diferenţierea produselor este rezultatul alegerii făcute privind selecţionarea
calităţilor necesare, fiecare tip de selecţie răspunzând unei categorii particulare de nevoi.
Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferenţiate orizontal prin
calitatea lor. Se poate presupune că orice consumator doreşte să poată alege dintre mai multe
calităţi diferite. Alături de preferinţele consumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate
calitativ este motivat prin faptul că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.
La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ doreşte un singur tip de
6
8
produs, diferenţiat în funcţie de gusturile sale. Datorită marii diversităţi de gusturi şi
preferinţe, la nivel global se manifestă o cerere variată. Această cerere va fi mai bine
satisfăcută prin deschiderea frontierelor decât în autarhie.
CURSU
L7
TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV – VALENŢE ŞI LIMITE

ALE ACESTEI TEORII DIN PERSPECTIVA INTEGRĂRII ZONALE
ŞI
A GLOBALIZĂRII
7.1. Prezentarea teoriei „Diamantului” lui Porter

7.2. Avantajul competitiv versus avantajul comparativ
7.3. Observaţii critice referitoare la modelul “Diamantului”
7.1. Prezentarea teoriei „Diamantului” lui Porter
În 1989, Porter propune un model care să explice rolul ţărilor în identificarea şi

menţinerea avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele internaţionale.
Modelul porneşte de la următoarele premise:
- o ţară poate să influenţeze avantajele competitive într-un anumit sector industrial,
în care concurează un anumit număr de firme;
- chiar pentru societăţile transnaţionale o ţară poate să ofere avantaje competitive
diferite, ca ţară de origine sau ţară gazdă;
- competitivitatea are un caracter dinamic. Inovaţiile au rol de forţă motrice în
această schimbare continuă şi determină firmele să abandoneze inerţia cu care sunt
obişnuite.
Pornind de la aceste idei, Porter propune identificarea şi întărirea continuă a unui
sistem de condiţii care determină avantajele competitive ale unei ţări.
Aşa numitul “diamant al lui Porter” cuprinde următoarele elemente:
1) determinanţii factoriali;
2) determinanţii cererii;
3) industrii din amonte, din aval şi integrate orizontal;
4) strategia şi structura firmelor, precum şi concurenţa dintre acestea;
Elementele fundamentale ale diamantului sunt influenţate decisiv
uneori de:
5) climatul internaţional (şansa);
6
9
6) acţiunea guvernamentală.
7
0
Cursul 7 Teoria avantajului competitiv – valenţe şi limite ale acestei teorii din perspectiva
integrării zonale şi a globalizării
Figura 7.1. Determinanţii avantajelor competitive

naţionale
1. Determinanţii factoriali arată poziţia unei ţări din punctul de vedere al factorilor de
producţie de care are nevoie pentru a concura într-o anumită industrie.
Teoria economică modernă a avantajelor competitive demonstrează că elementul
determinant pentru ca o ţară să fie competitivă nu este dotarea naturală cu factori de producţie
(aşa cum susţineau teoriile clasice şi neoclasice), ci crearea şi apariţia de noi factori sau
îmbunătăţirea celor existenţi.
Porter clasifică factori de producţie în următoarele categorii:
a) resurse umane – definite prin cantitate, nivel de pregătire, costuri ale forţei de muncă,
programul de muncă, atitudinea faţă de muncă, disciplina
b) resurse naturale – pământul, apa, resursele minerale, pădurea (pot fi incluse aici şi
clima, poziţia geografică abundenţa şi accesibilitatea acestor resurse)
c) resursele de cunoştinţe – au în vedere suma cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice şi de
marketing referitoare la producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor care se regăsesc
în sistemul universitar, institute de cercetare, sistem informaţional şi bănci de date
d) resurse de capital – mărimea şi costul capitalului disponibil pentru producţie
determinat de rata economisirilor din respectiva economie şi structura pieţei financiare
naţionale, diferite de la un sat la altul, în pofida globalizării pieţelor de capital
e) infrastructura – cuprinde sistemele de transport, poştă şi telecomunicaţii, sistemele de
7
1
plată şi transfer al banilor, dar şi elemente de infrastructură ce determină atractivitatea unei
ţări, pentru calitatea vieţii şi a condiţiilor de muncă (cultură, sănătate)
2. Cererea internă – piaţa internă, în pofida globalizării, joacă în continuare un rol
important în formarea avantajelor competitive.
Exigenţa şi structura pieţei interne, determină nivelul calitativ al produselor (vezi cazul
industriei germane constructoare de autoturisme, unde câteva firme de renume mondial, au
beneficiat din plin de pe urma exigenţei cererii de pe piaţa internă).
Pentru o economie în tranziţie, care nu dispune practic de o tradiţie în funcţionarea
pieţei interne, o contribuţie esenţială la formarea pieţei interne o pot aduce investiţiile străine
directe, care transferă tehnologii şi procese deja consacrate într-o serie de alte economii
dezvoltate.
În cazul unei ţări mari, cu piaţă de dimensiuni ridicate este stimulată dezvoltarea şi se
pot face investiţii în producţia pe scară largă a bunurilor, în timp ce în cazul unei ţări mici, cu
o piaţă limitată singura şansă pentru a ajunge la o economie de scară este extinderea pe pieţele
externe.
Piaţa internă poate dezvolta avantajele competitive ca urmare a internaţionalizării cererii
interne şi distribuţiei produselor naţionale în străinătate.
Există şi situaţia inversă în care exigenţele aparţinând unor pieţe sunt transmise şi altor
pieţe prin pregătire, demonstraţii, etc.
3. Industriile din amonte şi aval – care furnizează subansamble pentru obţinerea
produsului finit, contribuie la creşterea competitivităţii internaţionale a producătorului dacă
sunt situate în aceeaşi ţară, uşurând astfel accesul rapid la materialele componente.
Dacă aceşti furnizori sunt competitivi şi la nivel internaţional ei trebuie sprijiniţi să
exporte, deoarece pot aduce avantaje suplimentare.
O ţară devine cu atât mai competitivă cu cât are o industrie pe orizontală şi pe verticală
mai concentrată şi mai specializată, care pot aduce noutăţi, dar contribuţia ei la creşterea
productivităţii internaţionale depinde şi de celelalte condiţii.
4. Strategia, structura firmelor şi promovarea concurenţei - determină competitivitatea
internaţională a unei ţări prin modul în care acestea sunt organizate şi conduse, prin
obiectivele propuse şi strategiile aplicate.
Diferenţele între ţări sunt prezente la nivelul pregătirii, obiectivelor, stilului de lucru şi
abordărilor managerilor.
Pentru avantajele competitive naţionale este esenţială coordonarea obiectivelor firmei
cu cele ale proprietarilor, acţionarilor şi managerilor.
7
2
5. Cadrul natural şi climatul internaţional, independent de cadrul şi politicile
naţionale, poate influenţa obţinerea de avantaje competitive.
Acestea constau nu numai în dotarea naturală cu factori de producţie şi poziţia
geografică pe care o ţară le are sau nu, dar şi în evoluţia climatului internaţional pe care nu
poate să-l influenţeze (modificările la nivelul preţurilor internaţionale, evoluţia pieţelor
internaţionale, evenimentele politice, invenţiile întâmplătoare etc.).
Dobândirea de avantaje competitive este determinată şi de calităţile poporului respectiv,
înclinaţia către căutări permanente şi spirit antreprenorial, capacitatea de asimilare a noului,
etc.
6. Acţiunea guvernamentală – poate influenţa starea factorilor de producţie prin
investiţii publice sau prin subvenţii, iar piaţa internă prin norme şi standardele consum sau
prin achiziţii guvernamentale.
Importantă este abordarea globală a sistemului de condiţii de competitivitate printr-o
acţiune guvernamentală coerentă în scopul îmbunătăţirii avantajelor competitive ale ţării.
Dinamica „diamantului”
Numai ţările care au un „diamant” care funcţionează bine, adică la care elementele
individuale ale „diamantului” sunt amplificate reciproc pozitiv, posedă, după părerea lui
Porter, avantaje concurenţiale naţionale de lungă durată, care le înlesnesc obţinerea unei
competitivităţi la nivel internaţional.
Economiile naţionale trec printr-un număr de stadii de dezvoltare care reflectă sursele
caracteristice ale avantajului unei ţări în competiţia internaţională precum şi natura şi mărimea
ramurilor industriale de succes.
Porter identifică patru stadii distincte ale avantajelor competitive în cadrul creşterii
economice:
- stadiul avantajelor bazate pe dotarea factorială;
- stadiul avantajelor bazate pe investiţii;
- stadiul avantajelor bazate pe inovare;
- stadiul avantajelor bazate pe bogăţia naţională.
În stadiul iniţial, al avantajelor bazate pe dotarea factorială, în mod virtual toate
ramurile industriale cu succes internaţional îşi datorează avantajul aproape în exclusivitate
factorilor de producţie elementari.
În acest stadiu, economia unei ţări este sensibilă la ciclurile economice mondiale şi
fluctuaţiile ratelor de schimb care determină cererea şi preţurile relative.
O astfel de economie este vulnerabilă, de asemenea, la pierderea avantajului factorial în
7
3
favoarea altor ţări şi la modificarea întâietăţii industriale.
Cu toate că deţinerea unor resurse naturale abundente poate susţine un venit pe cap de
locuitor ridicat pentru o anumită perioadă de timp, o economie bazată pe dotarea factorială are
o slabă bază pentru creşterea susţinută a productivităţii muncii.
Prin acest stadiu au trecut, sau mai trec, unele ţări prospere, dar cu resurse naturale
abundente, cum sunt Australia sau Canada precum şi majoritatea ţărilor în dezvoltare.
Combinaţia ramurilor orientate spre piaţa internă, într-o economie bazată pe dotarea
factorială poate fi lărgită în timp prin substituirea importurilor care este rezultatul protejării
pieţei interne de concurenţa externă.
Totuşi, ramurile industriale care substituie importurile sunt lipsite de avantaje
competitive în contextul internaţional, iar dacă protecţionismul este extins el poate determina
reducerea productivităţii naţionale datorită ineficienţei sale.
În stadiul următor, al creşterii economice bazată pe investiţii, avantajul competitiv
naţional are la bază dorinţa şi capacitatea unei ţări şi a firmelor sale de a investi masiv.
Esenţială pentru atingerea acestui stadiu este capacitatea unei naţiuni de a absorbi şi
îmbunătăţi tehnologiile şi metodele de producţie străine avansate şi nu doar de a le aplica,
ceea ce deosebeşte acest stadiu de stadiu anterior.
În acest stadiu, avantajul comparativ provine din îmbunătăţirea factorilor de producţie a
strategiilor întreprinderilor, a structurii industriale şi a concurenţei.
Deşi firmele continuă să deţină avantaje în ceea ce priveşte costurile factorilor de
producţie de bază, avantajele competitive se extind, incluzând factori cu cost redus, dar mai
avansaţi (ex: forţa de muncă înalt instruită şi specializată) şi existenţa unor mecanisme de
creare a factorilor avansaţi cum sunt instituţiile de învăţământ şi institutele de cercetări.
În acest stadiu, intervenţia statului în susţinerea investiţiilor poate fi substanţială.
Un asemenea model de creştere economică necesită un consens naţional care să
favorizeze investiţiile şi creşterea economică pe termen lung, faţă de consumul curent şi
distribuirea veniturilor.
De exemplu, acest consens a fost explicit în Japonia sau Coreea şi ulterior în Taiwan,
Hong Kong, Spania sau într-o mai mică măsură Brazilia, însă că nu toate ţările care au ales
această cale au şi reuşit în demersul lor.
În cel de-al treilea stadiu, al creşterii bazate pe inovare, avantajele competitive ale unei
ţări provin nu doar din adaptarea şi îmbunătăţirea tehnologiilor şi metodelor de fabricaţie noi
ci mai ales din crearea acestora.
Avantajele competitive bazate pe costul factorilor de producţie devin din ce în ce mai
7
4
rare. În schimb, dezavantajul unor factori stimulează inovaţia.
Economiile aflate în acest stadiu au sectorul intern al serviciilor mai dezvoltat decât în
cazul ţărilor ce aparţin unor stadii anterioare.
Modelul creşterii economice bazate pe inovare este cel mai rezistent la fluctuaţiile
macroeconomice şi evenimentele externe.
Ramurile industriale sunt mai puţin vulnerabile la şocuri privind costurile şi fluctuaţiile
ratelor de schimb, deoarece ele concurează pe baza tehnologiilor avansate şi a diferenţierii
produselor.
Globalizarea strategiilor firmelor constituie de asemenea un tampon împotriva acestor
fluctuaţii. Proliferarea succesului în mai multe ramuri reduce dependenţa de oricare sector
singular.
Rolul guvernului în acest stadiu este diferit faţă de stadiul precedent.
În schimb, eforturile guvernului sunt cel mai bine orientate spre sprijinul indirect cum ar
fi stimularea creării de factori şi mai avansaţi, creşterea calităţii cererii interne, încurajarea
formării de noi firme, menţinerea concurenţei interne.
Prin acest stadiu au trecut spre exemplu ţări precum Marea Britanie la jumătatea
secolului al XIX, SUA, Germania, Suedia la începutul secolului XX, Japonia şi Italia în anii
70 sau “tigrii asiatici” în deceniile nouă şi zece ale secolului trecut.
Stadiul creşterii economice bazate pe bogăţia naţională este o fază care conduce în
ultimă instanţă la declin.
O economie care se bazează pe o bogăţie realizată în trecut, nu poate să se menţină.
Aceasta deoarece motivaţia investitorilor, a managerilor şi a indivizilor se modifică în
direcţii care subminează investiţiile şi inovarea susţinute.
Sunt urmărite alte obiective, inclusiv cele de ordin social, care capătă prioritate faţă de
cele care au susţinut progresul economic.
În această fază firmele încep să piardă din avantajul competitiv deţinut la nivel
internaţional.
Cauzele acestei pierderi include atenţia mai mare acordată menţinerii poziţiei obţinute
decât întăririi ei, scăderea motivaţiei pentru a investi, capacitatea unor companii puternice de
a influenţa politica guvernului etc.
Încrederea în concurenţă scade atât în privinţa companiilor cât şi în cazul sindicatelor,
care îşi pierd “gustul” pentru asumarea riscurilor.
Motivaţia lucrătorilor scade pe măsură ce veniturile obţinute ating niveluri ridicate.
7
5
Acest stadiu reprezintă declinul prosperităţii economice (şi pare să fie caracteristic unor
ţări precum Marea Britanie sau Germania, în prezent sau în trecutul relativ apropiat).
Distrugerea „diamantului”. Porter analizează, care dezvoltări conduc la o pierdere a
avantajului competitiv la nivel naţional şi prin aceasta la distrugerea unui „diamant” de succes.
Ca rezultat el stabileşte care sunt motivele ce conduc la o pierdere a avantajului
competitiv:
• înrăutăţirea determinanţilor factoriali (de exemplu prin înrăutăţirea calităţii capitalului
uman specific, inclusiv prin emigrare - braindrain),
• necesităţile din interiorul ţării nu sunt în concordanţă cu cererea globală (de exemplu
noi tendinţe de styling),
• cumpărătorii interni emit pretenţii ridicate (de exemplu automulţumire),
• modificările tehnologice conduc la dezavantaje considerabile referitoare la factori
specifici sau lipsesc sectoarele susţinătoare (de exemplu insuficienţa capitalului uman,
infrastructura ineficientă sau inexistentă),
• obiectivele care limitează rata de investiţii (de exemplu prea mari exigenţe la
extragerea de profituri, componenta prea mare a investiţiilor nerecuperate),
• întreprinderile îşi pierd flexibilitatea (de exemplu prin automulţumirea conducerii
antreprenoriale, voinţa insuficientă, capacităţi folosite actualmente sunt înlocuite cu instalaţii
noi înainte de vreme),
• concurenţa din interiorul ţării s-a redus (de exemplu concentrare prea mare, intervenţii
statale de protejare a concurenţilor necompetitivi),
• intervenţii nejustificate şi incorecte ale statului la nivelul pieţei, fapt care alterează
mediul concurenţial,
• apariţia unor situaţii imprevizibile care alterează fundamental stabilitatea politică sau
economică.
Importanţa „diamantului” pentru formularea unei strategii de integrare
Porter investighează de asemenea, ce aserţiuni derivă pentru strategia întreprinderii din
teoria sa.
El pleacă de la premisa că „o firmă trebuie să aibă în vedere crearea şi menţinerea unui
avantaj competitiv, care să fie comparat cu concurenţii cei mai buni din lume”.
Alături de o multitudine de reflecţii generale, despre modul cum pot fi câştigate sau
menţinute de către întreprinderi avantajele competitive, care se referă la piaţa internă, Porter
oferă o serie de iniţiative, care ar trebui să înlesnească activitatea firmelor şi să stimuleze
7
6
competitivitatea lor internaţională.
7.2. Avantajul competitiv versus avantajul comparativ
Una dintre cele mai ambiţioase revendicări făcute de teoria lui Porter a fost aceea că se
constituie într-o analiză mai relevantă prin înlocuirea perceptelor simpliste le teoriilor clasice
şi neoclasice.
În mod explicit a fost lansată aserţiunea conform căreia o “nouă paradigmă” a fost
creată prin înlocuirea conceptului “învechit” de avantaj comparativ cu mult mai dinamicul
concept de avantaj competitiv.
Noţiunea de avantaj comparativ este un concept fundamental al economiei care l-a făcut
pe Paul Samuelson să-l declare ca fiind singura formulare din totalul ştiinţelor sociale care
este deopotrivă adevărată şi niciodată lipsită de importanţă.
Elementele fundamentale ce reies din teoria lui Porter sunt:
- primul, înţelegerea greşită a avantajului comparativ în cadrul teoriei sale şi revenirea
la un punct de vedere învechit şi la o îndelung respinsă explicaţie a comerţului;
- al doilea element, îl reprezintă afirmaţia conform căreia teoria sa introduce noi
elemente în analiza teoriei comerţului internaţional, dar care este nefondată pe deplin
deoarece economiştii sesizaseră anterior aceste elemente;
- al treilea element, îl reprezintă omisiunea care apare din poziţia lui Porter ca apărător
“competitiv” împotriva avantajului comparativ îi conduce pe alţii să înţeleagă greşit poziţia sa
în privinţa intervenţiei guvernamentale;
- în final, este clar că, respingând avantajul comparativ, Porter mizează pe greutatea
logicii sale pentru construirea elementelor modelului de dezvoltare propus.
7.3. Observaţii critice referitoare la modelul “Diamantului”
O serie de analişti consideră că Porter apare în ipostaze oarecum surprinzătoare prin

afirmaţiile făcute în cadrul teoriei sale.
Warr arată că această teorie menţionează importanţa producţiei cu bunuri diferenţiate şi
în special pentru cele aparţinând industriei high-tech şi arată scăderea importanţei costurilor
comparative, fapt care în aparenţă justifică risipa cheltuielilor publice sau/şi a politicilor
protecţioniste în încercarea de a promova dezvoltarea prematură a industriilor de vârf.
Davidson ori Greenaway laudă modelul ales de Porter şi îl consideră deosebit de
valoros, din punct de vedere al metodologiei utilizate.
7
7
Ingram consideră că afirmaţiile lui Porter sunt mai degrabă nişte ipoteze sugestive decât
dezvoltarea unei noi teorii.
O altă critică adusă modelului propus de Porter este lipsa argumentării şi implicit
folosirea unor afirmaţii de tip axiomatic. Astfel de exprimări precum “o ţară/industrie este de
succes atunci când găseşte mediul necesar pentru obţinerea succesului, iar firmele sunt astfel
încurajate să îl obţină” nu sunt în măsură să explice suficient de clar unele dintre elementele
analizei.
Dunning sesiza că ultimul deceniu al secolului precedent este caracterizat de faptul că
“o proporţie crescândă din activele firmele dintr-o ţară anume sunt achiziţionate sau localizate
într-o altă ţară”.
Au existat chiar sugestii că acest diamant la nivel naţional ar trebui redesenat sau
înlocuit cu unul la nivel supranaţional. O serie de analişti au găsit exemple edificatoare în care
influenţele din afară asupra diamantului naţional sunt de o importanţă crucială. Rugman,
D’Cruz sau Verbeke (separat sau împreună) au arătat că modelul este deficitar dacă este
aplicat unei economii deschise mici.
O serie de alţi analişti care au studiat modelul diamantului pentru ţări mici Hodgetts
(pentru Mexic), Bellak şi Weiss (pentru Austria), Ellis şi Pecotich (pentru Australia), Yla-
Antilla (pentru Finlanda) ş.a. şi au ajuns la concluzia că argumentul conform căruia
companiile reuşesc numai, sau în mare măsură, pe baza diamantului naţional nu poate fi
susţinut.
Rezumând, teoreticienii din domeniul afacerilor internaţionale au răspuns cu tot
respectul cuvenit modelului diamantului, în două moduri:
• în primul rând ei au considerat că Porter greşeşte atunci când insistă că abilitatea
firmelor de a concura şi deveni competitive depinde de tăria diamantului din ţara lor de
origine,
• în al doilea rând, au făcut o serie de sugestii privind aducerea unor amendamente
modelului diamantului. Ei au înregistrat un insucces în ceea ce priveşte faptul că firmele pot
să regăsească un diamant favorabil în diferite locuri, caz în care conceptul diamantului propus
de Porter îşi pierde consistenţa.
CURSUL
8
TIPOLOGIA ŞI COMPONENTELE POLITICILOR

COMERCIALE
7
8
8.1. Definiţie, obiective, funcţii şi instrumente ale politicii comerciale
8.2. Tipologia politicilor comerciale
8.3. Componentele politicii comerciale
8.1. Definiţie, obiective, funcţii şi instrumente ale politicii comerciale
Politica comercială reprezintă o parte componentă a politicii economice a unui stat care
vizează relaţiile externe ale acelui stat. Reprezintă un atribut al suveranităţii oricărui stat
independent din punct de vedere economic.
În sens larg în politica comercială sunt incluse toate reglementările adoptate de stat în scopul
promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării producătorilor
autohtoni de competiţia externă.
Obiectivele politicii comerciale pot fi structurate în funcţie de perioada de timp în:
a. pe termen lung orice politică comercială vizează stimularea dezvoltării economiei
naţionale.
b. pe termen mediu şi scurt sunt desprinse din obiectivul pe termen lung :
- perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;
- restrângerea sau stimularea comerţului cu anumite produse;
- promovarea exporturilor pentru realizarea importurilor necesare în
vederea echilibrării dinamice a balanţei comerciale;
- protejarea unor sectoare economice strategice, de interes economico-social;
- modificarea orientării geografice;
- îmbunătăţirea raportului de schimb prin creşterea puterii de
cumpărare a exporturilor.
Funcţiile politicii comerciale vizează:
a. impulsionarea exporturilor;
b. reglementarea şi controlul importurilor;
c. realizarea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe;
d. sporirea rezervelor valutare ale ţării.
Instrumentele politicii comerciale
a. tarifare (vamale)
b. netarifare (la import)
7
9
Cursul 8 Tipologia şi componentele politicilor CURS
comerciale
c. promovare şi stimulare a exportului
8.2. Tipologia politicilor comerciale
Privite atât retrospectiv, cât şi în diversitatea lor actuală, luând în considerare o multitudine de
criterii, politicile comerciale se pot sistematiza, obţinându-se o anumită tipologie a acestora după
cum urmează:
1. După criteriul domeniului de aplicabilitate politicile comerciale externe pot fi clasificate
în:
– politici comerciale de export;

– politici comerciale de import;
– politici comerciale de tranzit;
2. După numărul partenerilor şi felul aranjamentelor, convenţiilor şi acordurilor încheiate
între aceştia, politicile comerciale externe pot fi:
– politici comerciale unilaterale (în general, cele adoptate de statele puternice);
– politici comerciale bilaterale (acorduri între perechi de state partenere);
– politici comerciale regionale sau subregionale (rezultat al acordurilor convenite între grupe
de state din aceeaşi regiune sau subregiune; în special sub formă de acorduri de comerţ liber, uniuni
vamale, pieţe comune, uniuni economice şi monetare);
– interregionale (acorduri cu participarea statelor din mai multe continente sau zone
geografice îndepărtate);
– plurilaterale (aranjamente convenite de mai multe state, în funcţie de interesul acestora);
– politici comerciale multilaterale (în cadrul unor aranjamente ale organizaţiilor internaţionale
la scară mondială cu participarea, practic, a tuturor statelor membre ale acestor organizaţii);
3. După instrumentele de politică comercială externă utilizate
– politică comercială tarifară (vamală);
– politică comercială netarifară (inclusiv paratarifară);
– politică comercială promoţională şi de stimulare a exportului;
4. După gradul de protecţie a producţiei naţionale
– politică comercială autarhică;
– politică comercială protecţionistă;
– politică comercială a liberului schimb.
Comportamentul autarhic în politica comercială externă a statelor este o componentă a acelei
politici economice care îşi propune dezvoltarea prin izolare de economiile altor ţări, creând o
economie naţională închisă, specifică, de obicei, situaţiilor în care statul se află în război, iar
8
0
comerciale
frontierele sunt închise. Politica comercială externă autarhică restrânge drastic procesul de adâncire
a diviziunii internaţionale a muncii, conduce la penuria produselor, din lipsă de concurenţă, la
creşterea preţurilor pe piaţa internă, înrăutăţind situaţia materială a majorităţii populaţiei. Totodată,
politica comercială externă autarhică frânează dezvoltarea relaţiilor economice dintre state şi a
colaborării economice internaţionale.
În ceea ce priveşte protecţionismul, acest tip de politică comercială externă utilizează un
ansamblu de măsuri menite să îngrădească sau să diminueze pătrunderea mărfurilor şi serviciilor
comerciale străine pe teritoriul pieţei naţionale. Scopul acestor măsuri vizează dezvoltarea în statul
respectiv a activităţilor economice autohtone, îndeosebi industriale, şi sporirea capacităţii
economice a producătorilor de bunuri şi servicii comerciale indigene în ţările în curs de dezvoltare,
despărţite prin mari decalaje tehnologice şi comerciale de ţările dezvoltate.
Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse industriale, în ultima jumătate de secol am
asistat la o diminuare sensibilă a măsurilor protecţioniste, îndeosebi prin reducerea nivelului taxelor
vamale (căci proliferarea obstacolelor netarifare a condus la un adevărat neoprotecţionism), în ce
priveşte comerţul cu produse agricole şi produse textile, instrumentarul de protecţie s-a păstrat şi
diversificat. Abia în ultimii ani s-au convenit unele reglementări pe plan multilateral, internaţional,
de natură să nu mai afecteze atât de mult producătorii şi exportatorii acestor produse, care se găsesc
în marea majoritate a ţărilor lumii.
Liberul schimb, opus celorlalte două tipuri de politică comercială externă, respectiv celei
autarhice şi celei protecţioniste, se caracterizează printr-o tendinţă tot mai amplă a înlăturării
barierelor şi obstacolelor practicate în comerţul internaţional. Semnificativ este faptul că acest tip de
politică comercială externă a fost formulat în plan teoretic şi utilizat pe parcursul întregii istorii
moderne a economiei mondiale, îndeosebi de către ţările dezvoltate. Prin forţa lor economică, aceste
ţări au reuşit să aibă acces la pieţe externe de desfacere şi de aprovizionare, atunci când celelalte
state partenere nedezvoltate nu mai folosesc, în politica lor comercială externă, instrumente ale
protecţiei economiilor lor. Liberului schimb nu i se pot nega unele avantaje (lipsa taxelor vamale
sau nivelul scăzut al acestora fac ca preţurile de import să fie mai reduse, aşa cum eliminarea
restricţiilor cantitative la import determină producătorii naţionali să se mobilizeze pentru a face faţă
concurenţei străine privind preţurile şi calitatea), dar liberalizarea schimburilor o pot folosi cu
beneficii substanţiale, îndeosebi, statele cu un nivel ridicat de competitivitate.
Clasificarea politicii comerciale externe în cele trei tipuri: autarhică, protecţionistă şi de liber
schimb a avut darul de a departaja metodologic grupele de măsuri şi reglementări pe care le iau
statele pentru desfăşurarea schimburilor lor comerciale. Experienţa internaţională arată, însă, în
materie de operaţiuni de export, import sau tranzit, că statele, într-o anumită etapă, în foarte rare
8
1
comerciale
cazuri practică numai un singur tip de politică comercială externă. Şi dacă, totuşi, apar astfel de
situaţii, ele nu se desfăşoară pe perioade foarte lungi de timp, statele alternând în comerţul exterior
tipurile de politică comercială externă, îndeosebi protecţionismul cu liberalismul comercial (liberul
schimb), în funcţie de stadiul lor de dezvoltare economică, de perioadele de avânt sau de recesiune
ori în situaţii speciale. Istoria comerţului internaţional mai relevă faptul că politica protecţionistă şi
cea de liber schimb s-au succedat, în timp, şi în funcţie de conjunctura internaţională. De asemenea,
în funcţie de interesele statelor s-au utilizat în aceeaşi etapă a economiei mondiale atât măsuri de
liber schimb, cât şi măsuri protecţioniste.
8.3. Componentele politicii comerciale
Studiul evoluţiei politicii comerciale externe demonstrează că, de-a lungul timpului,
componentele acesteia: 1) tarifară (vamală), 2) netarifară (alte măsuri decât cele tarifare) şi 3)
promoţională şi de stimulare (vizând încurajarea exportului) au variat ca importanţă.
Politica comercială tarifară (vamală) a dominat cel mai mult în timp, ca importanţă, între
componentele politicii comerciale externe. Astfel, o regăsim, prin perceperea de taxe vamale, încă
din Antichitate, la fenicieni, greci, egipteni, romani, chinezi. În Evul Mediu, practicarea taxelor
vamale proliferează în Europa, pentru ca din secolul al XIX-lea să fie prezentă în SUA, Japonia şi
Rusia. Este de reţinut faptul că, încă în secolul al XIX-lea, în cadrul unor state, se menţineau vămi
interioare, aplicându-se taxe vamale fie în mod permanent, fie ocazional, asupra unor diferite părţi
ale teritoriului sau la intrarea în anumite oraşe. La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul
secolului al XXI-lea, rolul politicii comerciale tarifare s-a diminuat mult, prin reducerea nivelului
taxelor vamale. În acest context, un rol deosebit a revenit negocierilor comerciale multilaterale
desfăşurate în cadrul GATT, care au contribuit, prin cele opt runde ce au avut loc între 1947 şi
1994, la diminuarea nivelului mediu al taxelor vamale la import în ţările dezvoltate de la 40% în
1948 la mai puţin de 4% după Runda Uruguay. De menţionat este şi faptul că, urmare a rundei
amintite, „nu mai puţin de 43% din importurile neagricole ale ţărilor dezvoltate nu mai sunt afectate
de nici un fel de taxe vamale, faţă de o proporţie de doar 20% înregistrată anterior”.
Politica comercială netarifară are, din punctul de vedere al componentelor politicii
comerciale externe, un caracter mult mai ferm, de apărare a intereselor producătorilor naţionali în
faţa produselor concurente străine. Statele au trecut la practicarea politicii comerciale externe
netarifare atunci când prin politica comercială tarifară (vamală) nu s-a reuşit să se protejeze
ramurile economiei naţionale. Această orientare spre politica netarifară a fost de natură să creeze
obstacole mult mai greu de depăşit în calea exportatorilor străini. Astfel, dacă în cazul taxelor
vamale de import, fie ele şi mari, atât producătorii, cât şi firmele comerciale străine, prin unele
8
2
comerciale
sacrificii de preţ, reuşeau să se alinieze preţului pieţei importatoare, în momentul în care se aplică
măsuri şi instrumente netarifare, riscurile exportatorilor străini cresc până la imposibilitatea de a
mai pătrunde pe pieţele externe respective. Această stare de incertitudine privind accesul pe pieţele
străine, cu care se confruntă exportatorii, a transformat treptat politica netarifară în cea mai
protecţionistă componentă a politicii comerciale externe a statelor. Particularitatea politicii
netarifare constă în faptul că statul se implică, îndeosebi direct, prin măsurile restrictive luate, în
timp ce, în politica tarifară, intervenţia sa este numai indirectă – prin intermediul taxei vamale –,
lăsând pe cumpărător să opteze între preţul produsului de import, de regulă, mai scump, ca urmare a
taxei vamale aplicate, şi preţul produsului indigen, care în mod obişnuit ar trebui să fie mai ieftin.
Politica comercială netarifară a evoluat rapid, ca urmare a marii crize financiare din anii 1929-1933,
aducătoare de recesiune şi stagnare economică şi, mai ales, în anii ulteriori celor două „şocuri
petroliere” din anii ’70 ai secolului al XX-lea. Fenomenul de accentuare a protecţionismului
netarifar pe plan internaţional, în deceniile opt şi nouă ale secolului al XX-lea, a căpătat denumirea
generică de „neoprotecţionism”.
Diversificarea barierelor netarifare şi utilizarea lor într-o largă măsură atât la importurile de
produse industriale, cât şi mai ales la produsele agricole au făcut ca politica netarifară să devanseze
ca importanţă politica tarifară în ansamblul politicii comerciale externe la sfârşitul secolului al XX-
lea şi începutul secolului al XXI-lea.
Politica comercială promoţională şi de stimulare a exportului este componenta cea mai
recentă, ca manifestare activă, în politica comercială externă. Ultima jumătate a secolului al XX-lea
a arătat că exportul se manifestă tot mai pregnant ca factor şi condiţie a dezvoltării şi creşterii
economice. Astfel, statele naţionale s-au dovedit tot mai interesate să-şi amplifice exporturile şi să
încaseze valută cât mai multă pe calea acestei activităţi, pentru a creşte capacitatea de cumpărare a
ţărilor respective şi a putea rambursa, după caz, creditele obţinute din străinătate. Dacă celelalte
două componente ale politicii comerciale externe – cea tarifară şi cea netarifară – au un caracter
defensiv, de apărare faţă de concurenţa mărfurilor din import, în schimb, politica promoţională are
un caracter ofensiv, de promovare şi stimulare a exportului. Decalajele mari, faţă de ţările
dezvoltate, în ce priveşte competitivitatea produselor provenite din ţările în curs de dezvoltare,
determină aceste ţări să pună un accent deosebit pe politica promoţională în cadrul politicii lor
comerciale externe.
Dar componentele politicii comerciale externe pot fi privite şi dintr-un alt unghi de vedere, cel
legat de dimensiunea internă şi dimensiunea externă ale acestei politici. Astfel, componenta
internă grupează politicile (tarifară, netarifară şi promoţională şi de stimulare a exportului), în timp
ce componenta externă vizează, îndeosebi, acordurile şi aranjamentele comerciale internaţionale de
8
3
comerciale
natură să permită deschiderea pieţelor pentru export şi pentru import în relaţia cu alte ţări şi grupe
de state (figura nr. 1).
Figura nr. 8.1 Relaţia dintre dimensiunea internă şi dimensiunea externă a politicii comerciale
Pentru a înfăptui obiectivele politicii comerciale externă, este necesară o gamă extrem de
diversificată de instrumente. Întrucât politica comercială externă a unui stat este o componentă
importantă atât a politicii economice, în ansamblu, cât şi a politicii externe a statului respectiv,
instrumentele utilizate în politica comercială externă trebuie să fie bine selectate, să aibă coerenţă în
utilizarea lor şi să fie în aşa fel articulate, încât să-şi poată îndeplini obiectivele propuse pe termen
scurt, mediu şi lung. Aplicarea diferitelor instrumente este în funcţie atât de structura şi nivelul de
dezvoltare al economiei, cât şi de obiectivele cuprinse în programul de guvernare”. Succesele în
politica comercială externă depind în mare măsură de alegerea unor pachete de instrumente,
îmbinând cu profesionalism instrumentele de politică tarifară, netarifară, promoţională şi de
stimulare a exportului.
CURSUL 9
POLITICA TARIFARĂ (VAMALĂ)
9.1. Definirea şi funcţiile politicii tarifare

9.2. Taxele vamale
9.3. Tariful vamal
9.4. Teritoriul vamal
9.1. Definirea şi funcţiile politicii tarifare
Politica comercială tarifară este parte componentă a politicii comerciale a unui stat
realizându-se prin reglementări adoptate de stat care vizează intrarea şi ieşirea mărfurilor în şi dintr-
o ţară.
Politica comercială tarifară implică 3 aspecte:
8
4
comerciale
1. controlul la trecerea frontierei (vamale) de stat a mărfurilor şi mijloacelor de transport care
le însoţesc;
2. îndeplinirea formalităţilor vamale;
3. impunerea vamală.
Instrumentul de politică comercială tarifară este tariful vamal în care sunt incluse taxele
vamale şi legile vamale (norme, coduri, regulamente).
Funcţiile politicii comerciale tarifare sunt:
a. fiscală (taxele vamale reprezintă o sursă de venit la bugetul statului);
b. protecţionistă (prin ajutorul taxelor vamale se urmăreşte reducerea forţei concurenţiale a
mărfurilor importate în raport cu cele autohtone);
c. de negociere (taxele vamale şi concesiile vamale reprezintă obiectul multor acorduri bi şi
multilaterale încheiate între state).
Concesiile vamale îmbracă 3 forme:
- reducerea taxelor vamale
- eliminarea taxelor vamale
- consolidarea taxelor vamale
d. discriminare
9.2. Taxele vamale

Reprezintă impozitele indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor cu ocazia trecerii
graniţelor vamale ale unei ţări.
Sunt un instrument de politică comercială cu caracter fiscal. Au incidente directe asupra
preţurilor produselor ce fac obiectul exporturilor – importurilor.
Clasificarea taxelor vamale:
1. După scopul impunerii:
– taxe vamale cu caracter fiscal - urmăresc colectarea de fonduri la bugetul de stat
- taxe vamale cu caracter protecţionist - urmăresc reducerea forţei concurenţiale a
mărfurilor importate şi protejarea producătorilor autohtoni de competiţia externă.
2. După obiectul impunerii:
a. Taxele vamale de import:
– se percep asupra mărfurilor importate cu ocazia trecerii graniţei ţării importatoare;
8
5
Cursul 9 Politica comercială CURS
tarifară
- reprezintă un mijloc de protejare a producătorilor autohtoni;
- contribuie la creşterea preţurilor;
- sunt plătite de firmele importatoare, suportate de consumatori prin preţ;
- sunt cele mai răspândite;
- vizează cel mai larg nomenclator de produse;
- se practică pe perioade lungi de timp;
- fac obiectul negocierilor;
- au cel mai ridicat nivel în raport cu cele de export şi tranzit.
b. Taxele vamale de export
- se percep de către stat asupra mărfurilor indigene când fac obiectul exporturilor;
- nu sunt foarte răspândite (se aplică foarte rar);
- se percep asupra unui nomenclator restrâns de produse;
- se practică pe perioade scurte de timp;
- când se percep urmăresc 2 obiective:
 urmăresc creşterea preţurilor pe piaţa mondială şi sunt aplicate de
acele state care au statutul de principal furnizor pe o anumită piaţă, mizând pe
faptul că sunt unici exportatori.
 limitarea unor exporturi (materiile prime)
c. Taxele vamale de tranzit
- se aplică foarte rar, cu ocazia tranzitului teritoriului vamal a unor mijloace de
transport şi produse;
- au nivele reduse;
- scopul lor este pur fiscal.
3. După modul de percepere:
a. Taxele vamale ad-valorem
- se percep asupra valorii vamale a mărfurilor importate;
- se stabilesc sub forma unei cote procentuale raportate la valoarea în vamă a mărfurilor
(de exemplu, 15 % din valoarea înscrisă în factura externă, preţ CIF);
Avantajele taxelor vamale ad-valorem:
- sunt foarte vechi, foarte cunoscute, răspândite, nu implică un tarif vamal foarte
detaliat Dezavantajele taxelor ad-valorem:
- sensibilitate la fluctuaţiile preţurilor mondiale;
- posibilitatea practicării unor abuzuri de către parteneri (subfacturarea unor tranzacţii) în
scopul perceperii unor taxe mai reduse.
b. Taxele vamale specifice
- se percep sub forma unor sume absolute aplicate pe unitatea de măsură a mărfurilor
importate (pe bucată, pe tonă, metri cubi, vagon)
Avantajele taxelor vamale specifice:
- înlătură posibilitatea sustragerii de la plata taxelor vamale;
- stabilitatea încasărilor la bugetul statului;
- efect protecţionist ridicat când preţul produselor importate sunt mari.
Dezavantajele taxelor vamale specifice:
- greu de practicat (implică un tarif vamal foarte detaliat);
- nu sunt răspândite.
c. Taxele vamale mixte
- se percep atunci când cele ad-valorem nu sunt suficient de eficiente în protejarea pieţei
interne;
- presupun perceperea simultană atât a taxei vamale ad-valorem cât şi a taxelor vamale
specifice (10 % din preţ + 10 $/tonă)
4. După modul de stabilire de către stat avem taxe vamale:
a. Taxe vamale autohtone - sunt fixate în mod independent de către stat;
8
6
tarifară
- se aplică în afara regimului clauzei naţiunii cele mai favorizate.
România a aderat la GATT în 1971, în anii ’80 a fost scoasă, a fost reobţinută în 1993.
- Clauza regimurilor comerciale normale
b. Taxele vamale convenţionale - se aplică în regimul clauzei naţiunii cele mai favorizate;
- au nivele mult mai reduse - sunt negociate;
- se negociază în cadrul GATT - OMC
c. Taxele vamale preferenţiale - conferă regim de favoare
- reprezintă o derogare de la clauza naţiunii cele mai
favorizate, nu se extind
- pot merge până la nivel 0
- UE, NAFTA, SGP – Sistem general vizat de preferinţe
vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor
în curs de dezvoltare, SGPC – Sistem global de preferinţe
comerciale
d. Taxele vamale de retorsiune - sau de răspuns ca urmare a politicii comerciale neloiale
aplicată de anumite state (politica de dumping şi politica de subvenţionare a exporturilor);
- aceste taxe de retorsiune se percep ca nişte taxe
suplimentare peste nivelul taxelor vamale în vigoare;
- îmbracă 2 forme: - taxe antidumping şi taxe
compensatorii;
- au nivele prestabilite.
Taxa vamală antidumping (se mai numeşte şi marja de dumping) şi se calculează ca diferenţa
dintre valoarea normală – preţul de dumping.
Valoarea normală poate fi dată de - preţ practicat pe piaţa ţării exportatoare
- preţ practicat pe pieţele de export terţe
- suma costurilor considerate corecte
Taxa vamală compensatorie compensează nivelul subvenţiei de export de care a beneficiat
firma exportatoare din ţara ei de origine
Taxele de retorsiune au caracter: - tarifar – se percep sub forma unor taxe
- netarifar – trebuie dovedit prejudiciul adus producătorilor
autohtoni – se realizează în cadrul unei anchete (în timpul anchetei se sistează relaţiile comerciale)
9.3. Tariful vamal
Reprezintă un catalog ce cuprinde:

- lista produselor care fac obiectul importurilor;
- taxele vamale aferente fiecărui produs pe ţări de provenienţă
Pot fi simple sau compuse (2 sau mai multe coloane de taxe vamale)
Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de GATT cu ajutorul cărora
se protejează piaţa internă de concurenţa străină; se pot negocia concesii tarifare, se pot institui
măsuri de discriminare în relaţiile comerciale externe.
Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale se poate face în funcţie de următoarele criterii:
 după originea mărfurilor – animale, vegetale, minerale;
 după gradul de prelucrare – materii prime, produse semifinite, produse finite;
 o combinaţie a primelor două forme
În 1983 la Bruxelles s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi
codificare a mărfurilor – la această convenţie au aderat toate statele lumii.
Efectul protecţionist al taxelor vamale
- protecţie nominală
- protecţie efectivă
8
7
tarifară
Protecţia nominală este dată de nivelul impunerii vamale înscris în tariful vamal oficial.
Protecţia efectivă măsoară intensitatea acţiunii taxei vamale ca instrument de protecţie.
Vf  Tf  Vm  Tm
Te = 100
Vf  Vm
Tf = taxa vamală percepută asupra produsului finit
Tm = taxa vamală percepută asupra materiei prime încorporate în produsul finit
Vf = valoarea produsului finit
Vm = valoarea materiei prime încorporate
Protecţia efectivă este influenţată de mai mulţi factori:

- de nivelul celor 2 taxe vamale
- de dispersia tarifară (Tf – Tm)
- de gradul de prelucrare al produsului
Exemplu:
a) În condiţiile în care preţul unui produs finit este de 1.000 u.m, ponderea manoperei
încorporate este de 60 %. Taxa vamală nominală la produsul finit este de 20 %, dispersia tarifară
este de 10 puncte procentuale.
Să se determine rata protecţiei nominale şi rata protecţiei efective.
Vf = 1.000 u.m.
Vm = 400 u.m.
Tf = 20 %
1000  20  400 10
Tm = 10 => Te = 100= 26,67
1000  400
b) Se cunosc următoarele date: ponderea materiilor prime încorporate într-un produs este de
75 %, preţul total al produsului finit este de 200 Euro, taxa vamală nominală la materiile prime 5 %,
dispersia tarifară 20 puncte procentuale.
Să se determine rata protecţiei nominale şi rata protecţiei efective.
Vf = 200 Euro
Vm = 75 % din 200 = 150
Tf => 20 = x -5 => x = 25 => Tf = 25
Tm = 5
Te 200  25 150  5
= 200 150 100 = 85
Tf = protecţia nominală
9.4. Teritoriul vamal

- reprezintă acel teritoriu în interiorul căruia se aplică acelaşi regim vamal;
- în multe cazuri acesta nu coincide cu teritoriul naţional
- în ultimele decenii s-au manifestat diferite forme de extindere şi restrângere a
teritoriului vamal.
1. Extinderea teritoriului vamal presupune însumarea teritoriilor vamale a 2 sau mai multe
state. Aceasta îmbracă 2 forme: - uniunea vamală şi zona de liber schimb.
Uniunea vamală presupune desfiinţarea barierelor comerciale în comerţul reciproc şi
aplicarea unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţii.
Uniunea vamală perfectă (completă) vizează toate mărfurile ce se schimbă reciproc şi cu
terţii;
8
8
tarifară
Uniunea vamală imperfectă (incompletă) vizează numai o parte din mărfurile ce se schimbă
reciproc şi cu terţii.
Zonele de liber schimb presupun eliberarea barierelor comerciale în relaţiile reciproce, iar în
relaţiile cu terţii fiecare ţară îşi păstrează independenţa în materie de politică comercială.
Exemple:AELS, NAFTA, APEC.
La rândul lor zonele de liber schimb pot fi:
- Perfecte - vizează toate mărfurile ce se schimbă reciproc
- Imperfecte - vizează o parte din mărfurile ce se schimbă reciproc
2. Restrângerea teritoriului vamal reprezintă exceptarea de la regimul vamal în vigoare a
unei porţiuni (zone) dintr-un stat (port, aeroport, zonă industrială). În aceste zone nu se percep taxe
vamale de import, graniţele vamale nu mai coincid cu cele ale statului.
Restrângerea teritoriului cunoaşte 2 forme: zonele libere şi antrepozitele vamale
Regulă generală: mărfurile introduse în zonele libere sunt scutite de la plata taxelor vamale
până la precizarea destinaţiei lor ulterioare.
În interiorul unei zone libere mărfurile pot fi prelucrate, transformate, selectate, reambalate.
1978 – în China apar zonele economice speciale care au dimensiuni foarte mari, s-au urmărit
următoarele obiective: - atragerea capitalului străin şi punerea în valoare a resurselor naturale şi de
forţa de muncă. Acestea au contribuit puternic la dezvoltarea economică a Chinei.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfurile importate sau
în tranzit, pe o perioadă determinată, fără plata taxelor vamale de import, dar cu plata taxelor de
antrepozitare.
Sunt amplasate în marile centre comerciale şi industriale importante şi în zonele de
tranzit. Antrepozitele îmbracă 2 forme:
- antrepozite vamale reale (asigură depozitarea şi păstrarea în condiţii corespunzătoare a
mărfurilor pentru o perioadă determinată);
- antrepozitele vamale nominale (create numai în condiţiile în care cele reale nu fac faţă din
punct de vedere al cererilor) – ele sunt temporare; asigură doar depozitarea nu şi păstrarea; taxele
sunt mai mari.
CURSUL
10
POLITICA NETARIFARĂ
10.1. Definirea şi caracteristice politicii netarifare

10.2. Bariere cantitative
10.3. Limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor
10.4. Barierele netarifare care decurg din formalităţile vamale şi
administrative privind importurile
10.5. Barierele netarifare care decurg din participarea statului la
activităţi comerciale
10.6. Bariere netarifare ce decurg din standardele aplicate produselor
importate şi celor indigene (obstacole tehnice)
10.1. Definirea şi caracteristice politicii netarifare
Politica netarifară cuprinde o serie măsuri şi reglementări de politica comercială care

limitează, deformează sau împiedică fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii.
Scopul acestor măsuri (numite şi bariere netarifare) este apărarea pieţei interne de
concurenţa străina (apărarea intereselor producătorilor autohtoni de produse din aceeaşi gamă) şi
8
9
tarifară
echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi externe.
Are caracter administrativ în comparaţie cu politica tarifară care este considerată un
instrument de natură economică de protecţie a economiei.
Principalele caracteristici ale politicii netarifare:
 Sunt foarte diverse;
 Au grade diferite de protecţie;
 Sunt greu de cunoscut de către exportatori;
 Vizează domenii foarte variate;
 Pot crea condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor;
 Urmăresc marfa de la producător până la consumator acţionând eşalonat din
momentul lansării comenzii până la consumul final.
Barierele netarifare sunt împărţite în 5 pachete:
1. Bariere cantitative se mai numesc şi restricţii cantitative sau bariere care afectează
direct importurile:
a. prohibiţiile la import;
b. contingentele;
c. licenţele de import;
d. autolimitările voluntare la export;
e. acordurile de comercializare ordonată a produselor;
2. Barierele netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul
preţurilor:
a. prelevările variabile la import;
b. preţuri minime şi maxime la import;
c. barierele paratarifare;
d. taxele de retorsiune;
e. depunerile prealabile în valuta la import
3. Bariere netarifare ce decurg din participarea statului la activităţile de comerţ exterior:
a. achiziţii guvernamentale;
9
0
Cursul 10 Politica netarifară CURS
b. comerţul de stat;
c. monopolul de stat;
4. Barierele netarifare ce decurg din formalităţile vamale şi administrative ocazionate de
realizarea importurilor:
a. evaluarea vamală;
b. nr. mare de documente şi formalităţi cerute la import;
5. Obstacolele tehnice – bariere netarifare care limitează importurile prin aplicarea unor
standarde de calitate:
a. normele sanitare şi fitosanitare;
b. normele de securitate;
c. normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea (cele mai
exigente, efecte eficiente, generează întârzieri ale
tranzacţiilor).
10.2. Bariere cantitative
Bariere cantitative se mai numesc şi restricţii cantitative sau bariere care afectează direct
importurile:
2.a. Prohibiţiile la import
Autorităţile statului interzic importurile anumitor produse pe o anumită perioadă de timp
dintr-o anumită ţară sau stat.
Motivele sunt: - cu caracter economic (susţinerea masivă a industriei de profil din ţară);
- cu caracter politic (embargo comercial cu anumite ţări);
- alte motive (protejarea sănătăţii populaţiei, protecţie fitosanitară, protejarea
mediului;
Manifestări: Se realizează de regulă prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţe de
import pentru produsele supuse interdicţii.
În UE pentru produsele agro-alimentare se găsesc destul de frecvent asemenea interdicţii.
2.b. Contingentele de import
Statul fixează nişte plafoane cantitate sau valorice pe maxim 1 an (o anumită perioadă de
timp). Sunt administrate si fac obiectul negocierilor între ţări. În funcţie de nr. ţărilor participante
avem contingente: - bilaterale
- multilaterale
Ex: - în anul 2016 avem voie să importăm doar 500.000 de pantofi (cantitativ) – contingent
multilateral
- în anul 2007 avem voie să importăm pantofi din Italia în valoare de 3.000.000 Euro
(cantitativ) – contingent bilateral.
Efectul protecţionist al contingentelor este destul de dificil de evaluat, pentru aceasta
recomandându-se transformarea lor în taxe vamale.
Evidenţierea efectelor protecţioniste ale contingentelor depinde şi de modul de administrare a
contingentelor, acestea au şi un puternic caracter discriminatoriu.
2.c. Licenţele de import
Sunt autorizaţii eliberate de stat firmelor importatoare pe o anumită perioadă mai lungă de
timp in funcţie de:
- distanţa geografică a ţării exportatoare
- situaţia mărfii (stadiul)
- mijlocul de transport
Licenţele pot fi:
a. automate
b. neautomate
9
1
a. Licenţele automate vizează produsele liberalizate – sunt folosite din motive de ordin statistic; nu
restricţionează importul
b. Licenţele neautomate: se aplică produselor care nu sunt liberalizate pentru ele se aşteaptă
aprobarea, sunt cele care administrează contingentele, se vor elibera în cuantumul contingentelor şi
pot fi:
- globale sunt eliberate pe baza contingentelor globale; stabilesc volumul
mărfurilor ce pot fi importate cu indicarea ţărilor de provenienţă, într-o
anumită perioadă de timp; nu au caracter restrictiv; pe baza lor
importatorii pot deschide acreditive.
- individuale precizează obligatoriu ţara de origine a importului
- deschise precizează doar ţara de origine fără o plafonare
cantitativa sau valorica a acestora.
- specifice precizează pe lângă ţara de provenienţă şi
plafonul maxim al acestora din ţara respectivă. Acestea sunt
cele mai restrictive, prin intermediul lor se urmăreşte
câteodată discriminarea comercială faţă de anumite ţări.
2.d. Limitările voluntare la export
Sunt înţelegeri oficiale sau neoficiale între state, ţările exportatoare se angajează că vor limita
exporturile voluntare către o anumită ţară de import a unui produs sau grupe de produse până la un
anumit nivel, pe o perioadă determinată de timp.
Acest angajament poate veni la solicitarea sau presiunea ţării importatoare ameninţând-o ca
dacă nu se conformează aplică măsuri drastice pentru exportul produselor lor.
Pot fi: - bilaterale şi multilaterale
- sunt foarte restrictive
- dacă este justificată şi aplicată temporar nu are efecte negative asupra
comerţului
Folosirea autolimitărilor la export au generat următoarele efecte:
 modificarea sau reorientarea geografică
 încurajarea cartelizării industriilor de export (crearea de carteluri între
ţările exportatoare)
 aceste acorduri s-au permanentizat, protejând în continuare industrii
necompetitive ale ţărilor importatoare
Principalele particularităţi ale acestui tip de protecţionism netarifar sunt:
- limitările voluntare la export conferă autoritarilor guvernamentale din
ţara importatoare o mai mare libertate de acţiune
- sunt extrem de eficiente, fiind foarte selective
- sunt măsuri de politica comercială având cel mai redus nivel de
transparenţă
2.e. Acordurile de comercializare ordonată a produselor
Sunt înţelegeri bi sau multilaterale între state şi vizează limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse.
Combină autolimitările voluntare la export şi contingentele într-o anumită măsură. Limitează
comercializarea produselor la nivel internaţional.
Ele implică pe lângă autolimitarea la export, anumite prevederi referitoare la limitele de preţ
şi la clauza de salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor comerciale
sunt lezate.
10.3. Limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor
3.a. Prelevări variabile la import

9
2
Se prezintă sub forma unor taxe vamale suplimentare, care se percep peste taxele vamale
obişnuite prevăzute la importul produselor respective.
- ele vizează importurile de produse agricole din ţările terţe şi care intră
sub incidenţa politicii agricole comunitare
- la produsele alimentare la import
- taxele vamale nu au fost suficiente pentru a limita importul şi atunci se
aplică alte taxe suplimentare
Taxele de prelevare se calculează pe baza următoarei relaţii:
Preţul de Preţul comunitar Cheltuieli de transport

Taxele de prelevare = - -
import (indicativ) pe parcurs comunitar
Taxele de prelevare = Preţul de ecluză - Preţul de prag
Preţul de ecluză este preţul de import din afara UE

Preţul de prag este un preţ comunitar > decât preţul internaţional la produsul respectiv
3.b. Preţuri minime şi preţuri maxime

Sunt fixate de stat. Statul fixează anumite preţuri minime sau maxime, impune exportatorului
ce preţuri să practice pe piaţa noastră.
Preţuri minime de import (ex. cel puţin 100 Euro/tonă) se folosesc ca instrument de politică
comercială atunci când:
- produsele indigene au costuri de producţie ridicate comparativ cu cele ale concurenţei (ex.
95 Euro/tonă)
- pe piaţa internaţională, preţurile anumitor produse scad, produsele respective devin mai
competitive la export (ex.80 Euro/tonă)
Preţuri maxime de import (ex. 200 Euro/tonă) se folosesc ca instrument de politică comercială
în cazul în care unele ţări încearcă creşterea artificială a preţurilor la numite produse pe care le
exportă.
Ca răspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc preţuri maxime de import la
produsele respective la un nivel ce nu trebuie să depăşească preţul produselor indigene (max. 2-6
%). Această măsură generează limitarea importurilor şi reducerea preţurilor la export.
3.c. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale sau bariere paratarifare)
Sunt taxe în cascada – sunt periculoase, cumulează toate taxele (adică taxe la alte taxe).
Produs + TVA + taxa suplimentara care se aplică la întreaga valoare a mărfii.
Ţările negociază aşa numitele convenţii privind evitarea dublei impuneri. Sistemul fiscal
aplicat mărfurilor de import diferă de la o ţară la alta, de la un grup de ţări la altul, ceea ce poate
duce la discriminare în relaţiile economice internaţionale. Discriminarea mărfurilor importate se
poate produce prin:
- evaluarea diferenţiată a bazei de impunere:
o pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţul cu
ridicata;
o pentru importuri, la preţul CIF majorat cu taxe vamale şi alte
taxe
- ordinea perceperii taxelor
Ajustări fiscale la frontieră:
- taxa asupra valorii adăugate (TVA)
- taxa în cascadă – caracter cumulative
- taxa de acciză impozit perceput îndeosebi la produsele care constituie
monopolul statului (tutun, băuturi alcoolice etc.) sau la o serie de bunuri
de lux (automobile, televizoare, video, cosmetice, bijuterii) cu scopul de
9
3
a limita consumul la produsele respective şi de a proteja producţia

internă
- taxele oculte (ascunse) se aplică bunurilor destinate consumului
productiv (bunuri de echipament, mijloace de transport etc.)
- alte forme (taxe portuare, taxe statistice, taxele sanitare, taxele
consulare)
3.d. Taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxele compensatorii)
Au caracter tarifar şi netarifar, şi se aplică ca răspuns la politica comercială neloială (preţuri
de dumping şi subvenţii la export).
Experienţa internaţională arată că ţările cel mai frecvent acuzate de practici de dumping sunt
ţările în dezvoltare în special de către ţările dezvoltate. În perioada cât durează ancheta, aceasta
constituie o adevărată barieră cu efecte negative asupra schimburilor comerciale internaţionale.
Acţiunile antidumping sunt unele dintre cele mai utilizate instrumente în comerţul
internaţional contemporan.
Tipuri de dumping:
- sporadic – determinat de nevoia de a reduce stocurile acumulate
- intermitent – generat de intenţia distrugerii competitorilor
- continuu, determinat de intenţia de a atinge sau a menţine deplina
utilizare a factorilor de producţie abundenţi în economiile de mari
dimensiuni
- dumping involuntar generat de:
o - fluctuaţiile cursurilor de schimb valutar
o - distanţa în timp între momentul dimensionării volumului
producţiei şi cel al validării preţului de vânzare de către piaţă.
3.e. Depunerile prealabile în valută la import
Autorităţile obligă firmele importatoare ca înainte cu 6 luni să depună într-un cont al
autoritarilor 50 % din suma tranzacţiei. Aceasta sumă nu este purtătoare de dobândă. Importatorul
va trebuie să recupereze pierderile cauzate de imobilizarea acelei sume de bani.
a. Dacă importatorul renunţă la import, acestuia i se va restitui aceeaşi sumă vărsată –
importatorul pierde câştigurile obţinute prin investirea profitabilă a sumei respective.
b. Dacă importatorul realizează importul, acesta va căuta să-şi recupereze pierderile
cauzate de imobilizarea acelei sume de bani, ridicând preţul produselor importate sau va
solicita reduceri de preţ din partea exportatorului.
Aceasta reprezintă în acelaşi timp şi o formă de creditare a statului, pe termen scurt, fără
dobândă, deosebit de avantajoasă mai ales în perioadele de dezechilibru ale balanţelor comerciale şi
de plăţi externe.
10.4. Barierele netarifare care decurg din formalităţile vamale şi

administrative privind importurile
Au în general un caracter legitim pentru aplicarea politicii comerciale. Formalităţile vamale şi
administrative la import deşi, par simple cerinţe de ordin tehnic, aplicarea lor permite în unele
cazuri discriminarea comercială şi limitarea importurilor. Din categoria acestor bariere netarifare
fac parte: evaluarea vamală şi documente şi formalităţi suplimentare cerute la import.
4.a. Evaluarea valorii mărfurilor în vamă
Se face pornind de la preţul înregistrat în factura externă în condiţia de livrare CIF (preţ real
de plătit), iar transformarea lui în moneda naţională a ţării importatoare se face la un curs agreat de
FMI.
În Runda Tokyo (atr.VII din GATT) s-a negociat un cod de conduită privind evaluarea
vamală, care, a stabilit 5 metodologii de evaluare vamală (1 ianuarie 1980), acestea sunt:
9
4
a. valoarea tranzacţiei reprezentată de preţul de facturare externă – preţ CIF;

b. valoarea unei tranzacţii identice având aceeaşi ţară de origine şi aceeaşi destinaţie, într-
un orizont de timp apropiat;
c. valoarea unei tranzacţii similare având aceeaşi ţară de origine şi aceeaşi destinaţie, intr-
un orizont de timp apropiat;
d. preţul de revânzare a mărfii pe piaţa importatoare (din care se scad cheltuielile pe
parcurs intern);
e. valoarea recalculată formată din costul total la care se adăugă o marjă rezonabilă de
beneficiu, inclusiv cheltuielile generale.
4.b. Documente şi formalităţi suplimentare cerute cu ocazia importurilor
Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, GATT şi Consiliul de Cooperare Vamală de la
Bruxelles s-au preocupat în direcţia simplificării formalităţilor şi tipizării documentelor legate de
circulaţia mărfurilor pe plan internaţional.
Cu toate acestea unele ţări dezvoltate cer îndeplinirea unor formalităţi şi documente
suplimentare, cu un format dificil de completat, percepându-se chiar penalizări pentru greşelile de
completare.
10.5. Barierele netarifare care decurg din participarea statului la activitati

comerciale
5.a. Achiziţii guvernamentale (pieţe publice)
Reprezintă cumpărările de bunuri şi servicii de către stat.
Pot deveni bariere netarifare atunci când anumite reglementări, în anumite state, favorizează
anumite firme (naţionale în detrimentul celor străine) în privinţa aprovizionării organelor de stat cu
bunurile şi serviciile necesare desfăşurării activităţii.
Achiziţiile guvernamentale trebuie adjudecate prin licitaţie la care trebuie să participe atât
firme naţionale cât şi străine (1 iunie 1981 Acordul cu privire la achiziţiile guvernamentale) în
condiţii nediscriminatorii.
Din punct de vedere al transparenţei, trebuie avute în vedere două aspecte:
 obligativitatea publicării rezultatelor procedurilor de adjudecare a contractelor de
achiziţii publice;
 interdicţia desemnării unei oferte drept cea mai avantajoasă pe baza unor criterii de
evaluare nespecificate în documentele de licitaţie.
Există 3 forme de eludare a reglementarilor specifice achiziţiilor publice şi anume:
- divizarea achiziţiilor de mare valoare într-o serie de contracte de valori
individuale care să permită evitarea obligaţiei de organizare a unor
licitaţii deschise;
- recurgerea la achiziţii de la furnizorii desemnaţi
- publicarea unor informaţii insuficiente privind oportunităţile de afaceri
şi stabilirea unor termene nerezonabil de scurte pentru prezentarea
ofertelor.
- utilizarea de specificaţii tehnice care favorizează anumiţi furnizori în
detrimentul altora.
5.b. Comerţul de stat
Vizează totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de întreprinderile de stat.
Activităţile comerciale ale acestora reprezintă obstacole comerciale numai în condiţiile în care statul
oferă acestora anumite privilegii fiscale suplimentare în raport cu firmele private având posibilitatea
de a-şi rentabiliza activitatea şi de a participa la schimburile comerciale în condiţii mai avantajoase.
5.c. Monopolul de stat asupra importului anumitor produse
9
5
Monopolul permite statului să limiteze importul la anumite produse şi să stabilească preţurile

de vânzare cu amânuntul la aceste produse, de regulă foarte ridicate, pentru a reduce consumul
acestora. Instituirea monopolului de stat se face uneori din motive legate de asigurarea stării de
sănătate a populaţiei, a animalelor, prezervarea agriculturii, a mediului şi se justifică, chiar dacă
duce la limitarea importului.
5.d. Subvenţionarea activităţilor de comerţ exterior
Poate distorsiona competiţia care se dezvoltă într-un sistem comercial liber. Subvenţionarea
exporturilor poate aduce importante prejudicii:
- industriilor interne ale ţărilor importatoare care produc bunuri
substituibile sau concurente;
- celorlalţi exportatori de produse similare care deservesc aceleaşi pieţe
externe
Acordurile GATT – OMC reglementează subvenţionarea exporturilor, pe de o parte
interzicând acele subvenţii care generează efecte de distorsiune în comerţul internaţional, pe de altă
parte permiţând statelor importatoare să aplice măsuri de răspuns pentru acele importuri care
afectează industria internă.
5.e. Politicile guvernamentale industriale şi măsuri de dezvoltare regională
In această categorie sunt incluse pachetele de acţiuni guvernamentale destinate sprijinirii
firmelor private, industriilor şi anumitor regiuni în scopul:
- ajustării structurale
- retehnologizării,
- schimbării profilului de activitate
5.f. Finanţarea din surse guvernamentale a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi a altor politici
tehnologice.
În această categorie sunt incluse politicile legate de drepturile de proprietate intelectuală:
brevete, know-how, drepturi de autor şi mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii. De obicei
autorităţile sprijină programele de cercetare fundamentală, alocând importante fonduri pentru
cercetarea aplicativă, permiţând firmelor autohtone să realizeze importante economii în planul
costurilor de producţie, să-şi sporească competitivitatea, ceea ce în final distorsionează schimburile
comerciale internaţionale, prin defavorizarea acelor companii ce provin din ţări care nu se preocupă
cu aceeaşi intensitate de acest aspect.
5.g. Sistemul internaţional de impozitare şi de asigurări sociale
Cu efecte extrem de eficiente în planul protecţionismului netarifar pot fi incluse şi:
- impozitarea veniturilor persoanelor fizice şi a profiturilor companiilor
- politicile salariale la nivel naţional,
- asigurarea împotriva şomajului
- contribuţiile la asigurările sociale
- securitatea socială
5.h. Politicile macroeconomice
Sunt incluse acţiunile întreprinse de către autorităţi în domeniile monetar, fiscal, al cursului de
schimb sau al balanţei de plăţi externe.
Măsurile întreprinse în aceste direcţii pot distorsiona fluxurile comerciale externe,
constituindu-se în bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale.
5.i. Politicile în domeniul concurenţei
Reglementările antitrust sau regulile privind proprietatea intelectuală se pot constitui în
importante obstacole în calea fluxurilor comerciale internaţionale.
5.j. Politicile privind investiţiile străine
Pot fi incluse: - stimulentele sau impunerea de restricţii în vederea atragerii sau menţinerii sub
control al fluxurilor de investiţii străine directe din punct de vedere al localizării sectoriale şi
regionale şi al dimensiunii lor.
9
6
10.6. Bariere netarifare ce decurg din standardele aplicate produselor importate

şi celor indigene (obstacole tehnice)
Obstacolele tehnice sunt norme şi reglementări internaţionale sau naţionale privind
caracteristicile tehnice şi de calitate ce trebuie îndeplinite de produsele importate şi indigene.
Standardele internaţionale devin obstacole atunci când acestea nu sunt respectate de anumite
state si atunci când statele adoptă norme proprii foarte diferite şi neuniforme.
6.a. Normele sanitare şi fitosanitare
Sunt reglementări care vizează produsele destinate consumului oamenilor şi animalelor. În
ţările dezvoltate acestea sunt foarte severe:
- respectarea compoziţiei şi proceselor tehnologice, a unor condiţii
suplimentare de calitate;
- omologarea, certificarea şi examinarea antrenează cheltuieli
suplimentare care îngreunează tranzacţiile comerciale
Pe plan mondial exista 4 categorii de obstacole sanitare şi fitosanitare:
- chimice;
- microbiologice;
- legate de prezenţa insectelor şi rozătoarelor;
- privind etichetarea
Din această cauză, pentru armonizarea specificaţiilor de cerificare şi a procedurilor de
inspecţie s-a creat un Comitet al Codexului pentru inspecţia şi certificarea alimentelor.
6.b. Normele de securitate
Sunt reglementari ce vizează bunurile destinate consumului productiv şi care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de calitate. Lipsa sau abaterea de la aceste standarde îngreunează
schimburile comerciale. Pe plan mondial, au existat preocupări pentru uniformizarea
reglementărilor tehnice vizând aceste bunuri. Aşa a apărut Acordul privind obstacolele tehnice în
calea comerţului (Codul de normalizare).
5.c. Normele privind ambalarea, marcarea si etichetarea sunt:
Reglementări care vizează cerinţe speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea
produselor de import, foarte diferite de la o ţară la alta şi care ocazionează cheltuieli suplimentare,
întârzieri în derularea contractelor, limitarea importurilor şi chiar pot conduce la pierderea pieţelor
de desfacere. Fiind foarte greu de cunoscut de către parteneri, aceste norme se transformă în
adevărate bariere comerciale în calea fluxurilor comerciale internaţionale.
6.d. Norme privind reclama şi publicitatea
Sunt reglementări care vizează cerinţe speciale privind reclama şi publicitatea, diferă de la o
ţară la alta şi conduc la cheltuieli suplimentare. Devin principale bariere netarifare în calea
schimburilor comerciale internaţionale atunci când acestea diferă foarte mult de la o ţară la alta sau
diferă foarte mult de normele internaţionale.
9
7

Curs Comert

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Curs Comert

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

COMERŢ INTERNAŢIONAL NOTE DE

Cursul 1 Comerţul internaţional - flux principal al circuitului economic CURS

COMERŢUL INTERNAŢIONAL - FLUX PRINCIPAL AL

1.1. Definiţia şi principalele fluxuri ale circuitului economic mondial

Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în contextul revoluţiei ştiinţifico-tehnice

1.1. Definiţia şi principalele fluxuri ale circuitului economic mondial

Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul

1.2. Caracteristicile circuitului economic mondial

Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm în primul rând caracterul

FACTORII DE INFLUENŢĂ AI EVOLUŢIEI COMERŢULUI

2.1. Redefinirea constantă a raportului de forţe în plan economic şi comercial

2.1. Redefinirea constantă a raportului de forţe în plan comercial

Comerţul internaţional continuă să crească într-un ritm accelerat chiar dacă, în

2.2. Apariţia şi maturizarea grupărilor economice regionale

Apărute ca derogare de la principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate la început

2.3. Diversificarea şi sporirea eficacităţii măsurilor de politică comercială

Comerţul internaţional ca flux important al circuitului economic mondial se derulează

2.4. Fenomenele cu evoluţie complexă asupra economiei internaţionale

2.5. Progresul tehnico-ştiinţific

Evoluţiile tehnologice impresionante au modificat radical determinanţii

2.6. Instituţionalizarea comerţului internaţional

Necesitatea unor norme de conduită convenite în baza parteneriatului internaţional a

2.7. Globalizarea sistemelor de producţie

Combinaţia dintre transformările tehnologice şi liberalizarea pronunţată a fluxurilor

2.8. Redefinirea rolului companiilor transnaţionale

INDICATORII SPECIFICI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

3.1. Indicatori de măsurare a gradului de integrare a unei ţări în comerţul

3.1. Indicatori de măsurare a gradului de integrare a unei ţări în comerţul

3.1.1. Gradul de deschidere al unei economii:

3.1.2. Rata de acoperire a importurilor prin exporturi (Ra).

3.1.3. Rata de penetrare pe piaţa internă (Rp).

3.1.4. Raportul de schimb (Terms of Trade) (Rs).

Exemplu: Să presupunem că analizăm schimburile comerciale realizate între o ţară

3.1.5. Indicatorii specifici gradului de specializare internaţională.

3.1. 5. a. Indicatorul avantajelor comparative relevante (IACR) compară:

3.1.5.b. Indicatorul dependenţei de importuri (IDI)

3.1.5.d. Indicatorii specializării intra-ramură.

 Produsele se diferenţiază însă nu numai orizontal, ci şi vertical, prin calitate şi preţ.

Eficienţa exportului - comparaţie între eforturile de export (preţul intern complet în

Pret intern complet de export

b) cursul de revenire la export net (CRNE)

Pe baza rezultatului acestui raport, exportatorul poate opta între:

c) aportul valutar (AV):

d) rata aportului valutar (RAV):

RAV  Pret extern (USD)  Pm (USD) 100

RAV reflectă ponderea efortului depus în preţul extern;

e) profitul în valută (PUSD):

Eficienţa importului se apreciază ca rezultat al raportului dintre efecte (preţ de

Pret de valorificare (m.n.)

3.3. Comerțul internațional pre și post- pandemia de COVID-19

Comerțul cu bunuri și servicii a cunoscut o scădere profundă în 2020 din cauza

Pandemia de COVID-19 a dus la scăderea comerțului cu mărfuri cu 8 la sută și comerțul

Comerțul mondial cu bunuri și servicii s-a ridicat la 22 de trilioane de dolari în 2020, o

Comerțul cu produse manufacturate a reprezentat 71% a exporturilor mondiale de

Călătoriile - inclusiv turismul și serviciile conexe - au scăzut în 2020, deoarece au fost

Ponderea mărfurilor medicale în comerțul mondial de mărfuri a crescut de la 5,3% în

 Exporturile mondiale de produse manufacturate

Datorită cererii de echipament personal de protecție, exporturile mondiale de textile au

 Comerț cu produse medicale

Comerțul cu produse medicale a crescut semnificativ în 2020, comerțul cu produse de

Medicamentele au reprezentat 52% din comerțul mondial cu produse medicale în 2020.

 Exporturile mondiale de bunuri intermediare

Exporturile de bunuri intermediare alimentare și băuturi au crescut cu 16,3% în