Mișcarea culturală Dada este un curent nonconformist şi anarhic, îndreptat

împotriva rutinei în gândire şi artă, împotriva burgheziei şi a intereselor

expansioniste ale statelor, care a luat fiinţă la 6 februarie 1916, în Zürich – Elveţia.
A apărut ca reacţie împotriva primei conflagraţii mondiale şi împotriva
naţionalismului care a definit epoca. Contextul instabil al epocii, a determinat un
număr mare de artişti, scriitori şi intelectuali – în special de naţionalitate franceză şi
germană – să se refugieze în Elveţia, ţară care şi-a păstrat neutralitatea. Această
conjunctură a făcut posibilă întâlnirea la Zürich a unui grup de tineri intelectuali,
care au pus bazele Cabaretului Voltaire, un centru de experimentare artistică.
Iniţiatorul cabaretului a fost Hugo Ball, împreună cu soţia sa Emmy Henning, cărora
li s-au alăturat Tristan Tzara, Marcel Iancu/Janco, Hans Arp, Richard Hülsenbeck,
Sophie Taeuber-Arp, Hans Richter. Spectacolele susţinute pe scena cabaretului erau
variate şi includeau reprezentaţii muzicale, teatrale şi literare.

Dadaismul este unul dintre genurile artei fine și literare. Această mișcare a durat mai puțin de 10 ani,
dar a avut o mare influență asupra dezvoltării artei contemporane

Această mișcare a luat naștere în 1916 și a durat până în 1922. Fondatorul său a fost poetul român și
francez Tristan Tzara. Dadaismul a devenit o tendință care reflectă lipsa de sens a existenței,
iraționalitatea și lipsa de consistență. Originea genului este asociată cu consecințele Primului Război
Mondial, care a avut un impact mare asupra politicii externe și a transformat literalmente modul de
viață al milioane de oameni. Cuvântul „dada”, ales de Tzara pentru a desemna o nouă artă, avea
semnificații diferite în limbile lumii, putea să transmită și bâlbâială, iar în rusește și română a exprimat
o afirmație dublă. Astfel, în cuvântul „Dada” fiecare și-a văzut propriul sens, în timp ce alții nu l-au
observat deloc. Aceasta a fost întreaga esență a noului gen. Conform canoanelor dadaismului, orice
logică și raționalitate este calea spre război și distrugere. prin urmare, au abandonat orice principii și
au distrus toate canoanele. Principalele lucrări figurative ale dadaiștilor erau desene fără sens, colaje
abstracte și tot felul de mâzgăleli. În poezie, dadaismul s-a exprimat prin înlocuirea cuvintelor cu
combinații incoerente de litere. Timp de câțiva ani, dadaismul a fost foarte popular în Elveția,
Germania, Franța, SUA, Japonia și Marea Britanie. Dar după 1922, popularitatea sa a început să scadă
constant și, în curând, dadaismul a dispărut cu totul.

Orange Restricted
Dadaiști celebri
Fondatorul mișcării, Tristan Tzara, a scris poezie în română și franceză. Lucrările sale sunt pur
dadaism. Nu există practic niciun sens în ele, iar conținutul este absurd. Intriga se bazează pe
alternanța imaginilor metaforice, dar, spre deosebire de futurism, poeziile au semnificație
sintactică și logică. Asociatul lui Țar Marcel Yanko a venit și el din România. Yanko a lucrat ca
artist și arhitect. El a creat pânze strălucitoare cu un amestec de forme geometrice și
personaje abstracte. Janko a încercat să popularizeze dadaismul în Franța, dar a primit o
primire destul de rece de la critici.
Artistul și poetul Jean Arp a stat, de asemenea, la originile dadaismului. În picturile sale, el a folosit
siluete biomorfe inspirate de formele faunei sălbatice, precum și pete de culoare strălucitoare.
Poeziile lui Arp sunt lipsite de sens logic, dar sunt foarte emoționale. Artistul francez și american
Marcel Duchamp a participat activ la evenimente și spectacole dadaiste. Îi plăcea să se transforme în
diverse imagini, inclusiv în cele feminine. Lucrările lui Duchamp s-au născut din lucruri gata făcute. De
exemplu, un pisoar cu o dată și un autograf scris pe el, a prezentat-o ca o sculptură „Fântâna”.

Inițiată de un mic grup de artiști vizuali și scriitori refugiați la Zürich în timpul

Primului Război Mondial, Dada a fost o extrem de influentă mișcare
internațională care a avut adepți, până la jumătatea anilor 1920, în cel puțin
zece orașe. Printre ele: București, Berlin, New York sau Zagreb. Dadaiștii
Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Max Ernst, Hannah Höch, Dragan Aleksić își
propuseseră să contracareze prin experimentele lor - în zona colajului,
montajului, articolelor de masă și jurnalelor intime - noțiunile vremii despre
originalitate, autonomie și autenticitate. Sfidând naționalismul pe care îl
vedeau responsabil pentru declanșarea războiului, dadaiștii au fost adepții
multiplicității, ai eclectismului.

Accentul pe care îl puneau pe specia jurnalului era vital, în multe privințe,

pentru modelul pluralist și incluziv de apartenență. Au creat și schimbat între
ei reviste precum Dada (Tristan Tzara), Die Schammade (Max Ernst,
Johannes Theodor Baargeld și Hans Arp), Dada Tank (apărută prin Dragan

Orange Restricted
Aleksić într-un singur număr, la Zagreb, după ce acesta se despărțise de
revista avangardistă iugoslavă Zenit) sau Der Dada (editată de Raoul
Hausmann, George Grosz și John Heartfield la Berlin, începând cu 1919), și au
consolidat o nouă identitate bazată pe diversitate și distanță (ca opusă
conformismului și proximității). Așa cum observa istoricul de artă și criticul
cultural T. J. Demos, „Dislocarea geopolitică - atât față de geografia națională,
cât și față de ideologia naționalistă - este fundamentală pentru identitatea
Dada”. Vorbim, astfel, de „o nouă formă de comunitate, una bazată pe
diferență națională și diversitate lingvistică”. (vezi T. J. Demos, „Circulations:
In and Around Zurich Dada”, în October 105, Summer 2003, pp. 148, 154,
158)

Toți acești indivizi recunoșteau faptul că specia revistei era poate și cea mai
adecvată pentru consolidarea interacțiunii într-o epocă a cenzurii, a limitelor
de călătorie și a oportunităților expoziționale. Cu alte cuvinte, depindeau de
excelentele, uluitoarele condiții grafice pentru a afla despre textele și operele
de artă ale celorlalți, cât și pentru a stabili punți de comunicare cu pestrițele
audiențe din variile orașe ale lumii. Specia revistei devenise esențială pentru
practica estetică. Formatul tipărit (cu pagini multiple) al revistei le-a permis
editorilor dadaiști precum Tristan Tzara să combine frânturi de materiale
disparate, uneori de-a dreptul incongruente, sub denumirea de „Dada”,
ridicând implicit o serie de întrebări esențiale cu privire la ce anume definește
o mișcare artistică. Tzara a promovat Dada ca mișcare fundamental diferită de
alte curente artistice, în special expresionismul, cubismul și futurismul.
Relația dadaiștilor cu toate aceste alte mișcări artistice a fost una extrem de
complexă, după cum arată și Mark A. Pegrum în Challenging Modernity:
Dada between Modern and Postmodern (New York: Berghahn Books, 2000,
pp. 284-289) sau Richard Sheppard în Modernism–Dada–
Postmodernism (Evanston, Ill.: Northwestern University Press, 1999, pp. 207-
2065). Pe de-o parte, dadaiștii aveau foarte multe lucruri în comun cu ceilalți-
vorbim de interesul pentru colaj, tipografie, spectacol/ reprezentație, politică
și reviste. Și totuși, între 1917 și 1921, Tristan Tzara, fondatorul mișcării, s-a
dovedit a fi extrem de critic la adresa acestor grupuri, în special la adresa
cubismului și futurismului. De pildă, atunci când afirmă, în faimosul său
Manifest Dada din 1918, că „avem destule academii cubiste și futuriste:
laboratoare de idei formale”. („Nous avons assez des académies cubistes et
futuristes: laboratoires d’idées formelles”) Motivat parțial de conștientizarea

Orange Restricted
similitudinilor dintre Dada, cubism și futurism, poetul român se dovedea a fi
extrem de ferm în distincțiile pe care le făcea între mișcarea sa și astfel de
„academii”.

Revista era un instrument esențial în jocul apartenențelor. Dadaiștii au ales

acest mijloc pentru că le permitea să includă reproduceri ale tablourilor,
desenelor, poemelor și eseurilor și nu îi limita la opere în sine, ori la pretenția
acestora de originalitate. Și atunci, în loc să producă picturi, desene, versuri și
alte texte spre a fi alese și recenzate de critici externi, Dadaiștii de tipul lui
Tzara au ales să devină ei înșiși editori, provocând astfel concepția prevalentă
despre rolul artistului și sugerând că EI erau apostolii unei meta-mișcări. A
existat, într-adevăr, la mișcarea dadaistă nevoia constantă de a articula
problemele arzătoare ale vremii, precum și rolul „truditorului” în acest peisaj
politic. A cumpăra, a edita, a aranja: acestea erau, de fapt, noile forme de
muncă propuse, unele care, să admitem, nu erau atât de familiare sau
digerabile ca în zilele noastre. Dada a adus cu sine și o schimbare majoră de
paradigmă în logica editorială.

Să amintim cum, în februarie 1916, mănunchiul de artiști, pictori, poeți și alți

performeri care au ajuns să fie numiți dadaiști a început să producă spectacole
și expoziții la Zürich, în celebrul Cabaret Voltaire. Însă trebuie spus din capul
locului că expresionismul, cubismul și futurismul erau bine reprezentate la
aceste evenimente, iar unicul număr al lui Hugo Ball din Cabaret
Voltaire (iunie 1916) reflectă din plin legăturile grupului de la Zürich cu toate
aceste curente. Într-o notă de jurnal din aceeași perioadă, Ball se mândrea cu
publicația sa ca „prima sinteză a școlilor moderne din artă și literatură...
Fondatorii expresionismului, futurismului și cubismului au [toți] contribuții
aici”. (vezi Hugo Ball, Flight Out of Time. A Dada Diary, ed. John Elderfield,
trad. Ann Raimes, Berkeley: University of California Press, 1996, p. 65)

Puteau fi văzute la Cabaret Voltaire o gravură cubistă de Pablo Picasso,

exemple de parole in libertà ale futuriștilor italieni, poeme ale
expresionistului Vasili Kandinski. Nu lipseau colajele inspirate de cubism ale
lui Jean (Hans) Arp sau o gravură în lemn, puternic influențată de
compozițiile expresionismului german, aparținându-i lui Marcel Iancu. Opera
lui Picasso (circa 1910) era etichetată simplu „dessin”. Cel mai probabil, Ball
preluase această imagine din Saint Matorel (1911), o carte ilustrată care a
schimbat, la momentul apariției, fața cărților ilustrate moderne. Era a doua
carte a lui Picasso, schițele sale, dublate de poemele prietenului francez Max
Jacob. Futuriștii italieni erau reprezentați prin poemul „Dune” al lui Filippo
Tommaso Marinetti și „Addio”-ul lui Francesco Cangiullo. Promovând artiști

Orange Restricted
din Franța, Germania și Italia, dadaiștii din jurul Cabaret Voltaire își doreau
să promoveze un fel de transgresare disidentă a granițelor naționale.

Tristan Tzara s-a mutat însă la Paris, începând cu 1919, acolo unde Dada era
bine cunoscută. Corespondase cu André Breton încă din ianuarie 1919, îl
promovase pe poetul francez, precum și pe asociații acestuia, Louis Aragon și
Philippe Soupault. Atunci când, în urmă cu 100 de ani, pe 19 martie 1919,
Breton înființa revista Littérature, Tristan Tzara devenea automat unul din cei
promovați și adorați. Imediat după, Tzara, Francis Picabia și acești scriitori
francezi au pus în scenă o serie de reprezentanții Dada. Au continuat să-i arate
cu degetul pe cubiști și futuriști, dar, în același timp, a existat destulă tensiune
între dadaiștii înșiși. Per ansamblu, Breton și cercul său doreau să organizeze
și să definească Dada în raport cu literatura trecutului, în vreme ce Tzara și
Picabia se dovedeau a fi promotorii unei interpretări mult mai individualiste,
non-ierarhice și absurde a mișcării.

Lansat în urmă cu un secol, periodicul lui Breton era tipărit la intervale

regulate, iar grafica, din ce în ce mai consistentă pe măsura apariției
numerelor. Textele prezente în revista Littérature continuau practic această
luptă a definirii între ceea ce este și ceea ce nu este Dada, în vreme ce textele
lui Tristan Tzara reiterau caracterul deschis la mișcării - faptul că nu trebuie
să existe un anumit set de tehnici stilistice și că esența creativității mișcării se
află tocmai în conceperea și tipărirea acestor reviste...
abaret Voltaire este numele unui club de noapte înfiinţat la Zürich, Elveţia, la
5 februarie 1916, de către scriitorul german Hugo Ball şi poeta germană Emmy
Hennings, care urmau să devină soţ şi soţie în anul 1920. Printre membrii
fondatori se aflau pictorul Marcel Iancu (ulterior alături de el s-au aflat fraţii săi
Iuliu şi George), poeţii Richard Huelsenbeck şi Tristan Tzara, Sophie Taeuber-
Arp şi pictorul Jean Arp. Evenimentele desfăşurate aici au constituit baza
formării unui curent oarecum anarhic şi socialist – aşa cum era catalogat de
autorităţi – rebel, în fapt, cunoscut drept Dada.

În contextul în care Elveţia era ţară neutră în timpul Primului Război Mondial,
mulţi din refugiaţii din întreaga Europă care soseau la Zürich erau personalităţi
artistice. Doi dintre aceştia, Ball şi Hennings, au devenit aici apropiaţi de
Ephraim Jan, patron al Holländische Meierei, care găzduia deja primul cabaret
literar – Pantagruel – înfiinţat în anul 1915. Jan le-a permis celor doi să utilizeze

Orange Restricted
una din camerele dezafectate ale locului, iar aici ia naştere Cabaret Voltaire,
nume sub care un grup de artişti şi scriitori întemeiază un centru pentru
distracţia artistică. Ideea de cabaret presupunea că în fiecare zi artiştii oaspeţi
vor realiza prestaţii muzicale, literare sau artistice – în general -, şi vor
propune, indiferent de orientarea lor politică, sugestii şi idei noi.

Astfel, intelectuali, dezertori, refugiaţi politic şi toţi cei care se manifestau

împotriva războiului îşi dau întâlnire la Cabaret Voltaire, şi încearcă să răspundă
absurdului prin absurd, printr-un spirit de revoltă îndreptat nu numai împotriva
unor principii literare sau a unui mod de viaţă conformist, ci împotriva unui
anumit tip de societate, în general.

Desigur, dacă un elveţian obişnuit al acelor vremuri s-ar fi încumetat să intre în

această locantă, cu siguranţă ar fi văzut ceva efectiv nebunesc: personaje
exaltate, vorbind de-a valma, ţipete, „cântăreţi” la instrumente imaginare, şi
multe, multe sticle de băutură. Şi, desigur, un tinerel, care încerca să le arate
privitorilor cum arată dansurile populare… româneşti. Era Tristan Tzara, născut
în România, ajuns la studii aici, dar mai mereu înconjurat de un grup de
prieteni, poeţi, cântăreţi, dansatori, la noul său cartier general de la Cabaret
Voltaire. El, alături de prietenii săi, lansaseră mişcarea Dada, o formă de artă ce
însemna hazard şi scufundare în inconştient şi miza pe improvizaţie. Dada era,
dacă vreţi, arta de a şoca spiritele cuminţi. Măştile lui Marcel Iancu însoţeau
seratele Dada, la fel şi costumele stranii ce trezeau nostalgia ţinuturilor
îndepărtate.

Mişcarea nu a fost o şcoală, o ideologie sau vreo religie, nu avea reguli stricte şi
nici principii dureroase. Dadaismul însemna respingerea sensului limbajului
văzut ca artificial, incapabil să arate sensul real al vieţii şi avea să fie punctul de
pornire al unui capitol extrem de important din arta secolului XX.

Numele lui Tristan Tzara, cea mai importantă figură artistică română legată de
dadaism, figurează în panoplia scriitorilor francezi, fiindcă la vârsta de 20 de

Orange Restricted
ani, el şi-a scris manifestele, piesele, articolele şi mai ales poemele în limba
franceză.

Tristan Tzara – în fapt doar pseudonimul său literar, numele real fiind Samuel
Rosenstock – s-a născut la 16 aprilie 1896, la Moineşti, lângă Iaşi, într-o familie
cu origini evreieşti.

Cel care avea să devină principalul ideolog al dadaismului s-a familiarizat foarte
repede cu limba şi cultura franceză, pentru că a urmat un liceu francez la
Bucureşti, însă marea sa aventură a început în anul 1915 când a plecat la studii
la Zürich şi s-a asociat altor artişti veniţi din toată Europa pentru a anima
celebrul Cabaret Voltaire, locul în care s-a născut această formă de revoltă
numită Dada.

În 1920 se stabileşte definitiv în Franţa unde a publicat mai multe volume de

poeme şi eseuri: „De nos oiseaux” (Despre păsările noastre) în 1929, „L’Homme
aproximatif” (Omul aproximativ) în 1931, precum şi numeroase altele.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: „La Première Aventure
céleste de Monsieur Antipyrine” (Prima aventură cerească a domnului
Antipyrine) – în 1916 şi „Vingt-cinq poèmes” (Douăzeci şi cinci de poeme) – în
1918, respectiv manifestele mişcării: „Sept manifestes Dada” (Şapte manifeste
Dada) – în 1924.

În 1924 o întâlneşte pe artista modernistă suedeză Greta Knutson (1899-1983),

cu care se va căsători în 8 august 1925, şi vor avea un fiu, Christophe, născut
în 15 martie 1927. Cei doi au locuit într-o casă construită din banii familiei
Gretei, pe Montmartre, până în 1937 când cei doi se vor despărţi, separare
oficializată însă abia în 25 octombrie 1942.

A trecut la cele veşnice la 25 decembrie 1963, la Paris, fiind înmormântat la

Cimetière de Montparnasse.

Orange Restricted
Întreaga viaţă el şi-a cultivat imaginea de „promotor al dadaismului” sau, cum
ar spune unii din criticii săi, de perturbator cultural profesionist.

În anul 2011, Editura Flammarion a publicat un impresionant volum de 1740 de

pagini conţinînd opera completă a celui care a instrat în istoria culturii europene
cu pseudonimul Tristan Tzara.

În prefaţa operelor sale complete se arată: „În prezent, România, revenită în

sânul Europei, face eforturi să-l revendice pe Tristan Tzara ca pe unui dintre fiii
săi. Şi de ce nu ? Chiar dacă el nu a publicat decât câteva poezii în limba
română, rădăcinile sale şi cultura sa, precum şi educaţia sa ţin de ţara triştilor”
– aluzie la faptul că pseudonimul Tristan Tzara ar vrea să însemne „trist în ţara
sa”. Iată însă că, la puâin peste o sută de ani de „tristeţe” istorică, au apărut
semnele unei recunoaşteri a valorilor româneşti fără să fie nevoie ca artiştii şi
scriitorii români să-şi părăsească ţara.

Dadaismul, sau doar Dada, este un curent literar-artistic, apărut în Europa

în anul 1916, cu centre timpurii în Zürich, Elveția, la Cabaret Voltaire
(circa 1916) și New York City, New York Dada începând cu 1915-1916,
[2][3] după care mișcarea Dada a înflorit la Paris, după prima conflagrație
mondială, la începutul anilor 1920.

Apărută ca o reacție a artiștilor față de Primul Război Mondial, generație

confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care nu dădea semne
că s-ar apropia de sfârșit, mișcarea artistică Dada a constat dintr-un grup de
artiști plastici, scriitori și teoreticieni, care refuzaseră logica, rațiunea și
estetica societății capitaliste a timpului instaurând expresivitatea dată de
nonsens, hazard, iraționalitate și protestul fățiș împotriva valorilor
burgheziei.

Intelectualii, dezertorii, refugiații politici, toți revoltații împotriva

absurdității acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului
român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire”, în Zürich, cel
mai mare oraș din Elveția, pe atunci stat neutru. Vrând să răspundă

Orange Restricted
absurdului prin absurd, ei își manifestă revolta mai curând prin provocare,
decât prin idei estetice.

Marcel Iancu , pictor român, va scrie:

“ „Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la

momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul
creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să
zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț
așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de
vechea ordine.” ”

Manifestul dadaist a fost publicat într-un prim și singur număr al revistei

Cabaret Voltaire (Zürich, 1916).

Originea numelui este neclară. Hugo Ball susține că provine din afirmația
Da, folosită foarte des în discuțiile purtate de inițiatorii mișcării, de origine
românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvântul
românesc țara) și Marcel Iancu: „În română [se spune] da, aveți dreptate,
așa e, de acord, da da, ne ocupăm de asta”. Altă opinie, susținută de poetul
Richard Huelsenbeck[8] este aceea că inițiatorii mișcării dadaiste au creat
acest cuvânt prin înțeparea cu un cuțit a unui dicționar francez-german, și
deschizând cartea acolo unde indicau loviturile.

O altă variantă care este susținută de Marcel Iancu, menționat în lucrarea

Dada revolta artei, de Marc Dachy (2007) spune că numele mișcării lor
este ales prin hazard, dintr-un dicționar Larousse. El apare după ce
inițiatorul mișcării, Tristan Tzara introduce un creion în Marele Dicționar
Francez Larousse, (1909) și acesta se oprește în dreptului cuvântului
onomatopeic dada. [Numele Dada] „a fost acceptat…pentru că reprezenta
acel sentiment de naivitate, acel sens de puritate, de artă naturală, de artă
intuitivă.” (Marc Dachy, op. cit. p.16).

În conformitate cu manifestul Dada, mișcarea nu ar trebui să se numească

Dadaism, având oroare de cuvintele terminate în –ism, cu atât mai puțin

Orange Restricted
să fie considerată o mișcare artistică.[necesită citare]”Manifestul Dada
1918″ al lui Tristan Tzara a fost citit de acesta în sala Zur Meise în seara de
23 iulie 1918 și este considerat ca veritabilul act fondator al mișcării Dada.

Din martie 1919, odată cu Tristan Tzara, mișcarea se mută la Paris, unde se
întâlnește cu scriitorii din grupul mișcării suprarealiste André Breton,
Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault, cu A. Jacques Vachẻ. Mulți
dadaiști publică în revista lui Francis Picabia „391” (înființată la Barcelona
în 1917, transplantată la New York, Zürich, apoi la Paris). În revistă apar
nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel
Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, René Magritte, Ribemont-
Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.

Se reiau spectacolele de scandal și în luna mai a anului 1921 se regizează

procesul intentat academicianului și deputatului Maurice Barrès, acuzat de
„atentat la siguranța spiritului”. După ce în 1921 Picabia se separase de
mișcare, în 1922 se produce ruptura între dadaism și grupul lui André
Breton, din care se va dezvolta suprarealismul.

Dadaismul supraviețuiește încă datorită aproape exclusiv personalității lui

Tzara și – ca o variantă – lettrismului lui Isidore Isou), abordând tendințe
protestar-anarhice (jignirea „sfintelor precepte curente” și „epatarea
filistinismului” din „oroarea de academism” – George Călinescu), făcând
din arbitrar și din hazard principii ale creației (Tristan Tzara: „Luați un
jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă
fiecare cuvânt, puneți totul într-un sac, mișcați…”).[necesită citare]
Principiile teoretice nu sunt aplicate, însă, cu toată strictețea. Iată de
exemplu câteva versuri ale perseverentului dadaist Jean Arp (cunoscut mai
ales ca sculptor): „Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère
est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le
tic-tac de père”.[necesită citare] Dincolo de nihilismul și de enormitățile
sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan
spre absurd, pledând pentru o libertate absolută promovând invenții
plastice și verbale adesea seducătoare care au lărgit investigația artistică și

Orange Restricted
a creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală și experiențe uluitoare. În
România, dadaismul este vizibil, parțial, în unele producții poetice sau a
unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă
precum: „unu”, „Contimporanul”, „Integral”, „Punct”, „75 HP”, unde
alături de elemente suprarealiste se recunosc și cele futuriste. Caracteristica
mișcării românești de avangardă literară este chiar eclectismul. De aceea
un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai
marcat este vizibil în textele lui Sașa Pană. în literatură: Tristan Tzara,
Richard Huelsenbeck, Hugo Ball;

în pictură: Marcel Iancu, Francis Picabia, Pablo Picasso, Marcel Duchamp;

Dadaismul este o mișcare artistică fondată de poetul român Tristan Tzara (1896
- 1963). Într-un manifest, scriitorul a spus: „Sunt împotriva tuturor sistemelor;
cel mai acceptabil dintre sisteme este să nu aveți niciunul ca principiu ”.
Aceasta ar face parte din baza gândirii curentului pe care l-a conceput. În mod
similar, istoricii îi consideră pe Hugo Ball (1886 - 1927) și Hans Arp (1886 -
1966) ca precursori ai acestei tendințe.
Numele său derivă din cuvântul francez „dada” - jucărie sau cal de lemn -, ales la
întâmplare din dicționar (într-un act deliberat ilogic). Aceasta denotă și
evidențiază lipsa de orientări, o poziție contrară tradiționalului și o
componentă anarhică clară de la geneza mișcării.
ontext istoric
Elveția, un teritoriu privilegiat
În timpul primului război mondial (1914 - 1918), Elveția - ca țară neutră - a
găzduit un număr mare de refugiați. În sfera artistic-intelectuală, această
circumstanță a produs un amalgam foarte divers de artiști originari din toate
colțurile Europei.
În ciuda diferențelor logice ideologice și culturale, mulți dintre ei au fost de
acord cu un singur punct: războiul a fost o reflectare a declinului
Occidentului. În consecință, promisiunea progresului realizat de progresele
științifice și tehnologice ale celei de-a doua revoluții industriale a dus la
moartea la scară largă.

Orange Restricted
Un răspuns contracultural
Dezamăgirea comună a acelui grup de artiști, literati și intelectuali a
reprezentat terenul de reproducere perfect. Pentru formele convenționale
de eforturi științifice, religia și filozofia - în special idealismul - nu mai oferea
soluții la problemele Europei. La fel, promotorii dadaismului au respins
schemele tipice ale pozitivismului social.

Apoi, Cabaret Voltaire din Zurich a văzut nașterea dadaismului în 1916. Aceasta

a însemnat o demonstrație burlescă către societatea și arta burgheză prin
propuneri provocatoare (într-un fel de anti-artă). Astfel, nucleul dadaismului
adăpostește o intenție incontestabilă sfidătoare și fără compromisuri împotriva
ordinii stabilite.
caracteristici
Prima trăsătură evidentă a dadaismului este ruptura cu standardele tradiționale
și conservatoare. Fiind un curent sufletesc avangardist, rebel și de protest,
aspecte precum spontaneitatea și prospețimea artistică capătă un caracter
neuralgic. Acolo unde improvizația și ireverența creativă sunt valori foarte
apreciate.
În același mod, doctrinele cele mai constante sunt anarhismul și nihilismul. Din
acest motiv, artiștii și scriitorii dadaiști sunt predispuși la căutarea haosului și a
tiparelor artistice neconvenționale. În consecinţă, conținutul absurd, ilogic sau
de neînțeles este frecvent, cu doze mari de ironii, radicalism,
distrugere, agresivitate, pesimism ...
Idealul „anti-pozitivist”
Dadaismul este un curent de gândire artistică care a apărut în contrast cu
pozitivismul social de la începutul secolului al XX-lea. Reprezentanții săi au
criticat fără cerimonie stilul de viață burghez pentru materialismul și ipocrizia
sa „Acceptat moral”; pur și simplu îi detestau superficialitatea.
Din acest motiv, concepte precum naționalismul și intoleranța sunt foarte
prost percepute de gândirea dadaistă. În această perspectivă, sentimentele
patriotice, consumismul și capitalismul sunt identificate ca provocând cele mai
mari abominări ale umanității: războaiele.

Orange Restricted
Interdisciplinar
Este imposibil să legăm dadaismul cu o singură artă. De fapt, este un curent
care integrează multiple discipline, transformându-le într-un întreg. Din acest
motiv, mișcare a evoluat din mâna diferitelor manifeste, șapte în total. Toți
manifestă ura din partea dadaiștilor față de esteticism și frumusețe datorită
realității dure a continentului european.
Aprecierea gestului artistic
In esenta, un artist dada trebuie să aleagă un obiect pentru a-i da o intenție sau
un sens. În nici un caz acțiunea creativă nu urmărește vreo afirmație estetică
sau afirmație individualistă. Cu alte cuvinte, artistul nu este generatorul tipic de
frumusețe, dimpotrivă, el nu mai este cel care pictează, sculptează sau scrie.
„Gestul artistic” este apreciat în primul rând.
novatoare
Dadaismul a însoțit geneza noilor tehnici artistice, inclusiv fotomontajul, gata
făcută și colajul (comun cubismului). Pe de o parte, fotomontajul este o tehnică
bazată pe suprapunerea diferitelor fragmente de fotografii (și / sau desene)
pentru a crea o imagine unică.
În timp ce gata făcută constă în intervenția sau transformarea unui obiect de zi
cu zi cu scopul de a-i conferi o calitate (mesaj) sau semnificație artistică. CCu o
intenție similară, colajul apare din combinația de obiecte (care poate fi
modificat), reliefuri, fotografii, desene și chiar sunete.
Dadaismul literar
Propunerea literară a dadaismului este (deliberat) irațională. Cuprindea în
principal genul poetic și, în conformitate cu fundamentele mișcării, a îndreptat
spre o utilizare inovatoare a cuvintelor. Acolo unde succesiunea de cuvinte sau
fraze nu are un sens axiomatic sau un fir argumentativ coerent.
Caracteristicile poeziilor dadaiste
 Contrar structurilor metrice convenționale și temelor legate de romantism și pozitivism social.
 Reafirmă suprarealismul.
 Promovează prostii.
 Atitudinea sa este umoristică și burlescă, în special față de formele lirice clasice.
„Manual” pentru dezvoltarea scrierilor dadaiste
Una dintre cele mai frecvente modalități de a crea poezii dada este prin tăieturi de ziare. În
primul rând, trebuie determinată lungimea textului de asamblat pentru a calcula numărul de
cuvinte necesare. Cuvintele decupate sunt apoi plasate într-o cutie (care nu este transparentă) cu
o gaură.

Orange Restricted
Cuvintele din casetă sunt apoi amestecate pentru a asigura aleatoriu. În cele din urmă,
cuvintele sunt lipite pe o foaie pe măsură ce apar. Rezultatul va fi probabil o secvență de termeni
incompresibilă.
Caligrama
Această metodă - utilizată anterior de Guillaume Apollinaire, un scriitor legat de cubism - a
hrănit literatura dadaistă. Această tehnică favorizează plasarea aleatorie a cuvintelor și evită
asocierea logică a sunetului. Chiar dacă o caligramă este în general utilizată pentru a elabora
desene delimitate sau alcătuite din litere.
Valabilitate perpetuă
Deși colajele sunt în mare parte asociate cu cubismul, ele fac parte, de asemenea, din
„moștenirea” dadaismului. În prezent, această tehnică permite combinarea celor șapte arte în
aceeași lucrare. De fapt, datorită tehnologiei laser și a imprimantelor 3D, Astăzi este posibil să
se creeze colaje în trei dimensiuni cu proiecții audiovizuale „plutitoare”.
De fapt, tehnologiile Revoluției Industriale 4.0 au condus la un nou univers de posibilități
creative. In orice caz, O mare parte din fundamentele dadaismului (avangardă, prospețime,
inovație, ireverență, impact ...) sunt palpabile în artele plastice contemporane iar în
expozițiile artistice din secolul XXI.

Orange Restricted