The Romanian Jurnalul

Economic Journal Economic

Introducere în geopolitică Silviu Neguţ 3

O discuţie asupra corelaţiei dintre cadrul ideologic intern şi po- Octavian-Dragomir Jora 11
litica externă a statelor. O abordare etică
Guvernarea mondială: coşmar sau realitate? Iulia Voicu 29
De la securitatea militară la securitatea ecologică Cătălina Bolma 35
Conflictele lumii – analiză secvenţială a sistemului geopolitic Marius-Cristian Neacşu 45
mondial la începutul mileniului III. Studiu de caz: Africa
Tranziţia de la armata modernă la armata postmodernă. Im- Liviu Bogdan Vlad 57
plicaţiile tehnologiei militare Alex Titus Dumitrescu
Evoluţie şi tendinţe în dezvoltarea Uniunii Europene Irina Cucu 67
Uniunea Europeană în context geopolitic Alexandra Mateescu 77
Triunghiul de forţe al secolului XXI: Carmen Ioniţă 83
Washington – Beijing – Moscova
China, un model atipic de putere Maria Irina Dimitriu 89
Dificultăţi de ordin cultural în cadrul negocierilor privind im- Marcela Săgeată 103
plantarea companiilor transnaţionale în spaţiul islamic
Iran, poarta sudică spre inima lumii – Adrian Locusteanu 115
miza unui echilibru regional fragil
Geopolitică şi narcoterorism Ovidiu Horia Maican 125
Războiul drogurilor în America de Sud. Puterea cartelurilor. Mihai Hotea 141
Implicarea Statelor Unite
 2 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 3

Introducere în geopolitică
Prof. univ. dr. Silviu Neguţ
REI – ASE, Bucureşti

What is merely defined as Geopolitics? Is it a new discipline? Is it a reinvention of the interna-

tional analysis of conflicts, relationships among states, or wars? Is it a multidisciplinary approach
of international relations? The answer is not a simple one, not only because the answer to all the
questions is a positive one, but also because there is still no consensus as to what the limits of Geo-
politics should be. The word Geopolitics was first introduced by Rudolf Kjellen, and then used by
the Friederich Ratzel at the beginning of the XXth century. Geopolitics has encountered severe
obstacles throughout its process of definition. It was denigrated after World War Two as it was
associated with the Third Reich. The last decades of the XXth century have brought a renaissance
of the concept. This article proposes a methodological approach to Geopolitics as it will focus on a
few ‘classical’ definitions, pundits and thinkers that have brought the most important added value
to the concept, and events related to Geopolitics.

Key words: geopolitics, geo-strategy, international relations

La întrebarea ce este Geopolitica, grafice ale acestor fenomene”(3). De alt-

răspunsurile diferă: de la ştiinţă sau disci-
plină ştiinţifică la teorie, doctrină sau nu-
mai metodă.
Denis Touret, de exemplu, specialist
francez în drept internaţional, o defineşte
ca fiind o ştiinţă: „Geopolitica este ştiinţa
umană, realistă, care are ca obiectiv să de-
termine, dincolo de aparenţe, care sunt
caracteristicile obiective ale geografiei fi-
zice şi umane care condiţionează deciziile
strategice ale actorilor internaţionali din
viaţa ideologică, politică şi economică
mondială”(1). La fel şi geograful Yves
Lacoste: „Geopolitica are ca obiect des-
crierea şi explicarea rivalităţilor de putere
privind teritoriile, rivalităţile naţiona-
le”(2). Tot ştiinţă o consideră şi
geopoliticianul american Ladis Kristof,
unul dintre primii analişti care au încercat
reabilitarea domeniului: ”Geopolitica...
are în centrul atenţiei fenomenele politice
şi încearcă să le dea o interpretare geogra-
fică şi, totodată, studiază aspectele geo-
fel L. Kristof este primul analist american
care a pledat pentru revenirea la termenul
de Geopolitică, începând cu studiul său
din 1960. Acest lucru i s-a părut prematur
unui veteran al studiilor politice america-
ne, Norman Pounds, autor al unei lucrări
de referinţă în domeniu, intitulată Political
Geoghraphy, în care afirmă, în ediţia din
1969: „Dacă această carte este Geografie
Politică sau Geopolitică, numai cititorii
vor putea răspunde. Reînvierea termenu-
lui de Geopolitică de către Kristof este,
probabil, prematură şi va rămâne aşa atâ-
ta vreme cât multă lume asociază terme-
nul cu inumana politică a celui de-al Trei-
lea Reich”(4).
Un alt american, P.O. Sullivan, con-
sideră însă că „geopolitica este o discipli-
nă universitară care studiază geografia re-
laţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că
sunt şefi de state, fie organizaţii transna-
ţionale”(5).

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 4 Jurnalul Economic
În schimb, literatura socio-politică
din ţările comuniste, inclusiv din Româ-
nia, după modelul sovietic a considerat
Geopolitica fie o teorie („Teorie care,
exagerând o serie de teze ale determinis-
mului geografic şi ale antropogeografiei
privitoare la istoria şi la filozofia culturii,
a pretins că politica unui stat ar fi deter-
minată de situaţia sa geografică. Geopoli-
tica justifică politica de expansiune şi
agresiune şi propagă deschis militarismul
şi colonialismul ...”) (6), fie o doctrină
(„Doctrină social-politică neştiinţifică, re-
trogradă, apărută către sfârşitul sec. XIX
... care, în explicarea fenomenelor sociale
şi politice, atribuie un rol primordial fac-
torilor geografici şi demografici, interpre-
taţi în mod denaturat, în spiritul teoriei
expansioniste a spaţiului vital şi al rasis-
mului”) (7).
Alţi analişti, între care Hervé
Coutau-Bégarie, o apreciază a fi doar o
metodă: „Geopolitica sau geostrategia nu
există nici ca substanţă, nici ca esenţă,
deoarece aceşti doi termeni nu acoperă o
realitate; geopolitica şi geostrategia nu re-
prezintă decât o modalitate de abordare a
acesteia. Într-adevăr, este vorba despre o
metodă (subl. noastră), despre un mod de
raţionament; nu se poate deci afirma că
un anume eveniment aparţine geopoliticii;
în schimb se poate afirma că un anume
eveniment sau un anume fapt poate fi in-
terpretat în termeni ce ţin de geopolitică
şi geostrategie” (8).
Având în vedere domeniile implicate
şi suportul necesar pentru a explica fe-
nomenele ce incumbă Geopoliticii, con-
sider că Geopolitica este, în fapt, o disci-
plină ştiinţifică interdisciplinară, la graniţa
dintre Geografie, Istorie, Ştiinţa Politică
şi Ştiinţele Sociale, care stabileşte relaţia
dintre evenimentele politice şi spaţiul ge-
ografic, precum şi distribuţia puterii pe
Glob.
Anul VIII, nr. 15
Iată alte câteva definiţii sau numai
aprecieri privind Geopolitica:
- americanul H. Weigert (9): „...
aplicarea principiilor geografice ... în jocul
dorinţei de putere”;
- britanica Eva Taylor (10): „... geo-
grafie politică încărcată de emoţie şi, ca
urmare, cuprinzând, implicit ori explicit,
o chemare la acţiune”;
- britanicul P. Taylor (11): „Limbajul
curent distinge Geopolitica ca fiind disci-
plina ce tratează rivalitatea între două
mari puteri (puteri centrale sau puteri
emergente din semi-periferie) şi imperia-
lismul ca dominaţie exercitată de Statele
puternice (ale centrului) asupra Statelor
slabe (de la periferie)... În spaţiu, Geopo-
litica este asociată relaţiilor Est-Vest şi
imperialismului relaţiilor Nord-Sud”.
- italianul Carlo Jean (12): „Geopoli-
tica este o reflecţie, un sistem de raţiona-
ment, este o conceptualizare a spaţiului,
nu numai fizică (fizico-geografică, n.n.), ci
şi umană şi, în acelaşi timp, multidimen-
sională, care precede şi care este finalizată
prin individualizarea intereselor naţionale
şi a marilor alegeri/decizii politice într-o
lume care s-a transformat rapid şi care
este pe cale de a deveni mai globală şi mai
frământată, mai dornică de reguli şi de o
ordine mai puţin incertă şi conflictuală, în
care evoluţia fenomenelor este accelerată
dacă viteza de răspuns nu este la fel de
ridicată”.
- francezul Paul Claval (13): „Geo-
politica ia în considerare totalitatea preo-
cupărilor actorilor prezenţi pe scena in-
ternaţională, fie că este vorba despre poli-
ticieni, diplomaţi, militari, de organizaţii
nonguvernamentale sau de opinia publi-
că. Ea este interesată de calculele unora
sau altora şi de ceea ce îi împinge să acţi-
oneze. Este sensibilă la ceea ce, în planu-
rile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea
spaţiului, condiţiile naturale, istoria, reli-
Martie 2005
Jurnalul Economic
gia, diversitatea etnică. Este interesată de
obiectivele ce vizează cooperarea sau des-
tinderea relaţiilor, dar şi de utilizarea for-
ţei sau de jocurile viclene”.
- Francezul Christian Daudel (14):
„... geopolitica se construieşte
deschizându-se, înainte de toate, proble-
maticilor «contemporane» şi de «amploa-
re mondială»...: cele având legături cu po-
litica statelor şi cu influenţele reciproce,
cu dreptul internaţional, cu relaţiile di-
plomatice, cu securitatea şi apărarea, cu
raporturile de putere în lume. Este vorba,
de asemenea, de studiul acţiunii diferite-
lor organisme internaţionale (...),
urmărindu-se ceea ce s-ar putea numi
«regulile jocului» aplicate la spaţiu, în as-
pectele lor cantitative şi calitative: juris-
dicţia internaţională (delimitări de suvera-
nitate teritorială, tema permanentă a fron-
tierelor), modalităţile de trecere şi de cir-
culaţie în lume (strâmtori, arhipelaguri,
survolarea teritoriului), reglementări di-
verse, eventual de opinii, atitudini şi
comportări (pacte de neagresiune, tratate
de asistenţă, acorduri militare, alianţe di-
plomatice, restricţii de deplasare, diferen-
de de frontieră, litigii istorice)”.
- Ion Conea (15): „Dar tocmai
aceasta este, prin excelenţă, ceva ce nu-
mim – sau ceea ce trebuie să numim: ge-
opolitică, adică viaţa politică planetară
condiţionată şi explicată prin geografie”.
- Sergiu Tămaş (16): „... analiza geo-
politică oferă temeiuri pentru o interpre-
tare ce poate fundamenta strategii adec-
vate în raport cu oportunităţile sau ame-
ninţările ce privesc un stat”.
Întemeietor al Geopoliticii este con-
siderat a fi geograful german Friederich
Ratzel (1844-1904), deşi el a folosit ter-
menul de Geografie Politică (Politïsche
Geographie), în titlul lucrării omonime,
publicate în 1897, în care vorbeşte, prin-
tre altele, despre, spaţiu vital (Lebensraum),
Anul VIII, nr. 15
5
„stat ca organism biologic” şi despre „ho-
tarele naturale ale statului”. A fost scoasă
în evidenţă şi criticată îndeosebi următoa-
rea apreciere a lui Ratzel, care ar denota
funcţia politico-ideologică a concepţiei
sale: „Cu cât se întreprind mai multe acţi-
uni îndreptate spre exterior, cu atât se re-
duc fricţiunile interne. Spaţiul nou în care
un popor prinde rădăcini este ca un izvor
din care se reîmprospătează sentimentul
naţional” (17). Cel care foloseşte însă
pentru prima dată termenul de Geopoliti-
că (mai întâi într-o conferinţă, în 1989,
apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea
„Introducere în Geografia Suediei”) este
suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), ju-
rist şi om politic, concepţia sa, puternic
inspirată de opera lui Ratzel, fiind pe larg
prezentată în cartea, purtând un titlu foar-
te sugestiv, „Statul ca formă de viaţă”
(1917), în care susţine că Geopolitica este
„ştiinţa despre stat ca o creaţie spaţială”,
ca „un organism geografic”.
Geopolitica va cunoaşte, însă, o
dezvoltare deosebită în Germania inter-
belică, graţie îndeosebi lui Karl Hansfofer
(1869-1946), geograf ca formaţie, ofiţer
de carieră, primul profesor de Geopoliti-
că (la Universitatea din München, unde
va creia o adevărată şcoală în domeniu, cu
reprezentanţi precum Otto Maull, Erich
Obst, Richard Hennig, Albrecht
Haushofer ş.a., ultimul fiind fiul său) şi
întemeietorul celei dintâi reviste în do-
meniu (Zeitschrift für Geopolitik/Revista de
Geopolitică, 1924-1944). Principala sa lu-
crare, „Graniţele în determinarea lor geo-
grafică şi politică” (1921), precum şi alte
studii ale şcolii create de el, vor fi specu-
late din plin de Adolf Hitler pentru a-şi
justifica expansiunea teritorială sub pre-
textul neconcordanţei care ar exista între
graniţele politice ale Germaniei şi spaţiul
necesar populaţiei dinlăuntrul acestor
graniţe.
Martie 2005
 6 Jurnalul Economic
Pentru perioada de început a Geo-
politicii se impun încă două mari perso-
nalităţi anglo-saxone, cu teorii total opu-
se, respectiv americanul Alfred Thayer
Mahan (1840-1914) şi britanicul Halford
J. MacKinder (1861-1947).
A. Mahan, amiral al flotei americane,
va lansa teoria puterii maritime, în principala
sa lucrare, „The Interest of America in Sea
Power” / Interesul Americii în stăpânirea mări-
lor (cum a fost tradusă în alte limbi), pu-
blicată în 1897. El susţine că va stăpâni
lumea statul care va controla şi stăpâni
mările şi oceanele lumii, sugerând şi mij-
loacele care permit atingerea supremaţiei:
crearea de puncte de sprijin – porturi, ba-
ze militare; poziţii solide în strâmtori şi pe
căile maritime comerciale; să dispună de
o flotă maritimă prezentă peste tot şi ca-
pabilă să transporte rapid mărfuri şi oa-
meni în punctele strategice. Mahan, care a
contribuit la ieşirea Statelor Unite din izo-
larea impusă de Doctrina Monroe (1832),
este considerat primul profet al suprema-
ţiei americane în lume.
În contrast cu Mahan, H.
MacKinder, profesor de Geografie la
Universitatea Oxford şi director al nu mai
puţin faimoasei London School of
Economics and Political Science, lansează
teoria puterii terestre (sau a heartland-ului,
cum mai este cunoscută), în lucrarea The
Geographical Pivot of History / Pivotul geogra-
fic al istoriei (1904). El aprecia că statul ca-
re stăpâneşte heartland-ul (inima Lumii),
domină Eurasia (cea mai mare masă de
uscat a planetei), iar cel care domină Eu-
rasia, domină Lumea. MacKinder a şi
numit acel stat: Rusia, care, aprecia el, es-
te protejată de o centură de obstacole na-
turale.
În replică la „heartland-ul” lui
MacKinder, geopoliticianul american
Nicholas John Spykman (1893-1948) lan-
sează teoria rimland-ului, respectiv „bor-
Anul VIII, nr. 15
dura maritimă” sau „inelul” format de
ţările cu ieşire la mare, care înconjoară
din cele mai multe părţi „heartland-ul”
continental, constituind o zonă interme-
diară între acesta şi mările periferice.
Aşadar „pivotul” nu mai este Rusia, ci
Rimlandul („inelul” din jurul acesteia). El
modifică, astfel, formula lui MacKinder
afirmând: „Cine domină Rimlandul, do-
mină Eurasia. Cine domină Eurasia, ţine
în mâinile sale destinul lumii” (18).
După al doilea război mondial şi
până la căderea regimurilor comuniste din
Europa de Est, Geopolitica a fost total
interzisă, datorită conotaţiilor negative
dobândite în Germania nazistă, în mod
paradoxal termenul nefiind utilizat, cu ra-
re excepţii (dar numai din anii '80), nici în
literatura occidentală. În ciuda faptului că
termenul se dovedea necesar, aşa cum a
semnalat, încă în 1960, americanul de ori-
gine română Ladis Kristof: „Termenul de
Geopolitică a dobândit o sinistră conota-
ţie. El implică o distorsiune şi o utilizare
greşită a factorilor geografici în interesul
politicii naţionale agresive. Aceasta este o
nefericire întrucât el este un termen bun
şi noi avem nevoie de o noţiune care să
acopere studiile de geografie orientate
spre politică” (19).
Geopolitica a revenit în atenţie după
evenimentele din Europa de Est, din anii
1989-1991, la început graţie nu atât oa-
menilor de ştiinţă, cât mass-mediei, care a
descoperit în conceptele geopolitice (pu-
tere – mare putere – superputere, sfere de
influenţă – sfere de interes, zonă geopoli-
tică, punct geostrategic, conflictualitate,
panism etc.) un punct de sprijin extrem
de important în explicarea a ceea ce se
întâmplă în lume. La aceasta a contribuit
însă şi o serie de fenomene din ultimul
deceniu al secolului XX:
• după aproape o jumătate de secol
de «război rece» (conflictul între
Martie 2005
Jurnalul Economic
Vest/ţările dezvoltate şi Est/ţările comu-
niste), când se părea că a apărut „dezghe-
ţul”, omenirea a intrat într-o nouă stare –
«pacea rece» (suspiciunea şi contrapune-
rea unor mari puteri mai vechi – S.U.A.,
în principal – altora mai noi, în refacere,
precum Rusia, sau în ascensiune, cazul
Chinei);
• lumea bipolară (Vest-Est/S.U.A.-
U.R.S.S.) a devenit, pentru o vreme, uni-
polară (S.U.A. – unica superputere, he-
gemonul mondial), dar cu tendinţa de a
deveni multipolară (numărul pioni-
lor/actorilor mondiali fiind variabil – fie
superputeri, fie blocuri regionale);
• sferele de influenţă, ce au dominat
lumea o vreme atât de îndelungată, n-au
dispărut, aşa cum se credea, odată cu că-
derea „cortinei de fier”, doar că marile
puteri au căutat şi aplicat noi modalităţi
de împărţire şi stăpânire a lumii;
• conflictele, care de asemenea pă-
reau a fi de domeniul trecutului, nu nu-
mai că n-au încetat, ci s-au accentuat şi
diversificat.
Înainte de evenimentele din anii
1989-1991, revenirea Geopoliticii s-a fă-
cut, totuşi, simţită, îndeosebi în Franţa,
ducând, între timp, la constituirea celei
mai puternice şcoli geopolitice actuale, cu
reprezentanţi cum sunt, în afara celor
menţionaţi (Yves Lacoste, Denis Touret,
Hervé Coutau-Bégarie), Paul Claval,
Michel Foucher, François Thual, Pascal
Lorot, Aymeric Chauprade, Pascal
Boniface, Christian Daudel, Philippe
Moreau-Defarges, Ignacio Ramonet ş.a.
Revenirea prefixului „geo” este un feno-
men cu totul remarcabil al anilor '80 –
remarcă un geopolitician francez (20). Şi
continuă: „din 1950 până în 1975 nu a
fost publicată nici o lucrare al cărei titlu
să facă referinţă la geopolitică sau geos-
trategie, nici măcar în abundenta produc-
ţie strategică americană. Abia la începutul
Anul VIII, nr. 15
7
anilor '80, asistăm la creşterea în forţă a
geopoliticii, urmată îndeaproape de geos-
trategie”. Asistăm, de altfel, la o prolifera-
re a neologismelor cu prefixul „geo”:
geoistorie, geopsihologie, geomarketing
etc.
Acelaşi analist apreciază că reveni-
rea în forţă a Geopoliticii are la bază două
motive:
a) declinul ideologiilor în gene-
ral şi al marxismului, în special, care nu
mai puteau oferi explicaţii credibile ale
evenimentelor (marxismul, de pildă, se
cantona în „lupta de clasă”);
b) trăim într-o lume foarte
complexă, în care totul este complicat, în
care imaginile sunt distorsionate şi, ca
urmare, este nevoie de o anumită logică
pentru a le descifra. În aceeaşi ordine de
idei, Hervé Coutau-Bégarie vorbeşte de
„bulversarea extraordinară a sistemului
internaţional” şi de „remarcabila dilatare
a sistemului internaţional şi a sistemului
strategic”. „Pentru prima dată în secolul
al XX-lea lumea a devenit un ansamblu
unic, iar sistemul internaţional s-a lărgit
cuprinzând toată planeta. Eforturile mari-
lor fondatori ai acestei discipline (Geo-
politica – n.n.) au vizat deci considerarea
lumii în totalitatea sa, ceea ce era ceva cu
totul nou: cum să concepi că ceea ce se
întâmplă în prezent în Extremul Orient
poate avea un impact pe termen lung în
celelalte părţi ale lumii”.
În spiritul acestei ultime motivaţii,
un alt analist francez, François Thual,
susţine că, printre altele, Geopolitica ne
învaţă să descifrăm actualitatea. Şi anume,
în cazul unui eveniment (tensiune, criză,
conflict, război, negocieri), trebuie să ştim
să punem întrebările cele mai potrivite:
• cine ce vrea?
• cu cine?
• cum?
• de ce?
Martie 2005
 8 Jurnalul Economic
Ca urmare, „trebuie indentificaţi ac-
torii, analizate motivaţiile lor, descrise in-
tenţiile lor, reperate alianţele în curs de
formare sau, din contră, alianţele pe cale
de destrămare, la nivel local, regional,
continental sau internaţional” (21).
Potrivit lui Paul Claval (22), Geopo-
litica acţionează în trei direcţii:
1. construieşte tabloul forţelor
prezente pe o scenă dată, a celor ce decid
utilizarea lor, şi a curentelor sau factorilor
care le influenţează;
2. reperează ţintele profunde
ale actorilor şi explorează filosofiile sau
ideologiile pe care le legitimează;
3. arată modul în care mijloa-
cele fiecăruia sunt aplicate prin geostrate-
gii concepute pentru a se apropia de sco-
purile fixate, ţinând cont de reacţiile pre-
vizibile ale celorlalţi protagonişti.
Note:
1. Denis Touret, Eléments de
Géopolitique: puissance, pagina web.
2. Yves Lacoste, Dictionnaire de
Géopolitique, Edition Flammarion, Paris,
1993.
3. Ladis Kristof, The Origin and
Evolution of Geopolitics, in „The Journal of
Conflict Resolution”, march 1960, vol.
IV, p. 15-51
4. Norman Pounds, în
Introduction din Political Geography, Second
Edition, McGraw, New York, 1972.
5. P. O’Sullivan, Geopolitics, St.
Martin’s Press, New York, 1986.
6. *** Dicţionar de Filozofie, Edi-
tura Politică, Bucureşti, 1978.
7. *** Dicţionar Politic, Editura
Politică, Bucureşti, 1975.
8. Hervé Coutau-Bégarie,
Géopolitique-Géostratégie,
Anul VIII, nr. 15
http://www2.tvt.fr/fmes/Fonds_docum
entaire/Coutau_begarie_1195.htm.
9. Hans Weigert, Generals and
Geographers, Oxford University Press,
New York, 1942.
10. Eva G.R. Taylor, Geography
and Air Age, London, 1949.
11. Peter J. Taylor, Political
Geography, Longman, London, 1989. Ge-
ograful britanic este, alături de francezul
Yves Lacoste, unul dintre primii oameni
de ştiinţă care au pledat pentru reconside-
rarea Geopoliticii.
12. Carlo Jean, Geopolitica, Edi-
tori Laterza, Roma – Bari, 1995.
13. Paul Claval, Geopolitică şi geos-
trategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucu-
reşti, 2001.
14. Christian Daudel, Geografie,
Geopolitică şi Geostrategie: termeni în schimba-
re, în „Geopolitica”, vol. I, Editura Glasul
Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 301.
15. Ion Conea, Geopolitica – o şti-
inţă nouă, în „Geopolitica”, vol. I, Editura
Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 62.
16. Sergiu Tămaş, Geopolitica: O
Abordare prospectivă, Editura Noua Alter-
nativă, Bucureşti, 1995, pag. 61.
17. Ionel Nicu Sava, Şcoala geopo-
litică germană, Editura Info-Team, Bucu-
reşti, 1997.
18. Nycholas Spykman, Ameri-
ca’s Strategy in World Politics. The United
States and the Balance of Power, Harcourt,
New York, 1942.
19. Ladis Kristof, op. cit.
20. Hervé Coutau-Bégarie,
op.cit.
21. François Thual, Méthods de la
Géopolitique, Iris, Elipses, 1996.
22. Paul Claval, op.cit
Martie 2005
Jurnalul Economic 9

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 10 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 11

O discuţie asupra corelaţiei

dintre cadrul ideologic intern
şi politica externă a statelor.
O abordare etică
Asist. univ. drd. Octavian-Dragomir Jora
ASE – REI, Bucureşti

The present paper aims at exploring the relationship between the liberal/democratic or, on the
contrary, despotic-totalitarian state and the foreign policy behaviour it embraces. We suggest that it
should de dealt with great prudence the assumption that, in any conflict, the state, which is more
democratic or allows more internal freedom is necessarily or even presumptively the victim of
aggression by the more dictatorial or totalitarian state. Deriving legitimacy of war solely from the
criteria of democracy and internal liberty of the intervening state is a profoundly ethical flaw. We
cannot judge better the ethical dilemmas, otherwise than taking into consideration the individuals
in their person and property rights, as fundamental criteria to separate aggression from non-
aggression. Aggression is synonymous with invasion, war being its most outrageous form.
In this sense, this analysis emphasises the mutations that happened within the set of criteria of jus-
tice needed for judging warfare since pre-modern times until nowadays. Moreover, we will make
some remarks on the ethical consistence of some very common concepts on which the management of
contemporary world order was built, such as “collective security” and “democratic missionarism”.
To illustrate this ethical argument modern rhetoric in foreign policy, we propose a historical investi-
gation of American and Soviet foreign policies revealing the inconsistent correlation we spoke
about, derived exactly from that serious flaw in choosing the right ethical criteria of judging human
actions.

Key words: ethics, property rights, just war, collective security

Prejudecata istorică şi
propagandei politice
Democraţie şi pacifism
În prezent, în multe dintre cercurile
intelectuale, precum şi în mediile politice
internaţionale, face moda o teză conform
căreia poate fi identificată o corelaţie
apriorică între gradul de democraţie şi
libertate din interiorul unui stat şi
atitudinea non-agresivă afişată în relaţiile
externe ale acestuia. Cu riscul de a ne
antepronunţa, susţinem de la bun început
Anul VIII, nr. 15
uzul că este vorba, nici mai mult nici mai
puţin, decât despre un mit. Lansat de
Woodrow Wilson, preşedinte al Statelor
Unite ale Americii la începutul secolului
XX, acesta cultivă ideea că democraţiile sunt
necesarmente iubitoare de pace, în vreme ce
regimurile dictatoriale sunt invariabil belicoase.
De aici ar deriva şi “legitimitatea
implicită” a acţiunilor întreprinse de
statele democratice, în numele apărării
unor „idealuri democratice”. Acest tip de
justificare face parte, astăzi, din viziunea
Martie 2005
 12
modernă a managementului ordinii
mondiale.
Teza amintită venea cum nu se
poate mai bine la vremea ei. Ea era
proiectată să îl disculpe pe iniîiatorul ei
pentru implicarea SUA într-un război pe
care mulţi, dacă nu chiar majoritatea
americanilor, l-au calificat deopotrivă
monstruos şi inutil – primul război
mondial. Dincolo de alibiul
propagandistic, nimic de pe lumea asta nu
pare să indice existenţa vreunei corelaţii
valide în acest sens.
Potrivit aprecierilor lucide ale
economistului, filosofului şi istoricului
american Murray N. Rothbard, multe
regimuri dictatoriale s-au introvertit,
„dedicându-se” exclusiv oprimării
propriilor popoare (cazurile Japoniei
premoderne, ale Albaniei comuniste ori
ale diferitelor regimuri dictatoriale din
Lumea a Treia). Idi Amin Dada, probabil
cel mai brutal şi represiv dictator din
ultimul sfert al secolului XX, nu a dat nici
o clipă vreun un semn că ar dori să-şi
pericliteze stabilitatea regimului său
despotic, antrenând Uganda în războaie
externe prin invadarea vecinilor săi. Pe de
altă parte, o democraţie tradiţională
precum Marea Britanie şi-a răspândit fără
prea multe reţineri imperalismul
„civilizator” pe suprafaţa planetei în
decursul secolului al XIX-lea, dar şi mai
înainte.[Rothbard, 1978]
Accentul discuţiei ar trebui pus nu
atât pe conceptele de democraţie sau
dictatură, cât pe natura statului.i Toate
statele, fie ele democraţii, dictaturi sau
vreun alt regim hibrid, sunt conduse de
elite politice. Faptul că aceste elite politice
recurg la război împotriva unui alt stat se
supune unei determinări de tipul unei
funcţii cu mai multe variabile între care
temperamentul conducătorilor, forţa inamicilor,
motivaţia beligeranţei, opinia publică
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
[Rothbard, 1978]. În vreme ce opinia
publică trebuie câştigată în ambele
situaţii, singura diferenţă între democraţie
şi dictatură este că, în primul caz, este
nevoie de mai multă inginerie
propagandistică şi de un plus de
rafinament al persuasiunii decât în al
doilea. Un stat democratic trebuie, deci,
să depună un plus de efort, în sensul că
trebuie să facă uz de mai multă elocinţă
retorică atunci când temeiurile acţiunii
sale sunt vulnerabile şi să facă apel la
valori emoţionale ale „maselor” – justiţie,
interes naţional, patriotism, pace mondială etc.
– evitând, pe cât se poate, testarea etică a
acestora sau a mijloacelor utilizate. Să ne
uităm numai la bombardamentul mediatic
pe care orice guvern beligerant îl
desfăşoară pentru demonstrarea justei
sale cauze (exemplul recent: conflictele
dintre coaliţia „americană” şi regimul
irakian al lui Saddam Hussein). Prin
urmare, ceea ce vom încerca, în
continuare, este tocmai testarea
legitimităţii acţiunilor de război
întreprinse de organizaţia politică numită
stat.
Libertate şi pacifism
Aceeaşi lipsă de corelaţie se
regăseşte şi atunci când încercăm trasarea
unei paralele între gradul de libertate
internă garantatii într-un stat şi non-
agresivitatea externă a acestuia. Unele
state s-au dovedit pe deplin capabile să
aloce un grad sporit de libertate internă,
ducând simultan războaie de agresiune
peste hotare; altele au adoptat un regim
totalitar la interior, în vreme ce au urmat
o linie paşnică de politică externă.
Exemple precum Uganda, Albania,
China, Marea Britanie se verifică în
ambele jumătăţi ale ipotezei [Rothbard,
1978].
Martie 2005
Jurnalul Economic
Putem amenda, însă, afirmaţia într-
un sens, aşa cum reiese adesea pe
parcursul lucrării: un stat care se dedică
unei politici intervenţioniste agresive la
exterior va regăsi mijloacele
sustenabilităţii unei astfel de conduite doar
în suprimarea relativă a libertăţilor
individuale ale cetăţenilor proprii în
nenumărate împrejurări: impozite mărite,
expunerea acestora la acţiuni militare şi la
ucidere în masă (în cazul unor represalii),
încorporarea forţată pentru apărarea unor cauze
străine de opţiunile non-agresive ale cetăţenilor,
leziuni ale persoanelor şi proprietăţilor celor pe
care, teoretic, ar trebui să-i apere. Aceasta în
condiţiile în care, totuşi, un astfel de stat
acordă relativ mai mult credit mijloacelor
economice de dobândire a avuţiei (producţie
şi schimb liber, deci pieţei, singurul
aranjament instituţional, deci şi politic,
etic neproblematic şi economic eficient)
comparativ cu cele politice (redistribuţie
coercitivă) în relaţia cu propriii cetăţeni,
fiind, deci, mai liberal (exemplul perfect,
SUA).
Important, însă, ar fi de reţinut, de
la bun început, un aspect care ne va ajuta
la decriptarea multora dintre acţiunile
concrete de politică externă: un stat poate
cunoaşte un proces de creştere internă,
devenind corespunzător tot mai opresiv
pentru proprii cetăţeni şi riscând astfel să
întâmpine rezistenţa acestora, ori unul de
expansiune externă, când, dacă dă dovadă
de abilitate demagogică, poate obţine
chiar şi sprijinul acestora (din nou,
exemplul perfect, SUA). Într-un astfel de
mecanism stă înţelegerea multora dintre
aventurile militare internaţionale
moderne.
Anul VIII, nr. 15
13
O succintă perspectivă istorică
asupra evoluţiei unor instrumente
care ţin de dreptul internaţional
Întreprinderea unei critici din per-
spectivă etică a paradigmelor care au de-
scris dreptul internaţional şi relaţiile interna-
ţionale din perioada modernă şi contem-
porană, are nevoie dintru bun început de
lămurirea unor termeni. Subsumaţi ideii
de dreptate, termenii de „etică” şi „morală”
sunt consideraţi adesea a fi sinonimi. To-
tuşi, vom face aici diferenţa între com-
portamentul (acţiunea) etic(ă) (sensul re-
strâns al dreptăţii – „să nu iei dreptul al-
tuia”, adică respectarea „cu sfinţenie” a
proprietăţii) şi comportamentul moral
(„să lucrezi toată virtutea” – sensul larg al
dreptăţii). Aceste două concepte sunt in-
dispensabile pentru a înţelege atât vizi-
unea liberală, laică, cât şi pe cea creştină
despre societate. [Spiridon, 2004]
Trebuie să recunoaştem că este de-a
dreptul utopică pretenţia de a elimina
complet războiul din arsenalul de expri-
mare al statelor, dată fiind înclinaţia în-
spre conflict a acestoraiii. De-a lungul is-
toriei, au fost dezvoltate, totuşi, o serie de
concepte care să reprezinte tot atâtea lim-
ite între care o acţiune militară să poată fi
etichetată ca fiind justă.
În secolul al XVII-lea, în domeniile
dreptului internaţional şi al relaţiilor in-
ternaţionale avea să se înregistreze un
punct de tranziţie între două paradigme.
Doctrina „războiului just”, înrădăcinată în
teoria dreptului natural avea să fie treptat
înlocuită cu concepţia pozitivistă a „suve-
ranităţii statelor” ca temei al legii şi jude-
cător unic în problemele apărute între re-
laţiile inter-statale. Unitatea de măsură în
dreptul relaţiilor internaţionale nu mai era
individul, exprimat prin persoana şi pro-
prietatea sa, ci naţiunea (statul) suveran. Si-
multan, preocuparea dreptului a migrat
Martie 2005
 14
de la o critică a războiului în termeni de
„dreptate a părţilor implicate” – jus ad
bello – la „justeţea mijloacelor folosite de
părţile combatante”– jus in bello.
În epocă, dezbaterile în jurul ideii de
civilized warfare, au mai păstrat, însă, parte
din temeiurile vechilor concepţiilor
„naturale”. Un război justiv presupune,
printre altele, faptul că războiul se poartă
doar în ultimă instanţă, când toate opţiunile
paşnice s-au epuizat, presupune existenţa unei
autorităţi legitime a iniţiatorului, presupune
existenţa unei cauze juste (ex: îndreptarea unui
rău făcut anterior), presupune ca obiectiv final
aducerea păcii, presupune proporţionalitate în
utilizarea forţei şi discriminare între combatanţi
şi civili etc.
După cum spune juristul britanic F.
J. P. Veale, în cazul unui conflict armat o
distincţie este mai mult decât necesară.
„Principiul fundamental al acestui cod [al
războiului – n.n.] este acela că ostilităţile
purtate între popoare civilizate trebuie să
se restrângă la forţele armate angajate în
conflict. El fixează o distincţie între
combatanţi şi non-combatanţi, trasând ca
unică sarcină pentru primii aceea de a se
lupta între ei, şi, pe cale de consecinţă,
necesitatea excluderii non-combatanţilor
dintre ţintele operaţiunilor militare”. [F. J.
P. Veale, 1953].
Teoria clasică a dreptului interna-
ţional, care se revendică de la doctrina
„războiului just”, a propus legislaţiei in-
ternaţionale cel puţin două instrumente
rezonabile cu care să se lupte împotriva
extinderii fără temei a stării de beligeranţă
în teritorii şi asupra unor indivizi care nu
au o legătură directă cu focarul de con-
flict: „legile războiului” şi „legile neutrali-
tăţii” sau „drepturile neutrilor”v. În
prezent, însă, rolul acestora a fost submi-
nat în favoarea unor concepte moderne,
din sfera dreptului pozitiv, între care fun-
damental este conceptul de „securitate
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
colectivă”. Exponenţii instituţionali ai
acestuia aveau să devină, pe rând, Liga
Naţiunilor şi mai apoi Organizaţia Naţi-
unilor Unitevi. Securitatea colectivă a mai
alimentat în plus şi raţiunile de a fi ale
unor blocuri militare ca Organizaţia
Tratatului Atlanticulului de Nord
(NATO) sau defunctul Pact de la Varşo-
via.
O critică “clasică” şi extrem de
condensată a conceptului de “securitate
colectivă” scoate la iveală câteva
probleme de ordin etic: statul “altruist” ar
contribui la uciderea în masă a civililor statului
“agresor”; cetăţenii statului “altruist” sunt
supuşi unei creşteri a impozitării necesară
desfăşurării de trupe în conflict; statul “altruist”
îşi expune cetăţenii, ale căror vieţi şi proprietăţi
ar trebui, teoretic, să le protejeze, represaliilor
statului “agresor”; cetăţenii statului “altruist”
vor fi chemaţi sub arme împotriva voinţei şi
intereselor lor, fiind victime ale unui soi de sclavie
militară. Deci tot atâtea capete de acuzare
împotriva moralei războiului “solidar”.
Un studiu de caz: Statele Unite
ale Americii – o democraţie liberală,
dar imperialistă
Liberalism şi politică externă
Dacă am încerca să urmărim con-
secvenţa doctrinară a liberalismului clasic,
atunci nu ne-ar fi deloc greu să reconstru-
im preceptele unei politici externe con-
struite în acest spirit. „Dacă e să reducem
programul liberalismului la un singur cu-
vânt, acesta ar fi proprietatea”, spune
economistul austriac Ludwig von Mises
în capitolul intitulat “Property”, din lu-
crarea sa Liberalism. În consecinţă, o soci-
etate întemeiată pe principii liberale este
identificată, în mod comun, cu aşa-
numitul laissez faire: limitarea, pe cât este
cu putinţă, a puterii statului la recunoaşte-
rea proprietăţii private dobândite prin
Martie 2005
Jurnalul Economic
mijloace paşnice, protecţia şi garantarea
liberei ei tranzacţionalităţi. După se poate
discerne, o ordine liberală a proprietăţii
private trece implicit testul eticvii.
Orice acţiune a statului, atât în ceea
ce priveşte politicile interne, dar şi în pri-
vinţa relaţiilor externe, echivalează cu o
interferenţă implicită cu drepturile de
proprietate privată, fie aparţinând cetăţe-
nilor statului respectiv, fie ai unui stat
terţ. Altcumva, statul nici nu ar putea să
acţioneze. Însă orice astfel de intervenţie
a statului – deci oricum altcumva decât în
sensul ocrotirii şi garantării efective a
drepturilor legitime de proprietate ale in-
divizilor –, nu are cum să nu fie criticabi-
lă, atât din considerente etice, cât şi eco-
nomiceviii.
Doctrina liberală clasică, împărtăşită
şi dusă la limitele sale ultime de ideologia
libertarianăix, a demonstrat cum principiul
dezetatizării poate da roade în multe dintre
chestiunile interne, acolo unde reculul in-
tervenţiilor guvernamentale poate per-
mite energiilor voluntare ale indivizilor să
fie valorizate prin interacţiune paşnică în pe-
rimetrul unei economii de piaţă libere.x
În afaceri externe, principiul este
similar: limitarea imixtiunilor guvernului în
treburile altor state. „Izolaţionismul” politic şi
coexistenţa paşnică ar reprezenta echivalen-
tul politicii interne de laissez-faire, adică al
limitării intervenţionismului statal şi al
degrevării propriilor cetăţeni de o povară
arbitrară, fie din perspectiva finanţării
războiului, fie din cea a expunerii la
retaliere.xi Începând cu Adam Smith, Da-
vid Ricardo sau Frederic Bastiat, simpati-
zanţii liberului schimb au decretat fără
dubii că libertatea de a face comerţ reprezintă o
premisă a prosperităţii, iar concentrarea sta-
telor pe cultivarea, iar nu pe
imperfectarea, unui astfel de principiu re-
prezintă în acelaşi timp o şi mai credibilă
garanţie a păcii internaţionale.
Anul VIII, nr. 15
15
Războaiele „juste” ale Americii
O ţară în care liberalismul, deşi nu
în forma sa clasică, cât mai degrabă în
exprimarea sa conservatoare, pare să fi
devenit virtute naţională a dat, paradoxal,
cele mai violente dovezi ale unui
comportament belicos, intervenţionist:
Statele Unite ale Americii. Istoricul
american Murray Rothbard spune, nici
mai mult nici mai puţin, că în istoria
Americii au existat doar două războaie
juste: Revoluţia americană şi Războiul pentru
independenţa Sudului.xii
Faptele istorice nuanţează viziunea
„populară” despre liberalismul şi
democraţia Americii. Impulsul
expansionist american a explodat în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea o
dată cu confruntările împotriva Spaniei,
cele din Cuba, Puerto Rico sau Filipine.
Punctul culminant avea să fie atins în
vremea primului război mondial, atunci
când preşedintele american Woodrow
Wilson avea să subscrie la un conflict
nefericit care avea să degenereze,
finalmente şi fatalmente, în triumful
bolşevic în Rusia şi la cel nazist în
Germania. Toate acestea în deja
obişnuita, încă de pe atunci, retorică
pietistă şi moralizatoare ascunzând, în
fapt, o politică de intervenţie şi de
dominare a lumii. Întreaga politică
americană a secolului XX avea să se
deriveze din această viziune wilsoniană a
„misionarismului civilizator” al Statelor
Unite.
SUA sunt, incontestabil, hegemonul
militar al lumii, sau altfel spus, cea mai
mare putere intervenţionistăxiii.
Inconsecvenţele, deconspirate de
concepte echivoc folosite gen
„autodeterminare naţională” sau
„securitate colectivă”, au tapetat însă
istoria recentă a SUA. Câteva exemple. O
Martie 2005
 16
dată, regiuni ale lumii suficient de
îndepărtate au fost prezentate drept
potenţiale surse de instabilitate şi de
ameninţare pentru securitatea Americii.
Pe de altă parte, în multe cazuri unii
dictatori au fost exoneraţi selectiv de
gravele păcate împotriva propriului lor
popor şi au fost catalogaţi după criterii
dubioase drept prieteni ai Statelor Unite şi
ai “stabilităţii în zonă”. Simetric, orice
încercare de îndepărtare a lor de la putere
de către grupuri sătule de despotismul
acestora a fost catalogată implicit drept o
„sursă de instabilitate în regiune”.
Elocventă este poziţia americană faţă de
dictatorul irakian Saddam Hussein, acelaşi
odios şi genocid personaj ca şi după 1991,
şi care în anii ’80 avea să fie catalogat
drept un pro-american doar datorită
adversităţii sale cu regimul fundamentalist
islamic de la Teheran, cu care
administraţia americană nu „simpatiza”.
Principiul “declarat” al respectării
„democraţiei interne” era surclasat de
principiul oportunist „duşmanul duşmanului
meu este prietenul meu”.
Un alt punct dubios în gestiunea
modernă a conflictelor internaţionale şi la
care americanii au achiesat sistematic o
reprezintă blocadele şi embargourile
organizate sub egida ONU împortiva
unui state indisciplinate. Judecând drept
şi în pofida retoricii oficiale, aceste acţiuni
îi afectează tocmai pe civilii nevinovaţi. O
astfel de politică vecină cu exterminarea
este consecinţa logică a unei erori de
judecată în urma căreia se pune semnul
egal între cetăţenii unei ţări şi guvernul
acesteia şi, prin urmare, îi supune pe
primii pedepselor pe care de drept le
merită cei din a doua categorie. În
calculul puterii indivizii nu prea contează:
nu există irakieni, ci Irak-ul lui Saddam,
nu există cubanezi, ci Cuba lui Fidel.
Indiferenţa fundamentală faţă de
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
dreptate, întreţinută de mentalitatea
colectivistă, este ilustrată perfect de
această abordare „modernă”xiv care refuză
să distingă între un Saddam sau un Castro
şi victimele lor.
Eticaxv şi economia războaielor
Americii
Fireşte că securitatea naţională este un
lucru valoros pentru un popor, însă nu
indiferent de mijloace. După cum la fel
de firesc este, pe de altă parte, ca o stare
conflictuală, alimentată în sprijinul unei
astfel de preocupări, să fie de-a dreptul o
„afacere bună” pentru unele grupuri de
interese. Problema este că suportarea
costurilor „investiţiei” nu se restrânge
doar la acestea. Războiul implică
cheltuieli militare uriaşe obţinute nu prin
subscripţie voluntară, ci de la buget, prin
impozitare (transparent) sau prin inflaţie
(adică expansiune monetară - pervers).
Însă atât manipularea discreţionară a
impozitării, cât şi inflaţia, sunt acţiuni
contrare instituţiei proprietăţii, inducând
invariabil consecinţe grave asupra
gradului de acumulare a avuţiei în
întreaga societate. Din fericire pentru ea,
America pare să fi găsit deocamdată calea
de a se purta de multe ori „iresponsabil”
fără a se expune economicxvi. Ordinea
economică mondială pe care o
orchestrează, sistemul financiar-valutar
mondial dependent de dolar, sunt
instrumentele prin care SUA au reuşit să
finanţeze uriaşul aparat militar fără
pierderi interne majore de bunăstare. Dar
asta este o singularitate istorică derivată
din puterea de negociere pe scena
internaţională – dată de avuţia naţională
acumulată datorită regimului liberal intern – şi
de slăbiciunea altor state care au achiesat,
fără prea multe obiecţii, la ordinea
mondială propusă.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Nici americanii, nici alţi pro-
americani de pe lumea asta, nu digeră
prea bine termenul de „imperialism”
ataşat acţiunilor Statelor Unite, dar
cuvântul pare apt să descrie situaţia.
Imperialismul nu poate lua, aşa cum
putem mulţi dintre noi să ne imaginăm,
doar forma dominaţiei directe asupra unei
populaţii străine. În secolul XX, forma
indirectă a „neoimperialismului” a
înlocuit progresiv modul direct perimat;
este vorba despre un mod subtil şi
discret, dar nu şi mai puţin „eficient”. În
această situaţie, statul imperialist domină
populaţia străină prin intermediul
controlului exercitat asupra
conducătorilor autohtoni clientelari
puterii străine.xvii
Ar fi util să vedem termenii în care
adepţii „izolaţionismului” (şi aici, trebuie
să reamintim că izolaţionism echivalează cu
absenţa imixtiunii agresive în afacerile
altor state şi nu cu absenţa interacţiunilor
economice de tipul comerţului şi
investiţiilor, atâta vreme cât aceste sunt
rodul opţiunii voluntare ale indivizilor) au
privit perioada „războiului rece”.
Deşi pentru mulţi dintre liberali, în
special aripa conservatoare, ameninţarea
extremă era expansiunea comunismului,
descendenţii vechii şcoli liberale afirmau
că o astfel de absolutizare este
pernicioasă şi că duşmanul real este
tocmai instrumentarul discreţionar al statului
care se angajează în astfel de misiuni de
epurare ideologică. Pe lângă ameninţarea
unui holocaust nuclear, în eventualitatea
continuării obsedante a cursei
înarmărilor, liberalii clasici americani
identificau un alt motiv decisiv pentru
care o atitudine externă belicoasă era de
condamnat, teză formulată în oximoronul
War As the Health of the State – o posibilă
portiţă pentru stat să devină mai
„proactiv” decât ar fi fost tolerabil într-o
Anul VIII, nr. 15
17
comunitate relativ liberală precum cea
americană.xviii
Unul dintre cei mai fervenţi
suporteri ai politicii de izolaţionism a fost
Joseph P. Kennedy, cel care afirma cu
puţină vreme înainte de războiul din
Coreea de la începutul anilor 50 că
„fireşte că mă opun comunismului, dar
spun că dacă porţiuni din Europa sau
Asia doresc să adopte comunismul ori au
făcut-o deja, nu putem stopa lucrul
acesta”. Tot el afirma că rezultatele
„războiului rece” – Doctrina Truman,
Planul Marshall – au fost un dezastru, un
eşec al politicii de cumpărare a prietenilor
şi o ameninţare cu războiul pe
continentele european şi asiatic.xix
Joseph P. Kennedy propunea ca
unică alternativă pentru America
abandonarea oricărei politici în spiritul
„războiului rece”: ieşirea din Coreea, din
Berlin şi din Europa. Comunismul nu
putea fi contracarat decât dacă era lăsat să
se răspândească până în punctul în care
masa critică era atinsă şi energiile ostile şi
revoluţionare puteau să facă fenomenul
reversibil. Lucru pe care istoria avea să îl
valideze la finele deceniului nouă al
secolului trecut.
Deranjat de sucombarea inamicului
tradiţional, intervenţionismul american
avea să găsească noi retorici în perioada
„păcii reci” şi noi spaţii de manevră.
Având o tradiţie de mai bine de jumătate
de secol, Statele Unite aveau să se dedice
poate celui mai fertil dintre ele: regiunea
Orientului Mijlociu. Violând, ori
răstălmacind principiile dreptului
internaţional, ori pur şi simplu alegând
cele mai nefericite mijloace pentru a croi
ordinea mondială, SUA sunt acuzate tot
mai des că refuză să accepte faptul că
pretextele pe care le furnizează opiniei
publice sunt, în fapt, tocmai rezultantele
politicii lor de intervenţie mondială (vezi
Martie 2005
 18
terorismul şi întreaga „chestiune
orientală” a Americii). Acestea nu fac
decât să creeze un cerc vicios şi o
recurenţă a imperialismului, chiar dacă
unele valori în numele cărora sunt
intreprinse acţiunile misionare ar fi valide
moral.
Al doilea studiu de caz: Uniunea
Sovietică şi intervenţionismul său ex-
tern limitat
Socialism şi politică externă
Încă din zorii „războiului rece”,
superputerile mondiale au afişat una în
privinţa celeilalte o fobie nedisimulată
faţă de iminenţa unui atac nuclear. Am
amintit despre această retorică în legătură
cu politica militară şi externă americană şi
al cărei rezultat avea să fie câştigarea
simpatiei opiniei publice pentru politica
globală de intervenţie a Americii şi pentru
miliardele de dolari daţi pentru cheltuieli
militare. Şi totuşi, cât de realistă era în
epocă această iminenţă a unui atac
sovietic?
În primul rând, era evident că sovietele,
laolată cu alţi marxist-leninişti, doreau
înlocuirea tuturor sistemelor sociale cu regimuri
comuniste. Dar acest sentiment nu poate
justifica de unul singur o temere reală. Mai
mult, marxism-leninismul considera
victoria comunismului ca fiind una
inevitabilă, nu prin prisma acţiunii unor
forţe externe, ci mai degrabă prin
acumularea „tensiunilor” şi
„contradicţiilor” istorice interne fiecărei
societăţi [Mises, 1981]. Prin urmare,
marxism-leninismul considera revoluţia
internă (paşnică sau nu) ca fiind inevitabilă
pentru instalarea comunismului. În acelaşi
timp, un comunist consecvent ar suspecta
orice impunere coercitivă a sovietică va servi drept model şi susţinător paşnic
comunismului din exterior ca fiind
împotriva adevăratelor schimbări
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
organice din societate. Orice idee de a
„exporta” comunismul în alte ţări prin
intermediul Armatei Roşii ar fi fost total
împotriva spiritului teoriei marxist-
leniniste. Deşi impunerea comunismului
la finele războiului mondial pare să
infirme o atare concepţie, ne vom
justifica mai târziu în această privinţă.
În al doilea rând, nu era, totuşi, deloc
obligatoriu faptul că acţiunile liderilor sovietici
nu ar fi contrazis niciodată învăţăturile marxist-
leniniste. Dar dacă teama declarată era
tocmai propagarea comunismului de factură
marxist-leninistă, tocmai iminenţa unui atac
din partea URSS trebuia scoasă din cărţi.
Altcumva, asta ar fi înseamnat că
inamicul Americii nu avea să fie
comunismul, ci Uniunea Sovietică, dar
motivele sunt atunci altele, deci nu
comunismul per se, cum susţineau
administraţiile americane. Cu alte cuvinte,
statul american se temea de statul sovietic
nu pentru că este comunist, ci pentru că
este Stat, ceea ce ar confirma teza din
debutul lucrării.
Imperialismul moderat al
sovietelor
În momentul în care bolşevicii
preluau puterea în Rusia în 1917, ei nu au
prea dat mare importanţă articulării unei
politici externe a Uniunii Sovietice,
deoarece ei vedeau ca imediată o
revoluţie comunistă în întreaga Europă
Apuseană. De-abia atunci când o astfel de
impresie avea să se estompeze definitiv la
finele primului război mondial, Lenin şi
tovarăşii săi bolşevici aveau să adopte, pe
post de discurs în relaţiile externe ale
statului comunist, teoria „coexistenţei
paşnice”. Concepţia era următoarea: ca
primă mişcare comunistă de succes, Rusia
al altor partide comuniste din lume (igorăm aici
acţiunile subversive, noi discutând în principal
Martie 2005
Jurnalul Economic
despre conflictele armate în masă). Dar statul
sovietic qua stat se va dedica relaţiilor paşnice cu
celelalte state ale lumii şi nu va încerca să
exporte comunismul prin intermediul armelor.
Ideea nu era doar urmărirea consecventă
a teoriei marxist-leniniste, dar era şi cel
mai nimerit mijloc de a menţine statul
comunist în viaţă ca ţel ultim al politicii
externe, adică de a nu pune în nici un
chip în pericol existenţa Uniunii Sovietice
prin implicarea în acte de război. Prin
urmare, era susţinută o politică potrivit
căreia alte ţări ar deveni comuniste doar
prin intermediul unor transformări
interne.
Astfel, printr-un mix de raţiuni teoretice,
dar şi pragmatice, sovietele aveau să ajungă la
ceea ce liberalii clasici considerau a fi cea mai
potrivită şi „etică” politică externă! O dată cu
trecerea timpului, această politică a fost
întărită de un „conservatorism” care
intervine în cazul oricăror formaţiuni
politice care dobândesc şi reţin puterea
pe o durată oarecare de timp şi în cazul
cărora interesele menţinerii controlului
politic asupra unei naţiuni încep să
dezlocuiască treptat eventuale idei iniţiale
privind cine ştie ce revoluţie mondială.
Conservatorismul escaladat din vremea
lui Stalin şi a succesorilor lui au întărit şi
împrospătat politica non-agresivă a
„coexistenţei paşnice”.
Adepţii „războiului rece” şi, în
general, ai politicii americane afirmă că
sovietele nu au fost agresive internaţional
până la izbucnirea celui de-al doilea
război mondial. Este şi normal să susţină
lucrul acesta, din motive de consecvenţă,
de vreme ce tot ei au aprobat alianţa
dintre SUA şi URSS împotriva
Germaniei. De-abia după închierea
conflagraţiei mondiale, spun ei, puterea
sovietică şi-a dat curs impulsurilor
expansioniste către Europa de Est.
[Rothbard, 1978]
Anul VIII, nr. 15
19
Este incontestabil că în iunie 1941
germanii au fost cei care au atacat
Uniunea Sovietică şi este la fel de
indubitabil că unica şansă de a scăpa de
ameninţare a fost pentru URSS
întoarcerea tăvălugului în sens invers,
invadând Germania şi statele aliate. Cu
alte cuvinte, ocuparea Europei de Est ar
deveni mai „justificabilă” decât ocuparea
unei părţi din Germania de către SUA, de
vreme ce acestea nu au fost niciodată
atacate direct de nazişti.
În ciuda tratamentului marginalizant
la care a fost supus de către americani la
împărţirea zonelor de ocupaţie în
Germania, Stalin avea să îşi probeze
conservatorismul, adică instinctul de
supravieţuire al statalităţii sovietice. El a
evitat să se expună unor conflicte
deschise cu vesticii şi aproape că a trădat
în multe ţări europene mişcările
comuniste care îi ceruseră ajutorul (în
Franţa, în Italia, care ar fi putut fi uşor
comunizată datorită degringoladei de
după război ori în Grecia în care
comuniştii aproape că puseseră mâna pe
putere, dar din cauza lipsei de sprijin de la
Moscova au fost înfrânţi de trupele
britanice). Prin alte părţi, mişcările
comuniste care au preluat frâiele puterii
au refuzat subordonarea faţă de Stalin şi
au preferat un drum propriu (în
Iugoslavia lui Tito, de pildă, ori în China,
prin refuzul lui Mao de a se subordona lui
Chiang Kai-Shek, agreat de soviete).
Uniunea Sovietică a ajuns să
guverneze Europa de Est în urma unui
război pornit împotriva sa. Dar nu a fost
neapărat ţelul iniţial al URSS să
„comunizeze” regiunea cu tancurile
Armatei Roşii. Ţelul era altul: obţinerea de
asigurări că un alt atac împotriva sa pornit din
aceste ţări nu avea să se mai producă aşa cum se
întâmplase în 1941 când 20 de milioane de ruşi
aveau să piară.xx Pe scurt, sovieticii doreau
Martie 2005
 20
ca ţările de la frontiera lor să nu devină
anti-comuniste într-un sens militar,
putând servi ca rampă de lansarea pentru
o nouă invazie.xxi
În alte ţări est-europene, URSS chiar
s-a împăcat cu ideea unor guverne de
coaliţie, deci nu neapărat majoritar pro-
comuniste, forţând de-abia după 1948
“comunizarea” lor numai ca răspuns la
presiunile americanilor de a dilua
influenţa sovietică în aceste regiuni în
pofida înţelegilor de la Yalta din 1945.
Din alte ţări, cum ar fi Austria sau nordul
Iranului, ruşii aveau chiar să îşi retragă
complet trupele. Cam aşa s-ar putea
construi o posibilă explicaţie a implicării
exacerbate a Moscovei în destinele ţărilor
est-europene: mai degrabă o măsură de
apărare, nu una fundamental imperialistă,
precum cea a Statelor Unite. [Rothbard,
1978]
Înainte de a fi comunistă, URSS
era un stat
Mulţi analişti ai politicii
intervenţioniste americane nu au putut
niciodată să digere profundele schisme
din interiorul mişcării comuniste. De
vreme ce toţi comuniştii au fost animaţi
de o ideologie comună, orice mişcare
comunistă ar fi trebuit să fie parte dintr-
un monolit şi, în subsidiar datorită
succesiunii istorice, să devină subordonaţi
şi agenţi ai Moscovei; dacă comuniştii
erau animaţi exclusiv de ataşamentul faţă
de marxist-leninism, cum a fost atunci
posibil ca URSS şi China să se distanţeze,
mai mult, primii menţinând la frontiera
comună un milion de soldaţi în stare de
alertă? Cum au putut statele iugoslav şi
albanez să devină inamici? Cum au ajuns
să se războiască comuniştii din Vietnam
şi cei din Cambodgia? Răspunsul este că o
dată ce o mişcare revoluţionară acontează
puterea într-un stat, ea începe să preia atribuţiile
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
unei clase conducătoare cu un interes de clasă în
retenţia acelei puteri. Revoluţia mondială trece pe
locul doi. [Rothbard, 1978] Şi, de vreme ce
elitele conducătoare din state diferite pot
avea şi au conflicte de interese în zona
puterii şi prosperităţii, nu este deloc
nefiresc ca să izbucnească conflicte în
lumea comunistă, şi ca acestea să devină
pe alocuri endemice.
O dată cu victoria împotriva
Germaniei şi a agresorilor aliaţi în al
doilea război mondial, URSS a continuat
politica ei militară conservatoare. Unica
folosinţă pe care au dat-o trupelor lor era
de a proteja teritoriul Uniunii şi al
blocului comunist ca scut protector, decât
pentru a le extinde mai departe.
Evenimentele din Ungaria 1956 şi
Cehoslovacia 1968, despre care sugeram
că ar face notă discordantă cu exonerarea
de acel imperialism fundamental pus în
cârca Uniunii Sovietice, respectă teza
noastră şi anume aceea că reprezintă o
acţiune mai mult de tip conservativ
defensiv decât expansionistxxii. Uniunea
Sovietică nu a făcut uz de trupe pentru a
extinde graniţele imperiului său, ci doar
pentru a-i păstra dimensiunile dobândite
la finele conflagraţiei mondiale.xxiii
Prin urmare, preocuparea cardinală
a sovietelor a fost aceea de a păstra ceea
ce au dobândit la interior şi la exterior şi
nu de a se expune pericolului de a le
pierde. Un guvern conservator este
capabil de acţiuni militare periculoase aşa
cum am văzut în Cehoslovacia, dar
acestea sunt acte de protecţionism imperialist,
un fel de militarism defensiv, şi nu unul
revoluţionar ori expansionist.
Câteva concluzii
Martie 2005
Jurnalul Economic
Teza acestei lucrări se referă la
găsirea unor criterii corecte de a judeca
legitimitatea oricărui gest de politică ex-
ternă. Alegerea unor pseudo-criterii poate
conduce la instaurarea unei viziuni poli-
tice care se poate dovedi finalmente
costisitoare şi deranjantă. Ideea că, o dată
un conflict izbucnit, un stat sau un grup
de state recunoscute ca fiind mai democ-
ratice şi permiţând un grad superior de
libertate internă ar fi în mod necesar în-
dreptăţite să intervină armat împotriva
unui stat perceput ca dictatorial şi totali-
tar, este criticabilă.
Discernământul asupra identificării
agresiunii în relaţiile inter-state, implică o
investigaţie detaliată, empirică a disputei
înseşi. Istoria nu trebuie judecată a priori.
Nu ar trebui, deci, să mire pe nimeni
într-atât faptul că o astfel de investigaţie,
bazată pe criterii etice corect determinate,
conduce la o concluzie „paradoxală” con-
form căreia un stat democratic şi destul
de liberal precum Statele Unite a fost mai
agresiv şi mai imperialist în relaţiile ex-
terne decât totalitarele URSS şi China. În
plus, teza rămâne valabilă şi în cazul deri-
vării arbitrare a legitimităţii unei interven-
ţii militare din simplul caracter democ-
ratic al ONU. Dar, asta merită o discuţie
separată, însă în acelaşi spirit.
Ţine de înţelepciunea, dar şi de ne-
voia de garanţie a propriei libertăţi, ca ce-
tăţenii statelor lumii să nu cadă în cap-
cana unor astfel de false corelaţii, girând
măsuri nefericite întreprinse de aleşii lor
şi care se pot întoarce împotrivă-le. Un
motiv de atenţie ar fi acela că războiul şi
fobia „ameninţării externe” sunt unele
dintre mijloacele prin care statele câştigă
loialitatea supuşilor lor şi le anesteziază de
multe ori simţurile atunci când la nivel
intern sunt luate măsuri antipopulare de
la care trebuie distrasă atenţia. Un stat,
Anul VIII, nr. 15
21
înainte de a fi etichetat ca democratic ori
despotic rămâne un Stat, adică un cadru
instituţional asupra căruia trebuie, în cali-
tate de cetăţeni, să rămânem mereu
vigilenţi.
Note:
i. „Aparatul de constrângere şi co-
erciţie” [Mises, 1966] care deţine mono-
polul legii şi al utilizării forţei între limite-
le unui anumit teritoriu [Rothbard, 2000
(1974)].
ii. Am optat pentru o discuţie sepa-
rată a termenilor democraţie şi libertate (eco-
nomică) pentru că între cele două noţiuni,
deşi folosite combinat – “democraţie li-
berală” – există o tensiune ireductibilă
între aspectul democratic (egalitar) şi cel
liberal (ca expresie a relaţiilor capitaliste
de piaţă, opuse celor de tip redistributiv),
distincţie care nuanţează oarecum diferit
profilul unei societăţi sau a alteia. A se
vedea discuţiile despre cauzele dezvoltării
economice – ţin ele de democraţie sau de
libertate economică? Desigur, o astfel de
dezbatere, altfel fundamentală, nu face
parte din obiectul studiului nostru.
iii. În acest context prin stat înţele-
gem factorii de decizie politică, elitele po-
litice, guvernul anume nu cine ştie ce agre-
gat holist căruia este exagerat să îi atribu-
im un comportament specific uman. Nu
“statul” decide să facă război, ci aşa cum
precizam înainte, elitele politice, expresia
exactă a ceea ce se doreşte a fi explicat
printr-o forţare - stat = ţara. Nici un om
în toate minţile nu poate afirma serios că
a stat de vorbă vreodată cu vreun stat să-l
întrebe dacă-i arde de-un război ori nu;
nu cred că cineva le cunoaşte pe SUA şi
oricui i-ar fi cel puţin dificil să măsoare
înclinaţia spre război a unei ţări. Pe de al-
tă parte, ştim cine sunt Bush, Cheney,
Martie 2005
 22
Rumsfeld, ce idei au, ce legături, ce sprijin
politic şi popular, etc.
iv. Doctrina “războiului just” –
regăsită în teoria relaţiilor internaţionale
dezvoltată de catolicii scolastici, în
principal de cei spanioli din secolul al
XVI-lea precum Vitoria şi Suarez, ulterior
de scolasticul protestant olandez Grotius
şi apoi de juriştii secolelor XVIII-XIX –
este un concept de origine creştină, iniţiat
încă de pe vremea Sf. Augustin.
v. Legile neutralităţii sunt menite a
limita conflictul la statele combatante,
fără agresiuni împotriva unor state non-
beligerante ori asupra popoarelor lor. Un
corolar al acestor legi îl reprezintă prin-
cipiul american, astăzi ignorat cu brio, al
„libertăţii mărilor”, care interzice restric-
ţiile impuse de unul dintre statele beliger-
ante în calea comerţului paşnic derulat de
cetăţenii statelor neutre cu cei ai statului
inamic (blocade, embargouri). Se reco-
mandă statelor neutre să rămână aşa faţă
de orice dispută inter-state, precum şi
statelor combatante să respecte pe deplin
drepturile cetăţenilor neutri. Legile războiu-
lui sunt menite a limita, pe cât posibil, in-
vadarea de către statele beligerante a
drepturile civililor din statul inamic.
vi. Pentru o analiză reuşită a consis-
tenţei etice, dar şi practice, a paradigme-
lor care au descris relaţiile internaţionale
sau concepţiile despre securitatea lumii în
ultimele secole a se vedea articolul lui
Joseph R. Stromberg, intitulat The United
Nations Charter and the Delusion of Collective
Security, disponibil on-line la adresa
www.mises.org.
vii. Teoria proprietăţii presupusă de
capitalism supravieţuieşte primului test (o
condiţie necesară, dacă nu şi suficientă)
cerut regulilor de comportament uman
care se pretind a fi justificate sau justifi-
cabile din punct de vedere moral (implicit
şi etic). Acest test, aşa cum este formulat
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
în aşa-numita regulă de aur sau, în mod
similar, în imperativul categoric kantian,
cere unei reguli, pentru a fi dreaptă, să fie
una generală, aplicabilă fiecărei persoane în
acelaşi fel. În plus, teoria proprietăţii pre-
supusă de capitalism nu numai că trece
primul test al “universalizării”, ci se do-
vedeşte a fi precondiţia logică a oricărui
tip de justificare argumentativă: oricine ar ar-
gumenta în favoarea oricărui lucru, şi în
special în favoarea anumitor norme, sus-
ţinând că acestea sunt echitabile, trebuie,
cel puţin implicit, să presupună validitatea
normelor referitoare la proprietate presu-
puse de capitalism. De aceea, a nega vali-
ditatea acestora ca norme universal ac-
ceptabile, şi a argumenta împotriva unui
aranjament social bazat pe respectul pro-
prietăţii, este auto-contradictoriu.
[Hoppe, 1989]
viii. Deşi marginală tezei prezentei lu-
crări, nu putem să nu menţionăm critica
fundamentală făcută de economistul aus-
triac Ludwig von Mises relativ la imposi-
bilitatea unei alocări raţionale a resurselor
într-o societate neîntemeiată pe proprie-
tatea privată asupra factorilor de produc-
ţie – aşa numita problemă a “calculului” –
, deci imposibilitatea argumentării în ter-
meni de eficienţă. A se vedea articolul lui
von Mises, intitulat Calculul economic în soci-
etatea socialistă, disponibil on-line la adresa
www.misesromania.org, dar şi
[Marinescu, 2005] pentru a înţelege discu-
ţia despre corelaţia necesară dintre argu-
mentele de eficienţă şi cele etice.
ix. „Libertarianismul este o filozofie poli-
tică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a
forţei. Premisa ei fundamentală este aceea că ar
trebui să fie ilegal să se ameninţe sau să se ini-
ţieze violenţa împotriva unei persoane sau a pro-
prietăţii sale, fără permisiunea acesteia; forţa este
justificată numai în apărare sau ca retaliere.”
Walter Block, Libertarianism şi libertinism,
(Prefaţa cărţii Pledoarii imposibile, traducere
Martie 2005
Jurnalul Economic
după Defending the Undefendable: The
Pimp, Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler,
Moneylender, and Other Scapegoats in
the Rogue's Gallery of American Society
- 1994).
x. Multe dintre domeniile consider-
ate multă vreme ca fiind bunuri publice
(educaţia, sănătatea) par să îşi găsească
sensul în sfera privată, demonstrând mai
degrabă un eşec al intervenţiei decât unul al
pieţei.
xi. O problema a izolaţionismului
văzut ca neimplicarea unui stat în treburile
interne ale altor state (deci punerea discuţi-
ei în termeni de state) este aceea că nu
ofera – în aceşti termeni – decât o solutie
„second best”. Solutia fundamentală este
o ordine a proprietăţii private pentru a ne
păstra în sfera judecăţilor etice autentice.
După cum vom discuta în continuare, pa-
radigma dreptului internaţional şi a relaţii-
lor internaţionale nu ne lasă la dispoziţii
decât pseudo-soluţii tice de tipul „răul cel
mai mic”. Altcumva, un război finanţat
voluntar, purtat cu voluntari, împotriva
lui Saddam (gherila, arme sofisticate de
mare precizie, dezinformarea serviciilor
lui secrete, cooptarea voluntarilor irakieni
care ar vrea sa scape de sub Saddam etc.)
soldat cu înlaturarea regimului său, fără
victime nevinovate (dacă apar, „cruciaţii”
suporta consecinţele până la cele mai mici
detalii), precum şi cu dizolvarea „armatei”
imediat ce nu mai are obiectul muncii, ar
fi in regulă. Şi n-ar fi vorba de o politica
izolaţionista. E drept ca scenariul e cam
îndepărtat de noi şi de aceea ideea izolaţi-
onismului e strategic valoroasă. Nu trebu-
ie însă să întunece soluţiile fundamentale
– oricât de improbabile ideologic ar fi ele.
Datorez acest comentariu lui Mihai-
Vladimir Topan.
xii. Explicaţia unei astfel de teze este
următoarea: în primul caz era vorba des-
pre înlăturarea unei dominaţii străine –
Anul VIII, nr. 15
23
cea a coroanei britanice asupra cetăţenilor
care populau fosta colonie –, în al doilea,
statele sudiste, care au contractat la for-
marea federaţiei, nu s-au mai simţit re-
prezentate de turnura pe care a luat-o po-
litica federală la vremea respectivă şi au
cerut desfacerea contractului uniunii. Un
comentariu al lui Rothbard: dacă în pri-
mul caz era vorba de o dominaţie în vir-
tutea unui principiu, chiar dacă inconsis-
tent, dar măcar aplicat consecvent – cel
expus de Hume potrivit căruia puterea îşi
are originea în darul divin, prin urmare
ruprea legăturii dintre coroana britanică şi
supuşii din colonii însemna o profanarea
a sacrului –, injusteţea celei de a doua ca-
uze era de-a dreptul flagrantă. Câteva sta-
te din federaţie care au contractat prin
voinţa cetăţenilor lor pentru formarea
uniunii erau ţinute legate de o hârtie, ne-
gând însăşi natura contractului care per-
mite părţilor să poată desface înţelegerea
în momentul în care scopurile pentru care
a fost încheiată nu se mai regăseau!
xiii. În istoria recentă, singurul loc în
care nu au cutezat să se exprime făţiş a
fost spaţiul Uniunii Sovietice şi al ţărilor
ex-comuniste. Înainte de insinuarea pos-
tbelică a comunismului în regiune, lucrul
acesta fusese, totuşi, încercat. Woodrow
Wilson, aliat cu Franţa şi Marea Britanie,
a încercat să zdrobească bolşevismul
emergent chiar în fieful acestuia, trupe
americane şi aliate fiind trimise în spriji-
nul „albilor” şi împotriva „roşilor”. După
cel de-al doilea război mondial, Statele
Unite au făcut tot posibilul pentru a-i îm-
pinge afară pe sovietici din teritoriile
ocupate, reuşind acest lucru din nordul
Iranului. I-au ajutat, de asemenea, pe bri-
tanici să zdrobească regimul comunist în
Grecia. Aceleaşi State Unite au depus
eforturi mari pentru a menţine regimul
dictatorial al lui Chiang Kai-Shek în Chi-
na după ce ruşii au părăsit zona la finele
Martie 2005
 24
războiului. Apoi, după ce că aproape l-au
instalat pe dictatorul Batista în Cuba,
SUA au încercat cu obstinaţie să distrugă
regimul comunist castrist de la Havana,
prin intermediul unor multiple şi contro-
versate operaţiuni, de la cea orchestrată
de CIA la Golful Porcilor, până la tenta-
tive de asasinat puse la cale de CIA „în
coproducţie” cu structuri ale Mafiei.
xiv. De o astfel de situaţie, în ciuda
respectului declarativ al combatanţilor
faţă de legile războiului şi cele ale neu-
trilor, nu beneficiază, paradoxal, decât
personaje ca Saddam Hussein. Cine este
cel care poate arunca pe umerii ameri-
canilor povara mizeriei din Irak decât
campionul independenţei de la Bagdad şi
câţi ar putea să îl contrazică pe lider, date
fiind sărăcia indubitabilă şi propaganda
abilă? În aceaşi postura de eroi ai neamu-
lui pot figura şi Slobodan Milosevic în
Serbia şi Fidel Castro în Cuba, “oameni
nobili”, a căror măreţie izvorăşte tocmai
din opoziţia nedisimulată faţă de he-
gemonismul occidental. William L.
Anderson, în articolul intitulat Trading
with Fidel, susţine că justificarea este gen-
eroasă: atâta timp cât poporul suferă de
foame, acesta poate foarte bine recep-
ţiona explicaţia potrivit căreia principalul
inamic nu este acasă, ci la Casa Albă ori la
10 Downing Street! Adică efectul tocmai
opus celui de destabilizare a regimului
politic, propus de iniţiatorii embargoului.
xv. Criteriului utilitarist – cea mai mare
fericire a celui mai mare număr de oameni – ca-
re descrie paradigma socială actuală, este
la fel de pernicios în cazul politicii exter-
ne ca şi în cazul oricărei politici publice,
inconsecvente cu respectarea drepturilor
de proprietate ale indivizilor. Şi asta pen-
tru că se bazează pe o iluzie; în realitate
este imposibil de măsurat utilitatea, după
cum lipsită de sens este şi încercarea de a
compara utilităţile între diferite persoane.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Orice catalogare a unei politici publice ca
fiind eficientă „social” este profund arbi-
trară. Etica înţeleasă domnia drepturilor legiti-
me de proprietate, adică domnia dreptăţii, a
libertăţii în societate rămâne singurul cri-
teriu de dreptate şi de eficienţă în orice
dispută politică. Numai principiile etice
pot furniza criterii obiective pe baza căro-
ra să fie consolidată viaţa în societate prin
rezolvarea potenţialelor conflicte.
[Marinescu, 2005]
xvi. 1 A se vedea articolul Activitatea
bancară, statele-naţiune şi politica internaţiona-
lă: o reconstrucţie sociologică a ordinii economice
actuale, scris de Hans-Hermann Hoppe, în
fapt o explicare neromanţată a istoriei fi-
nanciar-valutare recente.
xvii. Această versiune a
imperialismului modern occidental a fost
definită de o manieră tranşantă de
istoricul libertarian Leonard Liggio: „The
imperialist power of the Western
countries… imposed on the world's
peoples a double or reinforced system of
exploitation—imperialism—by which the
power of the Western governments
maintains the local ruling class in ex-
change for the opportunity to
superimpose Western exploitation upon
existing exploitation by local states.”
[Rothbard, 1978]
xviii. “War has always been the
occasion of a great—and usually perma-
nent—acceleration and intensification of
State power over society. War is the great
excuse for mobilizing all the energies and
resources of the nation, in the name of
patriotic rhetoric, under the aegis and
dictation of the State apparatus. It is in
war that the State really comes into its
own: swelling in power, in number, in
pride, in absolute dominion over the
economy and the society. Society
becomes a herd, seeking to kill its alleged
enemies, rooting out and suppressing all
Martie 2005
Jurnalul Economic
dissent from the official war effort,
happily betraying truth for the supposed
public interest. Society becomes an
armed camp, with the values and the
morals—as the libertarian Albert Jay
Nock once phrased it—of an "army on
the march." It is particularly ironic that
war always enables the State to rally the
energies of its citizens under the slogan
of helping it to defend the country
against some bestial outside menace. For
the root myth that enables the State to
wax fat off war is the canard that war is a
defense by the State of its subjects. The
facts, however, are precisely the reverse.
For if war is the health of the State, it is
also its greatest danger. A State can only
"die" by defeat in war or by revolution.
In war, therefore, the State frantically
mobilizes its subjects to fight for it
against another State, under the pretext
that it is fighting to defend them.”
[Rothbard, 1978]
xix. Joseph P. Kennedy avertiza:
“…half of this world will never submit to
dictation by the other half…. What busi-
ness is it of ours to support French colo-
nial policy in Indo-China or to achieve
Mr. Syngman Rhee's concepts of
democracy in Korea? Shall we now send
the Marines into the mountains of Tibet
to keep the Dalai Lama on his throne?
The United States could not possibly
contain Russian armies if they chose to
march through Europe, and if Europe
should then turn Communist,
Communism "may break of itself as a
unified force…. The more people that it
will have to govern, the more necessary it
becomes for those who govern to justify
themselves to those being governed. The
more peoples that are under its yoke, the
greater are the possibilities of revolt."
And here, at a time when cold warriors
were forecasting a world Communist
Anul VIII, nr. 15
25
monolith as an eternal fact of life, Joseph
Kennedy cited Marshall Tito as pointing
the way for the eventual breakup of the
Communist world: thus, "Mao in China is
not likely to take his orders from
Stalin…." ”[Rothbard, 1978]
xx. Viktor Suvorov e de altă părere –
dar asta e o controversă istorică. El spu-
nea că Stalin se pregătea intens de un
război ofensiv de cucerire a Europei de
Vest şi Hitler la surprins teribil când l-a
atacat mai repede decât se aştepta. Dato-
rez acest comentariu lui Mihai-Vladimir
Topan.
xxi. Numai în Finlanda, deşi o ţară cu
care URSS a avut două ciocniri în numai
şase ani, existenţa unui regim anticomu-
nist avea să trezească mai puţine temeri
Moscovei şi asta doar datorită politicii în-
ţelepte a liderului de la Helsinki, Julio
Paasikivi, care a croit o astfel de politică a
ţării astfel încât să nu poată apărea puncte
de coliziune cu puterea sovietică, câşti-
gând respectul acesteia şi făcând ca URSS
să îşi retragă trupele şi să nu mai încerce
instalarea unui regim pro-sovietic. Apo-
logeţilor americani ai „războiului rece” le
vine greu să explice poziţia postbelică a
URSS faţă de Finlanda, în condiţiile pre-
supusei sale dorinţe de a impune comu-
nismul în întreaga lume, însă unica expli-
caţie a „liniei moi” vizavi de Finlanda o
constituie faptul că motivaţia statului so-
vietic o reprezenta securitatea proprie fa-
ţă de un posibil atac, mai mult decât suc-
cesul comunismului mondial, aflat la un
nivel inferior pe scala sa de priorităţi.
xxii. Se pare că sovieticii au meditat
mult pe marginea atacării Iugoslaviei lui
Tito atunci când acesta a decretat retrage-
rea formală din blocul sovieto-comunist,
dar că au renunţat avertizaţi fiind de cali-
tăţile de luptători de gherilă ale partizani-
lor sârbi probate în cel de-al doilea război
mondial.
Martie 2005
 26
xxiii. Profesorul Stephen F. Cohen,
directorul programului de Studii Sovietice
de la Universitatea Princeton, avea să
delimiteze natura conservatorismului
sovietic în afacerile externe: „That a
system born in revolution and still
professing revolutionary ideas should
have become one of the most
conservative in the world may seem
preposterous. But all those factors
variously said to be most important in
Soviet politics have contributed to this
conservatism: the bureaucratic tradition
of Russian government before the
revolution; the subsequent
bureaucratization of Soviet life, which
proliferated conservative norms and
created an entrenched class of zealous
defenders of bureaucratic privilege; the
geriatric nature of the present-day elite;
and even the official ideology, whose
thrust turned many years ago from the
creation of a new social order to extolling
the existing one…”. [Rothbard, 1978]
Bibliografie selectivă:
1. Alterman, Eric, Who Speaks For
America? Why Democracy Matters In Foreign
Policy, Cornell University Press, 1998;
2. Barnet, Richard J., The Present
Danger: American Security and the U.S.-Soviet
Military Balance, Libertarian Review (No-
vember 1977), p. 12;
3. Block, Walter, Libertarianism şi lib-
ertinism (Prefaţa cărţii Pledoarii imposibile,
traducere după Defending the Undefendable:
The Pimp, Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler,
Moneylender, and Other Scapegoats in the
Rogue's Gallery of American Society - 1994),
Editura Nemira, Bucureşti, 2002;
4. Garrett, Garet, The People's Pottage
(Caldwell, Idaho: Caxton Printers, 1953);
5. Hoppe, Hans-Hermann, A Theory
of Socialism and Capitalism, Boston, 1989;
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
6. Hoppe, Hans-Hermann, Activi-
tatea bancară, statele-naţiune şi politica interna-
ţională: o reconstrucţie sociologică a ordinii
economice actuale (traducere după Banking,
Nation States and International Politics: A So-
ciological Reconstruction of the Present Economic
Order, în The Review of Austrian Economics,
Vol. 4, 1990) disponibil la
www.misesromania.org;
7. Johnson, Paul, O istorie a lumii
moderne, Editura Humanitas, Bucureşti,
2003;
8. Kennedy, Joseph P., Present Policy
is Politically and Morally Bankrupt, Vital
Speeches (January 1,1951);
9. Marinescu, Cosmin, Mitul „criteriu-
lui eficienţei” în ştiinţa economică, în revista
Ordinea proprietăţii private, nr. 10, martie
2005, disponibilă la
www.misesromania.org;
10. Mises, Ludwig von, Human
Action, Henry Regnery, 3rd rev. ed., Chi-
cago, 1966;
11. Mises, Ludwig von, Liberal-
ism: In the Classical Tradition, German edi-
tion, 1927; latest English edition Copy-
right 1985 The Foundation for Economic
Education, Irvington, NY. Translation by
Ralph Raico. Online edition Copyright
The Mises Institute, 2000;
12. Mises, Ludwig von, “Eco-
nomic Calculation in the Socialist Common-
wealth” in Collective Economic Planning, Frie-
drich A. Hayek, ed. Clifton, NJ: Kelley
Publishing, 1975, pp. 87-130, and Au-
burn, AL: Ludwig von Mises Institute,
1990;
13. Mises, Ludwig von, Social-
ism. An Economic and Sociological Analysis,
Liberty Classics, Indianapolis, 1981;
14. Nordlinger, Eric A.,
Isolationism Reconfigured: American Foreign
Policy For A New Century, Princeton
University Press, 1995;
Martie 2005
Jurnalul Economic 27
15. Rothbard, Murray N., The 19. Rothbard, Murray N., Just
Anatomy of the State, în Egalitarianism as a War, in Denson, John V, Just War, Mises
Revolt Against Nature and Other Essays (Au- Institute, 1994;
burn: Mises Institute, 2000 [1974]) ; 20. Rothbard, Murray N, The
16. Rothbard, Murray N., forign Policy of the Old Right, in Journal of
Egalitarianism as a Revolt Against Nature and Libertarian Studies, vol 2, no. 1, pag. 85-
Other Essays (Auburn: Mises Institute, 96, Pergamon Press, 1978;
2000 [1974]); 21. Spiridon, Marius, Statul şi
17. Rothbard, Murray N., The biserica, în revista Ordinea proprietăţii private,
Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, N.J. : nr. 2/2004, disponibilă la
Humanities Press, 1982; www.misesromania.org;
18. Rothbard, Murray N., For a 22. Stromberg, Joseph R. The
New Liberty: The Libertarian Manifesto, United Nations Charter and the Delusion of
Collier Books, A Division of Macmillan Collective Security, disponibil la adresa
Publishing Co., Inc., New York, Collier www.mises.org.
Macmillan Publishers, London, 1978;

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 28 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 29

Guvernarea mondială:
coşmar sau realitate?
Iulia Voicu
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

Is the world governance something to be afraid of, something to be aware of, or something desir-
able? Do we need world governance, by this meaning a combined effort to solve world’s problems of
all kinds, a common, systematized, planned, decided approach on solving current issues (economi-
cal, political, social, environmental agenda).
In this article, I start by presenting the governance gap, how it has formed and how it is evolving.
Then I present the two governing models that we used so far and their deficiencies. At last I present
my views on what could be called the « emerging world governance », its beginnings, and the phe-
nomenon called regionalism. Also, I show seven arguments in favour of a development regionalism.

Key words: globalisation, regionalism, economic theory

Ce se înţelege prin guvernarea mon- în dezvoltare sau subdezvoltat, implicare

dială? Un « forum superior » în care (în
special) marile puteri iau decizii ce afec-
tează viata tuturor. Este asta ceva nou?
Nu s-a mai întâmplat cumva până acum?
Nu se întâmplă chiar acum? Când te gân-
deşti la împărţirea zonelor de influenţă, la
deciziile luate pentru protecţia mediului
(vezi protocolul Kyoto, recent intrat în
vigoare, pe 16 februarie 2005), la lupta
împotriva sărăciei (ştergerea datoriilor
unor ţări africane), la războiul din Irak,
când te gândeşti la toate astea şi la multe
altele e imposibil să negi existenţa unei
guvernări mondiale sau măcar posibilita-
tea existenţei ei. Da, nu există o instituţie,
un forum recunoscut oficial ca fiind des-
tinat guvernării mondiale, dar spre aşa
ceva ne îndreptăm. Întrebarea ce apare în
acest caz este cum pot fi implicate toate
„părţile afectate” în această guvernare.
Poate exista o guvernare, care să fie şi efi-
cientă (să nu treacă o generaţie până să fie
luată o decizie), şi care să implice pe toată
lumea, orice stat mic sau mare, dezvoltat,
însemnând (cel puţin) să poată să spună
ce vrea şi să fie luat în considerare. Deci-
ziile n-ar putea fi luate, bineînţeles, decât
prin formarea de coaliţii de interese (o
soluţie care, deşi nu e ideală, este oricum
mult mai buna decât impunerea voinţei
celui mai puternic).
De ce ar fi necesar un mecanism de
guvernare mondială? Pentru a-şi asuma
anumite funcţii necesare în noua econo-
mie globală, cum ar fi furnizarea anumi-
tor bunuri publice şi rezolvarea eşecurilor
pieţei. Furnizarea acestor bunuri publice
ar trebui să includă: menţinerea suprema-
ţiei legii (rezolvarea disputelor din co-
merţ, investiţii străine şi alte domenii),
asigurarea stabilităţii monetare şi financia-
re, stabilirea unor standarde şi reguli co-
mune pentru afaceri, administrarea co-
municaţiilor globale şi transportului şi re-
zolvarea problemelor mediului.
Conform lui Jean François
1
Rischard , există două mari forţe puterni-
ce ce presează, „încălzesc” situaţia la nivel

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 30
mondial. Prima este estimarea creşterii po-
pulaţiei globului cu două miliarde de oa-
meni în următorii douăzeci de ani faţă de
cei existenţi deja. Aproape toţi nou veniţii
vor fi din ţările în dezvoltare, unde deja
trei miliarde trăiesc cu mai puţin de 2$ pe
zi. Rezultatul va fi o povară în plus pen-
tru mediu şi probleme sociale.
Cea de-a doua forţă este desfăşura-
rea mondială a unei economii complet
noi, catalizată pe informaţie din ce în ce
mai ieftină şi tehnologii de comunicaţie.
Aceasta nouă economie deschide noi orizon-
turi vaste pentru dezvoltarea globală, in-
clusiv oportunităţi de ajungere din urmă
pentru ţările sărace, este de părere acelaşi
analist.
Ritmul schimbării determinat de
aceste două forţe este într-un contrast pu-
ternic cu evoluţia înceată a instituţiilor
umane. Indiferent dacă e vorba despre
state-naţiuni, departamente ale guverne-
lor, instituţii interne sau organizaţii mari
de orice fel, ele tind sa rămână blocate la
modelul ierarhic moştenit din era indus-
trială. Evoluează încet şi într-un mod li-
near. În contrast, cele două forţe princi-
pale ale globalizării contemporane au un
caracter puternic exponenţial. Forţa de-
mografică este propulsată de
exponenţialitatea curbei demografice, fi-
ind condusă esenţialmente de deficit şi
raritate (deficit de spaţiu, deficit de sol,
apă, aer curat). Forţa noii economii este
condusă nu de raritate, ci de abundenţă.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
După cum se poate vedea în grafic,
cele două forţe exponenţiale se îndepăr-
tează de curbă în raport cu evoluţia liniară
a modificării instituţiilor umane. Timpul
se împarte în două câmpuri distincte:
timpul rapid al modificării celor două for-
ţe dinamice şi cel încet, „timpul birocra-
tic”, în cazul instituţiilor ce ar trebui sa
faciliteze dezvoltarea umană şi socială.
Un periculos „gol al guvernării”
apare în locul unde curbele se despart. Cu
alte cuvinte, în timp ce tehnologia şi creş-
terea populaţiei înaintează cu viteză, gu-
vernele şi alte instituţii se adaptează cu
greu.
Pâna acum, se poate vorbi de două
modele de guvernare, două moduri de o
organiza şi conduce societatea omeneas-
ca: modelul westfalic şi modelul Cartei
Naţiunilor Unite.
Modelul westfalic: Numit aşa după tra-
tatele de pace din Westfalia din 1648, în-
cheiate în urma Războiului de 30 de ani
ce a pus capăt puterii hegemonice a Im-
periului Roman, cuprinde perioada drep-
tului şi reglementărilor internaţionale
din 1648 până în 1945, deşi unii afirmă
că persista şi azi.
Modelul descrie o ordine mondială
care consta în state teritoriale suverane,
ordine în cadrul căreia nu există nici o
autoritate supremă: statele îşi rezolvă
neînţelegerile singure şi, daca este nece-
sar, prin forţă; ele se angajează în relaţii
diplomatice, însă cooperarea este mini-
mă, îşi situează propriul interes (naţio-
nal) mai presus de orice şi acceptă princi-
piul conform căruia, până la urmă, forţa
creează dreptul în lumea internaţională,
iar acapararea devine legitimare.
Teoria democratică modernă şi
practica acesteia au fost elaborate pe baza
principiilor westfalice
Modelul Cartei Naţiunilor Unite: În
timp ce modelul westfalic a avut parte de
Martie 2005
Jurnalul Economic
critici pe tot parcursul epocii moderne,
după cel de-al doilea război mondial a
fost adoptat un nou model internaţional
de reglementare: Carta Organizaţiei Naţi-
unilor Unite. Conform acestui model sta-
tele erau încă suverane, dar supuse în
principiu unor restricţii severe în ceea ce
priveşte recursul la forţă, fiind presate să-
şi rezolve dezacordurile prin mijloace
paşnice şi în conformitate cu criteriile le-
gale, trebuind să respecte anumite stan-
darde cu privire la tratamentul tuturor
persoanelor de pe teritoriu, inclusiv pro-
prii cetăţeni.
Sunt aceste modele depăşite? În
prezent, de fapt de ceva vreme se încear-
că reformarea majorităţii instituţiilor, or-
ganismelor, organizaţiilor (vezi reforma
ONU). În anul 2003 cancelarul german
Gerhardt Schröder a propus reforma
NATO şi a dat naştere unei întregi discu-
ţii pe arena internaţională.
Guvernarea naţională este ancorată
într-un set de sisteme de guvernare globa-
lă, regională şi multilaterală manifestată
prin summit-urile anuale oficiale şi neofi-
ciale, conferinţe sau congrese ale G8, UE,
FMI, MERCOSUR, APEC (Cooperarea
Economica Asia-Pacific). Angajamentul
internaţional actual nu este ceva ce un
anume stat poate alege să urmeze sau să
ignore.
Încă de la încheierea celui de-al doi-
lea război mondial s-a înregistrat o acce-
lerare semnificativă în instituţionalizarea
relaţiilor regionale în afara Europei: în
Americi, Asia-Pacific şi, într-o măsura
mai mică, în Africa. Însa, formele luate de
acest regionalism sunt radical diferite de
modelul integraţionist al UE. Până în pre-
zent restul lumii a respins modelul UE ca
exemplu de urmat. Spre deosebire de prin-
cipiul westfalic al suveranităţii statale,
principiul de la Bruxelles, al „suveranităţii
puse în comun”, are puţine rezonanţe în
Anul VIII, nr. 15
31
Malaysia, Brazilia sau Lagos. În schimb,
în afara Europei s-a dezvoltat o formă
mai deschisă de regionalism, descrisă prin
termenul de „nou regionalism”, fenome-
nul fiind cel mai vizibil în Asia-Pacific.
APEC (Cooperarea Economica Asia-
Pacific) reprezintă un „nou regionalism” ca-
re, deşi limitat la chestiuni economice,
evoluează spre un forum instituţionalizat
pentru cooperare multilaterală (regionalism des-
chis) mai degrabă decât spre o integrare poli-
tica regională (regionalism închis).
În ceea ce priveşte dezvoltarea, se
poate vorbi despre un regionalism de
dezvoltare (development regionalism) si exista
mai multe argumente pentru a face acest
regionalism mai cuprinzător şi multilate-
ral. Regionalismul de dezvoltare se deo-
sebeşte de vechiul regionalism, care se
baza doar pe înţelegeri de comerţ liber,
reproducând tensiunile centru-periferie.
Profesorul Bjork Hettne2 a identificat 7
asemenea argumente:
- Argumentul „ mărimii suficiente”: Într-
o lume puternic interdependentă, deşi
mărimea teritoriului naţional nu mai are
aşa de mare importanţă, cooperarea la ni-
vel regional este imperativă mai ales pen-
tru microstate, pentru a nu risca să devină
state client ale ţărilor nucleu;
- Argumentul „ economiei viabile”: Stra-
tegii de dezvoltare la nivel regional ce
constau în coordonarea producţiei sau
îmbunătăţirea infrastructurii;
- Argumentul „credibilităţii”: Politicile
economice pot fi mai stabile şi consisten-
te dacă sunt cuprinse în aranjamente, în-
ţelegeri regionale a căror încălcare deter-
mină aplicarea unui gen de sancţiuni din
partea celorlalţi;
- Argumentul „exprimării eficace”: Ne-
gocierea colectivă la nivelul regiunii ar
putea îmbunătăţi poziţia economică a ţă-
rilor marginalizate în sistemul mondial
sau proteja poziţia structurală şi accesul la
Martie 2005
 32
piaţă al ţărilor emergente în domeniul ex-
portului;
- Argumentul „stabilităţii sociale”: In-
cluderea în proiectul regionalist a pro-
blemelor de securitate socială şi a unui
element de redistribuire;
- Argumentul „managementului resurse-
lor”: Se referă la problemele mediului care
transcend graniţele politice ale statelor şi
care rareori pot fi rezolvate doar la nive-
lul statului-naţiune, fiind necesară o coo-
perare în acest domeniu;
- Argumentul „dividendului păcii”: Re-
zolvarea conflictelor regionale elimină in-
vestiţii inutile în echipamentul militar,
aceleaşi fonduri putând fi folosite într-un
scop productiv.
În timpul Războiului Rece, argu-
mentul deseori folosit împotriva înarmării
nucleare era capacitatea excesiv de dis-
tructivă a acestor arme, orice negociere a
reducerii înarmării putând fi folosită în
scopul dezvoltării civile. Unele regiuni, ca
Asia de Est şi Europa (în special Japonia
şi Germania de Vest) erau numite „cala-
tori clandestini” ai ordinii securităţii
mondiale, deoarece puteau folosi mai
mult din resursele lor pentru investiţii şi
creştere economică.
În ordinea de după Războiul Rece,
aceste regiuni au fost încurajate să-şi
asume o mai mare responsabilitate pentru
propria lor securitate. O dată cu termina-
rea Războiului Rece, conflictele latente au
reapărut şi a pornit cursa înarmării. Situa-
ţia securităţii diferea de la regiune la regi-
une. În Asia de Est şi Europa exista un
vacuum de securitate, în Asia de Sud şi
Orientul Mijlociu au erupt conflicte mai
vechi, iar în Africa şi în Balcani s-a de-
strămat ordinea politică ducând la
„tribalizare”. Singura regiune cu pace re-
lativă este America Latină, spunându-se
că are un avantaj comparativ în pace şi
stabilitate politică. Pacea din Asia de Est
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
pare mai puţin stabilă, dar statele membre
au un interes deosebit în menţinerea ei
datorită gradului ridicat de interdepen-
denţă. „Aici cercul se închide: cooperarea regio-
nală în vederea dezvoltării reduce nivelul conflic-
telor şi dividendul de pace facilitează continuarea
cooperării în vederea dezvoltării. Acest cerc pozi-
tiv poate fi transformat într-un cerc vicios, unde
conflictul şi subdezvoltarea se pot hrăni unul pe
altul.”2
Se poate vorbi de un paradox trans-
atlantic, de un conflict permanent între
America şi Europa, între valorile şi identi-
tăţile diferite reprezentate de cele două.
Parcă este o competiţie permanentă şi fă-
ră sorţi de izbândă. Poate exista o victo-
rie? „Europa singura nu este de ajuns. America
singură nu este de ajuns. Vestul singur nu este
de ajuns. Trebuie să începem să ne uitam care
sunt în realitate provocările globale contemporane
– şi cine poate găsi o soluţie.”3 Soluţia poate fi
următoarea: găsirea intereselor comune,
interese care sunt într-un număr surprin-
zător de mare. Să scoatem în evidenţă ce-
ea ce ne aseamănă nu ceea ce ne diferen-
ţiază.
Cred că teama cea mai mare în legă-
tură cu acest subiect al guvernării mon-
diale este cea a pierderii libertăţii, adică a
pierderii suveranităţii şi autonomiei stata-
le în primul rând şi, apoi, limitarea libertă-
ţilor individuale.
Ulrich Beck4 vorbeşte despre mode-
lul statului transnaţional, model ce constă
în principiu din state care se aliază ca ur-
mare a globalizării şi îşi dezvoltă prin
aceasta suveranitatea şi identitatea regio-
nală spre deosebire de cele naţionale. Ele
vor deveni în acelaşi timp state aliate dar
şi suverane, alianţa interstatală deschizând
fiecărui stat naţional noi zone de acţiune.
Modelul ar fi posibil prin înlocuirea suve-
ranităţii exclusive cu cea incluzivă, actorii
naţionali câştigând teren politic de afir-
mare în măsura în care reuşesc să-şi ex-
Martie 2005
Jurnalul Economic
tindă capitalul economic şi public prin
cooperare transnaţionala. Statul transna-
ţional este astfel un fel de stat comercial
global.
Europa este văzută de acelaşi autor
ca un laborator experimental al suverani-
tăţii incluzive şi ca o ieşire din capcana
globalizării, capabilă să restabilească pri-
mordialitatea politicii, capacitatea de acţi-
une politică, economică şi socială verifi-
cabilă în mod democratic.
Aşadar guvernarea mondiala este un
coşmar sau o realitate? La fel ca si globa-
lizarea, este în mod sigur o realitate, însă
depinde de noi să o modelam, ea trebu-
ind să servească intereselor noastre, nu
noi ei. Este foarte important, ca ţară mi-
că, să ai nişte „aşi în mânecă” şi să ştii să-i
Anul VIII, nr. 15
33
joci. Ştie România să-şi joace aşii? Rămâ-
ne de văzut.
Bibliografie:
1. Rischard Jean François, High
Noon for the Global Economy, The Globalist,
9 martie, 2001.
2. Hettne Bjorn, Globalization, the
New Regionalism, and East Asia, Selected
papers delivered at the United Nations
University, September 1996.
3. Ash Timothy Garton, Free
World: America, Europe and the Surprising
Future of the West, Random House, 2004.
Beck Ulrich, Ce este globalizarea?, Editura
Trei, Bucureşti, 2003.
Martie 2005
 34 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 35

De la securitatea militară
la securitatea ecologică
Drd. Cătălina Bolma
Ministerul Afacerilor Externe

The international security environment after the end of the Cold War faces new threats rising from
the economic, social, biological and environmental field. The concept of national security needs to be
adapted to the new challenges of modern society, therefore including these new threats. The last
three decades are a proof that the environment degradation is an issue of concern for the interna-
tional community. The raising number of multilateral environmental agreements and of the inter-
national bodies in charge with environmental matters acknowledges the international efforts to-
wards a better conservation and protection of our Planet.
Admitting that the risks rising from environmental degradation are factors of domestic and inter-
national instability, specialists have developed the concept of environmental security. Most studies
in this field have analyzed environment as a source of conflict and have therefore concentrated only
on this type of environmental risks. The last decade has brought a larger understanding of instabil-
ity caused by environmental problems.
There are few countries that have an official definition of environmental security. Most specialist
define it as the ability of a nation or society to overcome resource scarcity, risks caused by envi-
ronmental degradation and environmental change, as well as those caused by human activity (igno-
rance, accidents, mismanagement). Consequently, the national security strategies should include the
environmental dimension of security and develop policies to overcome this type of risks.

Key words: environmental security, environmental conflict, resource scarcity

1. Introducere prin varietatea provocărilor la care este

Mediul internaţional se confruntă,
mai ales după sfârşitul Războiului Rece,
cu o serie de provocări extrem de diverse,
de natură economică, socială, biologică,
ecologică etc., care presupun o adaptare a
conceptului de securitate naţională. Ter-
menul de securitate se referă la starea de
fapt care pune la adăpost de orice pericol
extern şi intern un stat, o colectivitate, un
individ, etc. Existând o serie destul de
mare de definiţii şi accepţiuni ale terme-
nului, există şi o varietate destul de mare
în abordările privind elementele compo-
nentele ale acestui concept. Ultimii ani,
expusă societatea „globală”, au dus la in-
cluderea, în cele mai multe state, a dimen-
siunilor economice, sociale, de sănătate şi
de mediu.
Numărul din ce în ce mai mare de
instrumente legale adoptate pe plan in-
ternaţional (convenţii, tratate, protocoale,
etc.) denotă recunoaşterea riscurilor cau-
zate de degradarea mediului înconjurător
ca factori de risc la adresa securităţii
omenirii, şi anume: dezastre naturale –
uragane, tsunami, cutremure, erupţii vul-
canice etc, alunecări de teren, deşertifica-
rea unor zone întinse de teren, salinizarea
solului şi eroziunea accelerată, accidente

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 36
legate de deversare substanţe toxice
(chimice, biologice, radioactive) în aer,
apă, sol, şi alte manifestări cauzate de ac-
tivitate umană deliberată şi/sau nedelibe-
rată. Degradarea mediului poate produce
destabilizări interne, poate modifica ba-
lanţa de putere între state la nivel regional
sau global şi genera conflicte, poate duce
la creşterea disparităţilor Nord – Sud,
poate crea fluxuri de refugiaţi ca urmare a
înrăutăţirii condiţiilor fizico – geografice
din anumite zone (secetă, inundaţii, acci-
dente industriale) cu efecte destabilizatoa-
re în ţările primitoare. Prin urmare, se re-
simte nevoia adaptării strategiei de securi-
tate naţională la ameninţările lumii mo-
derne, inclusiv dimensiunea ameninţărilor
ecologice.
2. Conceptul de securitate
Provenind din latinescul securitas-
securitatis, termenul de securitate înseamnă
„a fi la adăpost de orice pericol, senti-
ment de încredere şi de linişte pe care îl
dă cuiva absenţa oricărui pericol. Securi-
tate colectivă este starea de relaţii dintre
state, creată prin luarea pe cale de tratat a
unor măsuri de apărare comună împotri-
va unor agresiuni”i.
Definiţia conceptului de securitate a
fost şi este în continuare legată de apăra-
rea de către stat a intereselor sale suvera-
ne prin mijloace de sorginte militară. În
accepţiunea ei tradiţională, termenul de
securitate înseamnă efortul de apărare a
populaţiei şi a teritoriului împotriva exer-
citărilor de forţă din exterior. Obiectivele
securităţii au fost următoarele: integritatea
teritoriului naţional, protecţia indepen-
denţei politice şi a suveranităţii naţionale,
precum şi stabilitatea la nivelul internaţi-
onal.
Statul a fost preponderent entitatea
care a garantat securitatea, mai ales în pe-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
rioada de după al doilea război mondial,
neglijând însă individul şi colectivitatea, a
căror bunăstare şi supravieţuire reprezintă
obiectivul central al preocupărilor şi efor-
turilor prezente în domeniul securităţii. În
abordarea actuală a conceptului, securi-
tatea trebuie percepută pe mai multe
niveluri:

nivelul statal, unde sunt apărate
suveranitatea şi puterea;

nivelul societal sau colectiv,
unde trebuie păstrate în siguranţă identi-
tatea culturală, ideologia şi civilizaţia;

nivelul individual, unde scopul
este bunăstarea şi supravieţuirea. Astfel,
la nivelul individului, securitatea diferă de
abordarea securităţii la nivel central şi nu
se referă numai la siguranţa fizică în faţa
gloanţelor şi rachetelor, ci şi la bunăstarea
economică, integritatea culturală, stabili-
tatea psihologică şi la respectarea drep-
turilor omuluiii.
3. Conceptul de securitate ecolo-
gică
Studiile de securitate din perioada
Războiului Rece s-au concentrat pe ela-
borarea de strategii militare, acestea fiind
principalele instrumente pentru garanta-
rea securităţii. Astfel, viziunea asupra se-
curităţii cuprindea doar dimensiunea mili-
tară, iar singurele ameninţări la adresa se-
curităţii erau numai cele de natură milita-
ră. Această abordare limitată a conceptu-
lui de securitate a exclus în cea mai mare
parte ameninţările potenţiale nemilitare la
adresa securităţii.
Evoluţiile în domeniul economic şi
ecologiciii într-o lume din ce în ce mai in-
terdependentă reprezintă ameninţări pen-
tru actorii statali şi non-statali. Evenimen-
tele din 11 septembrie 2001 au accentuat
faptul că securitatea înseamnă mai mult
decât securitatea militară şi că, ţinând
Martie 2005
Jurnalul Economic
cont de interdependenţele globale şi de
noile riscuri, abordarea securităţii prin
prisma factorului militar nu mai este sufi-
cientă. Terorismul reprezintă numai una
dintre ameninţările la adresa securităţii
lumii moderne, alături de accentuarea să-
răciei, tranziţii economice dificile care duc
la creşterea inegalităţilor Nord-Sud, crima
organizată, proliferarea armelor de dis-
trugere în masă, dislocări masive de po-
pulaţie, dezastre naturale, degradarea eco-
sistemelor şi competiţie în creştere pentru
pământ şi resurse naturaleiv. Astfel, cauze-
le şi efectele acestor provocări depăşesc
graniţele naţionale. Ameninţările lumii
moderne nu mai provin de la un adversar
bine definit, prin urmare şi modul de
abordare şi soluţionare a noilor riscuri de
securitate trebuie să depăşească decizia
« clasică » de creştere a cheltuielilor mili-
tare şi dislocare de forţe armate. Deţine-
rea de armament şi de forţe armate nu
mai reprezintă o garanţie pentru asigura-
rea securităţii individului şi societăţii.
După terminarea Războiului Rece
un număr din ce în ce mai mare de
rapoarte, tratate şi conferinţe internaţion-
ale au evidenţiat ameninţările globale de
mediu. Acestea, coroborate cu o serie de
dezastre şi catastrofe ecologice au dus la
conştientizarea problemei protecţiei şi
conservării mediului înconjurător. Con-
ceptul de securitate ecologicăv, înţeles
într-o măsură foarte diferită în lucrările
de specialitate, reprezintă paradigma pen-
tru gestionarea ameninţărilor provenind
dintr-o lume din ce în ce mai interde-
pendentă, cu un mediu înconjurător de-
gradat. Conceptul de securitate ecologică
reprezintă rezultatele eforturilor de
aducere a problemelor de mediu în prim
plan, acolo unde, prin tradiţie, probleme
de securitate au existat mereu. Ca urmare,
acest concept de securitate ecologică s-a
Anul VIII, nr. 15
37
cristalizat în ultimele decenii, în paralel cu
mişcarea globală de protecţie a mediului.
Puţine ţări au o definiţie oficială a
acestui concept, printre care Federaţia
Rusă, SUA, China, existând însă diferenţe
mari de accepţie a acestui termen. Con-
form definiţiilor din literatura de speciali-
tate, securitatea ecologică reflectă abilitatea unei
naţiuni sau a unei societăţi de a depăşi raritatea
resurselor mediului, riscul provenind din degra-
darea mediului înconjurător, din schimbările de
mediu neprielnice şi din activitatea umană (igno-
ranţă, accidente, management defectuos), precum
şi tensiunile şi conflictele care au la bază con-
siderente de ordin ecologicvi. De asemenea,
termenul presupune, în accepţiunea unor
specialişti, şi reabilitarea siturilor afectate
de conflicte militarevii.
Definiţia tradiţionalăviii a securi-
tăţii ecologice pleacă de la definiţia limi-
tată şi restrânsă a termenului de securitate
– „siguranţă faţă de violenţa şi amenin-
ţările militare”. Accentul cade pe conflic-
tele având ca sursă degradarea mediului,
presiunea exercitată de creşterea demo-
grafică sau accesul la resursele naturale.
În această accepţiune, s-a considerat, în
continuare, că subiectul principal pentru
asigurarea securităţii ecologice este statul,
violenţa inter-statală fiind în continuare
ameninţarea principală la adresa securită-
ţii unui stat. Mediul devine o problemă de
securitate atunci când problemele
ecologice forţează statul să folosească
măsuri excepţionale pentru a le rezolva.
Securitatea ecologică tradiţională conferă
statelor dezvoltate un sentiment fals de
securitate, care este însoţit de un senti-
ment puternic de negare a unei responsa-
bilităţi în ceea ce priveşte protecţia me-
diului, atâta vreme cât ţările în dezvoltare
sunt în centrul atenţieiix. Consecinţele
acestui tip de gândire distrag atenţia de la
adevărata cauză a problemelor existente.
Martie 2005
 38
x
Securitatea ecologică globală
este o abordare care porneşte de la idee
că securitatea naţională este definită în
termeni mult prea restrictivi, susţinând de
fapt includerea în acest concept a con-
siderentelor referitoare la resursele natu-
rale, populaţie, mediul înconjurător în
ansamblu. Definiţia ameninţării la adresa
securităţii este prin urmare diferită. În
contextul securităţii ecologice globale,
degradarea mediului este percepută ca o
ameninţare. Nu se mai pune accent pe
legătura cauzală între problemele de me-
diu şi conflict, ci se analizează direct
problemele de mediu. Abordarea în acest
caz este mult mai largă, incorporează
foarte multe domenii (agricultură, ener-
gie, silvicultură, transport, pescuit), nece-
sitând o analiză integrată a mecanismelor
ecologice, de dezvoltare şi de securitate.
4. Relaţia mediu-conflict
Studiile privind securitatea ecologică
au avut ca punct de plecare stabilirea unei
relaţii cauzale între modificările produse
în mediul înconjurător şi conflict. În acest
sens, Thomas Homer-Dixon, unul dintre
pionerii acestui domeniu, a intenţionat să
identifice legături între raritatea resurselor
naturale şi conflicte fără a formula însă o
definiţie precisă a securităţii ecologice.
Analizele sale s-au bazat cu precădere pe
studii de caz din ţările în dezvoltare. La
începutul proiectului său, Homer-Dixon a
emis un postulat privind legătura dintre
degradarea mediului şi conflict, având în
vedere că modificările mediului înconju-
rător provoacă modificări sociale, iar
acestea in urmă sunt cauza predominantă
a conflictelor internaţionale. Teoria lui
Homer-Dixonxi a demonstrat legături în-
tre anumite tipuri de modificări ale me-
diului înconjurător şi anumite tipuri de
conflicte, care nu exclud, însă, şi interfer-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
enţa şi a altor factori, cum ar fi etnici-
tatea, clasa socială, religia, legitimitatea
regimului de conducere.
Cercetările lui Homer – Dixon se
axează pe un domeniu limitat, şi anume
schimbările mediului au un impact asupra
declanşării de conflicte (în formele aces-
tora cât se poate de variate: război, teror-
ism, dispute diplomatice şi comerciale).
Ţările sărace sunt mult mai vulnerabile la
modificările mediului decât cele dezvol-
tate şi, prin urmare, conflictele cauzate de
problemele mediului înconjurător fiind
mult mai probabile în ţările în dezvoltare.
În aceste ţări, o serie de probleme de
mediu vor cauza, în timp, tensiuni sociale:
producţie agricolă redusă, declin eco-
nomic, dislocări de populaţie, între-
ruperea relaţiilor sociale obişnuite şi le-
gitime. Aceste tensiuni sociale pot duce la
conflicte: dispute între ţări, intre grupuri
etnice, război civil, toate cu repercusiuni
serioase asupra securităţii globale.
Caracteristici generale ale con-
flictelor ecologice
Dintre caracteristicile conflictelor
ecologice precizăm:
• Nu în fiecare caz, presiunea exerci-
tată asupra mediului înconjurător duce la
conflict sau la izbucnirea unor eveni-
mente violente. Degradarea mediului şi
raritatea resurselor naturale se adaugă al-
tor factori sociali, economici şi politici,
care generează un conflict. Cele mai
multe cazuri unde degradarea mediului şi
raritatea resurselor măresc potenţialul de
violenţă sunt cele din ţările în dezvoltare
sau cele aflate în tranziţie sau criză.
• Presiunea asupra mediului trece
printr-o serie de etape înainte să se trans-
forme în conflict, cum ar fi migraţie, dis-
locări de populaţie, sărăcie, insecuritate
alimentară, disfuncţionalităţi ale institu-
ţiilor sociale şi politice. Se poate face o
Martie 2005
Jurnalul Economic
diferenţă în ceea ce priveşte consecinţele
imediate ale rarităţii resurselor naturale
regenerabile şi ale degradării mediului.
Efectele diminuării resurselor naturale se
reflectă în depresia economică, la care se
ajunge de cele mai multe ori în mod di-
rect. Degradarea mediului, însă, numai
combinată cu alţi factori de natură so-
cială, economică, politică, poate duce la
violenţăxii.
• Presiunea existentă asupra mediu-
lui înconjurător poate avea roluri diferite
în dinamica unui conflictxiii:
1. sursă structurală a conflictului:
mediul este perceput ca un factor perma-
nent care afectează interesele şi preferin-
ţele subiecţilor implicaţi;
2. catalizator pentru conflict: pre-
siunea asupra mediului este exacerbată
printr-o situaţie socio-economică insta-
bilă, iar rezultatul este o creştere a inci-
denţei sau escaladarea conflictului;
3. instigator în cadrul conflictului:
presiunea asupra mediului instigă la con-
flict când cauzele sunt percepute ca
ameninţări acute la adresa intereselor
unui grup ca urmare a unei schimbări ne-
aşteptate in sfera de mediu.
Tipuri de conflicte ecologice
Homer-Dixonxiv clasifică conflictele
care se declanşează din considerente
ecologice în 3 categorii. Clasificarea lui se
regăseşte uşor modificată şi în alte studii
reprezentative din literatura de speciali-
tate (studiul NATO/CCMS)xv. Sintetic,
conflictele pot fi clasificate în felul urmă-
tor:
1. Conflicte cauzate de raritatea
resurselor mediului înconjurător apar
când actorii (state) calculează interesele din
perspectiva unui joc cu suma nulă sau
negativă. Acest tip de conflicte porneşte
de la problema distribuţiei resurselor, fi-
ind cauzate de dependenţa asimetrică de
Anul VIII, nr. 15
39
cantitatea şi calitatea resurselor (de ex.
resursele de apă, piscicole, producţia agri-
cole). Bazinele de apă dulce împărţite în-
tre mai multe state sunt exemplul cel mai
des întâlnit de astfel de dispute (de exem-
plu Nilul, Iordanul, Lacul Aral). De-
pendenţa asimetrică a statelor din amonte
şi a celor din aval de resursele de apă
poate ridica incidenţa sau poate escalada
un conflict.
Probabilitatea ca resursele naturale
să se transforme în obiect al unor dispute
politice şi/sau militare este influenţată de
următorii factorixvi:
a. gradul de raritate a re-
surselor, care depinde de distribuţia
geografică inegală a acestora;
b. măsura în care acestea sunt
împărţite de două sau mai multe grupuri,
care complică de regulă faptul că re-
sursele sunt inegal distribuite pe glob;
c. puterea relativă a grupurilor;
d. accesul la resurse alterna-
tive.
2. Conflicte etno-politice apar
atunci când unul sau mai multe grupuri
etnice împart o regiune afectată de degra-
darea mediului şi/sau de presiunea rarită-
ţii resurselor naturale. De asemenea, dacă
un grup depinde de regiunea geografică
vecină, care are un nivel diferit de pro-
ductivitate, se poate ajunge la conflict
violent dacă grupul discriminat invadează
teritoriul comunităţii vecine mult mai
avantajate.
3. Conflicte cauzate de migraţie
sunt provocate fie de migrarea voluntară
sau de dislocările forţate de populaţie.
Migraţia este indusă de schimbări struc-
turale ale mediului, cum ar fi secetă pre-
lungită, inundaţii, eroziunea solului (de-
şertificare), care conduc la părăsirea aces-
tor zone pentru regiuni cu condiţii de
viaţă mai prielnice (regiuni fertile, regiuni
urbane şi semi-urbane). În puţine cazuri
Martie 2005
 40
este vorba de dislocări bruşte şi spontane
de populaţie (de ex. secetă neaşteptată).
De cele mai multe ori, există o infiltrare
permanentă a populaţiei în regiunile cu
condiţii mai prielnice. Migraţia inter-
regională aduce faţă în faţă grupuri etnice
similare, dar din regiuni diferite (munteni
cu câmpeni, păstori cu fermieri, populaţie
urbană cu populaţie rurală), precum şi
grupuri etnice diferitexvii.
4. Conflictele cauzate de modifi-
cările globale ale mediului
În această categorie sunt incluse
efectele schimbărilor climatice, deşi
studiul NATO/CCMS indică faptul că
până în momentul elaborării acestuia
(1999), acest fenomene nu au avut încă
consecinţe imediate asupra securităţii, dar
reprezintă o sursă potenţială în viitor.
Experţii în modificări climatice tratează
acest fenomen ca o sursă actuală de
ameninţare la adresa securităţii.
Modificările climatice au la bază
emisiile crescute de CO2, care se traduc
în temperaturi ridicate la nivel global, cu
o serie de alte implicaţii pentru mediul
înconjurător. Impactul modificărilor cli-
matice asupra mediului este complex şi se
concretizează, conform studiilor elabo-
rate de panelul de experţi privind schim-
bările climatice în:

schimbări ale regimului climatic:
mai multe inundaţii şi secete în anumite
regiuni, cu efecte directe asupra agricul-
turii, silviculturii, resurselor piscicole;

diminuarea resurselor de apă dulce;

crize alimentare cauzate de scăde-
rea producţiei agricole în zonele tropicale
şi sub-tropicale;

inundaţii cauzate de creşterea nive-
lului apelor Oceanului Planetar, care vor
afecta statele insulare şi zonele costiere
joase;
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic

răspândirea de boli cauzate de
căldură şi extinderea ariei insectelor pur-
tătoare de boli;

pierderea de biodiversitate – spe-
ciile adaptate unui climat rece ar putea
dispare din caza încălzirii climei, dacă nu
pot migra;

daune produse în echilibrul ecosis-
temelor (de ex. ecosistemele marine prin
dispariţia coralilor).
De exemplu, creşterea numărului
de dezastre naturale implică realocarea
forţelor militare din zonele de operaţii
către zonele de catastrofă. Refugiaţii din
urma unor astfel de evenimente vor crea
presiune asupra ţărilor vecine primitoare,
conducând la conflicte etnice sau cauzate
de oferta scăzută a resurselor naturale
comparativ cu cererea existentă.
5. Politici de răspuns
Politica de abordare a noilor ame-
ninţări la adresa securităţii trebuie să fie
integratoare, incorporând instrumentele
politicii de dezvoltare, de mediu şi de se-
curitate. Fiecare tip de politică contribuie
cu mecanismele şi instrumentele specifice
la prevenirea conflictelor, la prevenirea
creşterii incidenţei şi/sau escaladării con-
flictelor în diferite regiuni geografie şi în
diferite faze ale conflictului. Toate cele
trei categorii de politici se bazează pe
principii comune, cum ar fi:
1. principiul dezvoltării durabi-
le, care este principiul de bază al cooperă-
rii internaţionale.
2. principiul precauţiei, inte-
grării şi cooperării – toate politicile se ba-
zează pe acţiuni timpurii, de prevenire a
presiunii asupra mediului.
Politica de mediu este în principal
direcţionată către protecţia mediului în-
conjurător, managementul resurselor
naturale şi managementul presiunii asupra
Martie 2005
Jurnalul Economic
mediului. Managementul sau remedierea
presiunii asupra mediului are cel mai
mare potenţial de a da rezultate, fiind in-
stituit în momentele iniţiale şi orientat că-
tre sursa provocatoare a conflictului.
Politica de dezvoltare are un rol im-
portant în rezolvarea consecinţelor nefa-
vorabile de ordin economic, politic, social
şi demografic. Vulnerabilitatea economică
şi incapacitatea instituţională sunt factori
care escaladează sau măresc incidenţa
conflictelor.
Politica externă şi de securitate oferă
mecanisme şi instrumente pentru aborda-
rea consecinţelor politice nefavorabile,
prin creşterea încrederii între părţile im-
plicate, prevenirea crizelor, managemen-
tul crizelor şi managementul conflictelor.
Concluzii
Societatea globală de astăzi este mult
mai vulnerabilă decât era în urmă cu câ-
teva decenii, din cauza sporiri continue a
interdependenţei la toate nivelurile : poli-
tic, economic, social, informaţional. În
acelaşi timp dependenţa omului de natură
se accentuează şi se potenţează prin ca-
racterul tot mai limitat al resurselor natu-
rale raportat la cererea provenită din acti-
vitatea umană şi prin degradarea excesivă
a mediului înconjurător. Problemele de
mediu au încetat să mai reprezinte preo-
cupări la nivel local şi regional, devenind
riscuri la adresa individului, societăţii şi
statului.
Aceste provocări post Război Rece
necesită o redefinire a conceptului tradi-
ţional al securităţii, care să includă, pe
lângă dimensiunea militară, considerată în
continuare ca fiind cea mai importantă, şi
dimensiunile economică, socială şi ecolo-
gică. De altfel, chiar Declaraţia Alianţei
Nord Atlantice, principala organizaţie de
apărare şi securitate colectivă, din cadrul
Anul VIII, nr. 15
41
Summit-ului de la Roma din 1991 consa-
cră angajamentul NATO pentru „o abor-
dare largă a stabilităţii şi securităţii cu-
prinzând aspectele politice, economice,
sociale şi ecologice, împreună cu indis-
pensabila dimensiune militară”. Strategia
de securitate naţională a României este,
din această perspectivă, depăşită, referirea
la dimensiunea ecologică fiind extrem de
limitată. În contextul noilor provocări
sunt menţionate numai riscurile prove-
nind din „provocarea deliberată de catas-
trofe ecologice”.xviii
Note:
i) Dicţionarul explicativ al limbii române,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998.
ii) Geun Lee (Seul National
University), Regional Environmental Security
Complex. Approach to Environmental Security
în East Asia.
iii) Un moment important care
a ilustrat abordarea îngustă şi limitată a
securităţii unui stat a fost prima criză pe-
trolieră din 1973, care a scos în evidenţă
relevanţa rarităţii resurselor naturale pen-
tru asigurarea securităţii.
iv) ***, State of the World 2005:
Trends and Facts – Security Redefined,
Worldwatch Institute,
www.worldwatch.org/features/security/t
f/1.
v) Am folosit în această lucrare
termenul de securitate ecologică pentru
environmental security, termenul consacrat în
limba engleză, în principiu din raţiuni fo-
netice şi semantice ale limbii române. Li-
teratura de specialitate consemnează şi
termenul de ecological security (Patricia
Mischie, Ecological security and the Need to
Reconceptualize Sovereignity, 1989), drept o
variantă mult mai restrânsă şi mai radicală
a conceptului de environmental security, în
Martie 2005
 42
care accentul cade pe efectul uman asupra
mediului (biosferei în speţă).
vi) Chalecki, Elizabeth L.
Environmental Security: A Case Study of Cli-
mate Change, Pacific Institute for Studies
în Development, Environment, and
Security; ***, Environmental Security Study,
Section 2: Definitions of Environmental
Security, AC/UNU Millenium Project.
vii) De altfel, perioada de înce-
put a elaborării acestui concept se poate
regăsi în preocupările legate de protejarea
trupelor armate de efectele negative cau-
zate de degradarea mediului înconjurător
ca urmare a unor operaţiuni militare. La
începutul anilor ’80, când nu exista nici
un cadru de dialog al relaţiei apărare-
mediu, NATO a iniţiat prin Comitetul
pentru Provocările Societăţii Moderne
(CCMS) primele proiecte prin care insti-
tuţiile militare au fost determinate să stu-
dieze relaţia cu mediul înconjurător
(Zgomotul aeronavelor şi conservarea
mediului, 1982; Prezervarea florei şi fau-
nei în zonele de antrenamente militare,
1984) .
viii) Idem 6.
ix) Ţările Nordului şi Sudului
au viziuni diferite asupra provocărilor la
adresa mediului de securitate. Ţările dez-
voltate se concentrează pe lupta împotri-
va terorismului, pe când pentru ţările în
dezvoltare problemele legate de sărăcie,
dezvoltare, acces la resursele de apă, asis-
tenţă medicală, sistem de educaţie sunt
mult mai importante.
x) Idem 6.
xi) Homer-Dixon, Thomas, On
the Threshold: Environmental Changes as
Causes of Acute Conflict – Partea 1,2,3, Tru-
deau Centre for Peace and Conflict
Studies University of Toronto
International Security, Vol. 16, No 2 (Fall
1991) p. 76-116.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
xii) NATO/CCMS Pilot Study:
Environment and Security in an
International Context, March 1999, p.
100.
xiii) Idem 11, p. 101, pe baza
clasificării Baechler 1997, p.132-136.
xiv) Conflicte simple cauzate de
raritatea resurselor de mediu, conflicte
identitare şi conflicte provocate de lipsuri
relative.
xv) Conflicte etno-politice, con-
flicte cauzate de migraţiune (internă,
trans-frontalieră şi din cauze
demografice), conflicte internaţionale ca-
re au la bază lupta pentru resursele natu-
rale şi conflictele cauzate de problemele
globale de mediu.
xvi) Ehrlich, Anne H., Peter
Gleick, Ken Conca, Resources and
Environmental Degradation as Sources of Con-
flict, Background Paper Working Group
5, 50th Pugwash Conference on Science
and World Affairs “Eliminating the
Causes of War”, Queen’s College,
Cambridge, 3-8 August 2000.
xvii) Termenul de refugiaţi de
mediu este respins de Înalta Comisie
ONU pentru Refugiaţi (United Nations
High Commissioner for Refugees /
UNIHCR), care se preocupă cu precăde-
re de impactul de mediu al refugiaţilor în
zonele de tabără.
xviii) „Se poate estima ca in pe-
rioada actuala riscurile la adresa securităţii
sunt preponderent de natura nemilitara si
mai ales interna, manifestându-se in spe-
cial in domeniile economic, financiar, so-
cial si ecologic”. Dintre vulnerabilităţile
situaţiei interne este amintită „nerespecta-
rea normelor ecologice in funcţionarea
unor obiective industriale; posibilitatea
producerii unor dezastre ecologice, catas-
trofe naturale si procese de degradare a
mediului” (Strategia de securitate naţiona-
lă a României, Capitolul 4: Factorii de risc
Martie 2005
Jurnalul Economic
la adresa securităţii României,
www.mapn.ro).
Bibliografie:
1. Chalecki, Elizabeth L.
Environmental Security: A Case Study of Cli-
mate Change, Pacific Institute for Studies
în Development, Environment, and
Security
2. Ehrlich, Anne H., Peter Gleick,
Ken Conca, Resources and Environmental
Degradation as Sources of Conflict, Backgro-
und Paper Working Group 5, 50th
Pugwash Conference on Science and
World Affairs “Eliminating the Causes of
War”, Queen’s College, Cambridge, 3-8
August 2000.
3. Hayes, Peter, Environmental Secu-
rity in a World of Perpetual War, “Environ-
mental Grantmakers Association
Brainerd Minnesota”, 8 October 2001.
4. Heather A., Facing Environmental
Security, Journal of Military and Strategic
Studies, Winter 2000/Spring 2001.
5. Homer-Dixon, Thomas, On the
Threshold: Environmental Changes as Causes of
Acute Conflict – Partea 1,2,3, Trudeau Cen-
tre for Peace and Conflict Studies
University of Toronto International
Security, Vol. 16, No 2 (Fall 1991).
6. Horden, Jan, Coping with
Vulnerabilities of the Modern Society – the
Norwegian Experience, The Challenges of Mo-
dern Societies, Report from Conferences in
Tallin, Riga, and Vilnius, The Norwegian
Atlantic Committee, 2002.
7. Mischie, Patricia Ecological
Security and the Need to Reconceptualize
Sovereignity, 1989.
Anul VIII, nr. 15
43
8. Myers, Norman, Environmental
Refugees: A Growing Phenomenon of the 21st
Century.
9. Myers, Norman, Environmental
Security: What’s New and Different?, The
Hague Conference on Environment,
Security and Sustainable Development, 9-
14 May 2004.
10. Ohlsson, Leif, Arguing the case for
an Environmental Marshall Plan, Backgro-
und Paper for the Hague Conference on
Environment, Security and Sustainable
Development, 9-14 May 2004.
11. Paşcu, Ioan Mircea, Securitatea
europeană – aportul României,
www.mie.ro/publicaţii.
12. Waver, Ole, Societal Security: The
Concept, apud în Alfredo Chamorro
Chopinal, The Security and Defense of Europe
in the Twenty-First Century (NATO, WEU,
OSCE), Final Report, Madrid, May 2000.
13. *** - NATO/CCMS Pilot
Study: Environment and Security in an Inter-
national Context, March 1999.
14. ***, Environmental Security Study,
Section 2: Definitions of Environmental
Security, AC/UNU Millenium Project.
15. ***, State of the World 2005:
Trends and Facts – Security Redefined,
Worldwatch Institute, www.worldwatch.
org/features/security/tf/1.
16. *** - Understanding Environment,
Conflict, and Cooperation, UNEP, 2004.
17. *** , Declaraţia Summit-ului
OSCE de la Istanbul din 1999, paragraful
31.
18. ***, Strategia de securitate na-
ţională a României, www.mapn.ro.
19. www.osce.org.
20. www.nato.org.
21. www.un.org
Martie 2005
 44 Jurnalul Economic

Conflictele lumii
- analiză secvenţială a sistemului
geopolitic mondial la începutul
mileniului III -
Studiu de caz: Africa
Asist. univ. drd. Marius-Cristian Neacşu
REI – ASE, Bucureşti

The Ongoinig Conflicts of the World. The specialists have calculated that in the entire history
(starting with 3600 B.C.) there are only 292 years of peace on Earth. Every year we face armed
conflicts across the world. The goal of this paper is to identify and locate the hotspots of today on
the political map of the World, in order to classify them and present some aspects about geopolitical
actors, the international or the local context etc.

Key words: international conflicts, hotspots, geopolitics, Africa

Unul dintre conceptele identitare ale
geopoliticii îl constituie conflictualitatea
sau, altfel spus, acolo unde există conflict
există obiect de analiză geopolitică.
Conflictualitatea, în toate formele sale,
exprimă starea de fapt a sistemului geo-
politic mondial, echilibrele şi dez-
echilibrele sale, simetria şi asimetria sa.
Din punct de vedere geopolitic,
conflictul, esenţa acestei ştiinţe în fapt,
comportă câteva caracteristici clare: pozi-
ţie pe harta lumii, cauze, actorii geopoli-
tici implicaţi, motivaţia protago-niştilor,
contextul geopolitic, configuraţia teritori-
ală şi consecinţele acestuia asupra distri-
buţiei în spaţiu a anumitor elemente, ide-
ologia sau teoria geopolitică care-l legi-
timează din punct de vedere ştiinţific etc.
În privinţa cauzalităţii, aceasta, deşi
complexă, se regăseşte însă, cel puţin, în
trei dimensiuni clar identificate:
• economică. Cele mai multe din-
tre conflictele lumii au avut şi au la bază
cauze economice indiferent de haina pe
care o îmbracă. Accesul direct la anumite
resurse – petrol (conflictele Golfului), apă
(disputa dintre Turcia, Siria şi Iraq asupra
apei celor două fluvii, Tigru şi Eufrat; In-
dia şi Pakistan asupra Indusului, Israel şi
Palestina asupra acviferelor din Cisiorda-
nia etc.), uraniu, diamante etc. a însufleţit
atâtea conflicte în sec. al XX-lea.
• geostrategică. Dobândirea unei
poziţii geostrategice asupra unor spaţii cu
o anumită semnificaţie, fie că au resurse,
fie au o poziţie geostrategică însemnată
(strâmtori, canale) constituie un motiv
destul de întemeiat pentru determinarea
unei stări conflictuale. De exemplu, cuce-
rirea înălţimilor Golan de către Israel, în
dauna Siriei (războiul de 6 zile din 1967),
punct geostrategic asupra Lacului
Tiberiada (cu apă dulce).

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 HARTA CONFLICTELOR LUMII DUPĂ 2000

Cecenia

FRANTA
S.U.A. SPANIA TURCIA AFGANISTAN
MAROC IRAQ PAKISTAN NEPAL
ALGERIA ISRAEL-PALESTINA
MYANMAR
INDIA
A.SAUDITĂ
NIGER
SENEGAL SUDAN YEMEN
SRI LANKA FILIPINE
VENEZUELA
SIERRA LEONE MALAYSIA
COLUMBIA LIBERIA (ETIOPIA-ERITREEA)
CÔTE D’IVOIRE NIGERIA
SOMALIA
CONGO INDONEZIA
CONGO (Kinshassa) KENYA
(Brazaville) UGANDA
PERU BURUNDI INDONEZIA
ANGOLA
TANZANIA

CHILE
CONFLICT INTERNAŢIONAL
CONFLICT CIVIL
MIŞCARE SEPARATISTĂ
ATACURI TERORISTE RECENTE
ŢĂRI UNDE ACTIVEAZĂ CELULE AL-QAIDA
 • identitară. Frecvent multe dintre
conflictele lumii capătă conotaţii identita-
re, indiferent de natura acestora, fie că
sunt naţionale (războaiele de independen-
ţă care au dus la crearea statelor moder-
ne), etnice (conflictele Africii, bascii, kur-
zii etc.), ideologice (nazismul, comunis-
mul etc.) sau religioase (catolici-
protestanţi, Irlanda de Nord; mozaici-
islamici, Israel-Palestina; islamici-creştini,
SUA-Iraq, suniţi-şiiţi, Iran-Iraq etc.
Căile de manifestare a
conflictualităţii sunt şi ele multiple, ple-
când de la starea de conflict „0”, coope-
ALGERIA
- conflict civil;
- militanţi islamişti (GIA) şi forţele guv.;
COTE D`IVOIRE
- conflict civil;
- rebeli (N) şi armată (S);
LIBERIA
- conflict civil;
- terminat în 2003 (14 ani);
SIERA LEONE
- conflict civil;
- terminat în 2002 (10 ani);
CONGO
- conflict civil;
- rebeli şi forţele guv.;
ANGOLA
- conflict civil;
- terminat în 2002 (27 ani);
Conflictele Africii (după 2000)
rare (căi diferite în atingerea aceloraşi
obiective. De exemplu, Franţa şi Germa-
nia vs. S.U.A.), apoi competiţie (încerca-
rea de a atinge anumite obiective submi-
nează posibilitatea celorlalţi de a face la
fel), la o fază mai avansată de tensiune
diplomatică (sau conflict static, viziuni
diferite asupra unei probleme de interes
comun) şi până la faza de criză (amenin-
ţarea cu utilizarea forţei) sau conflict ar-
mat.
SUDAN
- conflict civil
- epurări etnice în reg. Darfur;
ETIOPIA şi ERITREEA
- conflict internaţional;
- litigiu asupra graniţei;
- acord formal încheiat în 2000;
SOMALIA
- conflict civil;
- guvern şi diverse facţiuni religioase;
KENIA
- conflict civil;
- grupuri etnice;
UGANDA
- conflict civil;
- armata “Rezistenţa Domnului”;
BURUNDI
- conflict civil;
- diverse “miliţii” etnice;
R. D. CONGO
- conflict civil;
- terminat în 2003 (5 ani);
Jurnalul Economic
Studiu de caz: Africa
Conflictele Africii au la bază, în cea
mai mare măsură, o problematică deose-
bit de complexă, fondul general
constituindu-l, printre altele, disparităţile
economice, problema resurselor de hrană,
corupţia politică care a găsit în dimensiu-
nea sărăciei economice un teren deosebit
de fertil, încălcarea flagrantă a drepturilor
omului, atitudinea generală faţă de lege.
Cele mai multe dintre problemele de
mai sus rezidă în moştenirea colonialis-
mului european ce avut un impact devas-
tator asupra continentului african, această
Africă sortită, parcă, la subdezvoltare. In-
compatibilitatea dintre fixarea „din bir
ou” a graniţelor şi distribuţia teritorială a
populaţiei africane în funcţie de etnie, re-
ligie, aspecte culturale, neştiinţa menţine-
rii şi dezvoltării infrastructurii sau a sis-
temelor administrative lăsate de colonişti,
accesul inegal la sistemul comercial mon-
dial sunt numai câteva dintre elementele
care au constituit premisele unei jumătăţi
de secol (după cel de-al doilea Război
Mondial, când cea mai mare parte a state-
lor africane devin independente) domina-
te de conflicte civile, un timp prea scurt
pentru a putea amortiza sutele de ani de
colonialism european.
Algeria
Tipul conflictului: civil (religios)
Actori geopolitici: militanţi
islamişti (Grupul Islamic Armat - GIA,
Grupul Salafist pentru Mobilizare şi Luptă –
GSPC, Frontul Salvării Islamice - FIS) vs.
forţele guvernamentale
Durata: 1992 - prezent
Obiectiv: înlocuirea guvernului al-
gerian, laic şi instaurarea fundamentalis-
mului islamic
Context geopolitic. Grupul Islamic
Armat (GIA) reprezintă una dintre celule-
Anul VIII, nr. 15
47
le nord-africane ale terorismului interna-
ţional, afiliat reţelei Al-Qaida.
În 1992 forţele guvernamentale al-
geriene au anulat victoria obţinută în
prima rundă a alegerilor legislative din
decembrie 1991, de principala grupare de
opoziţie, Frontul Salvării Islamice. Con-
vinsă de influenţele străine (ramuri ale
GIA activează în prezent pe teritoriul
Franţei, Belgiei, Marii Britanii, Italiei şi
Suediei) fundamentaliştii islamici declan-
şează, începând cu 1992, campanii sânge-
roase de represalii asupra civililor (menţi-
onabile sunt atacurile din 1997 asupra a
două sate din jurul Algerului, Bentalha, şi
Rais, unde trupele de gherilă au lăsat în
urmă, în total, aproximativ 400 de victi-
me) şi, în mod deosebit, asupra străinilor
prezenţi pe teritoriul Algeriei.
Sub conducerea lui Antar Zouabri
(1996-2002), GIA devine o grupare
„takfiristă” (doctrina takfiristă, cu rădăcini
mai vechi, rezidă în anularea structurilor
laice şi impunerea societăţii civile, prin
forţă şi teroare, a unei vieţi în spiritul is-
lamului).
Din 1998, pe teritoriul Algeriei ac-
tivează o altă facţiunea GIA, Grupul
Salafist pentru Mobilizare şi Luptă
(GSPC; salafi-jihadism, ideologie ce vizează
încercarea de revigorare a gloriei islamului
din timpurile profetului, în toate statele
islamice de pe Glob), mai radical, cu ace-
laşi obiectiv, instaurarea unui stat funda-
mentalist islamic în Algeria şi acţionând
sub egida Al-Qaida în Africa şi Europa.
Gruparea numără în prezent, aproximativ
300 de membri. În martie 2004, GSPC a
acţionat pe teritoriul Nigerului,
confruntându-se cu forţele armate ale Ci-
adului.
Angola
Tipul conflictului: civil (economic)
Martie 2005
 48
Actori geopolitici: rebeli (Frontul de
Eliberare a Enclavei Cabinda - FLEC) vs.
forţele guvernamentale (Mişcarea Populară
de Eliberare din Angola - MPLA)
Durata: 1975 – 2002 (27 de ani de
conflict civil); prezent – incidente violen-
te
Obiectiv: autonomia enclavei nor-
dice Cabinda
Context geopolitic. Cel mai lung
conflict civil de pe continentul african îşi
are originile în timpul colonialismului
portughez. După 14 ani de război de ghe-
rilă, Angola (sau Africa de Vest Portu-
gheză) obţine independenţa, facţiunile
implicate beneficiind de un important
ajutor sovietic şi cubanez.
Situată în nordul Angolei, Cabinda
concentrează aproximativ 60% din pro-
ducţia de petrol a acesteia (valorificarea
resurselor de hidrocarburi a început aici
în 1968), la care se adaugă producţii în-
semnate de cafea, cacao, cauciuc natural,
ulei de palmier şi lemn de esenţă tare.
Două facţiuni rebele, unite într-una sin-
gură (FLEC), continuă lupta pentru recu-
noaşterea autonomiei faţă de Angola, de
care a fost fizic separată în urma Confe-
rinţei de la Berlin (1885), când se ia deci-
zia de extindere a teritoriului R.D. Congo
(Kinshassa) de-alungul râului Congo.
Deşi, oficial, din 2002 se caută solu-
ţii diplomatice de rezolvare a stării con-
flictuale destul de prelungite, ce a favori-
zat încălcări flagrante ale drepturilor
omului şi limitarea excesivă a libertăţilor
individuale, ciocnirile între cele două for-
ţe, cele guvernamentale din Angola şi cele
rebele din Cabinda, au continuat,
semnalându-se incidente grave la sfârşitu-
lui anului 2004.
Burundi
Tipul conflictului: civil (etnic)
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Actori geopolitici: diverse miliţii
etnice, forţe guvernamentale, rebeli
(Huţu, Tutsi)
Durata: 1988 – prezent
Obiectiv: câştigarea puterii politice
Context geopolitic. După obţine-
rea independenţei faţă de Belgia în 1962,
Burundi se instituie într-o monarhie insti-
tuţională cu două comunităţi egale –
Huţu si Tutsi. După 1965, încep să se
manifeste atitudini naţionaliste radicale
(asasinate, urmate de represalii, atât în
Rwanda, unde reprezentaţi Tutsi cad vic-
time unor Huţu, cât şi în Burundi, unde
ca replică, prim-ministrul, de origine
Huţu, este asasinat). În 1988, peste 20
000 de Huţu sunt masacraţi de soldaţii
Tuţu în nordul ţării. După 1993, Frontul
Democraţiei din Burundi (FRODEBU),
dominat de populaţia Huţu, câştigă pri-
mele alegeri libere, intrând în conflict cu
forţele armate Tutsi.
Numeroasele conflicte fac ca Uni-
unea Africană să instaleze pe teritoriul
statului Burundi o forţă de menţinere a
păcii de 2 535 de soldaţi, înlocuiţi în 2004
de 5 000 de soldaţi sub egida ONU.
Congo (Brazzaville)
Tipul conflictului: civil (etnic)
Actori geopolitici: rebeli vs. forţele
guvernamentale
Durata: 1993-1995, 1997 - prezent
Obiectiv: câştigarea puterii politice
Context geopolitic. După dizolva-
rea Adunării Naţionale în 1993 (Republi-
ca Congo a experimentat peste 20 de ani
de comunism), când au loc primele ale-
geri democratice, rezultatele sunt intens
contestate şi au loc escaladări în ciocniri
violente între diversele grupuri etnice ale
populaţiei Bantu.
Republica Congo se înscrie între
producătorii importanţi de petrol, cu un
Martie 2005
Jurnalul Economic
potenţial crescut de valorificare al resur-
selor de hidrocarburi off-shore.
Republica Democrată Congo
Tipul conflictului: civil (politic,
economic)
Actori geopolitici: rebeli (Uniunea
Patrioţilor Congolezi - UPC, Gruparea Congo-
leză pentru Democraţie – RCD, Frontul Naţi-
onalist şi Integraţionist – FNI, forţe străine
aliate din Rwanda, Uganda, Burundi) vs.
forţele guvernamentale sprijinite de forţe
străine (din Angola, Zimbabwe, Namibia
la cererea preşedintelui Kabila), miliţii
Mayi-Mayi (rezistenţa populară) şi diverse
grupuri armate
Durata: 1960-1965; 1998 - prezent
Obiectiv: control politic
Context geopolitic. Moştenirea co-
lonialistă, multitudinea grupurilor etnice
şi distribuţia lor în incompatibilitate cu
graniţele trasate, la care se adaugă distri-
buţia spaţială inegală a resurselor au con-
stituit creuzetul social şi politic perfect
pentru ample confruntări civile atât pen-
tru accesul la resurse, cât şi pentru câşti-
garea controlului politic.
Până în 1995 lupta pentru contro-
lul politic s-a desfăşurat între populaţia
băştinaşă Huţu şi câteva grupuri etnice
locale din Estul R.D. Congo (Nyanga,
Nande, Hunde). Impunerea forţelor Tutsi
în Rwanda (în Estul R.D. Congo) a avut
drept consecinţă peste un milion de refu-
giaţi Huţu în fostul Zair. Drept replică,
guvernatorul provinciilor estice congole-
ze recurge la ultimatumuri privind părăsi-
rea regiunii de către populaţia Tutsi (osti-
lă preşedintelui de atunci, Mobutu Sese
Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga) fapt
ce va provoca numeroase confruntări
sângeroase şi chiar debarcarea de la pute-
re a regimului Mobutu în 1997, locul său
fiind luat de comandantul forţelor rebele,
Laurent Kabila, concomitent cu schimba-
Anul VIII, nr. 15
49
rea numelui ţării din Zair în Republica
Democrată Congo.
Pe fondul contestării, la rândul său,
de Gruparea Congoleză pentru Democra-
ţie (dominată de populaţia Tutsi), starea
conflictuală se accentuează după 1998,
căpătând dimensiuni regionale, prin in-
tervenţia diverselor grupuri de interes din
ţările învecinate (Angola, Namibia,
Zimbabwe pe de o parte, de partea forţe-
lor guvernamentale şi Uganda, Rwanda,
Burundi de cealaltă parte). În ianuarie
2001, preşedintele Kabila este asasinat,
locul său fiind luat de fiul său, Joseph
Kabila care, o dată cu acordurile interna-
ţionale de pace, elimină forţele străine de
pe teritoriul Congolez (2003), în tentativa
sa de a realiza o armată proprie unită.
În 2004, R.D. Congo, Rwanda şi
Uganda stabilesc o comisie de monitori-
zare şi implementare a acordurilor de pa-
ce şi securitate în regiune, sub egida Naţi-
unilor Unite.
Accesul preferenţial la resurse
(R.D. Congo dispune de importante ză-
căminte de diamant, aur şi metale rare) a
constituit atât cauză a stării prelungite de
conflictualitate, cât şi sursă de finanţare
pentru aceasta, în aceeaşi măsură a forţe-
lor guvernamentale şi a celor rebele, osti-
le.
Côte d’Ivoire
Tipul conflictului: civil (politic, re-
ligios, economic)
Actori geopolitici: rebeli (Mişcarea
Patriotică, cea mai mare facţiune, Mişcarea
populară a Vestului Îndepărtat, Mişcarea pen-
tru Dreptate şi Pace, forţe străine aliate din
Liberia şi Sierra Leone) vs. forţele guver-
namentale sprijinite de diverse miliţii loia-
le, dar şi de mercenari britanici, francez
sau sud-africani
Durata: 2002 - prezent
Obiectiv: control politic
Martie 2005
 50
Context geopolitic. În septembrie
2002, în Côte d’Ivoire izbucneşte un răz-
boi civil, având ca punct de plecare revol-
ta forţelor militare din nordul ţării împo-
triva preşedintelui Gbagbo, având drept
motiv marginalizarea politică (în 2000 re-
prezentatul acestora a fost exclus din ale-
gerile prezidenţiale) şi pe fondul unor mai
vechi diferende între populaţia din nord,
majoritar musulmană şi cea din sud, do-
minant creştină şi animistă, dihotomie te-
ritorială păstrată şi în prezent (rebelii con-
trolează jumătatea nordică a ţării, iar for-
ţele guvernamentale pe cea sudică).
Côte d’Ivoire este cel mai mare
producător mondial de cacao, monopoli-
zând jumătate din producţia de ciocolată
a Globului (aproximativ 350 milioane
USD/an) astfel că starea de
conflictualitate este profitabilă din punct
de vedere economic pentru mai multe
părţi implicate, care în august 2004 au
semnat un acord de încetare a focului şi
au acceptat o forţă internaţională de men-
ţinere a păcii sub egida ONU până la ale-
gerile prezidenţiale din 2005.
Etiopia şi Eritreea
Tipul conflictului: civil (Etiopia,
etnic, economic); internaţional (Etiopia şi
Eritreea, litigiu asupra graniţei)
Actori geopolitici: diverse grupuri
etnice (Anyuaa-Anuak vs. Nuer în
Gambella; Sheko-Mejjangar vs. Manja şi
Sheka vs. Bench-Maji în Yeki, ambele situa-
te în districtul Ilubabor, care ocupă sud-
vestul Etiopiei, în vecinătatea graniţei cu
Sudanul) şi forţele guvernamentale, la ca-
re se adaugă Frontul Democratic al Populaţiei
Revoluţionare (EPRDF); Etiopia vs.
Eritreea.
Durata: 1998-prezent
Obiectiv: control asupra resurselor
de apă şi a terenurilor (Etiopia); graniţa
interstatală (Etiopia şi Eritreea)
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Context geopolitic. Etiopia (singu-
rul sau unul dintre centrii antropogenetici
ai lumii), cu o bogată istorie, sintetizează
în cele mai adânci esenţe continentul afri-
can, chiar şi prin conflictul dintre cele
două populaţii Anuak (cultivatori) şi Nuer
(crescători de animale): disputa asupra a
două resurse problematice în Africa – te-
ren şi sursele de apă. Situaţia diplomatică
a regiunii se complică şi prin coordonata
etnică, mai ales după politica deportărilor
implementată în anii `70-`80 în timpul
regimului consiliului administrativ al sol-
daţilor (cunoscut sub numele de Derg,
acesta a făcut trecerea de la monarhie la
regimul socialist, cu sprijin financiar sovi-
etic) şi prin prezenţa unor tabere de refu-
giaţi în sud-vestul Etiopiei la graniţa cu
Sudanul situate pe teritoriile ocupate tra-
diţional de populaţia Anuak. De menţio-
nat este faptul că Anuak reprezintă o tre-
ime (27 %) din populaţia regiunii, în timp
ce Nuer sunt peste 40 %.
Recentele zăcăminte de hidrocarburi
descoperite în regiunea Gambella, sub
terenurile anuak-ilor, vin să reactiveze şi
mai mult tradiţionala dispută inter-etnică,
în contextul în care etiopienii bine repre-
zentaţi în guvern au tot interesul acum să
îndepărteze exponenţi populaţiei Anuak
din propriile teritorii.
În ceea ce priveşte conflictul dintre
Etiopia şi Eritreea, acesta are la bază liti-
giul asupra graniţei dintre cele două state,
cu origini ceva mai vechi, în rezoluţia
ONU din 1952 care stipula realizarea
confederaţiei alcătuite din Etiopia si
Eritreea sub conducerea împăratului
Haile Selassie (Ras Tafari Makonnen pre-
ia tronul în 1930 sub numele de Haile
Selassie, după moartea împărătesei
Zauditu; în 1936, domnia sa cunoaşte o
scurtă întrerupere, când italienii, care con-
trolau Eritreea, invadează Etiopia, împă-
ratul fiind obligat să plece în exil în Marea
Martie 2005
Jurnalul Economic
Britanie; ulterior forţele britanice recâşti-
gă controlul asupra Etiopiei). Monarhia
etiopiană este dizolvată în 1974, când un
grupare militară (recunoscută sub numele
de Derg) condusă de colonelul Mengistu
Haile Mariam preia puterea printr-o lovi-
tură de stat şi face trecerea către un regim
socialist care instaurează „teroarea roşie”.
Deşi rezoluţia din 1952 stipula pen-
tru Eritreea drepturi democratice şi o
anumită autonomie, acestea au fost pu-
ternic încălcate, parlamentul eritrean fiind
dizolvat chiar de împăratul Selassie.
Eritreea continuă lupta de eliberare prin
diverse grupări - Frontul de Eliberare
(ELF), 1960, Frontul de Eliberare populară
(EPLF), 1970, condus de Isaias Afwerki.
Eritreea îşi recâştigă independenţa
faţă de Etiopia în 1993, dar între cele do-
uă state rămâne o problemă de rezolvat:
Badme, o regiune stâncoasă de cca 250 de
mile pătrate aflată pe graniţă. Situaţia este
cu atât mai complicată cu cât cea mai
nordică provincie etiopiană, Tigray, cla-
mează pentru autonomie şi-şi propune
propriile graniţe. La aceasta se adaugă şi
faptul că prin independenţa Eritreei, Eti-
opia rămâne fără ieşire la Marea Roşie.
În 2000 se semnează un acord de
încetare a focului după o intensă mediere
diplomatică realizată de ONU şi S.U.A.,
iar în 2002 o comisie internaţională a fă-
cut o nouă propunere privind traseul de-
finitiv al graniţei.
Kenia
Tipul conflictului: civil (etnic, poli-
tic, economic)
Actori geopolitici: diverse grupuri
etnice (keniene şi non-keniene)
Durata: 1990-prezent
Obiectiv: recunoaşterea identităţii
anumitor grupuri etnice şi control politic
Context geopolitic. Starea conflic-
tuală din nord-vestul Keniei, la graniţa cu
Anul VIII, nr. 15
51
Sudan şi Uganda, alte două focare de
conflict ale Africii de Est este determina-
tă şi întreţinută de mozaicul etnic, fiind
recunoscute cel puţin şapte grupuri etnice
distincte, remarcându-se importante co-
munităţi arabe, asiatice, dar şi europene
ca urmare a trecutului său colonial. Con-
trolată sute de ani de arabi (sec. VII-XIX)
şi ocazional de portughezi, aflată în aten-
ţia misionarilor creştini europeni în sec.
XIX, Kenia devine parte integrantă a Im-
periului colonial Britanic la începutul sec.
XX, astfel că în 1944 guvernarea keniană
nu cunoaşte nici o reprezentare africană.
La jumătatea secolului trecut Uniunea
Africană Keniană (dominată de populaţia
Kikuyu) începe lupta de recâştigare a
drepturilor africanilor, chiar cu campanii
ce ar putea fi caracterizate drept teroriste
(gruparea Mau Mau) împotriva aşezărilor
„albilor”.
Instaurarea regimului dictatorial al
lui Daniel arap Moi, în 1982, atrage nu-
meroase proteste internaţionale îndrepta-
te împotriva încălcării drepturilor omului
şi a ideii de prizonierat politic. Stimulată
de stat, starea conflictuală este utilizată de
pretext pentru a justifica mediilor interna-
ţionale inoportunitatea pluri-
partidismului în Kenia.
În noiembrie 2002 Al-Qaida iniţia-
ză un atac îndreptat împotriva unor israe-
lieni la Mombasa (port în sud-estul
Keniei la Oceanul Indian).
Liberia
Tipul conflictului: civil (politic,
economic)
Actori geopolitici: rebeli (Liberienii
Uniţi pentru Reconciliere şi Democraţie –
LURD; Mişcarea pentru Democraţie) vs. for-
ţele guvernamentale vs. actori internaţio-
nali (Sierra Leone, Marea Britanie şi
S.U.A. acuzate de sprijin direct şi indirect
forţelor antiguvernamentale).
Martie 2005
 52
Durata: 1985-1988, 1990-1996,
2000-prezent
Obiectiv: control politic
Context geopolitic. Identitatea po-
litică a Liberiei este foarte interesantă,
această bucată de pământ din vestul Afri-
cii devenind „tarâmul făgăduit” pentru
afro-americanii care s-au reîntors de pe
celălalt continent începând cu 1822. Dar
noii colonişti nu doresc să se mai integre-
ze în societatea africană, libero-americanii
clamând independenţa Liberiei în 1847
(chiar numele noului stat exprimă aceeaşi
idee – „pământul celor liberi”).
Samuel Doe (apartenent al popula-
ţiei Krahn) pune capăt celor 133 de ani de
dominanţă libero-americană pe scena po-
litică a Liberiei, în fruntea formaţiunii
Consiliul Mântuirii Neamului – PRC, păs-
trând şi dezvoltând relaţiile de cooperare
cu S.U.A. care-i conferă sprijin militar şi
economic. Opoziţia politică devine din ce
în ce mai puternică şi o dată cu alegerile
din 1985 se înmulţesc încercările de a da
o lovitură de stat, în special din partea
triburilor opozante – Gios şi Mano. În de-
cembrie 1989, Doe este trădat de unul
dintre foştii săi aliaţi, Charles Taylor (tatăl
său fusese libero-american, cu studii în
S.U.A.), care iniţiază o revoltă (150 000
de victime şi circa 850 000 de refugiaţi
apreciază Naţiunile Unite) trecând graniţa
dinspre Côte D`Ivoire.
În 2000 forţele antiguvernamentale
LURD, alcătuite în special din disidenţi
liberieni şi membri ai diverselor grupări
paramilitare din Sierra Leone au invadat
nord-vestul Liberiei din Guineea, atacând
şi capitala Monrovia, iar în 2003, un al
doilea grup antiguvernamental ocupă su-
dul, astfel că guvernul Taylor ajunge să
controleze doar o treime din ţară. Din
octombrie 2004, în Liberia se află forţe
internaţionale de menţinere a păcii
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
(United Nations Mission in Liberia -
UNMIL).
Nigeria
Tipul conflictului: civil (etnic, reli-
gios, politic)
Actori geopolitici: diverse grupuri
etnice (Ijaws şi Itsekiris în Delta Nigerului,
Ilajes şi Ijaws şi Yoruba în sud-vest, Yorubas
şi Hausas în sud-vest şi nord, Tivs şi
Jukuns, Fulani şi Kutebs în partea centrală a
Nigeriei, Fulani şi Berom în districtul
Riyomo în apropierea capitalei Abuja) vs.
forţele guvernamentale.
Durata: 1997-prezent
Obiectiv: control politic
Context geopolitic. Nigeria este
primul producător de petrol şi, în acelaşi
timp, cea mai populată ţară africană - 120
milioane loc., care se regăsesc în peste
250 de grupuri etnice explicând astfel sta-
rea conflictuală destul de persistentă mai
ales în urma valorificării resurselor de hi-
drocarburi. Se pot identifica cel puţin pa-
tru dimensiuni ale războiului civil:
• economică – în Delta Nigerului,
foarte bogată în petrol, unde diverse gru-
puri etnice îşi dispută întâietatea asupra
terenurilor (ex: Ilajes şi Ijaws) sau altele
(ex: Ogoni) care cer autonomie politică şi
importante despăgubiri pentru compen-
sarea crizelor de mediu cauzate de com-
paniile petroliere. Petrolul aduce Nigeriei
20 % din PIB, 95 % din câştigurile din
export şi 65 % din veniturile la buget.
• etnică – pe tot teritoriul ţării.
Având în vedere mozaicul de populaţii,
Nigeria se instituie astăzi ca o federaţie.
În acest sens, menţionabil este conflictul
dintre două grupuri etnice foarte mari,
Hausa (care ocupa partea nordică, 2/3) şi
Yoruba (concentraţi mai mult în sud-vest).
• religioasă – teritorial, reprezentând
tot un conflict nord-sud. Etniile Hausa şi
Fulani sunt dominant musulmane adepte
Martie 2005
Jurnalul Economic
ale legii islamice sharia (care funcţionează
în 11 state nigeriene), în timp ce Youruba
sunt majoritar creştini (romano-catolici
cea mai mare parte, dar sunt prezente şi
alte culte: penticostal etc.). Ciocniri im-
portante între reprezentanţii celor două
confesiuni au avut loc în 2002-2003 (de
amintit, controversatul concurs Miss
World).
• politică – prin implicarea forţelor
de securitate ale guvernului coordonat
direct de preşedintele Olusegun
OBASANJO. De origine Yoruba este
acuzat frecvent de alte grupuri etnice care
clamează descentralizarea puterii politice
(Nigeria este o federaţie alcătuită din 36
de state şi un teritoriu), că a facilitat ten-
dinţa de monopolizare economică de că-
tre grupul etnic căruia îi aparţine, acesta
deţinând principalele afaceri cu petrol din
sudul ţării.
Guvernul nigerian estima în 2004,
că după 2000 numărul victimelor acestui
război civil, în toate nuanţele sale, se ridi-
că la aproximativ 50 000. De asemenea,
sudul Nigeriei este foarte problematic din
punct de vedere al securităţii, apele de
coastă devenind spaţiul de acţiune al unei
piraterii în plină expansiune.
Somalia
Tipul conflictului: civil (politic)
Actori geopolitici: diverse facţiuni
politice
Durata: 1988-prezent
Obiectiv: control politic
Context geopolitic. Somalia nu re-
cunoaşte nici un fel de autoritate centrală
(fiind un „stat” de jure) sau orice fel de ca-
racteristică unei formaţiuni statale (ex:
monedă naţională), puterea fiind împărţi-
tă între diverse clanuri. Cu un trecut co-
lonial destul de complex (secole de do-
minaţie arabă, apoi redescoperită de por-
tughezi, colonie franceză, italiană şi brita-
Anul VIII, nr. 15
53
nică) Somalia devine independentă în
1960 şi iniţiază o serie de conflicte locale
pentru autodeterminare cu Etiopia, Kenia
(de exemplu, pentru regiunea Ogaden).
În 1991, regiunea nord-estică („cor-
nul Africii”), recunoscută sub numele de
Somaliland, fostă colonie britanică, bene-
ficiind şi în prezent de infrastructura lăsa-
tă de aceştia, îşi declară independenţa cu
capitala la Hargeisa, fără recunoaştere in-
ternaţională.
Principala formaţiune politică (de
altfel, întreaga viaţă politică a Somaliei
este dominată de structurile familiale pu-
ternice instituite în clanuri) o constituie
Congresul Somaliei Unite care controlea-
ză şi capitala Mogadishu. Tot în 1991
aceasta se scindează în două facţiuni opu-
se, starea conflictuală generată de disputa
dintre cele două determinând intervenţia
S.U.A. şi a Naţiunilor Unite. În cele
aproape două decenii de război civil me-
diile internaţionale au înregistrat aproape
o jumătate de milion de victime.
Sudan
Tipul conflictului: civil (politic)
Actori geopolitici: trei facţiuni re-
bele non-arabe (Mişcarea de Eliberare –
SLM, Mişcarea pentru Dreptate şi Egalitate –
JEM şi Mişcarea Naţională pentru Reformă şi
Dezvoltare constituită în decembrie 2004)
vs. forţele guvernamentale (controlate de
Frontul Naţional Islamic) sprijinite de gru-
pul armat Janjaweed (luptători din triburile
arabe locale, în mod deosebit din regiu-
nea Darfur, situată în vestul Sudanului).
Durata: 1963-1972, 1984-prezent
Obiectiv: control politic
Context geopolitic. În esenţă Su-
danul cunoaşte aceeaşi dihotomie etnică
şi confesională exprimată teritorial ca
multe alte ţări africane, cu o parte nordică
dominată de populaţii arabe, nomade, ce
au drept ocupaţie principală creşterea
Martie 2005
 54 Jurnalul Economic
animalelor şi o parte sudică dominată de Durata: 1966, 1971-1979, 1981-
indigeni africani, creştini sau animişti, se- 1987, 1990-prezent
dentari, care clamează autonomia regiunii. Obiectiv: control politic
Complexitatea contextului geopolitic a Context geopolitic. Uganda se în-
crescut în ultima perioadă prin descoperi- scrie în „zona roşie” a Africii întreaga re-
rea şi valorificare resurselor de hidrocar- giune (alături de R.D. Congo, Sudan,
buri din sudul ţării, unde sunt prezente Kenia, Rwanda, Burundi) fiind un focar
diverse companii canadiene, malaieziene, al disensiunilor etnice, în mare parte da-
chineze sau indiene, guvernul, direct inte- torate „graniţelor europene”.
resat de profiturile obţinute din petrol,
încercând să ţină sub control situaţia. Bibliografie:
În 2003, conflictele domină regiu-
nea Darfur (disputa dintre păstorii arabi 1. Blin, Arnaud (coord.);
şi indigenii sedentari asupra terenurilor şi Chaliand, Gerard (coord.); Gere, Francois
a resurselor de apă, rezolvată de cele mai (coord.),, Puteri şi influenţe: Anuar de geopoli-
multe ori în mod tradiţional), mai ales în tică şi geostrategie, Ed. Corint, Bucureşti,
contextul implicării guvernului care spri- 2001.
jină cu arme facţiunea arabă, transfor- 2. Huntington, Samuel,
mând Darfurul într-un spaţiu cu un ridi- Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
cat potenţial de instabilitate geopolitică. mondiale, Ed. Antet, Oradea, 1997.
În septembrie 2004, Organizaţia Mondia- 3. Peace Pleage Unioni (versiunea
lă de Sănătate înregistra peste 50 000 de electronică - http://www.ppu.org.uk/)
victime ale acestui conflict la care se ada- 4. Flash Points World Conflicts
ugă circa 70 000 datorită maladiilor şi (versiunea electronică -
malnutriţiei şi aproximativ 1,5 milioane http://www.flashpoints.info/)
de refugiaţi. 5. Project Ploughshares (versiunea
Uganda electronică -
Tipul conflictului: civil (etnic, poli- http://www.ploughshares.ca/)
tic) 6. Nobel Prize (versiunea elec-
Actori geopolitici: diverse facţiuni tronică -
rebele (Armata Rezistenţa Domnului – http://nobelprize.org/peace/educational
LRA, care numără aproximativ 15 000 de /conflictmap/)
luptători etc.) vs. forţele guvernamentale
(Mişcarea de Rezistenţă Naţională).

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 55

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 56 Jurnalul Economic

Tranziţia de la armata modernă la

armata postmodernă.
Implicaţiile tehnologiei militare
Lect. univ. drd. Liviu Bogdan Vlad
REI – ASE, Bucureşti
Drd. Alex Titus Dumitrescu

In the last decades of the XXth century, the international security environment faced the continuos
need to change. The war fighting techniques and the military strategies began to be considered in
terms of quality and excellence. This situation perpetrated until the collapse of the Soviet Union
and unexpectedly even afterwards. The main explanation resides in the fact that in a war-free
environment (the Cold War was considered a stable period, because the balance of terror between
the United States and the Soviet Union created few opportunities of direct confrontation), the
Revolution in Military Affairs gained ground, and was the perfect solution to the overexploited
capacity of most armies. This article aims to explain the main causes which underline the shift
from the concept of an 'army of people' to that of an 'army of soffisticated limited series weapons'.

Key words: Revolution in Military Affairs, military strategy, international relations

Charles Moskosi, împreună cu alţi timpul Revoluţiei Franceze şi care a rezis-

autori, a examinat schimbările forţelor
armate ale statelor occidentale pe parcur-
sul secolului trecut şi a propus un model
teoretic general al transformărilor milita-
re, separând armata modernă de armata
postmodernă. Armata modernă, care a
apărut în secolul al XIX-lea, a fost asocia-
tă cu statul naţiune. Era o armată de ma-
să, bazată pe serviciul militar obligatoriu,
cu o misiune războinică, masculină în în-
făţişare şi etos şi era pronunţat diferenţia-
tă ca structură şi cultură de societatea ci-
vilă. Armata postmodernă, prin contrast,
slăbeşte legătura cu statul naţiune, abor-
dează multiple misiuni şi se transformă
într-o forţă mai mică şi bazată pe volun-
tariat. Este din ce în ce mai androgină în
înfăţişare şi etos şi are o mai mare des-
chidere către societatea civilă.
Armata de masă este un tip de orga-
nizaţie militară care a fost dezvoltat în
Anul VIII, nr. 15
tat până la sfârşitul celui de-al doilea răz-
boi mondial. Armata de masă a fost
strâns legată de dezvoltarea societăţii in-
dustriale, societate care făcuse posibilă
producţia de serie, precum şi de progresul
tehnologic privind sistemele de transport
şi comunicare şi nu în ultimul rând de na-
ţionalism. Frontierele şi teritoriul au con-
stituit în această perioadă elemente deo-
sebit de importante pentru stat, iar teama
de o eventuală invazie reprezenta ame-
ninţarea principală în strategiile de securi-
tate naţionale. Armata se bucura de un
înalt nivel de respect ceea ce însemna că
resurse bugetare importante îi erau aloca-
te pentru prevenirea ameninţării descrise.
Serviciul militar obligatoriu a fost văzut
ca o realizare majoră a Revoluţiei France-
ze şi a reprezentat esenţa armatei de ma-
să.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Din cele prezentate mai sus fie şi un
observator întâmplător îşi poate da seama
de schimbările profunde care au avut loc
după cel de-al doilea război mondial, ne-
recunoscând armata din acest moment în
modelul prezentat. Dar ce anume a con-
dus la prezenta situaţie?
Ironic, sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, acelaşi război care a vă-
zut extinderea maximă a conceptului, a
adus şi sfârşitul armatei de masă. Explozi-
ile de la Hiroshima şi Nagasaki au anunţat
mapamondului că un singur avion echipat
cu o singură bombă poate distruge un
oraş întreg sau o întreagă armată desfăşu-
rată pe un teatru de operaţiuni. Iar acelaşi
progres avea să transforme, în mai puţin
de un deceniu, avionul în rachete balistice
intercontinentale, cu capete multiple, cu
capacitatea de a fi lansate de pe platforme
mobile – terestre, aeriene sau subacvatice,
iar puterea unei explozii măsurate în zeci
de kilotone s-a transformat rapid în zeci
de megatone.
În consecinţă, diseminarea de către
ambele tabere ale Cortinei de Fier a aces-
tor arme finale a condus la dezvoltarea
unei noi strategii de securitate. „Războiul
cald” a lăsat locul „războiului rece”,
transformând în ultimă instanţă însăşi or-
ganizaţia militară, accentuând elementul
static.
Cantitate şi Calitate
Progresul tehnologic nu s-a limitat
doar la nivelul înalt al spectrului militar.
Să considerăm un războinic din 1500 şi
câtă instrucţie îi era necesară pentru a
mânui o sabie sau o suliţă. Practic nici
una. Peste 300 de ani, o dată cu introdu-
cerea pe scară largă a armelor de foc, apa-
re o evidentă prelungire a timpului nece-
sar de instrucţie. Devine astfel necesar ca
mai întâi soldaţii să fie instruiţi despre
Anul VIII, nr. 15
57
modul de utilizare (care şi-a pierdut mult
din intuitivitate comparativ cu vechile ti-
puri de armament), iar după aceea să dez-
volte o acurateţe suficientă în utilizare şi
în ultimul rând să-şi păstreze calmul sub
focul inamic, după cum diferenţa intre
numărul de focuri pe minut dintre infan-
teriştii englezi şi francezi la Waterloo a
demonstratii. Peste încă 100 de ani, pro-
ducţia de masă şi rezolvarea problemelor
de natură tehnică (fiabilitate, ergonomie)
a condus din nou la o reducere a timpului
de instrucţie. A devenit din nou posibil ca
un militar să primească o armă şi să o fo-
losească aproape imediat, moment care a
reprezentat unul din elementele de bază
ale armatei de masă, pe lângă cele deja
prezentate anterior. În final, să mai adău-
găm încă 100 de ani comentariului nostru
şi să considerăm un alt exemplu intuitiv
ce nu necesită alte comentarii: un pilot şi
complexitatea avionului său în prezent în
comparaţie cu perioada primului război
mondial. Observăm din nou creşterea
considerabilă a timpului de acomodare la
noile instrumente de război, moment care
conduce evident la specializare şi profesi-
onalizare.
Din anii 1944-1945, când marile ţări
beligerante aveau aproape cincizeci mi-
lioane de oameni sub arme, populaţia lu-
mii şi numărul de state au crescut conti-
nuu, în schimb mărimea armatelor lor s-a
redus gradual. Totodată numărul forţelor
armate implicate într-un conflict armat a
scăzut dramatic. De exemplu, în primul
conflict din Golf aliaţii au avut aproape
jumătate de milion de soldaţi faţă de cei
un milion şi jumătate de soldaţi germani
care au atacat Franţa în 1914.
O evoluţie similară cu numărul de
soldaţi a avut-o şi cantitatea de echipa-
ment şi tehnică de luptă. În parte acest
declin se datorează şi creşterii costurilor
armelor moderne. Un avion din al doilea
Martie 2005
 58
război mondial costa 50.000 dolari, în
timp ce un avion F-15, care în prezent
este considerat învechit de armata SUA şi
urmează a fi înlocuit, are un preţ de
100.000.000 dolari, iar modernul bom-
bardier invizibil B-2 are un cost de
„doar” două miliarde de dolari, ceea ce a
făcut oficialii americani deosebit de reti-
cenţi cu folosirea lui în campaniile din
Iraq şi Kosovo de teama unor pierderi,
fie şi accidentale.
Un alt factor al declinului cantitativ
este constituit de îmbunătăţirile deosebite
ale calităţii, îmbunătăţiri care au permis
înlocuirea tradiţionalelor zeci sau sute de
misiuni necesare pentru distrugerea unui
obiectiv cu muniţii de înaltă precizie utili-
zate o singura dată.
Conflictele postmoderne
Imediat după 1945 un singur autor
importantiii a înţeles că armele nucleare
nu vor putea fi folosite vreodată, majori-
tatea preferând însă să caute posibilităţi
de folosire ale acestora, Astăzi, la aproape
60 de ani, Pentagonul a propus un plan,
aspru criticat, de folosire a armelor nu-
cleare tactice, dar, în ciuda criticilor ofici-
alităţile nu au renunţat la acesta hotărând
doar amânarea unei eventuale dezbateri.
Dacă apariţia armelor nucleare a dus
la oprirea conflictelor între statele mari,
războiul nu numai că nu a dispărut în pe-
rioada postbelică dar a cunoscut un suflu
nou, schimbându-şi modul tradiţional de
desfăşurare. Armatele ţărilor puternice,
europene, nord-americane sau japoneze,
erau la începutul secolului mult mai avan-
sate decât cele ale altor naţiuni. Avantajul
maxim s-a înregistrat la sfârşitul secolului
19, când goana după Africa nu a implicat
decât câteva mii de europeni – la
Omdurmaniv în 1896, câteva tunuri Ma-
xim (predecesorul mitralierei) au fost su-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
ficiente pentru a distruge coloane întregi
de dervişi.
După 1945 coloniile europene au în-
ceput să-şi reclame independenţa. Forţele
franceze şi engleze aveau să descopere,
aşa cum o făcuseră şi germanii în timpul
războiului, că tancurile şi tunurile grele
sunt complet ineficiente împotriva răz-
boaielor de gherilă, ceea ce s-a soldat cu
retragerea lor. Aceeaşi situaţie s-a derulat
şi în Vietnam (retragerea americanilor),
Afganistan (retragerea sovieticilor, după
opt ani de lupte), Cambodgia (retragerea
vietnamezilor), Sri Lanka (retragerea indi-
enilor), Namibia, Eritreea, Somalia (unde
trupele americane victorioase din Golf au
fost silite să se retragă – contribuind în
mare măsură la pierderea alegerilor de că-
tre preşedintele Bush. Acest eşec a consti-
tuit începutul analizei amănunţite a tacti-
cilor de război urban de către americani
confirmând încă o dată teoria că nici o
mare putere nu şi-a reformat armata până
nu a suferit o înfrângere majoră).
Marile războaie interstatale sunt un
fenomen care treptat, dar sigur, este îm-
pins sub orizontul istoric. După 1970 a
devenit clar că orice stat capabil să aibă
arme convenţionale moderne poate dez-
volta un program nuclear. Mai mult, în
prezent este chiar mai uşor şi mai ieftin
pentru un stat să dezvolte arme nucleare
decât echipamente convenţionale de ul-
timă generaţie. De pildă, se crede că Isra-
elul a construit prima armă nucleară în
1967 şi numai zece ani mai târziu au reu-
şit să creeze primul tanc, Merkava I, şi
aceasta în condiţiile în care 60% din
componente proveneau din import. Până
în prezent Israelul nu a construit un avion
de vânătoare de linie, iar cele mai noi vase
maritime sunt importate din America.
În schimb conflictele intrastatale au
crescut continuu în ultimii 50 de ani. Iar
aceasta a cauzat schimbări în structura
Martie 2005
Jurnalul Economic
armamentului. De vreme ce a fost de-
monstrat că armamentul clasic greu nu
este eficient, el a fost înlocuit cu arme
uşoare – conform The Economist comerţul
global cu arme grele s-a redus cu 50% fa-
ţă de 1990 în timp ce cererea de arme
uşoare a crescut exponenţial (datorită
numărului constant de circa 30 de răz-
boaie mici).
Revoluţia Afacerilor Militare
În ultimul deceniu al secolului trecut
s-a accentuat dezbaterea conceptului de
revoluţie în afaceri militare (Revolution in
Military Affairs) pe fondul conflictelor lo-
cale în care s-a implicat cea mai dezvolta-
tă tehnologic armată a lumii, armata SUA.
Termenul curent de „Revoluţia Afa-
cerilor Militare” a evoluat dintr-o noţiune
mai veche şi anume „revoluţia tehnică
militară”, utilizat de către teoreticienii mi-
litari sovietici. La începutul anilor ’70 so-
vieticii au identificat două perioade de
schimbări militare fundamentale în seco-
lul 20: prima caracterizată de apariţia
avioanelor, vehiculelor motorizate şi a
războiului chimic în primul război mon-
dial şi a doua de apariţia armelor nuclea-
re, rachetelor şi computerelorv în al doilea
război mondial. Următoarea revoluţie
tehnico-militară, conform sovieticilor, va
implica progrese în microelectronică,
senzori, ghidare de precizie, sisteme de
control automat şi energie directă. Încă
din 1984 şeful Marelui Stat Major sovietic
îşi exprima îngrijorarea că apariţia siste-
melor automate de recunoaştere şi lovire,
incluzând noi sisteme de control şi arme
de precizie mare la distanţă lungă ar adu-
ce potenţialul distructiv al armelor con-
venţionale foarte aproape de cel al arme-
lor de distrugere în masă.
Bazat pe o evaluare a ceea ce deja a
fost definit ca o revoluţie a afacerilor mi-
Anul VIII, nr. 15
59
litare în trecut putem spune că aceasta
are loc când unul dintre participanţii într-
un conflict incorporează noi tehnologii,
organizare şi doctrină într-o asemenea
măsură că victoria este obţinută într-o
manieră imediată, dar şi mai important, că
orice alţi actori care doresc să concureze
cu acesta trebuie mai întâi sa-l egaleze sau
să neutralizeze această noua combinare
de tehnologie, organizare şi doctrină pen-
tru a avea succes. Realizările învingătoru-
lui vor deveni fundaţia necesară pentru
orice altă nouă confruntare militară în
acea zonă de conflict. Este importantă
precizarea asupra zonei de conflict deoa-
rece o revoluţie în afaceri militare nu pre-
supune răspândirea ei pe întreaga supra-
faţă a planetei.
Cele mai multe revoluţii militare ale
trecutului au fost recunoscute numai du-
pă ce deja se petrecuseră. Cu excepţia,
probabil, a armelor nucleare, realitatea şi
puterea revoluţiilor militare din istorie au
fost recunoscute mai târziu, când s-a ana-
lizat din perspectivă istorică şi nu în pe-
rioada lor de desfăşurare. Un motiv pen-
tru această situaţie poate fi faptul că răz-
boiul în sine a fost într-o continuă stare
de schimbare. Cea mai mare parte a aces-
tei schimbări o constituie însă latura de
natură evolutivă, şi ca atare era destul de
uşor de contracarat. Efectele adevăratelor
revoluţii militare au depăşit însă aceste
schimbări, creând un nou mediu. Trebuie
menţionat că, din perspectiva participan-
ţilor la acest proces, ceea ce ar fi putut fi
văzut ca evoluţie din perspectiva învingă-
torului a fost văzut ca revoluţie de învins
sau de istorie.
Există în momentul de faţă o dezba-
tere între experţii militari cu privire la
elementele care definesc şi identifică o
revoluţie a afacerilor militare. Unii analişti
sunt de părere că până în acest moment
nu s-au desfăşurat decât trei mari revolu-
Martie 2005
 60
ţii şi anume cele legate de natura societă-
ţii: agrară, industrială şi informaţională.
Alţi specialişti au identificat până la pais-
prezece. Totuşi, toată lumea este de acord
că tehnologia, singură, nu este suficientă
pentru o justifica existenţa unei revoluţii a
afacerilor militare. De exemplu, aproape
cinci secole au trecut de la descoperirea
prafului de puşcă şi până utilizarea sa pe
scară largă pe câmpul de luptă. Sau, alt
exemplu, în primele faze ale celui de-al
doilea război mondial, deşi atât germanii
cât si forţele aliate franceze şi engleze
erau echipate cu tehnologii similare, vic-
toria Wehrmacht-ului s-a datorat concep-
ţiilor operaţionale inovatoare (utilizarea
mijloacelor de comunicare pentru inte-
grarea forţelor aeriene şi terestre). Cu alte
cuvinte, un concept operaţional potrivit
este la fel de important ca şi inovaţia teh-
nologică per se.
Potrivit lui Carl H. Buildervi în viitor,
etnicitatea, teologia şi interesele speciale
vor prelua rolul deţinut acum de geogra-
fie, naţionalism şi ideologie politică în
producerea conflictelor. Caracteristicile
acestei lumi în formare sunt scăderea pu-
terii relative a statului-naţiune şi creşterea
puterii grupurilor de interes economic,
criminal, cultural şi etnic. Abilitatea naţi-
unilor de a controla fluxurile de informa-
ţie, mărfuri şi persoane scade, în timp ce
oamenii devin mai răspunzători la eveni-
mente globale şi oportunităţi. În plus,
armamentul a scăpat de sub controlul gu-
vernelor. Lumea astfel modelată este o
lume a conflictelor frecvente şi dezagre-
gate. Creşterea naţionalismului şi
segregaţionismului din ultimii ani se su-
prapune, aparent paradoxal, cu procesul
mondializării.
Pentru a trata această nouă lume
Builder propune să se dea mai multă im-
portanţă trupelor de suport decât celor de
luptă. Mărimea forţelor trebuie să scadă,
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
dar diversitatea capacităţilor să se îmbu-
nătăţească. Personalul din transporturi
militare, spionaj şi contraspionaj, comu-
nicaţii, supraveghere, poliţie militară, in-
gineri civili şi operaţii psihologice va creş-
te concomitent cu reducerea forţelor de
luptă.
Datorită faptului ca o caracteristică
fundamentală a celei de a doua jumătăţi a
secolului 20 a fost rapida îmbunătăţire a
tehnologiei, unul din elementele majore
ale unei revoluţii a afacerilor militare –
schimbarea tehnologică – este acum me-
reu prezent. În acelaşi timp au avut şi au
loc schimbări sociale rapide şi reorgani-
zări ale forţelor armate. Prezenţa acestor
fenomene a dus la discuţii continue dacă
există în prezent sau vor exista în viitorul
apropriat elementele necesare declanşării
unei noi revoluţii.
În ultimii ani tehnologia militară s-a
dezvoltat extraordinar de mult. Armele
pot fi acum trimise la ţintă cu o precizie
de ordinul centimetrilor, sistemele de su-
praveghere şi recunoaştere pot asigura
informaţii detaliate despre locaţiile şi
structurile forţelor ostile iar o combinare
a sistemelor de analiză a datelor şi distri-
buţie pot permite acestei informaţii să fie
rapid exploatată.
Cei mai mulţi analişti militari sunt
astăzi de acord că aceste inovaţii în teh-
nologia militară necesită o revizuire fun-
damentală a conceptelor operaţionale
pentru a asigura utilizarea lor la maxi-
mum. Combinarea avansurilor tehnologi-
ce cu revizuirea conceptelor operaţionale
şi structurii de organizare reprezintă o re-
voluţie a afacerilor militare conform defi-
niţiei prezentată de Andrew Marshallvii:
„O revoluţie a afacerilor militare este
o schimbare majoră în modul de purtare
a războiului, schimbare adusă de aplicaţii-
le inovatoare ale noilor tehnologii, atunci
când acestea sunt combinate cu schimbări
Martie 2005
Jurnalul Economic
dramatice ale doctrinei militare şi ale con-
ceptelor operaţionale şi organizaţionale şi
care modifică în mod fundamental carac-
terul şi modul de conducere al operaţiilor
militare.”
La fel cum s-a întâmplat în cazul
precedentelor revoluţii ale afacerilor mili-
tare, revoluţia actuală va duce la apariţia
de noi câmpuri de luptă. Acestea sunt
forme ale războiului având obiective mili-
tare unice şi sunt caracterizate de anumite
forţe sau sisteme. Exemple trecute sunt
războiul aerian, cel motorizat sau bom-
bardamentele strategice.
Diferite sugestii ale acestor noi zone
au fost propuse. O formulare deosebit de
utilă şi cuprinzătoare a făcut-o o echipăviii
de la Science Applications International
Corporation (SAIC). Au fost identificate
patru noi potenţiale câmpuri de conflict:
lovituri de precizie la distanţe mari, război
informaţional, dominarea teatrului de
manevră şi război spaţial.
Loviturile de precizie, în contextul
revoluţiei militare în plină desfăşurare,
reprezintă abilitatea de a localiza ţinte
mobile şi fixe de înaltă valoare pentru
inamic, de a le distruge cu un grad înalt
de încredere; şi totodată ca aceasta să se
obţină într-un timp operaţional şi strate-
gic minimizând pierderile colaterale, dis-
trugerile proprii şi riposta inamicului. Sis-
temele de lovire cu precizie au fost dez-
voltate încă din anii ’70 şi un progres ra-
pid continuă şi astăzi. Sistemele curente
includ rachete de croazieră cu rază lungă
de acţiune şi muniţie de precizie livrată de
aviaţie şi artilerie. În anul 1943 Armata 8
a Aerului SUA a distrus numai 50 de ţinte
strategice de-a lungul întregului an. În
primele 24 de ore ale operaţiunii Desert
Storm forţele aeriene combinate au distrus
150 de ţinte strategice, o creştere de 1.000
de ori faţă de 1943. Până în anul 2020
echipa SAIC estimează că între 500 şi
Anul VIII, nr. 15
61
1.000 de ţinte strategice vor putea fi lovi-
te în primul minut al unei campanii, adică
o creştere de peste 5.000 de ori faţă de
Războiul din Golf.
Războiul informaţional poate fi con-
siderat o nouă formă de război. Deşi va-
loarea critică a informaţiei în război a fost
recunoscută din timpuri străvechi, războ-
iul modern se bazează pe sistemele de in-
formaţii într-o măsură extraordinară.
Acestea sunt, în acelaşi timp, critice pen-
tru creşterea puterii forţelor armate, dar şi
o potenţială vulnerabilitate. Obiectivul în
această arie de conflict este prezervarea
potenţialului propriu şi distrugerea sau
scoaterea din uz a capacităţilor inamicu-
lui. Războiul informaţional nu este limitat
la război informatic, incluzându-se aici şi
distrugerea fizică a complexelor inamice
de obţinere şi prelucrare de informaţii sau
comunicaţii.
Uni analişti au mers atât de departe
încât au adăugat războiul informaţional ca
o a patra dimensiune a războiului, alături
de tradiţionalele trei: aer, apă, pământ (de
notat că acum doar un secol noţiunea de
război aerian nici nu exista, iar astăzi este
deja considerată tradiţională). Aşa cum
războaiele primului val au fost purtate
pentru pământ, cele ale al doilea val pen-
tru resurse şi capacităţi de producţie, cele
al celui de-al treilea val vor fi purtate pen-
tru accesul şi controlul la cunoaştere.
Dominarea teatrului de manevră es-
te, de asemenea, o nouă zonă de conflict.
Manevra a fost mereu un element de bază
al operaţiunilor militare, dar revoluţia afa-
cerilor militare îi rezervă manevrei o scală
globală, pe un timp mult comprimat şi cu
forţe mult reduse numeric. Ea este defini-
tă ca poziţionarea forţelor integrate cu
lovituri de precizie, război spaţial şi ope-
raţii ale războiului informaţional pentru a
ataca punctele decisive, înfrânge „centrele
de gravitaţie ale inamicului” şi pentru în-
Martie 2005
 62
deplinirea obiectivelor. Centrele de gravi-
taţie sunt puncte cheie de comandă, or-
ganizare, resurse, transport, etc., a căror
pierdere ar eroda semnificativ capacitatea
inamicului de a purta războiul. Domina-
rea teatrului de manevră se referă la pozi-
ţionarea tuturor forţelor de pe un teatru
de operaţii şi integrarea lor cu lovituri de
precizie, război spaţial şi informaţional,
cu scopul de folosi toate acestea împotri-
va punctelor critice inamice simultan şi
nu secvenţial, şi de reangaja aceste ţinte
ori de câte ori este cazul. Aceasta presu-
pune folosirea de noi mijloace de trans-
port, precum sisteme navale de transport
capabile de viteze de 100 de noduri pe
oră, transport supersonic, suport logistic
avansat şi unităţi de luptă mai mici şi au-
tonome.
Războiul spaţial este văzut ca o nouă
arie de conflict de către toţi analiştii mili-
tari. În prezent doar utilizarea spaţiului
pentru comunicaţii este global utilizată,
dar spaţiul asigură de asemenea sisteme
de supraveghere globale şi în timp real,
sau date de navigaţie şi meteorologie.
Dezvoltarea tehnologică continuă
din ultimii 50 de ani împinge spre o revo-
luţie a afacerilor militare bazată pe un al
patrulea mediu de conflict, după mediul
terestru, naval, aerian şi acum spaţiul
cosmic. Aşa cum la începutul secolului
Statele Unite au urmat o politică judicioa-
să de dezvoltare a flotei navale, pentru ca
după al doilea război mondial să treacă
spre dezvoltarea puterii aeriene acum
atenţia se îndreaptă spre spaţiul cosmic.
În viitorul apropriat sistemele de
transport spaţiale, armele anti-satelit, pro-
gramele de apărare contra rachetelor ba-
listice, arme folosind energie directă baza-
Cheltuieli pentru apărare
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
te atât în spaţiu cât şi pe pământ – bazate
pe laser, flux de particule ori folosind un-
dele radio – vor juca un rol din ce în ce
mai mare în războaiele viitorului. Obţine-
rea superiorităţii în spaţiu va constitui un
avantaj critic.
În acelaşi timp însă sumele uriaşe
necesare misiunilor spaţiale fac ca această
arie să fie rezervată doar statelor dezvol-
tate economic care însă sunt şi dispuse să
investească în acest domeniu. În prezent
singura ţară care îndeplineşte aceste două
condiţii cumulative este SUA – ceea ce
înseamnă că decalajul tehnologic deja
prezent după mai bine de 40 de ani de
prezenţă în spaţiu a americanilor nu se va
diminua în viitorul apropriat.
Dezbaterea despre revoluţia afaceri-
lor militare a fost purtată cu precădere în
Statele Unite ale Americii. Deşi o serie de
aliaţi ai Statelor Unite au desfăşurat în ul-
timii ani studii despre aceasta, nici o altă
naţiune nu a avut o dezbatere publică ma-
joră despre viitorul războiului şi nici nu
pare să ia în considerare o astfel de reana-
lizare completă a conceptelor operaţiona-
le.
Acest lucru nu este surprinzător
deoarece Statele Unite, alocând cea mai
mare sumă pentru apărare, îşi permit să
menţină un efort de cercetare şi dezvolta-
re care depăşeşte cu mult pe cel al altor
ţări. În plus bugetul armatei americane a
crescut continuu din anul 2000 – de la
288,8 miliarde dolari la 420,7 miliarde do-
lari pentru 2005. Spre comparaţie, urmă-
toarele ţări, China şi Rusia aloca 51 res-
pectiv 50,8 miliarde dolari. Această dife-
renţă uriaşă explică superioritatea tehno-
logică de care se bucură Statele Unite în
prezent.
Martie 2005
Jurnalul Economic 63

Buget apărare
Ţara (Miliarde dolari
USA)

Statele Unite ale Americii 420,7

China* 51,0

Rusia* 50,8

Japonia 41,4

Marea Britanie 41,3

Franţa 34,9

Germania 27,4

Italia 22,3

Arabia Saudită* 22,2

India 16,2

Cifrele se referă la ultimul an pentru care există date, de regula 2003, cu excepţia
SUA (2005) şi a ţărilor marcate cu * (2002).
Sursă: Center for Arms Control and Non-proliferation Annual Budget & Interna-
tional Institute for Strategic Studies, U.S. Department of Defense.

Organizaţia militară post- tuşi îşi menţine o autonomie relativă,

modernă
Dintr-un complet alt punct de vede-
re, luând acum în considerare factorul
uman alături de cel tehnologic prezentat
mai sus, orice organizaţie militară nu poa-
te fi independentă faţă de societatea civilă
oricât de autonomă ar fi. Morris Janowitzi
a emis ipoteza conform căreia există o
asemănare între evoluţia organizaţiilor
civile şi militare, descriind „o organizaţie
militară care a fost forţată să participe mai
activ în viaţa societăţii în ansamblu şi to-
Anul VIII, nr. 15
competenţa şi coeziunea de grup”ii.
Căderea comunismului la sfârşitul
secolului XX a dus la o transformare sub-
stanţială a mediului de securitate. Siste-
mul bipolar a permis o mare stabilitate
politico-militară şi o cunoaştere aprofun-
dată a adversarului într-un contrast evi-
dent cu mediul actual, în care statul ina-
mic a fost înlocuit de terorism şi crima
organizată, iar misiunile de menţinere a
păcii, umanitare, de asigurare a suportului
logistic pentru refugiaţi, de intervenţie în
caz de dezastre naturale sau rolul de poli-
ţie pentru zonele/ţările în care se află de-
Martie 2005
 64
taşate forţe militare de „ocupaţie” au de-
venit „norma” pentru forţele armate.
Aceste schimbări esenţiale au putut
fi observate foarte clar pe parcursul anilor
’90, începând cu Războiul din Golf şi ac-
ţiunile din cadrul fostei Iugoslavia.
Nu întâmplător, anii ’90 sunt aceeaşi
ani în care, în Europa Occidentală, am
putut asista la procesul de renunţare la
„inovaţia” Revoluţiei Franceze, serviciul
militar obligatoriu. Acest proces a fost
insă rezultatul unui trend lung de schim-
bări tehnologice şi sociale, schimbări an-
ticipate de specialişti încă din anii ‘60,
când tema armatei formate în întregime
din voluntari a fost abordată intens.
Aceasta idee a fost rafinată ulterior dând
naştere conceptului de armată post mo-
dernă.
Este nevoie de cinci schimbări orga-
nizaţionale majore pentru a caracteriza o
armată postmodernă, conform lui
Moskosiii:
a) creşterea interpenetrabilităţii
sferelor civilă şi militară, atât din punct de
vedere structural cât şi cultural;
b) reducerea diferenţelor din
cadrul forţelor armate, diferenţe bazate
pe ramură (aer, sol, apă), grad şi rolul de
forţe suport sau de luptă;
c) schimbarea scopului armatei
de la a duce războaie la misiuni care în
mod tradiţional nu ar fi considerate ca
făcând parte din îndatoririle unei forţe de
luptă;
d) folosirea forţelor armate din
ce în ce mai mult în misiuni internaţiona-
le, misiuni autorizate sau măcar legitimate
de către alte entităţi decât statul naţiune;
e) internaţionalizarea forţelor
militare. Aici s-a considerat apariţia forţe-
lor Europei unite şi a diviziilor multi şi bi-
naţionale în NATO.
Aplecându-ne asupra laturii tehno-
logice a schimbărilor care au avut loc în
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
armatele ţărilor dezvoltate după sfârşitul
celui de-al doilea război mondial şi în
perspectiva primului sfert de secol al mi-
leniului III, am dorit să evidenţiem legă-
turile dintre acestea şi modificările socia-
le, comportamentale şi psihologice atât de
bine surprinse de Moskos în lucrarea sa.
Note:
i. Pe 14 aprilie 2005, Charles
Moskos, numit „cel mai influent sociolog
militar al Americii” de către Wall Street
Journal sau „decanul sociologilor speciali-
zaţi pe studii militare” de către The Eco-
nomist, a susţinut o conferinţă la Bucu-
reşti.
ii. Gheorghe Al. Petrescu, Waterloo
1815, „ britanicii … vor trage 1000-1500
proiectile pe minut în vreme ce coloanele
franceze … 360 proiectile”.
iii. B. Brodie – The Absolute Weapon:
Atomic Power and World Order,1946, „până
acum obiectivul fundamental al armatei a
fost să câştige războaiele, Din acest mo-
ment obiectivul devine evitarea lor”.
iv. In războiul de recucerire al Suda-
nului de către forţele imperiale britani-
ce(1896-1898), pe 2 septembrie 1898, a
avut loc ultima bătălie majoră dintre
combatanţi – 52.000 de oameni au atacat
frontal forţele anglo-egiptene situate pe
câmpia de lângă Omdurman. Superiorita-
tea britanicilor, ca putere de foc, a dus ca
la sfârşitul celor cinci ore de luptă, aproa-
pe 11.000 de dervişi să fie ucişi faţă de
pierderile forţelor anglo-egiptene: 48 de
morţi şi mai puţin de 400 de răniţi.
v. La Bletchey Park, Marea Britanie,
a fost creat în 1943 primul computer
electronic, pentru a ajuta la spargerea ci-
frului folosit de germani la comunicaţiile
lor ultrasecrete (Geheimfernschreiber), cifru
mult mai complicat decât Enigma.
Martie 2005
Jurnalul Economic
vi. analist senior la RAND
Corporation.
vii. director al Biroului de Analiză al
Secretariatului SUA al Apărării, definiţie
citată în raportul special „Revolution of
Militay Affairs” prezentat în 1998 Adună-
rii Parlamentare a NATO.
viii. Jeffrey McKitrick, James
Blackwell, Fred Littlepage, George Kraus,
Richard Blanchfield and Dale Hill.
ix. considerat părintele sociologiei
militare.
x. James Burk, „Morris Janowitz
and the Origins of Sociological Research
on Armed Forces and Society”.
xi. Charles Moskos, John Allen
Williams, and David R. Segal, eds., The
Postmodern Military: Armed Forces After the
Cold War
Anul VIII, nr. 15
65
Bibliografie:
1. Lyotard, Jean-Francois; Condiţia
postmodernă, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2003.
2. Lyotard, Jean-Francois; Fenome-
nologia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.
3. Moskos, Charles; Williams,
John Allen; Segal, David; (eds.), The Pos-
tmodern Military: Armed Forces After
the Cold War, Oxford University Press,
New York, 2000.
4. Neguţ, Silviu; Cucu, Vasile;
Vlad, Liviu Bogdan; Geopolitica Româ-
niei, Ed. Transversal, Târgovişte, 2004.
5. Vattimo, Gianni; Sfârşitul mo-
dernităţii, Ed. Pontica, Constanta, 1993.
6. The RMA debate:
http://www.comw.org/rma/fulltext/ove
rview.html.
Martie 2005
 66
Evoluţie şi tendinţe
în dezvoltarea Uniunii Europene
Irina Cucu
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti
The full integration of Romania in the European Union is the most important strategic objective
of Romania in the following years. A thorough understanding of the evolution, aims, and particu-
larities of the European Union is important for the correct assessment of both the advantages and
costs of the Romanian integration.
Key words: regionalism, integration, economic theory
Scurt istoric al Uniunii Europene
La Congresul pacifist de la Paris din
1849, Victor Hugo spunea că: „(…) Va
veni ziua aceea când vom trăi ca cele două gru-
pări imense Statele Unite ale Americii şi Statele
Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul
care îi desparte (…)”i.
Uniunea Europeană este rezultatul
unui proces de cooperare şi integrare care
a început în 1951 între şase state euro-
pene: Belgia, Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Olanda. După cinci valuri
de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986:
Spania şi Portugalia; 1995: Austria,
Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Malta,
Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polo-
nia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria),
UE are acum 25 State Membre şi se pre-
găteşte pentru cea de a şasea extindere.
Acest proces are ca scop extinderea paş-
nică a zonei de stabilitate şi prosperitate
către noi membri. Statele candidate în
acest moment sunt Bulgaria, România şi
Turcia.
În ultimii ani, s-au făcut progrese
mari către o Uniune Economică extinsă
sau o Europă a libertăţii. Introducerea
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
monedei unice a dus la consolidarea sta-
bilităţii financiare. De asemenea, ratifi-
carea Tratatului Constituţional de marea
majoritate a statelor, va duce la moderni-
zarea regulilor unei Uniuni lărgite, bazată
pe legitimitatea duală a statelor membre şi
a cetăţenilor săi. S-au înregistrat progrese
spre o arie comună de justiţie şi securitate
europeană şi au fost fundamentate
primele etape ale unei Politici Europene
de Apărare.
Politica Europeană de Securitate
şi Apărare
Încă de la înfiinţarea ei, Comuni-
tatea Europeană a urmărit interconec-
tarea sistemelor economice ale statelor
membre. De-a lungul anilor, Uniunea Eu-
ropeană a construit baza unei securităţi
prin cooperare, tratatele semnate între
membrii Uniunii consfinţind gradual
translaţia unor atribute ale suveranităţii
naţionale către autorităţile centrale de la
Bruxelles.
În opinia specialiştilor în studii de
securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap
de Wilde), conceptul modern de securi-
tate include cinci factori cumulativi. Secu-
Martie 2005
Jurnalul Economic
ritatea unei entităţi statale este asigurată
dacă se ţine cont de fiecare dintre urmă-
toarele cinci componente: componenta
politică a securităţii, componenta militară,
componenta economică, componenta so-
cietală şi cea ecologică. Problematica se-
curităţii nu se confundă cu funcţionarea
normală a statului pe aceste dimensiuni,
ci se referă numai la ameninţările care,
prin dimensiunile menţionate, pun în
pericol însăşi existenţa statului. Securi-
tatea politică se referă la stabilitatea or-
ganizaţională a statelor, a sistemelor de
guvernământ şi a ideologiilor care le le-
gitimează. Componenta militară a securi-
tăţii priveşte interconexiunea următoare-
lor două niveluri: un nivel al armelor
ofensive şi altul al capacităţilor defensive
ale statelor, împreună cu percepţia state-
lor asupra intenţiilor celorlalţi participanţi
la viaţa internaţională. Securitatea
economică priveşte accesul la resurse, fi-
nanţare şi pieţe necesare pentru a susţine
nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii
statului. Când vorbim despre securitate
societală, ne referim la menţinerea, în
cadrul unor condiţii acceptabile pentru a
permite procesul de evoluţie, a identităţii
naţionale colective, a modelelor tradiţion-
ale ale limbii, culturii, religiei şi obicei-
urilor unui popor. După cum evoluează
evenimentele, unele dintre cele mai mari
probleme pentru securitatea europeană le
va pune componenta societală, datorită
situaţiilor existente în Bosnia-
Herţegovina, Transnistria, Macedonia,
Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securi-
tatea mediului înconjurător priveşte prez-
ervarea la nivel local ecosistemelor, ca
suport esenţial al sistemului de care de-
pind toate celelalte activităţi umaneii.
În 1991, în Tratatul de la Maastricht,
se prevăd măsuri pentru transformarea
Uniunii Europei Occidentale în „braţul
armat al Uniunii Europene”iii. Titlul V al
Anul VIII, nr. 15
67
Tratatului de la Maastricht, intitulat „Dis-
poziţii privind Politica Externă şi de Securitate
Comună”, se ocupă de reglementarea
PESC, pe parcursul articolelor J - J11.
Mecanismele principale se bazează pe in-
formarea reciprocă a statelor membre cu
privire la problemele de politică externă şi
de securitate, pe adoptarea unor acţiuni
comune şi, foarte important, pe faptul că,
în virtutea suveranităţii partajate între
statele membre şi instituţiile europene,
Consiliul European defineşte principiile şi
orientările generale ale Politici Externe şi
de Securitate Comună (PESC). Mai mult,
Tratatul de la Amsterdam din 1998 întăr-
eşte prerogativele Consiliului European
asupra unor forţe armate comune ale
statelor membre, stipulând la articolul J3
al Tratatului că respectivul Consiliu „defi-
neşte principiile şi orientările generale ale Politicii
Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru
problemele care au implicaţii în domeniul
apărării”iv.
În ceea ce priveşte forţele armate
comune, ulterioare semnării Tratatului de
la Maastricht, semnalul a fost dat de
Franţa şi Germania care creau, în mai
1992, EUROCORPS, marcând prima
etapă a unei apărări europene autonome.
Iniţiativa continuă cooperarea bilaterală
franco-germană, care a demarat în 1963
în contextul juridic fixat de Tratatul de la
Élysée. Scopurile creării acestui corp de
armată comun franco-german au fost să
contribuie la apărarea Europei, în con-
formitate cu Art. 5 al Tratatului fondator
al UEO, să menţină pacea şi să asigure
asistenţa umanitară în afara zonei de acţi-
une a NATO. Din punct de vedere poli-
tic, momentul ales la începutul anilor 90 a
reprezentat soluţia de compromis faţă de
răcirea relaţiilor franco-germane în mo-
mentul unificării: Franţa dorea să menţină
trupe pe teritoriul Germaniei unificate,
fiind obligată în acelaşi timp să trateze
Martie 2005
 68
fostul adversar ca pe un partener egal.
Chiar dacă, la început, această iniţiativă a
fost tratată cu nepăsare sau nelinişte din
partea Marii Britanii şi, respectiv, a Olan-
dei, după puţin timp aceste două ţări s-au
oferit şi ele să colaboreze pentru consoli-
darea corpului de armată comun, în urma
obţinerii unor asigurări cu privire la pre-
eminenţa NATO în domeniul apărării co-
lective a aliaţilor. Două noi unităţi multi-
naţionale, EUROFOR şi
EUROMARFOR, au completat iniţiativa
franco-germană. Cele două unităţi au fost
create de către Franţa, Spania şi Italia pe
15 mai 1995, în urma sesiunii ministeriale
a UEO de la Lisabona. Prima este o uni-
tate terestră uşoară, mobilă, concepută
pentru intervenţii în cadrul crizelor de
joasă intensitate sau pentru acţiuni uma-
nitare şi dotată cu 10.000 de oameni. Cea
de-a doua este o forţă maritimă, dotată cu
capacităţi aeronavale. Capacităţile navale
reunesc statele membre ale UE,
permiţându-le să controleze împreună în-
tregul sector mediteranean, ceea ce nu s-
ar fi putut realiza în mod individual.
Marea Britanie a fost atrasă de for-
marea Grupului Aerian European (GAE).
GAE este o iniţiativă lansată la Summit-
ul de la Chartres din 1994, care avea ca
obiective să realizeze o complementarita-
te tehnică între cele două forţe aeriene
naţionale şi să asocieze Marea Britanie,
din punct de vedere politic, procesului
multinaţional. GAE a fost extins în 1999,
pentru a include Germania, Olanda, Bel-
gia şi Spania.
Uniunea Europeană dispune de ca-
pacitatea de a efectua operaţiuni de gesti-
onare a crizelor, umanitare sau de menţi-
nere a păcii, dar recunoaşte caracterul său
încă limitat din cauza unor carenţe persis-
tente. Aceasta capacitate operaţională se
traduce în special prin posibilitatea Celor
25 de a mobiliza o Forţă de reacţie rapidă
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
de 60.000 de oameni în 60 de zile, un
obiectiv pe care UE şi l-a fixat în urma cu
mai mulţi ani. Dar rapiditatea mobilizării
este limitată de lacune militare persisten-
te, în special în ipoteza în care UE ar
conduce mai multe acţiuni militare inten-
sive în acelaşi timp. Pentru a înlătura
aceste neajunsuri, Cei 25 au aprobat crea-
rea unor „grupuri de proiecte” în domeniile
militare specifice, precum aprovizionarea
în zbor a avioanelor de recunoaştere fără
pilot, ce vor fi însărcinate cu elaborarea
de soluţii concrete, sub conducerea Spa-
niei şi Franţei. Alte grupuri de proiecte
vizează în special „operaţiunile de luptă şi
salvare”, „infrastructurile comandamentului” şi
„forţele speciale” sau apărarea antirachetă.
Conform acordului la care s-a ajuns
în decembrie 2002, UE poate folosi
structurile de planificare şi comandă ale
NATO, precum şi alte capacităţi ale alian-
ţei. De aceasta, a beneficiat prima Misiu-
nea UE de menţinere a păcii, denumită
„Concordia” şi desfăşurată în Macedonia.
Aceasta putea să ceară ajutor forţelor
NATO aflate în vecinătate (în Bosnia şi
Kosovo). Forţa UE din Macedonia a fost
formată din aproximativ 300 de militari şi
avea baza în capitala Skopje.
În ceea ce priveşte politica de
apărare progresele sunt mai scăzute, dar
ele sunt, totuşi, vizibile, mai ales în
domeniul operaţiunilor de menţinere a
păcii, în acest moment Uniunea chiar des-
făşurând o astfel de operaţiune de mari
proporţii în Bosnia şi Herţegovina.
În sensul întăririi politicii de securi-
tate, miniştrii apărării din cadrul UE au
hotărât, pe 22 noiembrie 2004, crearea
până în 2007 a 13 grupuri de luptă UE ce
vor fi folosite în cadrul operaţiunilor de
menţinere a păcii. Fiecare grup ar urma să
fie condus de către o anumită naţiune,
care va avea şi comanda operaţională. Ini-
ţial s-a prognozat că toate cele 25 de state
Martie 2005
Jurnalul Economic
membre ale UE să facă parte din grupu-
rile de lucru, numai că semnale recente
arată că cel puţin un stat (Irlanda până în
prezent) nu va face acest lucru. Ministrul
apărării din Irlanda, Willie O'Dea, a de-
clarat că participarea ţării sale la grupurile
de luptă UE în viitorul previzibil nu este
posibilă din cauza dificultăţilor majore de
ordin legal şi constituţional. Irlanda este o
ţară neutră şi are nevoie de un mandat
ONU pentru a-şi putea trimite trupele în
misiune pe un teatru de operaţii extern.
Cum este prevăzut ca grupurile de luptă
UE să poate fi trimise pe teren într-un
interval de 10-15 zile, este destul de prob-
lematică obţinerea într-un timp atât de
scurt a aprobării Naţiunilor Unite.
Forţa EUROFORv, denumită şi Al-
thea, va avea 7.000 de persoane în com-
punere. Mai mult de 30 de ţări contribuie
cu personal la această misiune (ţările UE
şi Albania, Argentina, Bulgaria, Canada,
Chile, Maroc, Noua Zeelandă, Norvegia,
România, Elveţia şi Turcia). Tranziţia se
anunţă una fără probleme din moment ce
aproximativ 80% dintre cei implicaţi nu
trebuie decât să îşi schimbe însemnele
NATO cu cele UE.
Totuşi, NATO îşi va păstra în con-
tinuare o mică baza în Sarajevo, misiunea
acesteia fiind de a sprijini reforma armatei
bosniace şi căutarea criminalilor de război
aflaţi încă în libertate.
Viitorul Uniunii Europene
Conform unor analişti de la Stratfor
(organizaţie americană non-
guvernamentală de analiză şi prognoză a
informaţiilor strategice) previziunile asu-
pra UE pentru următorii ani sunt sumbre.
În următorii ani Uniunea se poate con-
frunta cu mari probleme. Două dintre
acestea ar fi reprezentate de aderarea
statelor membre la unele comisii ori rati-
Anul VIII, nr. 15
69
ficarea unei strategii de politică externă
sau de apărare care nu îi reprezintă în to-
talitate interesele şi acceptarea supervi-
zărilor legilor naţionale de către legiuitori
ai UE.
O altă problemă importantă, ce se
poate agrava în timp, este aceea a demo-
grafiei. În ultimii ani, sporul natural a scă-
zut, în unele ţări fiind chiar negativ.
Acesta a mai fost compensat de imigranţi,
dar aceştia, în cea mai mare parte, lu-
crează pe salarii mici sau la negru, fără să
plătească taxe către stat, ceea ce afectează
bugetul ţărilor respective, care au costuri
foarte mari cu asigurările sociale.
În acelaşi timp, problemele etnice au
reprezentat dintotdeauna o problemă în
Europa, ultimele conflicte din zonă porn-
ind tot de la astfel de probleme. După
atacurile din 11 martie 2004 de la Madrid,
relaţiile dintre Europa şi lumea musul-
mană au devenit şi mai tensionate. Acesta
este, de altfel, şi unul din motivele pentru
care europenii nu sunt de acord cu inte-
grarea Turciei în UE. Nu trebuie să uităm
că, în deceniul trecut, după destrămarea
Iugoslaviei, disputele interetnice au dus la
crearea unui stat musulman în inima Eu-
ropei. În acelaşi timp, europenii au nevoie
de forţa de muncă musulmană, dar nu
vor să acorde imigranţilor de această etnie
drepturi cetăţeneşti depline, fiind preferat
conceptul de „integrare culturală” celui de
„multiculturalism”.
O altă problemă care ar putea
apărea în timp, conform analiştilor de la
Stratfor, este revenirea în forţă a Rusiei.
În acest caz, europenii ar trebui să hotă-
rască ce acceptă: costurile mari pentru
înarmare, prezenţa trupelor americane pe
teritoriul statelor lor sau o dominaţie a
Federaţiei Ruse.
În acelaşi timp, este posibil, ca pe
viitor, UE să se confrunte cu o serie de
probleme:
Martie 2005
 70
• îmbătrânirea populaţiei şi creşterea
fluxului de imigranţi;
• încetinirea ritmului creşterii
economice poate avea consecinţe asupra
nivelului de trai al populaţiei;
• aşteptările nerealiste, ale popula-
ţiei din ţările candidate sau nou admise,
cu privire la beneficiile obţinute în urma
integrării, pot cauza dificultăţi în punerea
de acord sau impunerea unor reguli
comune statelor membre;
• „butoiul de pulbere al Europei”, Bal-
canii, va fi în continuare în atenţia organi-
zaţiilor de securitate;
• neintegrarea Republicii Moldova
şi a Ucrainei în Uniune ar putea duce la o
reorientare a acestora spre Federaţia
Rusă;
• conform unor analişti occidentali
şi ruşi, includerea statelor baltice în struc-
turile europene şi euro-atlantice ar putea
duce la o enclavizare a Kaliningrad-ului,
remilitarizând zona, ceea ce ar crea tensi-
uni între Rusia şi Uniune.
Frontierele noii Europe
Problema este că, în prezent, UE nu
are capacitatea nici de voinţă şi nici de
efort spre a-şi impune modelul în afara
frontierelor sale, deşi securitatea sa, într-o
lume aflată în plin proces de globalizare,
cere mai mult ca oricând o astfel de ex-
tindere. Capacitatea de voinţă ar implica
renunţarea la confortul actual şi la senti-
mentul de superioritate care caracter-
izează Europa Occidentală spre a face
din integrarea europeană un proces pre-
ponderent politic, menit să conducă spre
o entitate continentală dotată cu o struc-
tură de instituţii politice unitară. Capaci-
tatea de efort se referă la mobilizarea re-
surselor economico-financiare apte a
consolida unitatea politică prin echili-
brarea dezvoltării sub-regionale în interi-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
orul ei şi prin lichidarea disparităţilor
economico-sociale dintre naţiunile euro-
pene care ar intra în componenţa Eu-
ropei unite.
În definirea identităţii noii Europe
unite s-ar putea pleca poate chiar de la
ideile generoase ale „părinţilor fondatori”vi
ai UE de acum jumătate de secol. Este,
de fapt, impresionant să constaţi cum ele
sunt reactualizate şi dezbătute de toate
think-tank-urile europene.
„Imperialismul european” rezolvase
în mod satisfăcător până în secolul al
XIX-lea problema dezvoltării prin inte-
grare (pe teritorii întinse ale Europei –
comparabile cu cele ale UE de astăzi –
existau pieţe interne unice, monedă
unică, politică externă şi de apărare
comună, liberă circulaţie a persoanelor,
sisteme judiciare şi de administraţie uni-
tare), dar s-a prăbuşit sub lovitura con-
flictelor cultural-identitare pe care nu a
ştiut să le rezolve. Statele-naţiune născute
pe ruinele vechilor imperii au asigurat o
anume democratizare a vieţii interne şi
internaţionale, dar nu au reuşit să rezolve
garantarea păcii şi excluderea războiului
ca mijloc de soluţionare a disputelor in-
ternaţionale. Astăzi, în contextual unei
dezvoltări tehnologice care conduce im-
placabil spre globalizare, statele-naţiune
se dovedesc prea mari spre a rezolva
problemele mici ale comunităţilor pe care
le guvernează şi prea mici spre a rezolva
problemele mari ale lumii. Măreţia vizi-
unii părinţilor fondatori ai UE a constat
în înţelegerea faptului că pacea, ca obiec-
tiv politic, poate fi asigurată prin soluţia
economică a punerii şi gestionării în
comun a resurselor economice cu carac-
ter strategic. Această modalitate de a-i
aduce împreună pe foştii inamici a gen-
erat apoi un set de valori comune care au
creat fundaţia pentru un edificiu politico-
economic al Europei occidentale.
Martie 2005
Jurnalul Economic
În prezent, după prăbuşirea bipolar-
ismului, se ridică o primă întrebare în
legătură cu trasarea graniţelor viitoarei
Europe unite, respectiv cu definirea iden-
tităţii geografice a acestei Europe. Cu alte
cuvinte, care dintre foştii adversari pot
intra în alcătuirea politică a noii Uniuni
continentale? Răspunsul la această între-
bare se loveşte de obstacole cantitative şi
calitative. Astfel, o Europă de la Atlantic
la Urali, adică o Europă care să includă
un stat precum Rusia, având o certă ad-
erenţă la cultura europeană, ar avea avan-
tajul suprapunerii identităţii geografice cu
cea spirituală, dar ar crea problema
aproape insurmontabilă a integrării unui
teritoriu, cel rusesc, cu mult mai amplu
decât cel al actualei Uniuni Europene, al
ţărilor candidate şi al ţărilor din vecină-
tatea imediată a acestora. Mai mult decât
atât, nu se poate face abstracţie de faptul
că Federaţia Rusă se întinde până la
Oceanul Pacific şi, în consecinţă, acoperă
un întreg spaţiu de tranzit, spaţiul euro-
asiatic. Europa unită nu poate cuprinde o
asemenea diversitate culturală fără să-şi
pună în pericol coerenţa internă. Aceasta
nu înseamnă însă că proiectul Europei
Unite se poate realiza fără implicarea în
consultările prealabile nu numai a statelor
membre ale UE şi ale celor candidate, ci
şi a celor din vecinătatea sa. Aceste din
urmă state, având un interes legitim în
desfăşurarea „procesului european”, vor tre-
bui integrate într-o formulă de part-
eneriat special cu entitatea europeană în
care se va materializa respectivul proces.
Proiectul politic al Uniunii Euro-
pene, în coordonatele pe care le argu-
mentăm şi le propunem, cuprinde în-
treaga comunitate a statelor europene,
incluzând, potenţial, ţări precum Repub-
lica Moldova, Belarus (elitele pro-
europene ale celor două state sunt astăzi
practic părăsite în eforturile lor de a da
Anul VIII, nr. 15
71
Moldovei şi Belarusului o identitate eu-
ropeană) şi Ucraina. Actorii politici din
aceste state şi-au exprimat, de mai multe
ori, dorinţa ca ţările lor să aparţină, într-o
zi, spaţiul european. Având în vedere ati-
tudinile politice şi o istorie de europeni-
tate pe care cu greu o poate contesta cin-
eva, este foarte probabil ca reprezentanţii
legitimi ai acestor ţări să îşi exprime
dorinţa lor de a-şi asuma statutul politic
al Constituţiei Europei Federale. Este
însă la fel de probabil ca intrarea acestei
margini continentale în sub-structurile
Europei Federale să fie foarte lentă, de
ordinul deceniilor.
Un caz semnificativ din mai multe
puncte de vedere este Turcia. Europa
Federală trebuie să-şi asigure unitatea
valorilor politice simultan cu îmbrăţişarea
diversităţii etno-culturale, valoare centrală
a Marii Europe. Din punct de vedere al
aşezării sale geografice, al legăturilor sale
europene, al aportului economic şi al
aportului său strategic – militar şi în sen-
sul politicii sale externe - Turcia aparţine
de drept Europei Federale. Dar tot
Turcia demonstrează că asumarea Con-
stituţiei europene de către un stat presu-
pune o pregătire anterioară minimă a in-
stituţiilor interne, pe baza unor înţelegeri
ferme cu Uniunea, prevăzute în Tratatul
de aderare. O democraţie militară nu
poate să intre într-o structură emina-
mente civilă. Numai o rezolvare convin-
gătoare a situaţiei politice interne „în
aşteptarea” integrării – aici intrând,
desigur, condiţii privind prevalenţa insti-
tuţiilor civile, drepturile omului, inclusiv
drepturile minorităţilor – ar putea per-
mite unei ţări precum Turcia să devină
parte a Federaţiei.
Importanţa extinderii spre est a
UE
Martie 2005
 72
După ultimele întâlniri care au avut
loc în iarna 2004-2005, se preconizează
începerea negocierilor de aderare cu R.
Moldova şi Ucraina până în 2007. O uni-
une atât de mare, va fi şi la fel de puter-
nică? Este UE imperiul secolului XXI?
Va reuşi să gestioneze toate problemele
interne care vor apare în timp?
Există o concurenţă între NATO şi
UE? În prezent, NATO include mai
multe ţări din estul Europei ca membre
cu drepturi depline sau în parteneriat, dar
care nu fac parte din UE, care au sprijinit
într-o oarecare măsură politicile alianţei.
După începerea războiului din Irak, multe
din vechile ţări membre NATO, care sunt
şi membre ale UE, nu au fost de acord cu
intervenţia trupelor americane în zonă.
Una din puţinele zone din lume ale
cărei resurse nu au fost încă exploatate se
află în Asia. De aici, Europa îşi asigură
cea mai mare parte a materiilor prime şi
energia necesară. Cum vechile resurse eu-
ropene sunt aproape epuizabile, alte surse
de energie nu au fost descoperite sau date
publicităţii încă, această zonă încă neex-
ploatată prezintă un interes sporit pentru
marile consumatoare de energie din Eu-
ropa.
O mare parte din statele europene
sunt sau vor să fie în două alianţe, una
preponderent militară (NATO) şi una
preponderent economică (UE). UE nu va
reuşi să-şi creeze un organism militar care
să asigure pe deplin securitatea şi apărarea
independent, pentru că niciodată statele
europene nu vor reuşi să aloce bugetului
apărării sume atât de mari precum SUA
(liderul de necontestat al NATO). În
acelaşi timp, nici una dintre ele nu vor
reuşi să menţină şi să dezvolte două
structuri militare, câte una pentru fiecare
alianţă. În mare parte, ele încearcă să se
bazeze pe NATO pentru a le asigura se-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
curitatea şi apărarea, şi pe UE pentru
dezvoltarea economică.
O problemă ar fi cum se vor îm-
păca aceste două alianţe? Se ştie, că nu de
puţine ori, între liderii celor două alianţe
au apărut discuţii. În cazul necesităţii in-
tervenţiei NATO în Europa, poate, cea
mai mare problemă ar fi prezenţa
trupelor americane pe teritoriul unor state
care ar privi acest lucru ca pe o amenin-
ţare la adresa suveranităţii lor.
Obiectivele strategice ale UE
până în 2009
Pentru a fi eficientă, UE trebuie să
fie clară în ceea ce priveşte priorităţile
politice. Cea mai stringentă problemă
este, la această oră, creşterea economică şi
dezvoltarea pieţii muncii. Performanţa
economică şi creşterea dinamică reprez-
intă fundamentul modelului european de
solidaritate socială. Prioritatea cheie este
creşterea economică în acord cu strategia
stabilită la Lisabona.
În 26 ianuarie 2005, la Bruxelles, au
fost trasate principalele obiective strate-
gice ale UE pentru următorii cinci ani.
Cel mai important obiectiv stabilit
pentru următorii ani se pare a fi re-
vigorarea Agendei Lisabona, care va pune
Europa „pe picioare”, scopul principal fiind
acela de a crea o nouă şi mai bună piaţă a
muncii, de a stabili noi reforme
economice şi sociale care să facă Uniunea
mai dinamică şi mai competitivă, să
creeze un mediu economic mai curat, o
monedă unică stabilă, astfel se vor crea
condiţii de creştere economică pe termen
lung şi mediu. Cea mai acută problemă
este lipsa creşterii economice şi crearea de
noi locuri de muncă menite să asigure
standardul de viaţă şi protecţia socială cu
care sunt obişnuiţi europenii. Piaţa Unică
şi Euro au deschis calea spre obţinerea
Martie 2005
Jurnalul Economic
unei mai mari eficienţe prin inovaţii
rapide, oportunităţi pentru extinderea
companiilor în orice stat membru. Până
acum Europa nu a realizat aceste lucruri
la scala performanţei, în ultimul timp
creşterea economică şi productivitatea
neaducând-o la acelaşi nivel cu partenerii
săi majori. Este nevoie de noi reforme
care să ducă la o optimizare semnificativă
a mediului de afaceri, la creşterea
cercetării şi inovaţiei în sectoarele cheie,
la modernizarea pieţei de muncă şi a sis-
temelor de protecţie socială.
Un alt obiectiv important este
susţinerea angajamentului faţă de solidari-
tatea şi justiţia socială pentru a consolida
coeziunea Uniunii lărgite, într-un nou
ritm al dinamismului economic. Ajutarea
regiunilor mai sărace pentru a dispare
inegalităţile economice va duce la crearea
de noi oportunităţi în toată Uniunea,
îndeosebi acolo unde, sub presiunea
globalizării şi a intensei competiţii, lo-
curile de muncă sunt ameninţate.
Optimizarea calităţii vieţii cetăţ-
enilor prin noi măsuri pentru a le întări
securitatea, lucru ce poate fi obţinut ac-
ţionând la nivel european pentru a reduce
riscurile vieţii cotidiene: terorismul, crima
organizată transfrontalieră.
Pregătirea lărgirii şi aducerea Bal-
canilor la un nivel mai aproape de ader-
are, stabilirea unor parteneriate eficiente
cu statele vecine UE, extinderea zonei de
stabilitate şi progres democratic dincolo
de Uniune sunt, de asemenea, importante
obiective strategice în următorii ani.
Solidaritatea are nevoie de o expre-
sie concretă, atât pentru prezent cât şi
pentru viitor, prin: coeziunea socială şi
economică care va ajuta zonele dezavan-
tajate să micşoreze disparităţile; manage-
mentul şi protecţia mediului, a resurselor
naturale şi prezervarea rezervelor ener-
Anul VIII, nr. 15
73
getice; prezervarea şi susţinerea valorilor
comune.
Importanţa aderării României la
UE
Extinderea masivă, îndeosebi spre
Est, cu 10 state a UE în 2004, a fost un
proces de transformare care a însemnat
nu numai cooptarea de noi membri, ci şi
sporirea capacităţilor şi potenţialelor pen-
tru combaterea gravelor pericole şi amen-
inţări actuale la adresa securităţii conti-
nentale şi globale.
O asemenea concluzie s-a remarcat
în 2004, la summit-ul din 27-28 mai de la
Mamaia, unde şefii de stat din Europa
Centrală, analizând efectele politice,
economice şi geostrategice ale extinderii
UE şi confirmând continuarea acestui
proces, au apreciat că redimensionarea
organizaţiei va contribui semnificativ la
stabilitatea regiunii Balcanilor, partea cea
mai sensibilă a continentului. Ei au întărit
şi mai mult acea platformă comună de
acţiune pentru sprijinirea proceselor de
democratizare şi stabilizare a Balcanilor
de Vest şi racordarea europeană a statelor
din vecinătatea UE extinse. Participarea
statelor nou venite în UE, alături de cele-
lalte state membre, la co-gestionarea
crizelor regionale va consolida climatul de
securitate şi stabilitate, reprezentând o
încurajare a progresului şi reformelor din
toate ţările Europei Centrale şi de Sud-
Est.
Noua stabilitate instaurată de extin-
derea UE se sprijină pe valoarea adăugată
a fiecărui stat admis în 2004, şi nu pe
problemele pe care acestea le aduc cu ele
sau pe care le-ar putea crea ulterior.
Oportunităţile şi stabilitatea ajută la trans-
formarea radicală a societăţilor şi
economiilor, a statelor şi regiunii în
ansamblu. Împreună, statele vechi şi noi
Martie 2005
 74
construiesc o nouă ordine politică, bazată
pe cooperare, pace, democraţie, ce ajută
foarte mult la dezvoltarea regiunii, la edi-
ficarea împreună a unui viitor comun.
Luând în discuţie cazul României, se
poate concluziona că, prin integrarea în
NATO şi UE, aceasta poate avea o con-
tribuţie semnificativă la estomparea efec-
tului de falie strategică din spaţiul sud-est
european (Balcani, Marea Neagră, Cau-
caz).
De altfel, după 2007, când România
şi Bulgaria vor fi încheiat actuala extin-
dere, UE va fi cu adevărat cea mai mare
piaţă comună din lume, cu o populaţie de
aproape 500 milioane oameni şi o su-
prafaţă uriaşă, ce-şi va alătura disponibili-
tăţile de securitate Alianţei Nord-
Atlantice, organizaţie având o capacitate
politică şi structurală superioară, propice
consolidării echilibrelor geostrategice în
sfera stabilităţii şi securităţii.
Concluzii
Europa evoluează spre un mediu de
securitate prin cooperare, al cărui ele-
ment definitoriu este integrarea politică şi
economică şi extinderea comunităţii
statelor care împărtăşesc şi promovează
valorile democratice. Riscurile apariţiei
unei confruntări militare majore pe con-
tinent s-au diminuat semnificativ. Totuşi,
persistă fenomene de instabilitate şi criză
la nivel subregional şi tendinţe de frag-
mentare, marginalizare sau izolare a unor
state. O provocare serioasă la adresa sis-
temului internaţional este reprezentată de
numărul în creştere al „societăţilor fragile”
şi, implicit, de inabilitatea acestora de a
controla evoluţiile din interiorul pro-
priilor teritorii. Asistăm astfel la dezvol-
tarea unor noi mecanisme de asigurare a
securităţii continentale şi globale, bazate
pe prevenirea conflictelor, creşterea rolu-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
lui modalităţilor diplomatice şi a capacită-
ţilor civile de management al crizelor.
Europa politică, al cărei act de naş-
tere îl constituie reuniunea de la Nisa,
tinde spre construirea unei politici ex-
terne proprii pe aceleaşi baze ale promo-
vării democraţiei şi statului de drept care
reprezintă esenţa Noului Concept Strate-
gic al Alianţei. Efortul NATO şi UE este
direcţionat spre un scop comun, doar
modalităţile de acţiune diferă. Procesele
de lărgire ale NATO şi UE, deşi diferite,
sunt complementare şi corespund com-
plementarităţii la nivel procesual dintre
creşterea prosperităţii şi asigurarea stabili-
tăţii şi securităţii pe continent. Dezvol-
tarea Politicii Europene de Securitate şi
Apărare (ESDP) şi întărirea capacităţilor
europene de management al crizelor va
avea un impact pozitiv asupra NATO şi
legăturii transatlantice, câtă vreme vor
contribui la întărirea în cadrul Alianţei a
pilonului european de securitate şi
apărare. România doreşte să contribuie în
mod direct la dezvoltarea ESDP, atât la
nivel politic, cât şi militar ţinând cont de
faptul că în arhitectura viitoarei Europe,
conform deciziilor summit-ului de la
Nisa, România se va plasa pe locul şapte
din perspectiva ponderii demografice şi
influenţei politice exprimate prin numă-
rul de voturi în Consiliul UE.
România, alături de celelalte state
candidate, poate contribui la edificarea
politicii europene de securitate, chiar îna-
inte de a deveni membre de jure a acestei
organizaţii. O Europă unită va reprezenta
o singură voce, cea a unui partener eu-
roatlantic cu un potenţial economic şi
militar pe măsura provocărilor proceselor
de globalizare. Un asemenea partener
poate contribui în mod semnificativ la
dezvoltarea Iniţiativei Capacităţilor de
Apărare, lansată de NATO la reuniunea
de la Washington, şi îşi poate asuma re-
Martie 2005
Jurnalul Economic
sponsabilităţi suplimentare. O dezvoltare
continuă a integrării europene va fi o
condiţie prealabilă a menţinerii şi pe vii-
tor a parteneriatului transatlantic.
Note:
i. http://www.europeana.ro/Consti
tutia%20Europeana.pdf
ii. Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap
de Wilde, Security. A New Framework for
Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc.,
Londra, 1998, p. 7-8.
iii. Constantin Valentin, Documente de
bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
Titlul V al Tratatului de la Maastricht, Edi-
tura Polirom, Iaşi, 1999, p. 180-185.
iv. Constantin Valentin, op. cit.,
p.260.
v. La 2 decembrie 2004 UE a prelu-
at de la NATO conducerea forţelor de
menţinere a păcii din Bosnia şi
Herţegovina.
vi. M. Albertini , Without Monnet’s
action there would be no Community - Il Federa-
lista , 1977.
Bibliografie:
Anul VIII, nr. 15
75
1. Dolghin Nicolae, Popa Vasile,
NATO şi UE. Determinări şi finalităţi, Edi-
tura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004.
2. Constantin Valentin, Documente de
bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ti-
tlul V al Tratatului de la Maastricht, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
3. Mureşan Liviu (coordonator),
Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica euro-
peană de securitate şi apărare - element de influ-
enţare a acţiunilor României în domeniul politi-
cii de securitate şi apărare, Institutul Euro-
pean din România, Bucureşti, 2004.
4. Sarcinschi Alexandra, Dinu Mi-
hai, Crize şi instabilitate în Europa, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucu-
reşti, 2004.
5. http://www.mae.ro
6. http://www.mie.ro
7. http://www.euractiv.ro
8. http://www.stratfor.com
9. http://www.infoeuropa.ro/ieweb
/jsp/page.jsp?cid=5&lid=1
10. http://europa.eu.int
11. http://ue.eu.int/showPage.
ASP?lang=en.
Martie 2005
 76 Jurnalul Economic

Uniunea Europeană
în context geopolitic
Drd. Alexandra Mateescu
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

The European Union has always proved itself capable to “update” to the challenges of the world’s
economy. Its entire history proves it. Now at the beginning of the twenty first century, EU is facing
a major choice: to remain a powerful economic organization or to became a global political player.
What alternative will be chosen by the member states?

Key words: economic organization, great power, constitution, political union.

UE, cel mai mare bloc economic în
plan global, actor individualizat al scenei in-
ternaţionale trebuie să-şi folosească puterea
economică pentru a orienta rezultatele
politice către pace şi stabilitate, atât în
plan intern, cât şi în plan internaţional. În
plan intern, prin reducerea diferenţelor
dintre nivelurile de dezvoltare economică
şi promovarea unor politici instituţionale
care să conducă spre adâncirea integrării
şi menţinerea coeziunii economice şi so-
ciale a unei Uniuni Europene extinse. În
plan internaţional, prin afirmarea mai ac-
tivă a identităţii internaţionale în acţiuni
unitare (influenţa externă pe care UE o
exercită asupra chestiunilor economice
contrastează puternic cu vizibilitatea sa în
plan politic global), respectiv consolidarea
şi dezvoltarea capacităţilor europene de
securitate şi apărare.
Nu mai este un secret pentru nimeni
că sfârşitul războiului rece a dus la un
adevărat haos geopolitic. Modificarea
echilibrului de putere a provocat un am-
plu proces de redefinire a raporturilor in-
ternaţionale, cu implicaţii directe asupra
securităţii mondiale. Ţările care au părăsit
tutela fostei URSS, în dorinţa de redo-
bândire şi redimensionare a identităţii na-
ţionale s-au îndreptat către principalii poli
de forţă ai lumii contemporane.
O parte dintre ele, au reuşit să profi-
te de acest nou context geopolitic pentru
a fi integrate în NATO si UE (acestea au
fost admise întâi în NATO şi, apoi, în
UE). Belarus, Ucraina şi Republica Mol-
dova au rămas în expectativă filo-rusăi,
lăsând ca evoluţia geopolitică din zonă să
dicteze finalizarea opţiunilor ulterioare.
Acum, chiar dacă oficialii de la Bruxelles
îşi arată rezervele faţă de eventuala admi-
tere a celor trei în UE, aceştia speră ca o
dată cu obţinerea statutului de vecin al
acestei comunităţi de state, rezervele vor
fi înlăturate şi statutul lor de cordon sanitar
între spaţiul euroatlantic şi euroasiatic va
înceta.
Republicile caucaziene, care nu
aparţin lumii islamice, sunt în mod preg-
nant îndreptate spre SUA. Dintre aceste
de remarcat sunt Georgia şi Armenia, ca-
re fac eforturi susţinute spre relansarea
economiei, contrabalansarea influenţei
ruse în zonă şi menţinerea în afara spaţiu-
lui islamic.
Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaid-
jan, Tadjikistan şi Turkmenistan încearcă
să-şi redefinească identitatea statală şi na-

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic
ţională într-un spaţiu de spiritualitate şi
civilizaţie islamică.
Extinderea NATO şi a UE spre Est
a redeşteptat interesul Rusiei faţă de Ori-
entul Mijlociu şi Asia Centrală (a se citi
regiunea caspică, până mai ieri lac sovieto-
iranian, al treilea mare bazin petrolifer al
lumii, după Golful Persic şi Siberia). Asia
Centrală, această regiune necunoscută eu-
ropenilor în mare parte, va avea o impor-
tanţă hotărâtoare, din punct de vedere
geopolitic şi geostrategic, atât datorită
populaţiei sale musulmane, cât şi apropie-
rii strategice de Orientul Mijlociu şi Asia
de Sud.
Rusia are mari interese strategice în
Asia Centrală. Lupta pentru controlul,
exploatarea şi transportul petrolului şi ga-
zelor naturale va deveni tema principală a
confruntării surde dintre Rusia, cea care
deţine accesul la resurse, şi lumea Occi-
dentala, respectiv Statele Unite.
Rusia în plan economic foloseşte
comerţul cu armament şi tehnologie pen-
tru a reface legăturile cu China, India şi
Iran, în plan diplomatic utilizând acţiuni
menite să accentueze sciziunea între Eu-
ropa şi Statele Unite, în scopul diminuării
influenţei americane în lume şi reînce-
pând, astfel, tradiţionala competiţie a ma-
rilor puteri.
Poate fi considerată UE o mare pu-
tere?
UE nu este încă un stat, dar putem
spune că îndeplineşte condiţiile. UE va
avea, o dată cu integrarea României şi
Bulgariei, aproximativ 450.000.000 de lo-
cuitori, un teritoriu de 3% din suprafaţa
terestră şi va deţine 25% din bogăţia pla-
netei.
UE este, fără contestaţie, o putere
economică. Uniunea este cel mai mare
bloc economic în plan mondial şi, cu
toate acestea, capacitatea sa de contraca-
rare a noilor tipuri de ameninţări ce pun
Anul VIII, nr. 15
77
în pericol securitatea statelor membre,
cum este spre exemplu terorismul, nu es-
te la fel de mare.
Pe măsură ce preocupările artizani-
lor scenei internaţionale vor evolua din-
spre chestiunile de securitate militară că-
tre cele care privesc securitatea economi-
că, este evident că şi rolul geopolitic al
UE trebuie să fie pe măsura celui
geoeconomic .
În ceea ce priveşte puterea militară
nu există o unitate la nivelul Uniunii, lu-
ând în considerare că în interiorul ei exis-
tă şi state neutre, iar forţele armate create
comune puse la dispoziţie de statele
membre au ca principal obiectiv menţine-
rea păcii şi misiuni umanitareii.
Putem considera UE putere atomi-
că, având în vedere că două state membre
(Franţa şi Anglia) deţin bomba atomică.
UE poate fi considerată şi putere cosmi-
că, trimiţând în spaţiu atât obiecte cât şi
oameniiii.
În concluzie Uniunea Europeană
are toţi pilonii necesari unei mari puteri
ceea ce îi lipseşte fiind „acoperişul”, adică
o arhitectură instituţională politică. Deci-
ziile luate în cadrul acestei arhitecturii in-
stituţionale politice să aibă putere obliga-
torie pentru toate statele membre, ceea ce
îi va permite Uniunii Europene să aibă o
singură voce in exterior.
Construcţia acestui „acoperiş” se
confruntă cu două dificultăţi serioase.
Prima ar fi că UE este un proiect nou,
modelele politice pre-existente nefiind de
prea mare ajutor în trasarea evoluţiei sale.
Cea de-a doua vizează diferenţele sub-
stanţiale de performanţă economică, de
standarde sociale şi, prin urmare, de inte-
rese politice dintre statele membre.
Uniunea Europeană reprezintă o
nouă formă de entitate politică la care nu
se aplică uşor categoriile constituţionale
convenţionale. Categorii ce au rezultat
Martie 2005
 78
din funcţionarea instituţiile statului-
naţiune: suveranitatea principalei legisla-
turi şi subordonarea executivului central
faţă de legislativ. În cea ce priveşte Uniu-
nea Europeană, aceasta nu are o singură
sursă legislativă suverană şi nici nu deţine
un executiv central multifuncţional, res-
ponsabil în mod democratic, printr-un
singur canal, în faţa reprezentanţilor po-
porului.
Uniunea Europeană este departe de
a se asemăna cu formele constituţionale
ale statului-naţiune. Majoritatea puterilor
Uniunii au luat naştere în urma tratatelor
dintre statele membre. Legislaţia sa de-
pinde în bună măsură de încorporarea
unor iniţiative având un cadru comun, la
nivelul statelor membre, şi în egală măsu-
ră de felul în care ramurile executivului
acelor state urmează politicile comune.
Sistemul comun de luare a deciziilor de-
pinde încă substanţial de acordurile dintre
guvernele naţionale şi de deliberările rela-
tiv secrete, însă lipsite de caracter obliga-
toriu la nivel naţional, ale Consiliului de
Miniştri. Statele-naţiune ale UE deţin
multe atribuţii guvernamentale distincte
importante, iar naţiunile au limbi diferite,
tradiţii şi sisteme legale care vor îngreuna
integrarea europeană deplină.
Evoluţia de până acum a Uniunii a
demonstrat existenţa unei puternice voin-
ţe politice din partea statelor membre în
ceea ce priveşte adâncirea procesului de
integrare, şi dacă luăm în considerare
evenimentele din 2004, an de cotitură în
istoria UE, când:
 a avut loc cea mai mare ex-
tindere a Uniunii cu zece noi membriiv şi
a fost cea care a şters definitiv graniţele
stabilite de cel de-al doilea război mondi-
al;
 a fost aprobat de către Par-
lamentul European şi proiectul Constitu-
ţiei UEv.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Proiectul unei Constituţii pentru
Europa este foarte important pentru tre-
cerea la stadiul de uniune politică deoare-
ce:
• acesta presupune înlocu-
irea sistemului complex al tratatelor UE
cu un singur document, care va stabili
clar prerogativele Uniunii şi limitele sale
şi rezolvă problema personalităţii juri-
dice a Uniunii (conform Tratatului de la
Maastricht, Uniunea Europeană nu dis-
pune de personalitate juridicăvi, iar fără
personalitate juridică, Uniunea Europea-
nă nu este un subiect de drept internaţio-
nal) şi, ca urmare, se găseşte în imposibili-
tatea de a semna tratate internaţionale.
Ceea care în prezent are personalitate ju-
ridică, şi care este abilitată să semneze tra-
tate internaţionale, în baza mandatului
conferit de Consiliul European, este Co-
misia Europeană. Acest fapt îi permite să
ia parte la negocierile din cadrul OMC,
dar nu şi la cele din cadrul ONU. Acest
aspect a generat dezbateri fiind ridicată
următoarea problemă: în cazul în care
Uniunea Europeană va reprezenta statele
membre în cadrul ONU şi, implicit în ca-
drul Consiliului de Securitate, atunci
Franţa şi Marea Britanie trebuie să renun-
ţe la locul lor în cadrul acestui consiliul;
• adoptarea Constituţiei va
face ca şi ca Uniunea să aibă o singură
voce pe plan extern, prin unificarea pozi-
ţiei de Înalt Reprezentant al PESC cu cea
de Comisar pentru Relaţii Externe într-un
statut special de Vicepreşedinte al Comi-
siei/ Ministru de externe al UE;
• simplifică instrumentele
de acţiune ale Uniunii. Din acest punct de
vedere, Constituţia produce modificări
substanţiale, limitând tipologia actelor
normative de la 36, câte identificase Pri-
mul Ministru belgian înaintea momentu-
lui Laeken, la numai 6, şi anume: lege, le-
Martie 2005
Jurnalul Economic
ge-cadru, regulament, decizie, recoman-
dare şi aviz;
• introduce o clauză de
ieşire, care permite unui stat să părăseas-
că Uniunea;
• generalizează principiul
majorităţii calificate, în cadrul procesu-
lui decizional în cadrul Consiliului;
• de asemenea, Constituţia
încearcă să rezolve şi problema „deficitu-
lui democratic” al Uniunii, sporirea legi-
timităţii democratice presupunând întări-
rea rolului instituţiilor comunitare, ceea
ce înseamnă o cedare de putere din partea
statelor membre. În prezent Uniunea Eu-
ropeană are o dublă legitimitate, acest
fapt rezultând încă din primul articol :
„Inspirată de dorinţa cetăţenilor şi a state-
lor Europei de a construi un viitor co-
mun, această Constituţie instituie Uniu-
nea Europeană, căreia statele membre îi
conferă competenţe pentru atingerea obi-
ectivelor comune. Uniunea coordonează
politicile statelor membre pentru atinge-
rea acestor obiective şi exercită asupra
modelului comunitar competenţe ce iau
fost transferate de către acestea”. Cel mai
bun exemplu al dublei legitimităţii îl con-
stituie procedura de codecizie dintre
Consiliul European (reprezentantul state-
lor) şi Parlamentul European (reprezen-
tantul naţiunilor). Echilibrul acestui sis-
tem este asigurat de principiul subsidia-
rităţii, care legitimează intervenţia Uniu-
nii Europene atunci când se consideră că
statul membru nu îşi poate atinge obiecti-
vele urmărit – în general obiective comu-
ne statelor membre-, şi de principiul
proporţionalităţii care are drept obiectiv
asigurarea unei bune exercitări a compe-
tenţelor, precizând că forma şi conţinutul
acţiunii Uniunii nu trebuie să depăşească
ceea ce este necesar pentru atingerea obi-
ectivelor.
Anul VIII, nr. 15
79
 a fost adoptat planul de
coordonare anti-teroristă, ca răspuns la
atentatele teroriste din 11 martie 2004 din
capitala Spaniei. În afara măsurilor legate
de eficientizarea schimbului de informaţii,
de intensificarea controlului în aeropor-
turi şi porturi, sau de includerea ampren-
telor digitale şi a elementelor de detectare
a irisului ocular în cadrul vizelor şi paşa-
poartelor, planul conţine o importantă
clauză de solidaritate. Această clauză,
prezentă de altfel şi în Constituţie, pre-
vede că, în cazul în care o ţară membră a
Uniunii este vizată de un atentat terorist,
toţi membrii UE îi vor sări în ajutor prin
mobilizarea tuturor forţelor de care dis-
pun, inclusiv a celor armate. Pentru asigu-
rarea unei acţiuni coerente de luptă con-
tra terorismului şi respectării angajamen-
telor asumate în cadrul planului de coor-
donare anti-teroristă, a fost numit un co-
ordonator pentru contra terorism;
 s-au început negocierile
cu Turcia, după mai bine de 40 de ani de
aşteptare. Acesta a reprezentat un pas is-
toric. De curând, Organizaţia Turcă pen-
tru Planificare de Stat a dat publicităţii un
raport, intitulat „Impactul aderării Turciei
la Europa", din care reiese că o Turcie,
membră deplină a UE, va contribui sem-
nificativ la economia Uniunii. Potrivit ra-
portului, în perioada 2014-2020, econo-
mia turcă va creşte cu şase la sută anual,
iar în 2014, venitul pe cap de locuitor în
această ţară va fi de peste 9.000 de dolari.
Aderarea Turciei va contribui cu 386 mi-
liarde de Euro la UE în perioada 2014-
2020, iar importurile din ţările membre
ale UE vor atinge o sumă mai mare de
150 miliarde de Euro, în 2020, compara-
tiv cu actualele importuri care valorează
doar 28 miliarde de Euro.
Transformarea Uniunii Europene
din uniune economică şi monetară în
uniune politică începe să prindă contur.
Martie 2005
 80 Jurnalul Economic
Şi cu toate că UE mai are multe probleme ce Tratatul de la Maastricht nu
interne pe care să insiste, ne putem ima- menţionează acest lucru.
gina o Uniune în care vor exista o Turcie
(putere militară) şi o Ucraină (putere mili- Biblografie:
tară şi atomică), fiind DOAR o grupare
economică regională? Acea UE nu va mai 1. Meleşcanu Felicia, Repere de
fi sigur DOAR o grupare economică re- geopolitică aplicată, Editura A’ 92, Iaşi,
gională, va fi o mare putere în care valori 2001.
ca libertatea, solidaritatea, drepturile 2. Neguţ Silviu, Geopolitici şi
omului, democraţia, justiţia vor delimita geostrategii economice, Editura UCDC, 2004.
frontierele. 3. Laffan Brigid (coordonator),
Constitution-Building in the European
Note: Union, Brunswick Press, Dublin, 2003.
4. Foucher Michel, Republica
i. Ucraina în urma „revoluţiei porto- europeană, Editura Mirton, Timişoara,
calii” s-a înscris pe lungul drum al inte- 2002.
grării euro-atlantice, iar în cea ce priveşte 5. Hirst Paul, Grahame
Republica Moldova situaţia este incertă Thompson, Globalizarea sub semnul întrebă-
luând în considerare rezultatele alegerilor rii.Economia internaţională şi posibilităţi de
din 6 martie 2005. guvernare, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
ii. EUROCORPS, EUROFOR, 6. Fontaine Pascal, Europe in
EUROMARFOR, Grupul Aerian Euro- Ten Points, www.europa.eu.int.
pean. 7. *** The European Union: Still
iii. Programele Arianne; EUSEC Enlarging, Comisia Europeană, Belgia,
(Centrul European pentru Observaţii din 2001
Satelit). 8. *** Proiectul de Constituţie –
iv. Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ghidul cetăţeanului, www.mie.ro.
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, 9. *** Convention on the future of
Slovenia şi Ungaria. Europe, www.mie.ro.
v. Acesta urmând să fie aprobat de 10. www.mie.ro
toate statele membre. 11. www.questi.com
vi. Tratatul de la Roma menţionează 12. www.curentul.ro
clar că cele trei Comunităţi Europene 13. www.adevarulonline.ro
dispun de personalitate juridică, în timp 14. www.presamil.ro

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 81

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 82 Jurnalul Economic

Triunghiul de forţe al secolului XXI:

Washington – Beijing – Moscova
Carmen Ioniţă
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

The beginning of the XXI century has brought major changes to the international environment.
The dominance of the United States is coming to an end while new great powers are rising, opening
the way to a multipolar governance.
China used to be called, by some analysts, the sleeping giant. Now, as the world's fastest growing
major economy, it is often called the waking giant. Yet it might be more useful to understand it as
something else - as a giant which wants to regain its rightful place, which is thought to be at the
center of the world.
China's influence on the world is seen as positive by more people than the case for the US or Rus-
siai. Even in neighboring Asian countries, which have historically been suspicious of China's
dominance, opinions are very optimistic.
The aim of this essay is to emphasize the changes that the XXI century is going to bring at a
global level and the role that China along with the United States and Russia will play in the new
world order. It is well known that US are on a declining trend for quite a long time and that
many candidates are willing to take its place. How will the world governed by these three powers
look like? What kind of power does China want to be? Is it going to outrun the United States?
What are Russia's interests and priorities? I will try to answer in my paper to some of these ques-
tions and to give an outlook of the facts as they appear to be nowadays.

Key words: world order, great powers, fast growing economies

La acest început de secol XXI, se Aceasta înseamnă, în linii mari, că o

conturează o întrebare firească de altfel:
Cum va arăta noua scenă politică mondială şi
care vor fi principalii săi actori?
Cu siguranţă că Statele Unite vor ju-
ca un rol important, în ciuda declinului pe
care l-au înregistrat în ultima perioadă.
Statele Unite dispun de toate mijloacele
aferente statutului de superputere mondi-
ală, atât din punct de vedere economic,
cât şi politico-militar, pentru cel puţin în-
că 50 de ani de acum înainte, însă se con-
fruntă, în prezent, cu un fenomen cunos-
cut în literatura de specialitate drept:
"supraîntindere imperială"i.
putere hegemonică, convertindu-şi domi-
naţia politică în dominaţie imperială,
ajunge să cheltuiască pentru apărare mai
mult decât beneficiile economice pe care
aceasta le aduce.ii Fenomenul duce în fi-
nal la un declin economic pe termen lung
şi la o preluare a controlului de către fac-
torul militar. În ceea ce priveşte Statele
Unite, acest război împotriva terorismu-
lui, cu cheltuielile uriaşe pe care le impli-
că, este pe cale să-i submineze suprema-
ţia.
Tendinţa clară care se prefigurează
la orizontul acestui început de secol este
multipolaritatea. Da, Statele Unite vor fi

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic
în continuare o superputere, dar nu vor
mai fi singura. Rămâne de văzut în ce
măsura va reuşi ambiţiosul proiect euro-
pean să se impună la scară mondială, şi ce
efecte ar putea avea o eventuală ieşire de
sub tutela Statelor Unite, fără însă a re-
nunţa şi la interesele strategice comune.
Pe tot parcursul procesului de unifi-
care europeană, Statele Unite au jucat un
rol extrem de important, iniţial ca un pu-
ternic susţinător, iar în ultimii ani ca ter-
men de comparaţie.
Ministrul francez de externe Hubert
Védrine nu a lăsat nici o îndoială asupra
faptului că, din punctul său de vedere,
scopul dobândirii unei identităţi europene
este de a reduce dominaţia Statelor Unite:
"Supremaţia americană din zilele noastre
este resimţită în economie, în chestiunile
monetare, în tehnologie şi în domeniul
militar, precum şi în stilul de viaţă, limbă
şi în produsele culturii de masă care
inundă lumea, modelând modurile de
gândire şi exercitând o fascinaţie care are
efect chiar şi asupra adversarilor Statelor
Unite ...".iii
Fără îndoială, Uniunea Europeană
joacă un rol esenţial ca structură atât în
noua ordine europeană, cât şi mondială
însă nu se ştie dacă va reuşi cu adevărat
să-şi atingă obiectivele propuse referitoa-
re la egalarea şi chiar devansarea Statelor
Unite. Influenţa sa politică este determi-
nată de importanţa economică pe care
aceasta o are în prezent, ori situaţia Eu-
ropei în urma extinderii spre Est este una
încă incertă.
Intrarea în Uniune a celor zece noi
membriiv, marchează cea mai importantă
extindere din ultima perioadă, populaţia
totală a UE ajungând la aproximativ 450
de milioane de locuitori. Consecinţele po-
litice ale extinderii sunt considerabile. Ce-
le zece noi state membre vor deplasa cen-
trul de greutate al noului ansamblu şi vor
Anul VIII, nr. 15
83
modifica raportul de forţe. Totuşi, datori-
tă nivelului de viaţă încă redus al noilor
membri, venitul mediu al cetăţenilor eu-
ropeni va scădea cu 10% până la 15%,
ceea ce va mări şi mai mult decalajul faţă
de Statele Unite.
Prin urmare, se pare că, în ciuda
multiplelor schimbări din ultimii ani de
pe scena mondială, Europa va trebui să se
mulţumească cu o poziţie secundă, nici
aceasta sigură având în vedere rivalitatea
deloc de ignorat a posibilelor viitoare su-
perputeri, în special din zona asiatică.
Asia este cu siguranţă regiunea în
care riscul escaladării conflictelor se pre-
figurează cel mai pregnant. Numeroase
mari puteri ale secolului care abia a înce-
put se regăsesc în aceasta zonă, singura
din lume de altfel unde cursa înarmărilor
încă nu a luat sfârşit. Exacerbarea
puseelor naţionaliste, a rivalităţilor şi con-
flictelor pentru supremaţie constituie tot
atâtea ameninţări la adresa securităţii şi
stabilităţii zonei.
Afirmarea Chinei ca putere regiona-
lă, aspirantă la statutul de superputere
eclipsează tendinţele altor state vecine de
a se impune ca mari puteri.
Începând cu 1978, anul care mar-
chează momentul deschiderii către exte-
rior al economiei chineze şi demararea
programului de reformă iniţiat de Deng
Xiaoping, China cunoaşte cea mai rapida
rată de creştere anuală (9%), devansând
astfel multe dintre ţările dezvoltate.
Această nouă atitudine de deschidere s-a
tradus în încurajarea intrării masive în ţară
a capitalurilor străine şi a noilor tehnolo-
gii. China a adoptat astfel o poziţie di-
plomatică prooccidentală, vizând în spe-
cial SUA, principala sursă de capital şi
tehnologie.
Pentru liderii comunişti, era clar că
accesul la resursele energetice, tehnologi-
ce şi financiare mondiale reprezenta sin-
Martie 2005
 84 Jurnalul Economic
gura modalitate de a asigura succesul lioane de oameni, diaspora chineză for-
Chinei în viitor. Pentru a înlătura orice mează un adevărat imperiu invizibil.
potenţială piedică economică, regimul de Pe scurt, pentru prima oară în istoria
la Beijing a pus în practică un program modernă, dezvoltarea Chinei are un im-
care să asigure ţării influenţa geopolitică pact puternic asupra întregii lumi. Cu toa-
şi repoziţionarea geoeconomică, în raport te acestea, după spusele Dr. Steven
cu marile puteri. Un prim pas în acest Tsang, analist politic, China nu va fi în
sens l-a reprezentat consolidarea poziţiei măsură să îşi exercite influenţa la scară
sale în Marea Chinei de Sud, zonă de o mondială încă mulţi ani de acum înainte:
importanţă geostrategică deosebită: în "China este o mare putere economică,
prezent se estimează că mai bine de 50% fără-ndoiala. Este de dorit ca această pu-
din comerţul mondial tranzitează apele tere să se ridice şi să se ridice într-un mod
acesteia. Mai mult decât atât, impunerea paşnic şi responsabil. (...) Dar nu este o
supremaţiei în Marea Chinei de Sud şi în putere mondială. China nu are resursele
alte ape adiacente ar ajuta China să îşi sa- necesare să devină o putere globală în
tisfacă în viitor cerinţele energetice şi de următorii 20 de ani".
securitatev. Cifrele confirmă spusele lui Tsang:
În privinţa atingerii primului obiec-
tiv, referitor la resursele energetice, ime- Tabel 1. Produsul Intern Brut (ex-
diat după 1991, un rol important l-a avut primat în miliarde de USD)
stabilirea de relaţii politico-economice cu Tara 1999 2002 2003
ţările fostei Uniuni Sovietice. Extinderea China 991,4 1.300 1.400
şi consolidarea legăturilor cu Rusia şi cu
SUA 9.200 10.400 10.900
tarile din vecinătate, precum şi stabilirea
unor alianţe de tipul "Pactului de la Japonia 4.500 4.000 4.300
Shanghai", i-au permis Chinei accesul la Rusia 195,9 345,6 433,5
resursele energetice din Asia Centrala şi India 447,0 510,2 599,0
Orientul Mijlociu. Sursa: World Development
Dar ce fel de putere este China? Va Indicators database, August 2004
deveni ea în curând o superputere mon-
dială gata să detroneze Statele Unite, aşa După cum se poate observa, datele
cum afirmă unii analişti? Cert este că din din tabel relevă faptul că decalajul dintre
punct de vedere economic şansele sunt actuala superputere mondială şi China es-
foarte mari. Produsele chinezeşti au inva- te unul semnificativ. Cu toate acestea, da-
dat aproape toate supermarket-urile ame- că ar fi sa luăm în considerare ritmurile de
ricane. Companii chineze au început să creştere am putea concluziona că, în con-
achiziţioneze firme de renume din străi- diţiile unei creşteri susţinute, China ar pu-
nătate, pătrunzând astfel tot mai mult pe tea devansa Statele Unite, dar într-un vii-
piaţa mondială. Mai mult decât atât, dias- tor destul de îndepărtat:
pora chineză este cea mai puternică şi mai
bogată din lume, vehiculându-se chiar Tabel 2. Ritmurile de creştere ale
ideea că veniturile sale le-ar depăşi chiar Produsului Intern Brut
pe cele ale Chinei. Prezentă în peste 130 Tara 1999 2002 2003
de ţări, numărând mai bine de 100 mi- China 7.1% 8.0% 9.1%
SUA 4.1% 2.4% 2.9%
Anul VIII, nr. 15 Martie 2005
Jurnalul Economic
Japonia 0.1% 0.3% 2.7%
Rusia 6.4% 4.7% 7.3%
India 7.1% 4.6% 8.0%
Sursa: World Development
Indicators database, August 2004
Este evidentă încetinirea creşterii
economice în Japonia şi în Statele Unite,
puteri care au dominat scena mondială în
ultima jumătate a secolului XX şi afirma-
rea noilor economii în creştere, cu un po-
tenţial uriaş, cum este cea a Chinei sau a
Indiei cele mai populate ţări de pe glob,
dar şi a Rusiei, un actor demn de luat în
seamă în noul context geopolitic interna-
ţional.
Problema dezvoltării economice şi a
modernizării a devenit esenţială pentru
poziţia Rusiei pe scena mondială. Mai
mult ca oricând resursele energetice joacă
un rol vital pentru politica externă a aces-
teia.
Evoluţia îngrijorătoare a evenimen-
telor din Orientul Mijlociu a transformat
Rusia, care produce aproximativ 10 % din
cantitatea de petrol din lume, într-un fac-
tor de stabilitate într-o perioadă extrem
de nesigură. Poziţia lui Putin, raportată la
chestiunea energiei, situează Rusia de par-
tea consumatorilor europeni, crescând
astfel posibilitatea ca relaţiile cu Statele
Unite, Uniunea Europeană şi Japonia să
rămână, în cea mai mare masură, pozitive.
Cu toate acestea însă, oricât de în-
semnat ar fi comerţul bazat pe gaze natu-
rale şi petrol pentru bugetul de stat şi
pentru balanţa comercială, acesta nu va
putea garanta Rusiei un viitor economic
prosper şi o poziţie puternică pe scena
mondială. Ceea ce este cu adevărat nece-
sar este o transformare profundă a eco-
nomiei. Ori, în condiţiile globalizării,
aceasta transformare nu poate fi realizată
decât prin intermediul investiţiilor şi al
afluxului de tehnologie, în special din
Anul VIII, nr. 15
85
Occident. Prin urmare, promovarea unor
relaţii de buna colaborare cu marile puteri
occidentale este esenţială pentru recâşti-
garea statutului său de superputere, pier-
dut o dată cu destrămarea blocului co-
munist.
Preşedintele Putin, spre deosebire
de predecesorul său care a încercat pro-
movarea unei imagini supradimensionate
a rolului jucat de către Rusia la nivel glo-
bal, a adoptat o atitudine prudentă faţă de
Statele Unite şi a reuşit o apropiere a Ru-
siei faţă de Europa. Totodată el a încercat
să reechilibreze relaţiile cu China şi să
creeze o interdependenţă între fostele sta-
te sovietice.
În ceea ce priveşte relaţiile ruso-
americane – acestea sunt în mare măsură
concentrate pe problemele spaţiului post-
sovieticvi. Rusia s-a retras din toate cele-
lalte regiuni ale lumii şi, ca urmare, toate
interesele sale economice, politice şi de
securitate, sunt concentrate în acest spa-
ţiu. Este posibil ca Statele Unite să reacţi-
oneze exagerat în ceea ce priveşte derula-
rea evenimentelor în interiorul Rusiei,
precum şi în privinţa politicilor din ce în
ce mai active ale Rusiei din jurul graniţe-
lor Federaţiei. În tot acest timp, conduce-
rea Rusiei poate lua măsuri în mod unila-
teral în aceste regiuni, fără a fi nevoită să
obţină aprobarea Europei sau a Statelor
Unite – ceea ce ar putea conduce la con-
fruntări, un exemplu fiind Georgia. De
aceea este important pentru relaţiile ruso-
americane ca ambele state să-şi dea seama
unde au nevoie unul de celălalt şi în ce
domenii este necesar să cooperezevii.
Relaţiile Statelor Unite sau ale Uni-
unii Europene cu Rusia vor continua să
se îmbunătăţească în viitorul apropiat, în-
să ar putea căpăta un caracter de confrun-
tare sau, cel puţin de competiţie, în regi-
uni precum Ucraina, Moldova, sau statele
baltice, în care modelul de civilizaţie oc-
Martie 2005
 86
cidental pătrunde cu paşi mici dar siguri,
în ciuda influenţei încă foarte puternice a
Rusia în zonă.
Concluzii
America va urma o politică de do-
minaţie mondială, bazată pe puterea mili-
tară, culturală şi economică şi va încerca
să întârzie, atât cât va fi posibil, afirmarea
noile puteri care îşi fac tot mai simţită
prezenţa pe scena mondială.
Pe termen lung, este foarte posibil
ca şi Statele Unite să aibă aceeaşi soartă
cu cea a altor puteri hegemonice şi să de-
cadă la un moment dat la statutul de sim-
plă mare putere. Un asemenea proces în-
să va dura foarte mult, poate chiar dece-
nii, pentru că economia şi societatea ame-
ricană pot asigura încă mijloacele necesa-
re conservării statutului lor actual. Cu
toate acestea unii analişti spun că nici un
alt moment nu este mai potrivit pentru
puterile care-şi doresc să se afirme la ni-
vel mondial decât acesta pentru a provo-
ca hegemonia Americii.
Cât priveşte China şi relaţiile sale cu
Statele Unite, rămân încă o serie de sem-
ne de întrebare. Mai poate fi vorba de o
alianţă sino-americană în condiţiile în care
lupta dintre cele două puteri pentru su-
premaţia într-o primă etapă în zona Asiei
şi ulterior la scară mondială, este aproape
evidentă? Noile ambiţii geopolitice ale
Chinei umbresc influenţa marilor puteri
ale secolului trecut. Pe termen lung China
este posibil să treacă de la statutul de ali-
at, sau "strategic competitor" cum o mai
numea cu câţiva ani în urmă guvernul de
la Washington, la cel de concurent pentru
împărţirea sferelor de influenţă şi câştiga-
rea unui loc important în contextul creării
unei lumi multipolare.
Referitor la relaţiile Rusiei cu SUA,
Europa, China şi Japonia, acestea sunt
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
adesea dictate de consideraţii pe termen
scurt. Este foarte neclar ce urmăreşte
Moscova să obţină în urma contactelor
cu partenerii săi, la fel cum este neclar şi
modul în care politica externă ar trebui să
sprijine transformările prin care Rusia
urmează să treacă în viitor.
Această lipsă a unei strategii genera-
le poate fi pusă atât pe seama preferinţei
pentru consilierea de tip birocratic, cât şi
pe seama caracterului arhaic, în general
conservator al elitelor ruseşti din dome-
niul apărării, securităţii şi politicii exter-
neviii.
Un lucru însă este destul de limpe-
de, la începutul secolului XXI, atitudinea
faţă de Statele Unite este foarte importan-
tă pentru transformarea internă, dar mai
ales pentru politica externă a Rusiei. La
fel ca toate celelalte state, Rusia va trebui
să înveţe să trăiască într-o lume dominată
încă de Statele Unite. Rezultatul acestei
atitudini va defini locul şi rolul Rusei în
noua ordine mondială.
Note:
i. Conform unui studiu realizat de
BBC în 22 de ţări, 48% din populaţia in-
tervievată este de părere că influenţa ex-
pansiunii Chinei este una benefică. Pro-
centajul obţinut relevă o imagine în exte-
rior a Chinei mult mai bună decât a State-
lor Unite sau a Rusiei, care nu se bucură
de aceeaşi popularitate.
ii. Adrian Miroiu, Contrabalansând pu-
terea Americii, www.studiidesecuritate.ro.
iii. idem.
iv. Henry Kissinger, Are nevoie Ameri-
ca de o politică externă? – Către diplomaţia se-
colului XXI – , Editura Incitatus, Bucu-
reşti, 2002, p.36.
v. Polonia, Slovenia, Slovacia, Un-
garia, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia,
Malta şi Cipru.
Martie 2005
Jurnalul Economic
vi. Conform doctrinei geostrategice
"Prima insulă din lanţul de apărare", iniţiată
de generalul Liu Huaqing în 1990, pentru
a-şi asigura securitatea China trebuie să
controleze întreaga regiune dintre Japo-
nia, Taiwan şi Filipine (iar Marea Chinei
de Sud este unul dintre obiectivele prin-
cipale).
vii. Dimitri Trenin, Politica externă a
Rusiei în viitorul apropiat: SUA prieten sau
duşman?, versiunea în limba română: Dra-
goş Bănescu, www.studiidesecuritate.ro.
viii. idem.
ix. Dimitri Trenin, op. cit.
Bibliografie selectivă:
1. Bazhanov, E., A Multipolar World
is Inevitable in International Affairs: A
Russian Journal of World Politics,
Anul VIII, nr. 15
87
Diplomacy & International Relations,
Vol. 49, No. 5, 2003.
2. Eyraud Henri, China, thinking the
Possible Futures, AEI - Washington – 1994.
3. Joyaux Francois, La Tentation im-
periale. Politique exterieure de la Chine depuis
1949, ed. Imprimerie nationale, 1994.
4. Kennedy M. Paul, The Rise and
Fall of the Great Powers. Economic Change and
Military Conflict from 1500 to 2000,
London: Fontana Press, 1990,
5. Kissinger Henry, Are nevoie Ameri-
ca de o politică externă? – Către diplomaţia se-
colului XXI – , Editura Incitatus, Bucu-
reşti, 2002.
6. Miroiu Adrian, Contrabalansând pu-
terea Americii, www.studiidesecuritate.ro
7. Trenin Dimitri, Politica externă a
Rusiei în viitorul apropiat: SUA prieten sau
duşman?, versiunea în limba română: Dra-
goş Bănescu, www.studiidesecuritate.ro
8. Wohlforth William, The Stability of
a Unipolar World in International Security,
Vol. 24, No. 1, 1999.
Martie 2005
 88 Jurnalul Economic

China, un model atipic de putere

Prep. univ. Maria Irina Dimitriu
REI-ASE Bucureşti

Why is China (People’s Republic of China-PRC) so important for the global assessment of emer-
gent powers? Firstly, the PRC holds a strategic position in the most populated region of the world,
South-East Asia being considered as the most defining area for the struggle between dominating
world powers. Secondly, the particular history of PRC has led the Western pundits to a rethink-
ing of the concept of world power because the historical background of China proved to be a much
more important source of economic and military regeneration than all the other factors (economic,
geographic, and social) considered by the ordinary economic theories of development. Thirdly, PRC
has adapted its economic and military powers to the local context, while many other states try to
make others adapt to their own pattern of development. Therefore, we can say China has found its
own power accumulating pattern without entering into a serious strategic rivalry with other coun-
tries in the beginning of the twenty-first century. In this article I will mention the determining fac-
tors of the Chinese military and economic powers, as well as the security strategy of the most popu-
lated state of the world.

Key words: emergent powers, military power, economic power, globalization, international rela-
tions

Originile dezvoltării economice a ternă au făcut ca în Imperiul Chinez, in-

Chinei
Începutul dezvoltării puterii
economice a Chinei se leagă de Fluviul
Galben (Huang-He) şi de fertilitatea
solurilor din regiunile de nord ale Chinei.
Aceste regiuni, datorită solurilor ce
permiteau o productivitate mare a
culturilor agricole, au făcut posibilă
dezvoltarea unor oraşe importante şi
creşterea numărului de locuitori la 60 de
milioane în anul 200 d.Hr. În plus, la sud
de Fluviul Galben în bazinul fluviului
Yangze (în prezent Chiangjiang) se putea
practica agricultura tot timpul anului şi
obţine cereale de o calitate superioară,
ceea ce permitea obţinerea unei producţii
agricole anuale însemnate cantitativ.
Cu toate acestea, condiţionările
geografice, geopolitice şi de politică in-
diferent de dinastiile care l-au condus, să
se manifeste o „dualitate” a măsurilor
adoptate de la o etapă la alta de dezvol-
tare. În consecinţă, măsurile contradicto-
rii adoptate de diverşi împăraţi au condus
la „schimbarea sensului istoriei” pentru
acest stat care ar fi putut să devină cel
mai important din regiune din punct de
vedere economic încă din primul mileniu
d.Hr.
Prima contradicţie a modelului de
dezvoltare chinez se remarcă la nivelul
organizării sociale. Datorită dezvoltării agri-
culturii, ţăranii chinezi ar fi putut să îşi
crească producţia agricolă concomitent
cu fabricarea unor produse derivate care
ar fi fost comercializate şi în exteriorul
Imperiului Chinez.
Invaziile mongole şi organizaţiile
militare înfiinţate în timpul dinastiilor

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic
Tang şi Song au avut acelaşi rol – de pră-
dare, diferenţa constând în modul de op-
erare (din exterior, respectiv din interior).
Dacă invaziile mongolilor au condus la
jafuri şi pierderi mari de vieţi omeneşti în
nordul Chinei, organizaţiile militare, care
erau susţinute şi de organizaţii politice ce
impuneau prelevările fiscale au avut rolul
de a forţa ţăranii să renunţe la o parte din
averea acumulată.i Aceste intervenţii bru-
tale au condus la mai multe răscoale (răs-
coala Turbanelor Galbene în 84 d.Hr,
răscoala Turbanelor Roşii între 1850 şi
1864 sau răscoala Boxerilor în anul 1900,
pentru a enumera numai câteva dintre
zecile de răscoale începând din mileniul I
d.Hr) care demonstrează un fapt impor-
tant: dependenţa de agricultură pe o pe-
rioadă îndelungată a economiei chineze.
Chiar dacă efectele pe termen scurt ale
dezvoltării agriculturii erau însemnate,
invaziile, molimele, organizaţiile militare
interne cu rol de jefuire a populaţiei, lipsa
orientării către exterior a economiei şi
lipsa oricărei capacităţi de decizie a lo-
cuitorilor Chinei a permis pe termen lung
perpetuarea unei economii tradiţionale
axate pe sectorul primar.
A doua contradicţie se manifestă
la nivelul controlului statului şi a politicii aces-
tuia faţă de exterior. În acest sens, se poate
afirma că împăraţii chinezi şi, ulterior,
preşedinţii Chinei au oscilat între două
extreme: liberalizarea economiei (de exemplu
în timpul dinastiilor Song şi Qin) şi cen-
tralizarea economiei concomitent cu între-
ruperea parţială sau totală a legăturilor cu
exteriorul (dinastiile Ming, Qing). Au mai
existat şi împăraţi care au adoptat o
poziţie moderată faţă de această prob-
lemă (de exemplu, cei proveniţi din dinas-
tia Tang) sau au realizat iniţial o liber-
alizare a economiei şi, ulterior, o cen-
tralizare şi o limitare a relaţiilor comer-
ciale cu ţările vecine (împăraţii din dinas-
Anul VIII, nr. 15
89
tia Han). Centralizarea statală chineză a
fost una dintre cele mai asupritoare la
nivel mondial. Statul monopoliza emisi-
unea monetară, reglementa piaţa de pro-
duse agricole şi alimentare şi controla
vânzările şi cumpărările de pe această
piaţă, deţinea proprietatea asupra
domeniilor silvice şi asupra resurselor
naturale, de aur, de cupru şi de argint şi
limita dezvoltarea întreprinderilor pri-
vate.ii
În acelaşi timp, liberalizarea econo-
miei a permis pentru perioade scurte de
timp o accentuare a comerţului cu ţările
vecine, ceea ce a produs efecte şi asupra
economiei interne. De exemplu, încă din
secolul IX, chinezii foloseau moneda hâr-
tie, iar în secolul XI creditarea era o
tehnică des utilizată în tranzacţiile interne
şi în cele externe.iii Astfel, liberalizarea
economiei ar fi permis Chinei dezvoltarea
sectoarelor secundare şi terţiare şi atenu-
area relaţiei dintre dezvoltarea economiei
şi populaţia angajată în agricultură, ceea
ce însă nu s-a produs datorită unei auto-
izolări îndelungate.
Se poate afirma că de aceeaşi duali-
tate se leagă şi urmările unor conflicte la
care China a participat. Împăraţii chinezi
şi ulterior preşedinţii acestui stat nu au
înţeles o parte din lecţiile istoriei, în-
frângerile suportate de China reflectându-
se şi în măsurile de politică economică
internă şi externă. Războaiele Opiumului
purtate cu Anglia (1839–1842, respectiv
1856–1858), războiul sino–japonez
(1894–1895) şi neînţelegerile cu Rusia au
fost percepute drept o „ruşine naţională”
de către împăraţii şi conducătorii chinezi
(dintre care se detaşează Mao Zedong).
Aceştia au ales, ulterior, o politică de
neimplicare pe plan regional şi naţional şi
au preferat modalităţile autarhice de dez-
voltare a economiei. Prin urmare, China a
încercat să găsească o cale proprie de
Martie 2005
 90
modernizare a economiei. Din păcate
măsurile adoptate, în majoritate necon-
forme cu spiritul timpului respectiv, au
creat premisele unei modernizări cu ac-
cente marxist-leniniste în care competi-
tivitatea externă a sectoarelor economice
sau a produselor era ignorată.
A treia contradicţie se manifestă la
nivelul asimilării tehnologiilor noi. Chinezii
sunt un popor inventiv şi deosebit de in-
teligent. Această afirmaţie este susţinută
de invenţii precum praful de puşcă, tipa-
rul, busola, primele instrumente astro-
nomice, precum şi de deosebita dezvol-
tare a învăţământului încă din secolul X
d.Hr. (populaţia chineză deţinea cele mai
vaste cunoştinţe de aritmetică şi cea mai
mare pondere de alfabetizare de la nivel
mondial). În plus, se poate prezenta drept
argument şi dezvoltarea infrastructurii
chineze. Încă de la începutul mileniului
II, China avea cea mai dezvoltată infra-
structură rutieră (în regiunile din Sud şi
Sud-est) şi fluvială existentă în acea pe-
rioadă. Însă, auto-izolarea a avut efecte
profund dezastruoase asupra dezvoltării
industriei. Se poate într-adevăr afirma că
acest stat nu a cunoscut Revoluţia Indus-
trială şi nu a oferit lumii oameni cu un
spirit inventiv dezvoltat, datorită în-
grădirii posibilităţilor de afirmare a ori-
căror intenţii de reformare a unor sec-
toare economice.
Acest aspect este cu atât mai preg-
nant cu cât la sfârşitul secolului XX,
China rămăsese mult în urmă faţă de
vecinii săi şi faţă de marile puteri. Con-
secinţa directă s-a putut observa în plan
geopolitic: China nu avea mijloacele
economice pentru a-şi susţină pretenţiile
teritoriale sau hegemonice şi chiar dacă ar
fi încercat să forţeze unele conflicte în
lipsa unei dezvoltări militare şi economice
ar fi intrat în contradicţie cu „protectorii”
ei.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Astfel, în anul 1990, China deţinea
la un teritoriu de peste 9.500.000 km2
doar 50.000 km de cale ferată şi 64.000
km de şosele şi un consum de energie
electrică ce nu depăşea 1 kW de persoană
pe lună.iv Chiar şi cu programul celor
patru modernizări al lui Deng Xiaoping
(modernizările armatei, agriculturii,
tehnologiei şi ştiinţei), cu deschiderea
spre exterior (1978) şi cu creşterile
economice de peste 10% (deşi în medie
creşterea economică se situează în inter-
valul 7-8%) pe an, China nu a recuperat
nici până acum decalajele regionale sau
globale. Totuşi, un avantaj al politicilor
economice interne a fost reprezentat de
continua modificare a obiectivelor de at-
ins pe termen mediu. Astfel, după ce în
anii `80, s-a urmărit creşterea ponderii
investiţiilor străine şi rentabilizarea agri-
culturii, la începutul anilor `90 priorităţi
au devenit combaterea inflaţiei şi
menţinerea creşterii economice. La
începutul noului secol, politicile
economice au vizat în principal reducerea
ineficienţei sectorului de stat şi creşterea
ponderii serviciilor.v
În ceea ce priveşte protectorii Chi-
nei, se poate afirma că intenţiile Statelor
Unite de a menţine pacea şi stabilitatea în
regiune au corespuns perfect celor de
dezvoltare economică a Chinei, aceasta
putând să se concentreze pe încercarea de
dobândire a hegemoniei regionale.
Situaţia economică a Chinei la
începutul mileniului III
Deschiderea economiei şi politica de
atragere a investiţiilor străine au creat mai
multe efecte benefice pentru China decât
pentru orice alt stat în perioada postbe-
lică. China a reuşit, prin măsuri inteli-
gente, să atragă investiţii de peste 500
miliarde USD începând cu anul 1970, din
Martie 2005
Jurnalul Economic
care peste 70 miliarde USD din partea
Statelor Unite (în plus, se poate afirma că,
dacă în anul 1980, China absorbea doar
24% din volumul de ISD regionale, în
anul 1999, ea primea 85% din volumul
regional al investiţiilor străine directe).vi
Printre „măsurile inteligente” se numără
interzicerea deţinerii de active a unor
companii ce operează în sectoare consid-
erate strategice, necesitatea formării de
societăţi mixte cu parteneri locali (firma
locală poate fi aleasă de compania străină
sau poate fi aleasă de Guvernul chinez) şi
nerestricţionarea investiţiilor în sectoarele
cu o productivitate mai mică.vii
Măsurile luate s-au reflectat în
volumul exporturilor obţinute de pe
urma investiţiilor şi transferurilor de
tehnologie efectuate din exterior, între
1990 şi 2003 valoarea exporturilor fiind
de 380 miliarde USD.viii De asemenea, în
urma creşterii competitivităţii unor sec-
toare, China a reuşit să producă şi/sau să
exporte produse cu valoare adăugată
mare. Două exemple sunt importante în
acest sens (cifrele se referă la nivelul anu-
lui 2003). Primul este cel al companiei
chinezeşti Legend care deţine o cotă de
piaţă internă de 26%, fiind lider de piaţă
la vânzarea de calculatoare (pe de altă
parte, China deţine 30% din exporturile
regionale de electronice). Obiectivele ur-
mărite de această firmă sunt încă şi mai
ambiţioase, Legend dorind să deţină o
cotă de piaţă de 50% până în 2010.ix Al
doilea exemplu este cel al companiei
Haier, producătoare de aparate electrice
(frigidere, cuptoare cu microunde, etc.),
care este lider de piaţă la toate produse
fabricate (cu cote de piaţă între 20% şi
70%) şi care doreşte să impună primul
brand mondial „made in China”.x Trebuie
menţionat şi faptul că cele mai mari 100
de companii chinezeşti se află în
domeniul energiei şi petrochimiei. Deci,
Anul VIII, nr. 15
91
China s-a orientat destul de bine cu
privire la sectoarele care aduc cea mai
mare contribuţie la creşterea venitului na-
ţional.xi
Într-o altă ordine de idei, China a
reuşit să realizeze o deschidere completă
a economiei, acceptând şi ideea creşterii
importurilor. De exemplu, importurile
pentru reprocesare au acoperit 51% din
nevoile Chinei în 2003, iar importurile de
ţiţei şi derivate au fost de 1,7 milioane de
barili pe zi în 2001 (cu perspective de
creştere până la 9,8 milioane de barili pe
zi până în 2030)xii, China ajungând să
ocupe locul 2 mondial.xiii China are în
prezent deficite comerciale cu partenerii
din Asia şi excedente comerciale cu ţările
europene şi nord-americane. Pe de altă
parte, această liberalizare nu este numai o
acţiune voluntară, ci şi una impusă de ac-
ceptarea în OMC, până în anul 2005
China trebuind să elimine o serie de bari-
ere netarifare la produsele cu valoare
adăugată mare şi să înlăture discriminările
faţă de investitorii străini.xiv
O altă contribuţie la creşterea inte-
grării Chinei în economia mondială o
aduce sectorul privat. La sfârşitul anului
2001, sectorul privat contribuia cu 62% la
fabricarea de produse cu valoare adăugată
mare, cu 78% la valoarea producţiei in-
dustriale, cu 52% la investiţiile în active
fixe, cu 68% la angajările efectuate şi cu
55% la totalul importurilor şi expor-
turilor.xv La aportul sectorului privat nu
au contribuit numai factorii ce ţin strict
de productivitatea, organizarea şi com-
petitivitatea firmelor, ci şi factori externi
acestora. Printre factorii externi se pot
enumera, pe de o parte, măsurile luate de
guvern (şi în special de actualul Premier
Wen Jiabao) de a reduce ponderea acţi-
unilor deţinute de Stat la întreprinderile
publice şi, pe de altă parte, ineficienţa
companiilor de stat (recunoscute pentru
Martie 2005
 92
contractarea de credite neperformante şi
pentru numărul mare de disponibi-
lizări).xvi
Concluzionând, se poate afirma că
deschiderea economiei a adus numeroase
beneficii pentru economia chineză atât la
nivel regional (competiţiei produselor chi-
nezeşti nu le mai rezistă momentan decât
produsele sud-coreene), cât şi la nivel
global, China fiind cel mai mare producă-
tor de televizoare, aparate de aer condi-
ţionat şi telefoane celulare. În plus, China
deţine o rezervă de valută de 250 miliarde
USD (ocupând locul II, după Statele
Unite, în anul 2002).xvii Valul de re-
formexviii adoptat de Deng Xiaoping şi de
urmaşii săi au reprezentat bazele susţinerii
cererii interne. Astfel, începând cu 1989
numărul total de linii telefonice instalate a
fost de 397 milioane, iar în anul 2003 69
milioane de locuitori aveau acces la Inter-
net (faţă de numai 8,9 milioane în anul
2000). Numărul de locuinţe ce deţineau
cel puţin un televizor conectat la o reţea
de cablu era de aproximativ 200 milioane,
făcând din China numărul unu mondial la
această categorie, în timp ce numărul de
telefoane celulare atingea aproximativ
aceeaşi valoare.xix
În context regional, China poate fi
privită ca o ameninţare (din cauza forţei
de muncă ieftine şi a stimulentelor, China
este locul „ideal” pentru investiţii sau
pentru relocalizarea afacerilor vecinilor)
sau ca o oportunitate (datorită cererii
mari de produse din diferite categorii
companiile străine pot interveni pe sec-
toare de nişă unde nu există o concurenţă
serioasă din partea firmelor chineze).xx
Puterea militară, un deziderat pe
termen lung
În ceea ce priveşte puterea militară
se poate afirma că, în prezent, China nu
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
este cu certitudine mare putere militară
dar aspiră la acest statut, pe care îl va
dobândi în curând mai ales datorită iniţia-
tivelor şi realizărilor sale (unele dintre
acestea având un caracter singular).
Auto-izolarea, poziţia geopolitică în
centrul Asiei, precum şi influenţa politică,
economică şi militară, trecută şi prezentă,
asupra statelor asiatice mai mici reprez-
intă premisele perfecte pentru politica ex-
ternă a Chinei. Această politică a avut
dintotdeauna la bază ideea că China tre-
buie să îşi impună punctul de vedere pe
mai multe planuri (la nivel cultural, poli-
tic, social şi economic), iar pentru acest
fapt are nevoie şi de putere militară. Însă,
spre deosebire de alte state, în cazul Chi-
nei se poate afirma că nu contează numai
frica de marile puteri, dorinţele de expan-
siune sau necesitatea cuceririi unor terito-
rii bogate în resurse minerale şi naturale
pentru a motiva acumularea de putere
militară, ci şi convingerea fermă că
poporul chinez este „ales” pentru a exer-
cita o influenţă asupra continentului asi-
atic.
Pornind de la aceste premise se pot
trasa şi pretenţiile teritoriale ale Chinei.
China imperială a pretins că îi aparţin
mare parte din teritoriile externe graniţe-
lor de Nord şi Nord-Vest (provinciile
Xinjiang şi Tibet, Nord-Estul Manciuriei,
Mongolia, teritoriul actual al Coreelor şi
Marea Chinei de Sud). Prin urmare,
având definită această hartă strategică,
China a încercat pe tot parcursul Im-
periului să cucerească aceste teritorii. Cu
toate acestea, China nu avea decât forţa
dată de armata sa numeroasă, şi nu de
puterea militară propriu-zisă.
Însă, numai o parte din teritoriile
anexate au fost cucerite cu forţa (Xian-
jing, Tibet), restul fiind asimilate prin
„culturalizare” (Mongolia, Manciuria) sau
prin utilizarea conceptului de „soft
Martie 2005
Jurnalul Economic
power” (la acest aspect China a fost din-
totdeauna puternică). În prezent China
are pretenţii asupra unor teritorii insulare
sau marine aparţinând Malaeziei,
Bruneiului, Filipinelor şi Japoniei (de la
care pretinde insulele Senkaku). Preten-
ţiile sale se întind evident şi asupra Insulei
Formosa sau Taiwan. De asemenea,
China recunoaşte doar formal linia
McMahon care separă India de Tibet.xxi
În ceea ce priveşte realizările mili-
tare ale celor două state, se poate afirma
că China realizează momentan o trecere
de la aspectele cantitative la cele calitative.
Totuşi, China deţine în continuare o
pondere mică a cheltuielilor militare în
Produsul Intern Brut. De exemplu, în ul-
timul deceniu al secolului XX, cheltuielile
militare nu au depăşit ponderea de 1,56%
din PIB-ul Chinei cu toate că ţara a înreg-
istrat o creştere economică spectaculoasă.
Fără o pondere mare a cheltuielilor mili-
tare nu se pot construi capacităţi militare
sau moderniza cele existente.
Cele mai importante realizări (şi
nerealizări) ale Chinei se găsesc în ur-
mătoarele domenii, a căror evoluţie este
importantă pentru aprecierea puterii mili-
tare:xxii
Putere nucleară: În 1998, Statele
Unite au ridicat interdicţia asupra coop-
erării cu China în elaborarea de proiecte
în domeniul energiei nucleare. Chiar dacă
industria nucleară este relativ slab dezvol-
tată, China a făcut progrese în ceea ce
priveşte dotarea nucleară a submarinelor.
Contribuţia Chinei a fost însă substanţială
la dezvoltarea rachetelor intercontinentale
şi a MIRV-urilor (care pot traversa o dis-
tanţă de 18.000 km şi ajunge până pe
coasta de est a Statelor Unite sau până la
Moscova);
Biotehnologie: Guvernul Chinei
oferă sprijin substanţial laboratoarelor de
cercetare din acest domeniu. China speră
Anul VIII, nr. 15
93
ca în anul 2005 să ajungă marile puteri în
acest domeniu. Principalele fonduri sunt
alocate detectării şi identificării
tehnologiilor de distrugere în masă, pre-
cum şi achiziţionării de tehnologie nece-
sară funcţionării laboratoarelor. Cele mai
mari probleme, care îi sunt imputate şi de
către ţările occidentale, se regăsesc la
nivelul obţinerii şi utilizării patentelor.
Recent, Statele Unite au depus plângere
împotriva Chinei la OMC pentru încăl-
carea regimului privind patentele;xxiii
Industrie chimică: În acest domeniu
China are 28 000 de întreprinderi şi
reprezintă cel mai mare producător de
pesticide. Cu toate că industria chimică
este considerată a fi cu 10 ani în urma
celei occidentală, marile puteri acuză
China că are capacităţi în care dezvoltă
arme de distrugere în masă, pe care le
vinde apoi ilegal unor ţări „prietene”
(precum Pakistanul) care au diferende cu
unele ţări cu care China nu întreţine re-
laţii diplomatice tocmai „perfecte”;
Aviaţie: În acest domeniu, China a
fost ajutată într-o mare măsură de Statele
Unite. De exemplu, în ultimul deceniu al
secolului XX firma americană McDonell
Douglas a renovat complet hangarele de
producţie ale companiei chinezeşti SAIC,
iar angajaţii companiei americane au
oferit peste 55.000 de ore de training-uri
angajaţilor chinezi. Un alt exemplu este
cel al companiilor Rolls Royce şi Pratt &
Whithey, care au investit într-o societate
mixtă, înfiinţată împreună cu compania
chineză China National South Aero-
Engine pentru fabricarea de motoare atât
pentru aeronavele civile, cât şi pentru cele
militare. Totuşi, industria aviatică consti-
tuie, alături de cea navală, punctele slabe
ale Chinei. În aceste două domenii re-
alizările Chinei, fie ele cât de importante
la nivel naţional, pot fi surclasate de cele
ale marilor puteri;
Martie 2005
 94
Tehnica spaţială: China a dezvoltat
mai multe programe cu Germania şi
Statele Unite pentru implementarea unor
proiecte de fabricare a unor sateliţi de
comunicaţii, meteorologici, de recuno-
aştere şi experimentali. Capacităţile de
lansare ale Chinei sunt impresionante.
China deţine tehnologie pentru lansarea
simultană a mai multor sateliţi pe orbită;
Industrie electronică: Acest domeniu
este considerat o prioritate naţională de
către Guvernul chinez (numai în perioada
1996–2000 au fost alocate fonduri în
valoare de 70 miliarde USD). Rezultatele
nu au întârziat să apară, deoarece din im-
portator de computere în anul 1990,
China a ajuns să producă şi să exporte în
plus faţă de cererea internă 2,9 milioane
de calculatoare în anul 1998. Producţia de
electronice a Chinei a crescut cu 20% pe
an începând cu 1981, iar calitativ o parte
din componentele electronice sau din
aparatura low-end sunt foarte perfor-
mante şi pot să facă faţă până şi con-
curenţei japoneze. Potenţialul industriei
de electronice a fost observat şi de com-
panii străine, precum Motorola, care au
investit mai ales în facilităţile de producţie
ce se află în Sudul şi Sud-Estul Chinei.
Industria electronică constituie unul din-
tre cel mai importanţi factori cantitativi
care pot să potenţeze factorii calitativi ai
puterii militare. Fără această industrie,
nici potenţialul uman, nici strategiile mili-
tare nu pot fi suficient de competitive
pentru a rezista competiţiei străine;
Educaţie: China pregăteşte unii
dintre cei mai buni specialişti în domeniul
industriei de apărare. China a sesizat po-
tenţialul acestui sector pentru dezvoltarea
puterii militare, dar se află încă în urma
Indiei şi a Statelor Unite în ceea ce
priveşte numărul de specialişti.
Creşterea cheltuielilor militare nu s-a
realizat fără ca China să se implice în
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
semnarea la nivel internaţional a unor
tratate de non-proliferare a armamen-
telor. Astfel, mesajul transmis de acest
stat este că, indiferent de pretenţiile lor
teritoriale, dezvoltarea puterii militare
este conformă cu o ordine mondială lib-
erală. Principalele tratate semnate şi
elaborate de China sunt:

În 1992 China aderă la Tratatul de
Non-proliferare Nucleară (China fabrică
bombe atomice din anul 1964 şi bombe
cu hidrogen din 1967).

De asemenea, China a semnat şi
Convenţia Asupra Armelor Biologice şi
Convenţia Asupra Armelor Chimice.

China a fost admisă în Agenţia
Internaţională a Energiei Atomice (IAEA) în
1984.

În plus, se poate preciza că China
a adoptat Regulamente cu privire la
limitarea armelor chimice, la limitarea
exporturilor de arme, la reglementarea
importurilor şi exporturilor de tehnologie
militară, la reglementarea exporturilor de
rachete şi tehnologii privind fabricarea
rachetelor în anii 1995, 1998, 2001,
respectiv 2002.xxiv
În perioada postbelică, China s-a
implicat cu trupe şi armament în
războaiele din Coreea, Vietnam,
Cambodgia împotriva Statelor Unite, dar
începând cu 1972 a trecut de partea
acestora şi a participat la mai multe
operaţiuni de menţinere a păcii, printre
care şi cea din Timorul de Est.
Prin urmare, se poate afirma că
statul chinez depune eforturi pentru a-şi
creşte puterea militară, dar nu a ajuns încă
la stadiul de mare putere militară. Totuşi,
creşterea puterii militare nu reprezintă un
scop în sine, ci este justificată ca fiind un
mijloc de auto-apărare şi de supravieţuire
în condiţiile dezvoltării numărului de
conflicte asimetrice de la începutul se-
colului XXI. Fără a se prezenta ca poten-
Martie 2005
Jurnalul Economic
ţială putere hegemonică, China manifestă
un comportament hegemonic prin dorinţa de a
se implica în cât mai multe activităţi ce ţin
de sfera internaţionalului, prin dorinţa de
a-şi impune propriul mod de dezvoltare şi
prin acţiuni de extindere a influenţei la
nivel regional şi global.
Strategie de securitate defensivă
sau dorinţă de hegemonie mascată?
China era înainte de Primul Război
Mondial un stat mai apropiat de
feudalism decât de modernitate. Până la
sfârşitul secolului XX cu preţul unor
costuri materiale şi umane deosebite,
China a ajuns să aspire la statutul de mare
putere economică şi militară fără a fi încă
nici una dintre ele. Întrebarea care se
ridică este dacă factorii istorici sau cei
care ţin strict de relaţiile internaţionale
(precum globalizarea, ordinea globală
bazată pe mecanisme multilaterale, etc.)
au condus la această situaţie sau există
factori proprii care au avut incidenţă
asupra celor două tipuri de putere.
În cazul Chinei, factorii aparţin într-
o mai mare măsură evoluţiei istorice, poli-
tice şi economice proprii decât mediului
internaţional. China a dus vreme de se-
cole o politică de rupere a relaţiilor cu alte
state şi de impunere din când în când a
voinţei sale expansioniste asupra unor
vecini – state mai mici şi mai slabe. Va fi
China în stare să repete o astfel de „ex-
perienţă” sau condiţiile internaţionale ac-
tuale o obligă la adoptarea unui alt tip de
comportament?
Analizarea comportamentului Chi-
nei presupune observarea atentă a două
elemente. În primul rând, se cer analizate
relaţiile cu vecinii săi. Începând cu anul
1990, China a reglementat diferendele
teritoriale cu ţări precum Kazahstan, Kir-
ghistan, Laos, Rusia şi Vietnam. De re-
Anul VIII, nr. 15
95
marcat „îngăduinţa” Chinei, care a renun-
ţat la mare parte din pretenţiile sale terito-
riale. De exemplu, diferendul cu Tajiki-
stan s-a încheiat în defavoarea Chinei care
a cerut doar 1.000 km2 din cei 28.000 km2
pe care îi cerea iniţial. Într-o altă ordine de
idei, China s-a instalat într-o serie de in-
sule precum Paracel şi Spratly (aparţinând
Vietnamului şi, respectiv, Filipinelor) fără
să ceară aprobarea cuiva, ci pentru sim-
plul motiv că prezintă porturi cheie ce îi
permit un control mai bun asupra Mării
Chinei de Sud.xxv
De o importanţă aparte este relaţia
Chinei cu India. Ambele ţări doresc să deţ-
ină supremaţia în Asia de Sud-Est şi într-
un viitor nu tocmai îndepărtat hegemonia
regională. Deşi există încă diferende leg-
ate de recunoaşterea graniţei cu Tibetul
de către India şi recunoaşterea regiunii
Sikkim de către China, cele două ţări fac
compromisuri în direcţia încheierii unui
acord de cooperare. Deşi nerecunoscut
de către nici una dintre puteri, atât India,
cât şi China reprezintă un model pentru
cealaltă. China apreciază avantajele com-
petitive pe care le deţin industriile indiene
ale tehnologiei de vârf, iar India a aplicat
acelaşi model de reforme economice în
anii ’90 pe care îl aplicase şi China cu un
deceniu înainte.xxvi Începutul secolului
XXI a marcat adâncirea relaţiilor de co-
operare între cele două state. La sfârşitul
anului 2004 s-au finalizat discuţiile unui
acord de cooperare economică între cele
două state, urmând ca în cursul anului
2005 să se finalizeze şi alte discuţii ce ţin
de partea de definire a unei strategii de
securitate comună pentru continentul asi-
atic.xxvii
În urma analizării relaţiilor cu
vecinii, apare o întrebare: este compor-
tamentul Chinei unul pacifist sau doar
unul oportunist, de creştere a influenţei
prin „instrumentele secolului XXI” – co-
Martie 2005
 96
operare, pacifism şi preocupare pentru
drepturile omului?
În sprijinul comportamentului
pacifist se află o serie de iniţiative, pre-
cum:
a) încheierea unor relaţii de bună
vecinătate cu toate ţările eurasiatice
(acordul de bună vecinătate cu Rusia a
fost încheiat în anul 2001);
b) implementarea unor iniţiative de
creştere a cooperării în zonă prin inter-
mediul ASEAN şi APEC. China a iniţiat
mecanismul ASEAN+3 (cele trei ţări fi-
ind China, Japonia, Coreea de Sud), prin
care speră să crească cooperarea
economică între cele mai puternice trei
ţări din zonă. Până acum, China a avut de
câştigat cel puţin datorită a doi factori:
găsirea unor posibilităţi suplimentare de
plasare a produselor şi întărirea credibili-
tăţii pe plan internaţional. De asemenea,
China a iniţiat în 2002 mecanismul
ASEAN+1, mecanism militar, prin care
China urmăreşte realizarea unei structuri
de securitate în Asia, asemănătoare
NATO. O ultimă iniţiativă importantă se
leagă de APEC şi de dorinţa Chinei de a
realiza cât mai curând posibil (până în
2015) o zonă de liber schimb cu ţările
APEC;
c) încercarea de ameliorare a prob-
lemelor economice interne, dintre care se
detaşează şomajul şi inegalităţile
economice, printr-o politică inteligentă de
atragere a investitorilor şi, astfel, de su-
punere la tendinţele de „folosire a inter-
dependenţelor complexe” (concept
elaborat de R. Keohane) pentru promo-
varea unei ordini mondiale liberale.
În sprijinul comportamentului
oportunist se pot menţiona şi aici două
aspecte importante. Pe o parte, problema
Taiwanului este departe de a fi rezolvată.
Este adevărat că între cele două ţări există
un „sprijin” economic (companii din
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
China sau din Taiwan investesc în cealaltă
ţară), dar demonstraţiile de forţă armată
ale Chinei (realizate cu prilejul alegerilor
prezidenţiale din anii 1996 şi 2000) arată
de fapt resentimentele Chinei la adresa
acestui stat pe care îl consideră teritoriu
chinez.xxviii Pe de altă parte, China a bene-
ficiat de pe urma hegemoniei Statelor
Unite şi nu pierde nici o ocazie de a le
face acestora pe plac (recent China a pro-
testat împotriva înarmării nucleare a
Coreei de Nord pentru a face pe plac
unicei superputeri mondiale, deşi metoda
pe care o aplică acum statul comunist
vecin a utilizat-o şi ea în anii ’60).xxix
După analizarea tuturor acestor fac-
tori se constată că China este mai influen-
ţată de opiniile comunităţii internaţionale
şi de felul în care imaginea sa este afectată
de diverse evenimente, decât este de pre-
siunile exercitate separat de către marile
puteri. China preferă, de altfel, o abordare
defensivă a problemelor internaţionale
sau a conflictelor din zonă. China se con-
centrează pe rezolvarea unor probleme
de ordin strategic, care presupune nego-
cieri chiar de ani de zile, înainte să se lan-
seze în semnarea unor acorduri de coop-
erare economică, politică sau militară.
Prin urmare, se poate afirma că, în primul
rând, factorii externi nu au mare influenţă
asupra intenţiilor Chinei (ei reprezintă
doar mijloace de atingere a unor obiec-
tive) şi că, în al doilea rând, China îşi dez-
voltă simultan puterile militară şi
economică nu neapărat din raţiuni paci-
fiste.
În concluzie, China este încă o
putere emergentă care aproape şi-a câşti-
gat statutul de putere economică, dar da-
torită conflictelor interne (din interiorul
partidului comunist şi din interiorul
provinciilor chineze) şi a diferendelor ex-
terne parţial rezolvate mai are încă de
aşteptat până va deveni o putere militară.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Totuşi, China îşi câştigă statutul de pro-
motor al unui nou model de dezvoltare şi
de stat model pentru alte ţări în curs de
dezvoltare. Forţa uriaşă cu care China
încearcă să îşi croiască un drum printre
marile puteri ale lumii demonstrează, pe
de o parte, că nu există modele occiden-
97
tale (europene şi americane) tipice de dez-
voltare a puterii şi, pe de altă parte, că
dezvoltarea cooperării economice între
ţările dezvoltate şi ţările în curs de dez-
voltare poate conduce la o ordine
mondială favorabilă celor din urmă.

ANEXA 1: Date despre economia chineză

Indicator Exprimare in- 2000 2001 2002 2003

dicator
Produsul Intern Brut per cap- Yuan 3.980 4.340 4.720 5.180
ita (la PPP)
Creşterea PIB (variaţie anuală) procente 8,00 7,50 8,00 9,10
Datoria publică Pondere 30,40 30,60 31,10 29,60
raportată la
PIB
Rata şomajului procente 8,20 9,30 9,75 10,10
Rezervele oficiale milioane USD 168.278 215.605 291.128 401.036
Fluxuri de ISD receptate (in- milioane USD 40.715 46.878 52.743 53.505
flows)
Fluxuri de ISD generate (out- milioane USD 916 6.884 2.518 1.800
flows)
Stocul intern de ISD milioane USD 348.346 -- 447.966 501.471*
Stocul extern de ISD** milioane USD 25.804 -- 35.206 37.006
Stocul total de ISD în servicii milioane USD -- 242.334 259.689 --
Fluxurile de ISD receptate ca procente 10,3 10,5 11,5 12,4
procent din FBC
Fluxurile de ISD generate ca procente 0,2 1,5 0,5 0,4
procent din FBC

Sursa: The Economist Country Briefings

(www.economist.com/countries/China/profile.cfm?folder=
Profile%2DEconomic%20Data) şi World Investment Report 2004 on-line, UNCTAD
Note: * Stocul este obţinut prin adăugarea fluxurilor de ISD (an de referinţă: 2002).
** Stocul este obţinut prin adăugarea fluxurilor de ISD (an de referinţă: 1989).

ANEXA 2: Obstacole în calea dezvoltării economiei chineze

Performanţele
economiei chineze

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 98 Jurnalul Economic
Formarea Productivi- Ocuparea Evoluţia
brută a tate şi pro- forţei de cheltuielilor
capitalului gres muncă mili-

Obstacole Obstacole Obstacole Probabilitatea declan-

instituţionale sectoriale financiare şării unor conflicte

Şomaj, sărăcie Preţul energiei, Funcţionarea Conflictele poli-

rurală; corupţie, accesibilitatea ineficientă sau tice interne; pre-
birocraţie, reţelelor elec- nerentabilă a siuni asupra
nepotism; bari- trice; poluarea băncilor şi so- creşterii chel-
ere protecţioniste. apei, accesibili- cietăţilor de tuielilor militare.
tatea reţelelor stat; diminuarea
de furnizare a volumul de
apei potabile şi ISD; evoluţia
a apei pentru pieţelor bursiere.
irigaţii; prob-
leme legate de
sistemul de
sănătate publică
Error! şi de asigurările
de sănătate.

Sursa: Charles Wolf Jr., K. C. Yeh, Benjamin Zycher, Nicholas Eberstadt, Sung-Ho Lee,
Fault Lines in China’s Economic Terrrain, RAND Research Paper, 2003 (www.rand.org).

Note: November/December 2003, Vol. 82, No

i. Laurent Murawiec, L’esprit des
nations, Cultures et Géopolitiques, Editions
Odele Jacob, Paris, 2002, p. 63.
ii. Idem, p. 64.
iii. Philippe Moreau Defarges,
Relations internationales, vol. 1- Questions
régionales, 4e édition, Editions du Seuil,
Paris, 2000, p. 181.
iv. Laurent Murawiec, op. cit., p. 90.
v. William H. Overholt, China’s
Economy, Resilience and Challenge, article,
RAND, 2004.
vi. David Hale, Lyric Hughes Hale,
China Takes Off, Foreign Affairs,
6.
vii. Peter J. Buckley, Jeremy Clegg,
Hui Tan, Knowledge Transfer to China: Policy
Lessons from Foreign Affiliates,
Transnational Corporations, April 2004,
Vol. 13, No 1.
viii. Exportul de produse electronice
obţinute cu tehnologie de vârf a fost sti-
mulat şi datorită concurenţei cu Taiwan-
ul. Informaţii privind consecinţele acestei
lupte, nerecunoscută de ambele părţi, se
regăsesc în lucrarea următoare: Michael S.
Chase, Kevin L. Pollpeter, James C.
Mulvenon, Shanghaied? The Economic and
Political Implications of the Flow of Information

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic
Technology across the Taiwan Strait, RAND
Research Paper, 2004 (www.rand.org).
ix. David Hale, Lyric Hughes Hale,
op. cit.
x. The Economist on-line, Haier’s
Purpose, 18 March 2004.
xi. Yue Jianyong, The United States
and China in the Age of Globalization, 2003,
www.ccrs.org.cn/2233.
xii. David Hale, Lyric Hughes Hale,
op. cit.
xiii. US News, Higher Prices? Thank
China, 12 April 2004, Vol. 136, No 12.
xiv. China’s Marketization Trend of
Foreign Trade,
www.china.org.cn/english/2003chinamar
ket/eng-shuzi2003/jj
xv. www.rmhb.com.cn/chpic.
xvi. www.unchina.org/cca2000/cca20
03.pdf. Informaţii despre economia chi-
neză în anul 2003 se mai găsesc şi în arti-
colul scris de Yu Shujun, State of the
Market, Beijing Review, Vol. 56, No 51,
18 December 2003.
xvii. Jae Ho Chung, China’s Reforms at
Twenty-five: Challenges for the New Leadership,
article 2003,
www.brookings.edu/fp/cnaps/papers/in
dex/taxonomy.htm.
xviii. Reformele Chinei (potrivit lui Jae
Ho Chung) din ultimele trei decenii pot fi
împărţite în următoarele categorii: 1) des-
centralizare, prin delegarea puterii la nivele
inferioare; 2) „deplanificare”, prin reduce-
rea şi ulterior eliminarea completă a plani-
ficării economiei de către Stat; 3) diversifi-
carea formelor de proprietate; 4) liberalizare,
care s-a realizat mai întâi nu prin măsuri
economice, ci prin încercări de „reeduca-
re” a oamenilor cu privire la necesitatea
deschiderii economiei (măsuri ideologi-
ce); 5) internaţionalizare, prin amplificarea
legăturilor cu exteriorul.
xix. David Hale, Lyric Hughes Hale,
op. cit.
Anul VIII, nr. 15
99
xx. Câteva informaţii statistice despre
economia Chinei sunt prezentate şi în
Anexa 1.
xxi. Informaţiile prezentate în acest
paragraf sunt prelucrate după Roger Cliff,
The Military Potential of China’s Commercial
Technology, Research Paper, RAND, 2001.
xxii. Roger Cliff, The Military Potential of
China’s Commercial Technology, Research
Paper, RAND, 2001 şi *** (colectiv de
şapte autori), The United States and a Rising
China: Strategic and Military Implications,
Research Paper, RAND, 1999.
xxiii. The Washington Post on-line, US
Files First WTO Complaint against China, 19
March 2004.
xxiv. Philippe Moreau Defarges, op. cit.,
p. 251; Dingli Shen, République populaire de
Chine: défense antimissile et sécurité nationale,
Politique Etrangère, No 4/2001;
www.fmprc.gov.cn/eng/wjb/gjwt;
xxv. Evan S. Medeiros, Taylor M.
Fravel, China’s New Diplomacy, Foreign
Affairs, November/December 2003, Vol.
82, No 6. Având în vedere puterile care şi-
au exercitat influenţa asupra insulei nu se
poate afirma cu claritate cine a avut o mai
mare influenţă asupra Taiwanului
xxvi. Rollie Lal, China’s Economic and
Political Impact on South Asia, RAND
Research Papers, 2004 (www.rand.org).
xxvii. Vezi şi articolele următoare:
Wang Yijiang, China’s Still Political Waters
Run Deep, Asia Times Online, 19
February 2005 (www.atimes.com),
Subhash Kapila, China-India Strategic
Dialogue: An Analysis, January 2005,
www.saag.org şi Scott B. MacDonald, The
Asian Century Is Only Delayed, Asian Times
Online (www.atimes.com), 8 September
2004.
xxviii. O poziţie critică la adresa senti-
mentelor paşnice manifestate de China, în
ciuda intenţiilor sale hegemonice, este
prezentată de Michael D. Swaine în
Martie 2005
 100 Jurnalul Economic
Trouble in Taiwan, Foreign Affairs, 11. Murawiec Laurent, L’esprit
March/April 2004, Vol. 83, No 2. des nations, Cultures et Géopolitiques, Edi-
xxix. O imagine completă asupra barie- tions Odele Jacob, Paris, 2002.
relor care impietează asupra puterii Chi- 12. Overholt H. William,
nei este prezentată în Anexa 2. China’s Economy, Resilience and Challenge,
article, RAND, 2004.
Bibliografie: 13. Shen Dingli, République popu-
laire de Chine: défense antimissile et sécurité na-
1. Buckley J. Peter, Clegg Jeremy, tionale, Politique Etrangère, No 4/2001.
Tan Hui, Knowledge Transfer to China: Policy 14. Shujun Yu, State of the Mar-
Lessons from Foreign Affiliates, Transna- ket, Beijing Review, Vol. 56, No 51, 18
tional Corporations, April 2004, Vol. 13, December 2003.
No 1. 15. Swaine D. Michael, Trouble
2. Chase S. Michael, Pollpeter L. in Taiwan, Foreign Affairs, March/April
Kevin, Mulvenon C. James, Shanghaied? 2004, Vol. 83, No 2.
The Economic and Political Implications of the 16. Wolf Charles Jr., Yeh K. C.,
Flow of Information Technology across the Tai- Zycher Benjamin, Eberstadt Nicholas,
wan Strait, RAND Research Paper, 2004. Lee Sung-Ho, Fault Lines in China’s Eco-
3. Chung Jae Ho, China’s Reforms at nomic Terrrain, RAND Research Paper,
Twenty-five: Challenges for the New Leadership, 2003.
article, Brookings Institution, 2003. 17. Yijiang Wang, China’s Still
4. Cliff Roger, The Military Potential of Political Waters Run Deep, Asia Times
China’s Commercial Technology, Research Online, 19 February 2005.
Paper, RAND, 2001. 18. ***, The United States and a
5. Hale David, Hale Lyric Hughes, Rising China: Strategic and Military Implica-
China Takes Off, Foreign Affairs, Novem- tions, Research Paper, RAND, 1999.
ber/December 2003, Vol. 82, No 6. 19. ***, The Economist on-line,
6. Kapila Subhash, China-India Stra- Haier’s Purpose, 18 March 2004.
tegic Dialogue: An Analysis, January 2005. 20. ***, US News, Higher Prices?
7. Lal Rollie, China’s Economic and Po- Thank China, 12 April 2004, Vol. 136, No
litical Impact on South Asia, RAND Re- 12.
search Papers, 2004. 21. ***, The Washington Post
8. MacDonald B. Scott, The Asian on-line, US Files First WTO Complaint
Century Is Only Delayed, Asian Times against China, 19 March 2004.
Online, 8 September 2004 22. www.china.org.cn/english/
9. Medeiros S. Evan, Fravel M. Tay- 2003chinamarket/eng-shuzi2003/jj
lor, China’s New Diplomacy, Foreign Af- 23. www.rmhb.com.cn/chpic
fairs, November/December 2003, Vol. 24. www.fmprc.gov.cn/eng/wj
82, No 6. b/gjwt
10. Moreau Defarges Philippe, 25. www.economist.com/count
Relations internationales, vol. 1- Questions ré- ries/China/profile.cfm?folder=Profile%2
gionales, 4e édition, Editions du Seuil, DEconomic%20Data
Paris, 2000. 26. www.unctad.org

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 101

Dificultăţi de ordin cultural în cadrul

negocierilor privind implantarea
companiilor transnaţionale în
spaţiul islamic
Marcela Săgeată
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

Despite its considerable extension and a heterogeneous natural and human potential, the Islamic
world presents a relative cultural homogeneity whose hardcore is profound respect for religion and
ancestral tradition. In view of it, economic practices are grafted on a cultural and religious sub-
strate, tending towards autarchy and rejection of Western values. Therefore, when transnational
companies wish to accede to the Islamic market, prompted also by geopolitical reasons, oil resources
and the reshaping of the spheres of influences after the USSR fell apart, might encounter serious
difficulties unless negotiations take into account local cultural particularities.

Key words: Islam, culture, religion, economy, transnational companies, negotiation.

Specificitatea culturală a spaţiu- indigenizarea elitelor sau fundamentalis-

lui islamic
Din Maroc până în Indonezia, din
stepele central-asiatice până în Somalia
sau Zanzibar se întinde un spaţiu imens,
de dimensiuni continentale, definit printr-
un singur cuvânt: ISLAM. Numai şi din
semnificaţia termenului „islam”1 (ce în-
seamnă „supunere faţă de Dumnezeu”)
rezultă rolul esenţia pe care religia îl joacă
în viaţa acestor oameni (Fig. 1).
Doctrina politică a islamului divi-
zează lumea în „Dar-al-Islam” (Casa Pă-
cii), a armoniei inter-islamice, bazată pe
Umma (solidaritatea islamică) şi „Dar-
Alharb” (Casa Războiului), corolarul său
fiind Djihadul, războiul sfânt pe care fie-
care musulman trebuie să-l ducă mai întâi
cu sine însuşi pentru credinţă şi autopuri-
ficare (marele djihad), dar şi împotriva
celor care nu acceptă religia islamică (mi-
cul djihad). Autarhia economică,
Anul VIII, nr. 15
mul islamic constituie tot atâtea faţete ale
micului djihad.
Fundamentaliştii pornesc de la ideo-
logia potrivit căreia reîntoarcerea la surse-
le credinţei, la islamul tradiţional şi inte-
gral (integriştii islamici) în virtutea solida-
rităţii în jurul unor aceleaşi credinţe reli-
gioase şi valori morale, poate contracara
şi anihila eficient tendinţele de expansiu-
ne ale culturii occidentale. Prin urmare, în
spaţiul islamic, practicile economice sunt
puternic grefate pe suportul cultural şi
religios. În Arabia Saudită, de exemplu,
magazinele trebuie închise în timpul ru-
găciunilor, iar orice tranzacţie comercială
în timpul Ramadan-ului este pedepsită. În
anul 2003, mass-media internaţională a
difuzat cazul unei femei dintr-un sat din
nordul Pakistanului ucisă cu pietre pentru
simplul motiv că ar fi vândut, din cauza
sărăciei, produse obţinute în gospodăria
proprie. Primul care ar fi aruncat cu pie-
Martie 2005
 102
tre în ea, în faţa mulţimii adunate în cen-
trul satului, ar fi fost însuşi fiul ei. Între-
bat de ce a recurs la acest gest, răspunsul
a fost şocant: „altfel m-aş fi dezonorat în
faţa celor din sat”. Cultura, tradiţia, religia
şi onoarea reprezintă, aşadar, principalele
atribute ale comportamentului managerial
din spaţiul islamic. Totodată, puternica
contradicţie culturală ce separă acest spa-
ţiu de cel occidental se reflectă şi la nive-
lul procesului de comunicare dintre re-
prezentanţii celor două părţi, imprimând
adesea negocierii un caracter conflictual.
Fracturile spaţiului cultural isla-
mic. Modernism versus fundamenta-
lism
Chiar şi o scurtă retrospectivă a isto-
riei statelor ce alcătuiesc spaţiul cultural
islamic evidenţiază rolul pe care l-au avut
marile puteri europene în devenirea aces-
tora şi contactele avute cu metropolele
Vechiului Continent. Globalizarea prin
intermediul colonizărilor europene nu a
ocolit nici spaţiul islamic. Fie că au fost
colonii britanice, franceze sau olandeze,
sau doar aliate ale unor puteri europene,
aceste state au fost atinse, mai ales prin
intermediul elitelor care au studiat la
marile universităţi europene, de curentul
modernismului liberal, ce a făcut ca o parte a
lumii islamice să evolueze adaptându-se
ideologiilor occidentale (cazul Turciei,
Iordaniei sau al aliaţilor S.U.A. din zona
Golfului – Kuwait, Emiratele Arabe
Unite, Qatar, Bahrain). Acest modernism,
care a condus la independenţa unor ţări
musulmane, s-a concretizat mai ales
printr-un efort de laicizare a societăţii
(Tunisia, Egiptul sau Iranul de până la
revoluţia islamică condusă de ayatollahul
R. Khomeiyni - 1979).
În contrast, au luat naştere şi au pro-
liferat mişcările ultrareligioase. Dez-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
occidentalizarea, ca revers al globalizării,
a fost strâns legată de indigenizarea elitelor,
având ca scop fundamental orientarea că-
tre valorile tradiţionale. A apărut un puter-
nic curent re reabilitare a şiismului, linia
dură, fundamentalistă a islamului2. Şiiţii îi
acuză pe sunniţi că ar fi în serviciul Occi-
dentului şi a „complotului mondial” îm-
potriva preceptelor morale, politice, reli-
gioase ale Coranului. În acest fel,
integraliştii, prin mişcările fundamentalis-
te cu caracter terorist (Al Qaeda, Hamas,
Hezbollah, Jihadul Islamic, Martirii
Moscheei „Al Ahsa” etc) sunt militanţii
care vor ca lumea musulmană, statul, so-
cietatea şi economia să fie conforme cu
dreptul islamic stipulat în Coran (Sharia).
Astfel, „războiul sfânt” declarat de
Osama bin Laden are un scop precis: dis-
trugerea civilizaţiei occidentale. El dă
Djihadului o nouă accepţiune: „să-i ucizi
pe americani sau pe aliaţii lor este datoria
oricărui musulman care are posibilitatea
să o facă”. În accepţiunea lui noţiunile de
„dialog” sau de „negociere” nu au nici un
sens. El vizează numai războiul, distruge-
rea.
Prin urmare, „cucerirea” spaţiului is-
lamic de către investitorii occidentali tre-
buie să ţină seama atât de caracteristicile
culturale de ansamblu ale acestuia, bazate
pe conservatorism, tradiţii şi autarhie, cât
şi de diferenţierile regionale din interiorul
său, de raportul modernism – tradiţiona-
lism specific fiecărei comunităţi locale în
parte, de frecvenţa şi intensitatea grupuri-
lor islamice fundamentaliste
ultrareligioase şi, nu în ultimul rând, de
poziţia autorităţilor politice naţionale şi
locale privind această problemă (Fig. 2).
Specificitatea economică a
spaţiului islamic
Descoperirea imenselor rezerve de
petrol din zona Golfului Persic au
Martie 2005
Jurnalul Economic
schimbat radical geografia spaţiului
economic islamic, prin atragerea
capitalului american şi european. În acest
context, liderii islamici moderaţi au
sesizat avantajele modelului economic şi
cultural occidental şi au favorizat
pătrunderea societăţilor transnaţionale în
spaţiul islamic, pe fondul laicizării şi
democratizării societăţii, calmării
tendinţelor ultrareligioase şi a combaterii
manifestărilor teroriste. Efectele
economice şi sociale ale acestei politici au
fost evidente: datorită petro-dolarilor,
aceste state au renăscut practic din deşert:
a fost rezolvată problema apei prin
construirea de uzine pentru desalinizarea
apei marine şi sisteme pentru transportul
acesteia; au apărut oraşe noi moderne în
plin deşert, venitul pe cap de locuitor şi
standardul de viaţă este de tip occidental.
Paradoxuri altădată de neimaginat au
devenit astăzi realitate: Arabia Saudită a
devenit exportator de cereale, având o
suprafaţă irigată de peste 500 000 de
hectare, însă intrarea în această ţară nu
este permisă decât oamenilor de afaceri,
invitaţilor oficiali, pelerinilor la locurile
sfinte sau celor care îşi vizitează rudele,
nemusulmanii având acces numai în
oraşele Riyadh şi Jeddah (Matei, Neguţ,
Nicolae, 2003).
Produsul Naţional Brut şi
cheltuielile publice în ţările islamice
petroliere au înregistrat un continuu ritm
ascendent, garanţie a progresului
economic şi social. O analiză a acestora în
intervalul 1998-2004 evidenţiază
diferenţieri economico-sociale
semnificative existente chiar în cadrul
statelor islamice care dispun de mari
rezerve de petrol. Dacă în statele Golfului
valorile PNB-ului se situează constant
între 8 000 şi 18 000 USD/loc., în Irak
sau Azerbaïdjan acestea coboară sub
pragul de 500 USD/loc.3 În alte state
Anul VIII, nr. 15
103
aflate în curs de dezvoltare care se
confruntă cu dificultăţi economice pe
fondul unor tensiuni conflictuale
(Indonezia, Algeria sau Iran)4, valorile
PIB-ului/loc se încadrează între 1 000-3
000 USD/loc., în vreme ce în Libia,
acesta este comparabil cu cel al statelor
petroliere din Golful Persic (6 600
USD/loc.) Concomitent, consumul de
energie electrică, un alt indicator de bază
al bunăstării sociale, înregistrează variaţii
largi, între 350 USD/loc. în Indonezia şi
15 000 USD/loc. în Kuwait.
Aceasta confirmă faptul că nu
rezervele de petrol sunt principala cauză a
progresului economico-social, ci politica
economică faţă de aceste rezerve (Fig. 3).
Prin urmare, statele menţionate anterior
pot fi clasificate în mai multe categorii:
1. State a căror politică eco-
nomică favorizează pătrunderea societăţi-
lor transnaţionale, în pofida existenţei, în
majoritatea cazurilor, a unor regimuri po-
litice autoritare (Arabia Saudită, Emiratele
Arabe Unite, Kuwait, Qatar, Bahrain).
Acest fapt se reflectă evident în progresul
economic şi în nivelul ridicat al PIB/loc.
şi al consumului de energie/loc.;
2. State implicate în conflicte
civile sau transfrontaliere, cea mai mare
parte a acestora fiind, cel puţin parţial,
conflicte cu caracter religios cu implicaţia
grupărilor teroriste islamice fundamenta-
liste care se constituie în adevărate piedici
pentru penetrarea companiilor transnaţi-
onale în aceste state (Algeria, Azerbaidjan
etc). În plus, statele respective nu au o
legislaţie bine pusă la punct în acest sens;
3. State cu puteri teocratice,
ostile lumii occidentale, sau care sunt
acuzate că sprijină terorismul internaţio-
nal. Din această categorie fac parte Iranul,
Irakul şi Libia. Factorii restrictivi pentru
pătrunderea companiilor transnaţionale
pe pieţele acestor state sunt generaţi de
Martie 2005
 104
ambele părţi: pe de o parte de ţările gaz-
dă, prin legislaţia ostilă globalizării eco-
nomice, consecinţă a orientării politice şi
religioase spre economia de tip autarhic şi
spre sprijinirea valorilor tradiţionale, iar
pe de altă parte de marile puteri, ţări din
care provin STN-urile, prin embargourile
comerciale aplicate acestor state;
4. State în plină dezvoltare, ca-
re aspiră la rolul de puteri regionale, dar
cu o infrastructură încă insuficient dez-
voltată datorită unor condiţii topografice,
naturale sau sociale particulare. Reprezen-
tativ pentru această categorie este cazul
Indoneziei, caracterizată printr-o mare
fragmentare insulară şi un grad redus de
accesibilitate (mai ales în Sumatera), prin
discrepanţe regionale profunde în dezvol-
tarea economico-socială, prin densităţi
mari de populaţie şi neuniform repartiza-
te, printr-un trecut conflictual care şi-a
lăsat amprenta asupra dezvoltării actuale.
Fracturile spaţiului economic is-
lamic. Bogăţie versus sărăcie
Discrepanţele existente la nivelul ţă-
rilor islamice ce dispun de rezerve de hi-
drocarburi reprezintă doar o mică parte
din cele ce separă imensul spaţiu al lumii
islamice. La polul opus, statele islamice
subsahariene sau cele din stepele Asiei
Centrale recent desprinse din sfera de in-
fluenţă exclusivă a Rusiei, prezintă cu to-
tul alte caracteristici economice. Infras-
tructura slab dezvoltată a ţărilor saharie-
ne, autarhia economică, gradul mare de
dependenţă a agriculturii faţă de
hazardele naturale, instabilitatea politică,
dar mai ales lipsa unor resurse importante
de materii prime le fac slab atractive pen-
tru societăţile transnaţionale.
Spaţiul islamic central asiatic, ex-
sovietic, moşteneşte încă infrastructura
modelului economic care l-a consacrat,
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
centrat pe industria grea: siderurgie, con-
strucţii de maşini, chimie. Privatizările de
succes din domeniul petrochimiei şi side-
rurgiei (prin preluarea de către holdingul
anglo-indian „LNM Ispat” a unor impor-
tante capacităţi de producţie din
Kazahstan) au fost posibile datorită fap-
tului că autorităţile politice au reuşit să
găsească o cale de echilibru între tendin-
ţele de orientare ultrareligioasă, funda-
mentalistă, şi fosta oligarhie economică
pro-sovietică, conservatoare. În
Tadjikistan şi Kirghistan aceasta pare însă
să se constituie într-o importantă frână
pentru pătrunderea STN-urilor, dificulta-
te amplificată în cazul Tadjikistanului de
războiul civil ce continuă să opună fracţi-
unile tribale de orientare fundamentalistă,
de cele loiale Moscovei.
Alte state islamice, ca Afganistan sau
Somalia, sunt bântuite de foamete şi sără-
cie, pe fondul unor războaie civile nesfâr-
şite, a luptelor permanente dintre clanuri-
le tribale rivale şi a infrastructurii deficita-
re, în multe cazuri chiar inexistentă, ce
limitează chiar şi pătrunderea ajutoarelor
internaţionale la populaţia civilă. Acestea
sunt terenurile ideale, propice pentru
dezvoltarea infrastructurilor teroriste.
Dintre factorii ce favorizează localizarea
nucleelor teroriste în astfel de spaţii, se
pot enumera:
• Populaţie săracă şi cu un nivel
educaţional redus, favorabilă recrutării,
încă de la vârste fragede, de către organi-
zaţiile teroriste fundamentaliste;
• Infrastructură deficitară, ceea ce
determină un control slab al autorităţilor
centrale asupra teritoriului statului;
• Existenţa unei puteri centrale de
orientare fundamentalistă, ce sprijină mo-
ral şi logistic reţelele teroriste (Iranul sub
ayatollahul Khomeiyni, Afganistanul sub
regimul taliban sau Libia sub Geddafi);
Martie 2005
Jurnalul Economic
• Relief accidentat, favorabil dezvol-
tării infrastructurilor teroriste (Afganis-
tan, Iran, nordul Pakistanului etc);
• Achiziţionarea de arme de către
grupările teroriste pe baza banilor rezul-
taţi din comerţul cu droguri (opium – Af-
ganistan);
• Recrudescenţa pirateriei maritime
pe fondul criminalităţii organizate şi a
luptelor dintre clanurile tribale rivale
(Somalia).
Acestea constituie zone total im-
proprii localizării societăţilor transnaţio-
nale, principalul factor restrictiv
constituindu-l, totuşi, instabilitatea politi-
că. Acest fapt se reflectă în mod evident
la nivelul performanţelor economice scă-
zute şi a sărăciei endemice ce caracteri-
zează aceste ţări. În Somalia, Etiopia sau
Eriteea, PIB-ul se situează sub pragul de
200 USD/loc., iar în ţări ca Pakistan,
Bangladesh, Afganistan, Mauritania, Su-
dan sau Yemen acesta se situează între
200 şi 500 USD/loc. Concomitent, con-
sumul de energie electrică se situează în
majoritatea acestor ţări sub 100 kwh/loc.
Societăţile transnaţionale şi
modalităţile de implantare ale
acestora
Societăţile transnaţionale reprezintă
principalii vectori ai globalizării
economice şi tehnologice ce a caracterizat
secolul al XX-lea. În economia
contemporană, acestea au devenit
principalii agenţi economici.
O societate transnaţională este o
firmă care şi-a extins activitatea
economico-financiară dincolo de
graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un
vast ansamblu la scară internaţională,
Anul VIII, nr. 15
105
format dintr-o societate principală - firma
mamă - şi un număr de filiale,
dependente de societatea principală,
implantate în diferite ţări.
Societăţi transnaţionale există în
toate sectoarele economice – industrie,
agricultură, bănci, asigurări, publicitate,
turism etc. Ele s-au afirmat, în primul
rând, în ţările dezvoltate, cu economie de
piaţă, multe ajungând să aibă o forţă
economică mai mare decât a unui stat-
naţiune. În ultimul deceniu, s-a produs o
emergenţă a societăţilor transnaţionale
originare din ţările în dezvoltare relativ
avansate.
Spre deosebire de spaţiul islamic, în
capitalismul liberei concurenţe, comerţul
exterior reprezintă principala cale de
desfăşurare a relaţiilor economice
internaţionale.
Modalităţile concrete de implantare
a investiţiilor externe cuprind un evantai
extrem de larg, de la o participare
minoritară până la deţinerea integrală a
capitalului unei filiale. De cele mai multe
ori, societatea principală (mamă) preferă
la început o participaţie la o întreprindere
străină deja existentă, fiind mai rare
cazurile în care societatea-mamă crează o
filială pe loc gol.
În ceea ce priveşte societăţile
americane, acestea înclină în mod evident
spre acele forme de investiţie care le
asigură proprietatea integrală. Dorinţa de
a deţine integral o filială exprimă o
atitudine de neîncredere faţă de eventualii
asociaţi locali. Controlul total al filialelor
externe este o garanţie pentru societatea-
mamă; ea este asigurată că politica sa
comercială va fi respectată. O tactică
folosită în mod curent constă în
penetrarea iniţială într-o anumită
societate străină cu singurul scop de a
studia şi a cunoaşte mai bine piaţa locală,
de a înnoda relaţii de afaceri, de a evalua
Martie 2005
 106
posibilităţile de extindere a cererii pentru
anumite produse. Sunt însă şi cazuri în
care preferinţele converg către o strictă
politică de participaţii minoritare, una din
cauze fiind aceea de reducere a riscului
naţionalizării ca urmare a instabilităţii
politice. Acest tip de asociere permite
societăţii-mamă să pătrundă pe
numeroase pieţe cu un capital iniţial mai
mic. În cazul acestei modalităţi de
implementare, riscul pierderii
exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui
brevet, poate fi evitat printr-o alegere
atentă a partenerilor. Strategia cea mai
convenabilă de implantare externă pare a
fi cumpărarea unor societăţi deja în
funcţiune. Această cale permite
economisirea de timp şi bani, angajarea
de salariaţi care cunosc bine munca lor,
dar şi beneficiul unei conduceri care
cunoaşte bine caracteristicile pieţei locale.
Cumpărarea unei întreprinderi este
decisă, în ultimă instanţă, de raportul
dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.
O formă specială de investiţie externă o
constituie crearea întreprinderilor
comune cu reprezentanţii statului (Mixed
joint ventures) sau a întreprinderilor
conjugate (Joint internaţional business
ventures). Primele constau într-o asociere
între una sau mai multe întreprinderi
străine, cu o firmă de stat autohtonă în
condiţii aproximativ egale. În cazul altor
ţări, îndeosebi slab dezvoltate,
întreprinderea „conjugată” apare ca
rezultat al unui contract în care ţara gazdă
obţine recunoaşterea de către firma
străină, ce aparţine în general unei ţări
dezvoltate, a aportului său propriu
(resurse naturale, forţă de muncă, capital).
Societăţile transnaţionale tind să-şi
lărgească continuu sfera de dominaţie atât
în interiorul ţării de origine, cît şi pe
pieţele situate în diferite alte ţări. Orice
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
firmă transnaţională se manifestă,
concomitent, în trei spaţii economice:
- cel autohton, în cadrul societăţii-
mamă;
- cel străin, în cazul filialelor;
- cel internaţional, ori de câte ori
este vorba despre schimburile dintre
unităţile care o compun sau dintre acestea
şi restul lumii.
Prin apariţia şi dezvoltarea acestor
societăţi, sfera spaţială de activitate a
întreprinderii se extinde considerabil.
Aceasta nu mai este, ca odinioară, o
entitate izolată, ci are loc o interacţiune, o
interpenetraţie între domeniile micro,
macro şi mondoeconomic. În virtutea
relaţiilor dintre societatea-mamă şi
filialele din străinătate, precum şi dintre
filialele înseşi, societăţile transnaţionale îşi
desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe
proprii, dar care este o piaţă
internaţională, globală. Specificul acestui
tip de piaţă este că obiectul schimbului îl
constituie produsele intermediare,
componente ale unor produse finite, în
virtutea specializării impuse de societatea-
mamă filialelor sale. Piaţa internă a
societăţilor transnaţionale este şi o piaţă
de capital, de tehnologie sau de forţă de
muncă.
Caracteristici ale procesului de
negociere privind implantarea socie-
tăţilor transnaţionale în spaţiul isla-
mic
Conceptul de negociere poate fi
asimilat unui mod de gândire, unei
atitudini, unui comportament, unei ştiinţe
sau filosofii. De aceea, particularităţile
culturale ale spaţiilor din care provin
negociatorii sunt esenţiale pentru buna
reuşită a tranzacţiei.
Martie 2005
Jurnalul Economic
În literatura de specialitate se gă-
sesc o serie de definiţii ale negocierii. În
general, acestea se referă la:
• un ansamblu de tehnici utilizate de
către cel puţin doi parteneri pentru a
ajunge la un consens;
• un dialog între doi sau mai mulţi
parteneri în scopul atingerii unui punct de
vedere comun asupra unei probleme
aflate în discuţie;
• suma discuţiilor purtate între doi
sau mai mulţi parteneri în legătură cu un
deziderat economic comun, cum ar fi:
tranzacţiile comerciale, cooperarea
economică, acordarea reciprocă de
facilităţi fiscale sau comerciale, aderarea la
diferite instituţii sau organizaţii etc.
• formă de colaborare între două sau
mai multe părţi, în scopul ajungerii la o
înţelegere care poate fi consemnată într-
un tratat, acord etc.
• un proces competitiv desfăşurat pe
baza dialogului participanţilor la
negociere, în scopul realizării unei
înţelegeri conform intereselor comune ale
părţilor.
Prin urmare, negocierea implică în
primul rând comunicare. Din acest punct de
vedere, a cunoaşte limba arabă reprezintă
un serios avantaj care vine în acord cu
respectul pentru tradiţe, atât de important în
spaţiul islamic. Araba înseamnă pentru
spaţiul islamic cam ceea ce înseamnă
engleza pentru cultura occidentală, este
una din limbile de lucru ale ONU, fiind
vorbită atât în statele din Orientul
Apropiat şi Mijlociu, cât şi în cele din
nordul Africii. Importante comunităţi de
origine arabă se găsesc atât în spaţiul
Uniunii Europene, cât şi în S.U.A.,
constituind adevărate punţi de legătură
Stilul de negociere arabo-islamic. Compatibilităţi şi adversităţi
STILUL DE NEGOCIERE ARABO–ISLAMIC
Anul VIII, nr. 15
107
interculturală. Deşi unele emirate arabe
din zona Golfului s-au aflat în decursul
istoriei lor sub protectorat britanic,
engleza, asimilată unui simbol al
globalizării occidentale nu a prea câştigat
adepţi în spaţiul islamic. Iată de ce, unele
societăţi transnaţionale originare din
Franţa sau Italia s-au adaptat mult mai
bine specificului cultural islamic, decât
cele americane sau britanice. Penetrarea
capitalului francez în industria petrolieră
irakiană este un exemplu edificator în
acest sens. Limbajul elaborat, elementele
contextuale ce caracterizează
comunicarea negociatorului francez,
înclinaţiile sale artistice, tendinţele spre
hedonism, discuţiile lungi, divagaţiile şi
exuberanţa negociatorului italian vin în
consens cu manifestările emoţionale
specifice managerului arab. Atât medite-
raneenii cât şi arabii acordă un rol însem-
nat relaţiilor personale, însă se adaptează
mai greu rigorii şi pragmatismului ameri-
can, britanic sau german. A-ţi plăcea ceva
la un arab echivalează pentru el cu obliga-
ţia de a te servi, în vreme ce americanii
abordează afacerea prin prisma operativi-
tăţii şi pragmatismului, urmărindu-i rezul-
tatele concrete. Comunicarea înalt con-
textuală, negocierile lungi şi elaborate, ra-
ţionalitatea îmbinată cu afectivitate ce ca-
racterizează negociatorii japonezi şi chi-
nezi sunt, de asemenea, apreciate în spa-
ţiul cultural islamic.
Sintetizând, pot fi identificate rapor-
turile de compatibilitate şi adversitate din-
tre stilul managerial al negociatorului ara-
bo-islamic şi stilurile de negociere ce ca-
racterizează managerii din ţările gazdă ale
societăţilor transnaţionale.
Martie 2005
 108 Jurnalul Economic
COMPATIBILITATE c ADVERSITATE cu
u
Stilul Cauzele Stilul Cauzele
Japonez • respect American •mândrie, con-
pentru tradiţii (reli- ştiinţa valorii proprii
Chinez gioase şi laice) → res- Britanic de ambele părţi →
pect pentru mândria, stări conflictuale
Francez German
onoarea şi cultura is- •pragmatismul,
lamică operativitatea şi
Italian • rol în- abordarea directă a
semnat acordat relaţii- stilului american →
lor personale → cu- conflict cu manifestă-
noştinţe, noi piste de rile emoţionale speci-
afaceri fice stilului arab
• limbaj •umorul britanic
elaborat, afectivitate, → poate fi perceput
căldură, flexibilitate, de arabi ca o persifla-
creativitate re datorită diferenţe-
• evitarea lor culturale
conflictului, principiul
armoniei

Esenţial pentru o negociere viabilă, reciproce, acceptarea unor pierderi sau

profitabilă ambelor părţi, este armoniza-
rea intereselor comune, manifestate de
ambele părţi, cu interesele specifice, ce
aparţin fiecăreia în parte. Pentru armoni-
zarea poziţiei societăţilor transnaţionale
cu cea a partenerilor de dialog din spaţiul
islamic important este ca în pofida dife-
renţelor culturale ce opun adesea cele do-
uă modalităţi de negociere să se evite sti-
lul de negociere dur, conflictual, prin
identificarea şi maximizarea elementelor
comune. Dacă specificul cultural ce stă la
baza celor două tipuri de negociere im-
primă acestui proces un caracter conflic-
tual, problemele comune ce urmează a fi
rezolvate impun tratarea separată a pro-
blemelor legate de persoane şi a celor le-
gate de rezolvarea problemelor, printr-o
atitudine înţelegătoare faţă de oameni, în-
să dură faţă de probleme. Studierea inte-
reselor, propunerea de oferte, imaginarea
unor soluţii pentru a ajunge la beneficii
Anul VIII, nr. 15
„alunecări” de la poziţiile de negociere
declarate iniţial incluse însă în plaja de
negociere şi maximizarea faţă de partener
a imaginii acestor concesii reprezintă tot
atâtea soluţii de transformare a negocierii
conflictuale într-o negociere obiectivă sau
chiar cooperativă.
Totodată, dat fiind specificul
intercultural al acestui tip de negociere,
este recomandabilă stabilirea unor
convenţii specifice negocierii.
Domeniile abordate în astfel de
convenţii diferă de la caz la caz, dar sunt
avute în vedere, de regulă, aspecte care
privesc:
• modul de desfăşurare a
negocierilor;
• gestionarea timpului în procesul de
negociere;
• intervenţiile participanţilor la ne-
gociere.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Rolul acestor convenţii este, prin
urmare, de a încerca să netezească
asperităţile ce ar putea să apară în
procesul de negociere, de a asigura
premisele pentru o comunicare eficientă.
Deosebit de importantă pentru
partenerii de negociere din spaţiul islamic
este consecvenţa în procesul de negociere,
ce creează încredere iar ulterior
credibilitatea negociatorului.
Una din soluţiile ce subliniază
consecvenţa partenerilor se recomandă a
fi utilizarea unei table cu foi volante (flip
chart): practic, în tot timpul negocierii, în
câmpul vizual comun se vor afla
înţelegerile, acordurile specifice unui
proces dinamic chiar convenţii. Concluzia
decurge în mod normal: nu se dezmint
lucrurile acceptate deja.
În procesul de negociere nu se
folosesc expresii de genul „am auzit că
preţul cel mai scăzut este de …” ,
deoarece utilizarea unor astfel de
formulări denotă fie lipsa de respect faţă
de interlocutor, fie amatorismul în
domeniul negocierii. Retragerea din
finalul negocierii trebuie să fie demnă de
ambele părţi, dar mai ales cei care ies
vitorioşi au obligaţia morală de a crea
condiţii şi a manifesta comportamente
care să favorizeze afişarea vizibilă a
demnităţii partenerului de negociere.
Demnitatea, mândria şi onoarea
reprezintă caracteristici de bază atât
pentru negociatorul arab şi islamic, în
general, cît şi a celui american, britanic,
japonez sau chinez.
Experienţa a demonstrat că este una
dintre modalităţile eficace de a nu îl
transforma în duşman pe cel „învins”, dar
mai ales de a asigura continuitatea
relaţiilor în viitor: este să fie lăsată „uşa
deschisă” negocierii, deoarece „roata
vieţii se învârteşte”. Evident că se poate
Anul VIII, nr. 15
109
proceda şi invers, însă avantajele vor fi
doar pe termen.
Fără trucuri la contractul final sau,
altfel spus, „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i
face”, reprezintă o altă convenţie
importantă pentru specificul negocierii
dintre reprezentanţii societăţilor
transnaţionale şi managerii din spaţiul
islamic. Utilizarea unor astfel de trucuri
poate avea efecte pozitive numai strict
local, pe anumite pieţe sau în anumite
locuri, şi pe termen scurt, deoarece
reputaţia, credibilitatea şi imaginea
societăţii transnaţionale vor avea serios de
suferit, astfel încât să nu mai fie acceptate
la viitoare negocieri.
În sfârşit, o altă convenţie
importantă este aceea că contractul
trebuie implementat în forma acceptată.
Rolul negociatorului şef nu s-a încheiat
imediat după semnarea contractului, ci
continuă, indiferent dacă el răspunde sau
nu de punerea în practică a clauzelor
contractuale. Este înainte de toate o
problemă de etică profesională, dar şi o
moralitate eficientă pentru bunul
negociator de a-şi câştiga şi menţine
credibilitatea faţă de parteneri, condiţie
atât de necesară pentru a avea succes în
acest domeniu.
Concluzii
În concluzie, se poate afirma că în
pofida eterogenităţii sale politice,
culturale şi economice, a potenţialului şi
resurselor de care dispune şi, nu în
ultimul rând, a gradului de deschidere
pentru capitalul occidental, spaţiul islamic
constituie nu numai o imensă piaţă de
desfacere pentru produsele occidentale, ci
şi o putere economică de care acestea nu
Martie 2005
 110
pot face abstracţie. Mizele geopolitice
generate de rezervele de petrol,
redimensionarea sferelor de influenţă ca
urmare a dezmembrării U.R.S.S.,
terorismul fundamentalist islamic,
constituie tot atâtea provocări pe care
societăţile transnaţionale cu capital
occidental trebuie trebuie să le facă faţă în
spaţiul islamic.
Cât priveşte procesul de negociere
cu actori aparţinând domeniului cultural
islamic, se poate afirma că acesta se ba-
zează atât pe credibilitatea negociatorului
cât şi a organizaţiei reprezentate, negocie-
rea fiind în esenţă şi o problemă de ima-
gine. Factorii care influenţează puterea şi
implicit procesul de negociere sunt:
• raportul cerere – ofertă;
• mărimea partenerilor de negociere;
• puterea economică a părţilor;
• gradul de cunoaştere a pieţei;
• viteza şi capacitatea de reacţie a
părţilor;
• existenţa aliaţilor strategici şi de
conjunctură;
• experienţa şi personalitatea negoci-
atorului;
• capabilitatea de a risca.
Pentru spaţiul islamic, aceştia sunt
deteminaţi în primul rând de specificul cul-
tural (atitudinea faţă de procesul negocie-
rii şi particularităţile stilului de negociere),
dar şi de specificul economic ce determină
motivaţia companiilor transnaţionale de a
investi în anumite spaţii. Acestora li se
circumscrie specificul politic, concretizat
în atitudinea autorităţilor politico-
religioase islamice privind globalizarea
economică de tip occidental, în frecvenţa
şi intensitatea manifestărilor fundamenta-
liste, cu caracter antioccidental.
Note:
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
1. Termenul islam provine din a pa-
tra formă verbală a rădăcinii slm, aslama –
a se supune; muslim (musulman) este par-
ticipiul activ al verbului şi înseamnă „cel
care se supune” (lui Dumnezeu).
2. Şiiţii, care alcătuiesc circa 10% din
totalul islamiştilor, sunt concentraţi mai
ales în Iran. Două trăsături conferă şiis-
mului originalitate: principiul
imammatului şi exaltarea martirismului.
Aceasta din urmă conferă şiismului un
caracter revoluţionar, predispus spre vio-
lenţă şi intoleranţă.
3. Valorile scăzute ale PIB-ului/loc.
din Irak şi Azerbaidjan sunt o consecinţă
directă a războaielor cu care acestea se
confruntă. Atât conflictul ce opune
Azerbaidjanul şi Armenia, cât şi tensiunile
dintre fracţiunile tribale irakiene şi trupele
americane, deşi au un substrat mixt - et-
nic, politic şi religios – constituie la rân-
dul lor expresia luptei pentru controlul
imenselor resurse de hidrocarburi din
aceste state.
4. Tensiuni între musulmanii fun-
damentalişti şi cei moderaţi în Algeria şi
Iran, între catolici şi musulmani în
Timorul indonezian etc.
Bibliografie:
1. Bari I., Probleme globale con-
temporane, Ed. Economică, Bucureşti,
2003.
2. Buchet C., Religie şi putere în
relaţiile internaţionale, Ed. Didactică şi Pe-
dagogică, Bucureşti 1998.
3. Dumitrescu, S., Economie
mondială, Ed. Economică, Bucureşti,
1999.
4. Erdeli G., Braghină C.,
Frăsineanu, Dr., Geografie economică mondia-
Martie 2005
Jurnalul Economic 111
lă, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bu- 10. Popa, I. , Tranzacţii de comerţ
cureşti, 2000. exterior. Negociere, contractare, derulare, Ed.
5. Gulea Mihaela, Strategii, teh- Economică, Bucureşti, 2002.
nici, tactici în negocierea comercială faţă în faţă, 11. Simileanu V., Radiografia tero-
Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000. rismului, Ed. Top Form, Bucureşti, 2004.
6. Hofstede G., Managementul 12. Usunier J. C., Commerce entre
structurilor multiculturale, Ed. Economică, cultures. Une approche culturelle des marketing
Bucureşti, 1996. international, Presses Universitaires de
7. Iaţu C., Muntele I., Geografia France, Paris, 1992.
economică, Ed. Economică, Bucureşti, 13. Voiculescu D., Negociere –
2002. formă de comunicare în relaţiile internaţionale,
8. Lacoste Y. (coord.), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Pa- 14. Zaiţ D. (coord.), Management
ris, 1995. intercultural. Valorizarea diferenţelor culturale,
9. Matei H. C., Neguţ S., Nico- Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
lae I., Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX-a, 15. ***, Puteri şi influenţe, Anuar
Ed. Meronia, Bucureşti, 2003. de geopolitică şi geostrategie, 2000-2001,
Beaumarchais Center for International
Research, Ed. Corint, Bucureşti, 2002.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 112 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 113

Iran, poarta sudică spre inima lumii

- miza unui echilibru regional fragil
Adrian Locusteanu
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

Short time after the confirmation through vote of the internal support granted to the new neo-cons
American policy, the world is expecting to see if and when The United States will attack Iran, the
next „announced target on the list”. One of the two countries still being on „The Axis of Evil”,
Iran is today the point that attracts, more than ever, the attention of the international community.
The purpose of this article is to put into a geopolitical perspective the main factors affecting the be-
haviour of the players involved in Iran. The presentation of the geopolitical factors will be accom-
panied by a set of views and potential explanations of the Iranian phenomenon, together with a set
of comparisons with similar situations and events.
The current target of Teheran is to maintain the existing regional power equilibrium, equilibrium
that is allowing the consolidation of its influence in the neighbour countries and – in time – to
reach the targeted nuclear capacity. The geographical factors (mountains, water access, control of the
channels), as well as the political-military setup based on common economic interests with UE,
Russia and the Asian powers are making Iran a target far harder to reach if compared with Iraq.
From a different point of view, Iran is facing is planning for the next steps in internal social and
economical reforms, any wrong step allowing a possible „orange revolution”.
More than that, Iran is today an important geostrategical point of indirect conflict and any delay
or giving in attitude coming from The United States will be interpreted by the other main interna-
tional powers (being as well in process of reconsideration of interests and priorities) as a sign of
weakness and favouring the redefinition of the world power equilibrium.

Key words: geostrategy, geopolitics

I Introducere. Metodă de analiză. implicate, cât şi în stabilirea sau susţinerea

Metoda utilizată se bazează – după
modelul lui Thual – pe evaluarea factori-
lor politici, economici, militari şi religioşi.
În plus, pentru a crea o imagine comple-
tă, s-a pornit în analiză de la reperele geo-
grafice de bază şi de la analiza evoluţiei
structurilor statale de-a lungul timpului.
Ca diferenţă faţă de modelul lui Thual, s-
au luat în seamă în primul rând factorii
economici, consideraţi ca având – alături
de cei geostrategici – o importanţă de-
terminantă atât în stabilirea intenţiilor şi
raporturilor de forţă ale tuturor statelor
Anul VIII, nr. 15
dispozitivelor politico-diplomatice.
II Analiza factorilor.
II.1. Repere de bază
“The geographic factor in world history is
the most fundamental because it is the most con-
stant” (Halford Mackinder)
Suprafaţă: 1.629.218 km2. Iranul are
de trei ori suprafaţa Franţei, după Arabia
Saudită fiind cel mai întins stat din zonă.
Populaţie: 66.509.000 locuitori în anul
2003 faţă de 33,7 milioane locuitori în
Martie 2005
 114
1976. Iranul se află printre statele mari
(cu populaţie între 50 şi 100 milioane lo-
cuitori), este comparabil cu Turcia şi net
inferior vecinului său din sud-est, Pakis-
tanul.i
La nord, are ieşire la Marea Caspică
şi se învecinează cu ex-republicile sovieti-
ce Armenia şi Azerbaidjan (la estul Mării
Caspice) şi Turkmenistan (la vestul Mării
Caspice). La vest, se învecinează cu Tur-
cia şi Irak, iar la est cu Afganistan şi Pa-
kistan. La sud, are o deschidere largă la
Golful Persic, are ieşire la Strâmtoarea
Ormuz şi la Golful Oman. Este axat pe
un platou montan înalt de peste 1 200
metri, fiind înconjurat aproape în exclusi-
vitate de munţi: Munţii Zagros, de peste 4
500 m, la vest, Munţii Elbrus, de peste 5
000 m, la nord şi Munţii Iranului de Est,
de peste 2 500 m, la graniţa de est.
Ca structură a populaţiei, 45,6% din
populaţie este de origine persană, 9,1%
(în zona de vest) sunt kurzi, iar la nord
16,8% azeri şi 28,5% alte populaţii, în
special de origine turkmenă.
Semnificaţii geopolitice (repere
de bază)
Din punct de vedere al frontierelor,
remarcăm caracterul de fortăreaţă al spaţiului
geografic iranian, element care a determi-
nat în istoria îndepărtată dezvoltarea sa ca
imperiu şi în istoria recentă evitarea căde-
rii sub dominaţie colonială.
Ca formă, Iranul este mai degrabă
un stat care beneficiază de o serie de
avantaje precum centralitatea şi controlul
facil al teritoriului.
Din punct de vedere al maritimităţii,
fundamentală în dezvoltarea puterii unui
statii, Iranul este ţara care are cea mai lar-
gă deschidere litorală din regiune. Iranul
stăpâneşte Insula Qishm, de importanţă
strategică pentru controlul Strâmtorii
Ormuz, prin care se asigură legătura dintre
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
Golful Persic şi Marea Arabiei, adiacentă
la Oceanul Indian. În 1992, a ocupat, în
dauna Emiratelor Arabe Unite, insulele
Tumb şi Mussa, de asemenea cu semnifi-
caţie strategică pentru căile navigabile ale
petrolierelor din Golf.
Dacă se consideră, conform profe-
sorului american John Mearshimer, că
populaţia şi avuţia economică sunt prin-
cipalele surse de putere latentă, este de re-
marcat creşterea accelerată (dublarea) po-
pulaţiei iraniene, în decurs de doar 30 de
ani. Ca şi structură a populaţiei, iese în
evidenţă componenţa multietnică a populaţiei,
componenţă de a cărei gestiune echilibra-
tă poate depinde stabilitatea internă a sta-
tului iranianiii.
Conform teoriei britanicului
Halford Mackinder, teritoriul iranian se
află la extremitatea sudică a „Heartland”-
ului, situată în partea centrală a Eurasiei
cuprinsă între râurile Volga şi Lena, al că-
rei control eficient determină la rândul lui
controlul planetei.
II.2. Morfogeneză - formare şi
evoluţie statală
“Look at the past, so that may interpret
the present.”
(Halford Mackinder)
Deoarece instrumentele de analiză
geopolitică se concentrează pe relaţiile de
putere dintre state, atât modul de formare
cât şi evoluţia acestora („morfogeneza”)
au o deosebită relevanţă pentru identifi-
carea şi înţelegerea situaţiei actuale.
Teritoriul pe care se situează astăzi
statul iranian nu a constituit niciodată parte
integrată a vreunuia dintre imperiile coloniale
europene. Mai mult, structurile statale de pe
teritoriul iranian datează din perioada antichită-
ţii, distingându-se de-a lungul timpului prin con-
tinuitate şi consistenţă. Încă din timpul Im-
Martie 2005
Jurnalul Economic
periului Ahemenid (650-330 î.Hr.), se re-
marcă la statul persan (iranian) o tradiţie
în constituirea de instituţii legislativ-
administrative şi prin construcţia unei re-
ţele de drumuri care a stat la baza dezvol-
tării comerciale. Ulterior, Iranul a influen-
ţat, prin maturitatea instituţiilor sale, cu-
ceritori precum Imperiul Musulman
Umayyad sau Imperiul Mongol condus
de Tamerlan.
Până la începutul secolului XX, dez-
voltarea statală persană (iraniană) a fost
una de tip monarhic absolutist, clădită pe
o societate cvasifeudală. După sfârşitul
cuceririi musulmane, statul persan – de
tip imperial – a evoluat între 1501 şi 1722
cu dinastia Savafizilor, aflată sub o puter-
nică influenţă a islamismului şiit. Nea-
vând aceeaşi legitimare religioasă, dinastia
Kajar (1723-1905) a trebuit să facă faţă
unor provocări majore: pierderea contro-
lului centralizat şi dubla presiune de tip
colonial/imperial, exercitată de Imperiul
Ţarist şi de Imperiul Britanic.
În urma revoluţiei din 1906-1907,
Persia (Iranul) realizează trecerea la sis-
temul constituţional-parlamentar, deter-
minând începutul unei perioade de „de-
feudalizare”, de întărire a controlului cen-
tralizat, de modernizare şi reforme ale că-
ror principal artizan avea să fie Reza
Pahlavi, echivalentul iranian al celebrului
Ataturk. Mohamed Reza, proclamat şah
în 1925, va fi cel care va reuşi să realizeze
– în etape succesive – stabilizarea frontie-
relor şi consolidarea statului, redenumit
Iran pentru o nouă definire identitară,
ancorată pe trecutul pre-islamic.
Conştient de ameninţarea sovietică
(moştenitoare a celei ţariste), din nord,
Iranul se bazează, după al doilea război
mondial, pe susţinerea principalelor pu-
teri occidentale (Marea Britanie în retra-
gere, Statele Unite în creştere) pentru
consolidarea poziţiei sale în regiune, în
Anul VIII, nr. 15
115
special faţă de statele arabe din zonă
(Irak, Arabia Saudită). Iranul a fost consi-
derat ca având o importanţă strategică
deosebită pentru Statele Unite, acestea
determinând în 1953 căderea regimului
Mossadegh, pe care-l considerau necon-
trolabil atât din punct de vedere al per-
spectivelor politice, cât şi al celor econo-
miceiv.
Văzut ca un cap de pod al alianţei
NATO în zona Orientului Mijlociu, Ira-
nul a beneficiat în deceniile 6-8 ale seco-
lului XX de încrederea specială a SUA,
concretizată prin susţinere economică,
investiţii şi dotarea cu armament modern.
Incapacitatea şahului Mohamed Reza
Pahlavi de a eficientiza sistemul econo-
mic şi de a răspunde atât aspiraţiilor soci-
ale ale claselor mijlocii, cât şi nevoii de
identitate naţională şi religioasă, a dus la
victoria, în 1979, a revoluţiei fundamenta-
liste conduse de ayatolahul Khomeyni.
Semnificaţii geopolitice (formare
şi evoluţie statală)
Formarea statului iranian modern s-a
realizat pe fondul conflictului dintre cea
mai mare putere maritimă a începutului
de secol XX, Marea Britanie, şi cea mai
mare putere terestră din acea perioadă,
Imperiul Ţarist. O dată cu sfârşitul celui
de al doilea război mondial şi cu dezinte-
grarea Imperiului Britanic, Iranul se trans-
formă dintr-un punct strategic de conflict ru-
so-englez într-unul de conflict sovieto-
american (conflict care, sub masca ideolo-
gică pro sau anticomunistă, ascundea ace-
eaşi rivalitate între o putere maritimă şi
una terestră, precum şi acelui mobil de
control al „Heartland”-ului).
După 1979, afirmarea identitară
fundamentalistă a noului stat Iranian,
precum şi tendinţa acestuia către exportul
de „revoluţie islamică” a dus la îndepărta-
Martie 2005
 116
rea sa de lumea occidentală şi la izolarea
pe plan internaţional.
Dincolo de acestea, este de remarcat
caracterul real, autentic, legitimat de istorie al
statului iranian în raport cu artificialitatea
şi eşecul multor state din zonă.
II.3. Analiza economică
Alături de componenta demografică,
avuţia economică constituie principala
sursă de putere a unui stat (conf. John
Mearsheimer).
În plus, în realitate, componenta econo-
mică prevalează întotdeauna asupra celor politi-
ce, ideologice sau religioase ca sursă principală de
conflict între state. Astfel, cele trei surse
fundamentale de conflict sunt în mod
esenţial de natură economică: (a) contro-
lul resurselor naturale, (b) controlul pieţe-
lor şi (c) crearea premizelor pentru trans-
ferul de proprietate asupra avuţiei eco-
nomice.
Din punct de vedere al resurselor,
Iranul este a doua ţară producătoare de
ţiţei din regiune, după Arabia Saudită,
precum şi ţara care controlează cele mai
mari resurse de gaze din zonă. Este de
remarcat că, în 2003, aproximativ 70%
din exporturi erau reprezentate de petrol
şi gaze naturale, în comparaţie cu 93% în
1980.
Din punct de vedere structural, dez-
voltarea economiei Iranului în perioada
ulterioară revoluţiei islamice (1979) a fost
marcată de trei elemente fundamentale:
dependenţa de „renta petrolieră”, naţio-
nalizarea cvasi-totală a industriei şi co-
merţului (gestionate în special de fundaţii
religioase) precum şi de susţinerea efortu-
lui de război împotriva Irakului. Contro-
lul statului şi a fundaţiilor religioase asu-
pra principalelor zone economice a per-
mis consolidarea puterii politice a clasei
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
conducătoare dar, după cum se va vedea,
nu a fost lipsită de pragmatism.
Astfel, în ultimii 10 ani, beneficiind
de „renta” de venituri din exportul de hi-
drocarburi, dar sesizând dependenţa peri-
culoasă de volatilitatea pieţelor de energie
(petroliere), Iranul a fost economia petrolieră
care a lansat cele mai importante reforme struc-
turale. Totodată, veniturile petroliere au
susţinut în mod eficient o modernizare
socială accelerată, reliefată prin creşterea
nivelului de educaţie, prin instituirea unui
sistem de asistenţă şi protecţie socială şi
printr-o dezvoltarea urbană fără prece-
dent.
Semnificaţii geopolitice (factori
economici)
Iranul controlează cantităţi importante de
resurse cu semnificaţie strategică şi foloseşte „ar-
ma economică” pentru susţinerea eficientă a dis-
pozitivului său politico-diplomatic. (65% din
petrolul iranian are ca destinaţie Asia, în
special Chia şi Japonia, iar Uniunea Eu-
ropeană este principalul exportator în
Iran).
Iranul este o piaţă potenţială importan-
tă, la care trebuie să asigure principalilor
parteneri externi (ţări din Eurasia: Uniu-
nea Europeană, Rusia, India, China, Ja-
ponia) un acces echilibrat şi controlat,
preferabil printr-o deschidere graduală.
Totodată – pentru a susţine creşte-
rea economică şi a ieşi din dependenţa de
veniturile petroliere, dar şi pentru a răs-
punde dinamicii sociale în creştere – Ira-
nul va trebui să liberalizeze economia.
Experienţele similare rusă şi chineză sunt
doar două răspunsuri posibile, cu siguran-
ţă nu unice. Experienţa rusă, începută
prin perestroika, a dus la implozia regimu-
lui sovietic, la stabilirea unui sistem eco-
nomic controlat de crima organizată şi
slăbind enorm nu doar puterea centrală
de la Moscova dar şi capacitatea Rusiei de
Martie 2005
Jurnalul Economic
a se impune ca supraputere. Experienţa
chineză a arătat o tranziţie economică re-
uşită, în care regimul de la Beijing a reuşit
să păstreze controlul eficient al pârghiilor
de putere internă.
Decizia Iranului în ceea ce priveşte
evoluţia economică internă, şi mai ales
abilitatea regimului de la Teheran de a
formula reforma economică în raport cu
principalele valori colective fondatoare
ale statului iranian (islamism, naţionalism,
justiţie socială) vor fi cruciale pentru evo-
luţia sa ulterioară ca centru de putere în
regiune, precum şi pentru capacitatea
acestuia de a răspunde ameninţărilor ex-
terioare.
II.4. Dispozitivul politico-
diplomatic actual
Din punct de vedere global, trebuie
analizată relaţia Iranului cu principalele
puteri politico-economice: Statele Unite,
Uniunea Europeană (de exemplu, Franţa
şi Germania), Rusia şi ţările asiatice mari
(India, China, Japonia).
După revoluţia din 1979, relaţiile
americano-iraniene au cunoscut un îngheţ
subit, deşi marcat sporadic de relaţii eco-
nomice „intermediate” sau de tranzacţii
precum afacerea „Irangate” din 1985
(arme contra ostateci, în timpul adminis-
traţiei Reagan). Deşi a condamnat atenta-
tele din 11 septembrie 2001, Iranul a re-
fuzat să se alieze „cruciadei anti-teroriste”
iniţiate de Statele Unite, blocând orice
speranţă de detensionare a relaţiilor bila-
terale. Mai mult, la 29 ianuarie 2002, preşe-
dintele american George Bush încadrează Iranul,
alături de Irak şi Coreea de Nord, în „Axa
Răului”, ca inamic ireconciliabil al libertă-
ţii şi valorilor democratice.
Ca şi relaţiile iraniano-americane,
relaţiile dintre puterile occidentale euro-
pene şi Iran au intrat după 1979 într-o
Anul VIII, nr. 15
117
răcire accentuată dar, ca principală deo-
sebire, au fost reluate după moartea lui
Khomeyni. Astfel, după 1992, determi-
nantul fundamental al acestor relaţii a fost
cu precădere economic: Uniunea Euro-
peană urmărea accesul avantajos la resur-
sele şi la piaţa iraniană iar Iranul viza o
deschidere economică pe care o conside-
ra ca fiind necesară. Perioada recentă
marchează rolul activ pe care Uniunea
Europeană îl joacă în medierea crizei nu-
cleare iraniene.
Revenirea ţărilor asiatice pe scena
politică mondială a determinat Iranul să-
şi definească o strategie specială în relaţia sa
cu jucători importanţi pe scena mondială pre-
cum Japonia, China sau India. Ca exem-
plu, în ciuda presiunilor americane, un
consorţiu de firme japoneze a semnat, la
18 februarie 2004, un acord cu Iranul în
ceea ce priveşte un proiect de 2 miliarde
de dolari pentru exploatarea comună a
zăcămintelor de la Azadegan. Asemănă-
toare sunt schimburile economice cu In-
dia şi China, cu referire la cea din urmă
fiind menţionate şi importuri de arma-
ment.
Rusia vizează şi ea relaţii speciale cu
Iranul, pe care-l consideră ca o contrapondere la
statele turcofone din Asia Centrală. Colabora-
rea ruso-iraniană are de asemenea aspecte
economice semnificative, inclusiv în do-
meniul cooperării atomice (contractul
pentru centrala de la Bushehr, abandonat
de Germania la presiunea americană, a
fost preluat în 2004 de Rusia pentru suma
de 800 milioane dolari). Totodată, regio-
nal, se conturează o axă Iran-Armenia-
Rusia susţinută discret de China, căreia i
se opune o axă Israel-Turcia-Azerbaidjan
susţinută de Statele Unitev.
Din punct de vedere regional, trebuie
analizată relaţia cu Turcia, cu cei doi ve-
cini aflaţi sub controlul forţelor america-
ne (Irakul şi Afganistanul), cu ţările din
Martie 2005
 118
bazinul Mării Caspice, cu statele arabe şi
cu Israelul. Astfel, Iranul trebuie să ia în
primul rând în considerare faptul că prin-
cipalii săi vecini, Irakul şi Afganistanul,
găzduiesc importante dispozitive militare
americane. Paradoxal, Iranul apreciază ca
fiind în convergenţă cu propriile interese
atât căderea regimului lui Saddam
Hussein, cât şi cel al talibanilor. Mai mult,
în ciuda prezenţei militare americane, uti-
lizând cu abilitate factorul religios, Iranul
a reuşit să-şi constituie o influenţă în noi-
le structuri politico-statale din Kabul şi
Bagdad. Astfel, Iranul a oferit un ajutor
direct de 560 milioane dolari pentru re-
construcţia Afganistanului şi a stabilit le-
gături cu partidele şiite sau cu liderii din
Alianţa Nordului. În Irak, partidul şiit
condus de Ali Sistani (islamist moderat,
născut în Iran) a câştigat alegerile libere
organizate sub tutelă americană şi deţine
majoritatea în noul parlament de la Bag-
dad.
În ciuda apropierii Turciei de Israel
şi de Statele Unite, relaţiile Iranului cu
Turcia se manifestă în plan economic,
aceasta din urmă dorind să-şi creeze opţi-
uni energetice faţă de situaţia prezentă, în
care depinde în mare măsură de Rusia.
Semnificaţii geopolitice (factori
politico-diplomatici)
Spre deosebire de Irak, Iranul a reu-
şit să-şi creeze, în înfruntarea sa cu Statele
Unite, un dispozitiv politico-diplomatic
ramificat la nivel global, considerând rela-
ţiile cu principalele mari puteri. Iranul ca-
pătă astfel rolul de stat pivot, de a cărei
securitate depinde stabilitatea zonală. Ira-
nul reprezintă în continuare un punct de
confruntare indirectă (sau confruntare
test) între principalele puteri eurasiatice
terestre (UE, Rusia, China) şi marea pute-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
re maritimă a timpurilor noastre, Statele
Unite ale Americii.
II.5. Factori militari
„Cu Iranul, negocierea începe doar după
semnarea tratatului”
(François Hesbourg, Le Figaro,
30.09.2004, despre acordurile în ceea ce priveşte
programul nuclear iranian)
Înainte de 1979, Statele Unite con-
siderau Iranul, pro-occidental şi antico-
munist, ca pe un aliat preţios în Orientul
Mijlociu. Astfel, în perioada care a prece-
dat revoluţia islamică, Iranul, prin prisma
relaţiilor sale favorizate cu Statele Unite, a
beneficiat de o poziţie privilegiată în ceea
ce priveşte dotarea cu armament şi tehno-
logie militară americană. Ca exemplu, în
1976, Iranul deţinea cea de-a doua flotă
militară de elicoptere din lume. Revoluţia
islamică din 1979 a avut ca efect oprirea
modernizării armamentului convenţional
iranian.
Însă armata iraniană, bine antrenată
şi echipată de americani, a trecut cu bine
testul dificil al respingerii agresiunii iraki-
ene din anii '80. Pe durata conflictului,
Iranul a beneficiat de ajutor militar din
partea Libiei, Siriei, Chinei, Coreei de
Nord şi, doar în ultima parte, de sprijin
evident din partea Uniunii Sovietice. În
prezent, armata iraniană numără efective
de peste 350.000 de oameni, dar dispune
de un armament convenţional relativ în-
vechit din punct de vedere tehnologic.
Elementul cel mai important în evaluarea
militară a Iranului îl constituie intenţiile sale în
domeniul armelor nucleare. Oficialii de la Te-
heran justifică lansarea programelor în
ceea ce priveşte energia atomică, ca având
obiective paşnice, de natură economică,
pentru a balansa sursa unică de energie
provenită în prezent din hidrocarburi.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Necesitatea realizării unor programe vaste
de irigaţii pentru extinderea terenului ara-
bil (doar 20% din suprafaţă în prezent) ar
fi una din justificările principale pentru
producerea de energie nucleară.
În fapt, specialiştii din domeniu cu-
nosc posibilitatea de a converti fără probleme
mari utilizarea paşnică a energiei nucleare în
scopuri militare.
În rezolvarea acestei potenţiale
ameninţări, Statele Unite nu pot adopta
„soluţia libiană” (negocieri secrete cu Li-
bia, urmate de renunţarea de către aceasta
la programul nuclear) deoarece Iranul
dispune de o serie de argumente econo-
mice şi strategice care nu îl predispun la o
cedare facilă. De asemenea, având în ve-
dere că Iranul a dispersat geografic punc-
tele de cercetare în domeniul nuclear, nici
„soluţia irakiană” (bombardarea, în 1981,
a centralei irakiene de la Tamouz) nu este
o opţiune validă. Statele Unite nu pot in-
voca nici argumentul mai general al de-
nuclearizării Orientului Mijlociu, întrucât
principalul său aliat în zonă, Israelul, îşi
datorează existenţa într-o mare de state
arabe tocmai forţei atomice de descuraja-
re.
Este interesant de observat că prin-
cipalul motiv de creştere a suspiciunilor
comunităţii internaţionale, contractul din-
tre Iran şi Rusia pentru cooperarea nu-
cleară la centrala de la Bushehr, a fost
semnat în 2004, în momentul în care Sta-
tele Unite ocupaseră deja Irakul şi îşi ex-
primau tot mai clar continuarea ofensivei
împotriva ţărilor din „Axa răului”.
Soluţia aleasă a fost aceea a negocie-
rilor purtate de principalele state europe-
ne (Marea Britanie, Franţa, Germania) cu
Iranul, în vederea asumării de către acesta
din urmă a unor condiţii stricte de supra-
veghere şi control în domeniul nuclear.
Însă derularea şi progresul aparent al dia-
logului europeano-iranian asupra energiei
Anul VIII, nr. 15
119
nucleare nu sunt de natură să ofere garan-
ţii asupra intenţiilor iraniene reale, nici
analiştilor internaţionali şi cu atât mai pu-
ţin principalului inamic al Iranului, Statele
Unite.
Semnificaţii geopolitice (factori
militari)
Trebuie remarcat faptul că toate sta-
tele care înconjoară "Heartland-ul"
euroasiatic sunt nuclearizate: India, Pakis-
tanul, China şi Coreea de Nord au toate o
forţă semnificativă de descurajare nuclea-
ră. Un Iran nuclearizat şi-ar „sanctuariza”
propriul teritoriu, nu doar blocând în acelaşi
timp accesul american către "Heartland", dar
punând un semn mare de întrebare asupra conti-
nuităţii prezenţei americane în Irak şi chiar
asupra echilibrului de forţe din zona Orientului
Mijlociu. De aici decurge miza majoră a
presiunii de timp ce se impune unui atac
american victorios asupra Iranului sau,
variantă mai puţin credibilă de rezolvare,
a obţinerii unor garanţii credibile de neu-
tilizare, de către Iran, a energiei atomice
în scopuri militare.
II.6. Factori religioşi şi de civili-
zaţie
Iranul este, alături de Arabia Saudită,
unul dintre cele două state fundamentalist
religioase din Orientul Mijlociu, diferenţa
fiind că, în timp ce Arabia Saudită este
islamist sunnită, Iranul este centrul
şiitismului. Subliniem, totodată, unicitatea
civilizaţională iraniană, ţară fundamenta-
list islamică, dar non-arabă, element ce-i
conferă o identitate aparte în zonă.
Semnificaţii geopolitice (factori
religioşi şi de civilizaţie)
Iranul foloseşte cu abilitate imaginea reli-
gioasă de care dispune pentru a-şi creşte şi
consolida influenţa în zonă, în special
Martie 2005
 120
prin intermediul puternicelor comunităţi
şiite din Irak sau Afganistan. Politica ira-
niană în acest sens este mai degrabă de-
terminată de pragmatism decât de exa-
cerbarea unui anumit tip de panism reli-
gios, tipic dictaturilor arabe laice (Libia
sau Irak).
În fapt, caracterul fundamentalist is-
lamic al revoluţiei din 1979 a constituit doar
un element de suprafaţă, cauzele reale fiind
economice: evoluţia procesului de laiciza-
re/occidentalizare („revoluţia albă” iniţia-
tă de şahul Reya Pahlavi) ameninţa serios
rolul social al clerului musulman, con-
fruntat cu potenţiale exproprieri şi cu
scăderea ponderii în viaţa economică.
Este de remarcat că, în prezent, sta-
bilitatea economică iraniană şi succesul
social al revoluţiei ayatolahului
Khomeyni, materializate în creşterea de-
mografică, îmbunătăţirea nivelului de
educaţie şi a protecţiei sociale din Iran,
dublează eficient constituirea Iranului ca
un pol de aspiraţii identitar-religioase pentru alte
state din zonă.
III Concluzii
În prezent, obiectivul clar al Tehe-
ranului este de a prelungi echilibrul de
forţe existent în regiune, echilibru ce-i
poate permite – în timp – consolidarea
influenţei în statele vecine şi atingerea ca-
pacităţii nucleare dorite, elemente ce i-ar
spori consolidarea puterii în zonă.
Factorii geografici (relief, acces la apă,
controlul strâmtorilor), precum şi dispo-
zitivul poltico-militar bazat pe consolida-
rea de interese economice comune cu
partenerii euroasiatici (UE, Rusia, China,
India, Japonia) fac Iranul o ţintă potenţia-
lă mult mai greu de atins din punct de
vedere militar decât prima ţară din „Axa
răului”, Irakul.
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
În schimb, Iranul trebuie să-şi calcu-
leze paşii imediat următori în gestionarea
internă a reformelor sociale şi mai ales
economice deoarece orice pas greşit ar
favoriza desfăşurarea unei „revoluţii paş-
nice sprijinite” de tip georgian sau ucrai-
nean.
Iranul reprezintă una din cele mai
importante mize geostrategice ale noii con-
fruntări internaţionale şi orice întârziere
sau cedare din partea Statelor Unite vor fi
interpretate de celelalte puteri mondiale
(aflate şi ele în plin proces de redefinire)
ca un semn de slăbiciune, favorizând re-
modelarea echilibrului de forţe mondial.
Note:
i. Webster’s New International
Atlas
ii. Este o constantă faptul că dezvoltarea
marilor puteri, inclusiv imperiale, s-a făcut în
jurul principalelor bazine şi rute de navigaţie:
Atena, Cartagina, Roma, Imperiul Bizantin,
Genova şi Veneţia în bazinul Mării
Mediterane; mai târziu, după descoperirea Lu-
mii Noi, Spania, Portugalia şi Marea Britanie,
în Oceanul Atlantic. Ca un contraexemplu inte-
resant, China a fost frânată mult timp din dez-
voltare de faptul că a închis circulaţia maritimă.
iii. În războiul iraniano-irakian, popula-
ţiile de origine arabă nu s-au răsculat împotriva
regimului de la Teheran pentru a-i susţine pe
irakieni, în ciuda aşteptărilor lui Saddam
Hussein.
iv. La 15.05.1951, Mossadegh a naţio-
nalizat industria petrolieră iraniană, controlată
de capitalul britanic. Se poate specula conform
ideii că acest eveniment a facilitat preluarea aces-
teia, mai târziu, de capitalul american.
v. Remarcăm că pragmatismul axelor nu
ţine cont de identitatea religioasă a statelor ce le
compun. Acest element scoate încă o dată în evi-
denţă lipsa de semnificaţie reală a factorului reli-
gios în stabilirea alianţelor şi declanşarea conflic-
Martie 2005
Jurnalul Economic
telor. Un exemplu istoric grăitor este ajutorul dat
de cardinalul de Richelieu (catolic) pentru statele
germane protestante în războiul de 30 de ani,
scopul fiind acela de menţinere a unei zone ger-
mane dezbinate, care să nu constituie o amenin-
ţare pentru Franţa.
Bibliografie:
1. Thual Francois, Chauprade
Aymeric, Dicţionar de geopolitică, Editura
Corint, Bucureşti, 2003.
2. Mearshimer John, Tragedia Poli-
ticii de forţă, Editura Antet, Bucureşti,
2003.
Anul VIII, nr. 15
121
3. Kissinger Henry, Diplomaţia,
Editura All, Bucureşti, 1993.
4. Djalili Mohamed Reza, Iran
entre echec du reformisme et reconfiguration
geopoitique, Geopolitique no 88.
5. Graeff Christian, Etats Unis –
Iran. Un couple diabolique?, Geopolitique no
88.
6. Coville Thierry, L’economie de
l’Iran islamique depuis la revolution,
Geopolitique no 88.
7. ***, Webster’s New International
Atlas, CD-ROM.
Martie 2005
 122 Jurnalul Economic

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 123

Geopolitică şi narcoterorism
Lect. univ. dr. Ovidiu Horia Maican
Catedra de Drept, ASE, Bucureşti

One of the most interesting features of the drug production, trafficking, and consumption is the
connection between drugs, geostrategical aspects, terrorism, organized crime, and the inefficiency of
the national public authorities and institutions.
The most interesting examples are Afghanisthan and Myanmar (Burma). These two countries,
the most importand producers of illegal opium, were, and in a certain way, still are rogue states for
the international community. The forbiddance of the production has determined an increase in the
rentability of the illegal commerce, which has caused in fact the sanctions and the embargoes in the
first place. These measures have actually supported the “boom” of the illegal drugs economy.

Key words: geopolitics, drug trafficking, terrorism

Afganistanul şi Myanmar au cu- lor interne, a cadrului democratic, al res-

noscut o considerabilă majorare a pro-
ducţiilor de opiacee, corespunzătoare re-
deschiderii statelor respective circuitului
comerţului mondial şi economiei de piaţă.
În acelaţi timp, în ambele ţări, re-
gimurile aflate la putere au tolerat dezvol-
tarea economiei drogurilor (ne referim
aici la regimul taliban din Afganistan şi la
junta militară din Myanmar), impunând
chiar taxe sau obţinând venituri substan-
ţiale de pe urma acestor activităţi. Comu-
nitatea internaţională, prin impunerea izo-
lării economice şi diplomatice, pe lângă
faptul că a transformat aceste ţări în state
paria, nu a reuşit să rezolve problemele
pe care dorea să le rezolve. Deşi nu s-a
dovedit existenţa unei legături cauzale di-
recte şi absolute între izolarea diplomatică
a Afganistanului şi Myanmar şi mărirea
producţiei lor de droguri ilicite, putem
spune că sancţiunile impuse mai degrabă
au încurajat recurgerea la economia dro-
gurilor de către populaţii şi state din ce în
ce mai izolate. Politica internaţională de
izolare a Myanmar şi Afganistanului nu a
avut un efect pozitiv asupra conflictelor
pectării drepturilor omului sau al produc-
ţiei de droguri.i
Şi în Afganistan şi în Birmania
economia opiului are o netă dimensiune
politică, chiar geopolitică. Condiţiile poli-
tice au avut ascendent asupra celor eco-
nomice. Piaţa opiului este o problemă
geopolitică, implicând mai mult factori
politici decât economici. Aceasta se tra-
duce în practică prin raportul de forţe pe
plan teritorial şi etnic între diferiţii actorii
(comandanţii locali afgani, juntele birma-
ne şi rebeliunile armate).ii
Pe de altă parte, se poate spune că
deşi drogul a fost nervul războiului, poate
deveni scopul său. În Myanmar deciziile
politice majore au contribuit în mod net
la creşterea producţiei de opiu. În Afga-
nistan, preponderenţa economică şi stra-
tegică a opiului, precum şi importanţa sa
ca instrument de negociere şi de presiune,
au determinat adoptarea unor anumite
decizii politice de către diverşii actori ai
scenei politice, cum ar fi statele, organiza-
ţiile internaţionale, sau chiar
narcotraficanţii. Putem spune că atât pen-

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 124
tru junta birmană, cât şi pentru regimul
taliban din Afganistan, drogurile au re-
prezentat o dilemă, deoarece imperativele
politicii interne erau incompatibile cu cele
ale politicii externe.iii
Armatele etnice şi narcotraficanţii
din Myanmar sau ţăranii producători de
opiu din Afganistan, trebuiau să aleagă
între o autoritate internă şi o recunoaştere
externă parţială cu valoare relativă pe
scena geopolitică internă. Se poate obser-
va că deciziile politice au trasat ritmul
dezvoltării producţiei de opiu. Toate cele
înfăţişate până acum îndreptăţesc afirma-
ţia că există o relaţie simbiotică între dro-
guri şi terorism, structurată în jurul a pa-
tru piloni:
- economic, drogurile finanţează te-
rorismul, iar teroriştii protejează operaţi-
unile traficanţilor; logistic, traficanţii şi
teroriştii utilizând aceleaşi mijloace şi tac-
tici;
- istoric, după Războiul Rece, te-
roriştii, nemaifiind finanţaţi de state, au
fost nevoiţi să recurgă la traficul de dro-
guri;
- farmacologic, unii terorişti gân-
dind în mod corect că pot slăbi inamicul
inundându-l cu droguri provocând de-
pendenţă accentuată
- axiologic, culturile şi consumul
de droguri erodând până la distrugere
toate elementele necesare pentru funcţio-
narea democraţiei, lucru pe care teroriştii
l-au înţeles prea repede.
Potrivit serviciilor americane anti-
drog şi antiteroriste, precum şi potrivit
Departamentului de Stat, narcoterorismul
a devenit o activitate transnaţională, des-
făşurată de diverse grupări, situate pe mai
multe continente. Putem menţiona aici
America Latină (FARC, ELN şi AUC din
Columbia, Sendero Luminoso din Peru),
Asia Centrală şi fosta URSS (Al Qaida şi
Mişcarea Islamică din Uzbekistan), Asia
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
de Sud (Grupurile militante din Kashmir,
LTTE din Sri Lanka, fostul Ceylon), Asia
de Sud-Est (UWSA, Grupul Abu Sayyaf
din Filipine), Orientul Mijlociu
(Hezbollah, Jihadul Islamic) şi Europa
(PKK, PIRA, ETA şi grupările musul-
mane din Kosovo şi Bosnia-
iv
Herţegovina).
Termenul de narcoterorism a fost
folosit pentru prima dată de către fostul
preşedinte peruan Fernando Belaunde
Terry în 1983, pentru a descrie atacurile
întreprinse împotriva poliţiei anti-drog
peruviene de către gherilele marxiste
Sendero Luminoso, fiind preluat şi de
fostul preşedinte american Ronald
Reagan în 1986. Acelaşi termen a fost
menţionat pentru prima dată de autorii
români într-o carte apărută în 1991 la
Editura Humanitas. Potrivit DEA (Drug
Enforcement Agency) narcoterorismul se
referă la „acte teroriste întreprinse de că-
tre grupuri care sunt implicate direct sau
indirect în cultivarea, producerea, trans-
portul şi distribuţia drogurilor ilicite”.v
Conform acestei definiţii, grupurile
narcoteroriste sunt acele grupuri care fo-
losesc comerţul cu droguri pentru a-şi fi-
nanţa activităţile teroriste. În aceeaşi or-
dine de idei, DEA consideră că se poate
vorbi despre narcoterorism şi atunci când
există legături strânse şi scopuri comune
între organizaţiile traficanţilor de droguri
şi organizaţiile teroriste. Cu toate acestea,
nu putem considera că aceste definiţii
sunt total corecte. Această afirmaţie poate
fi demonstrată prin faptul că, deşi organi-
zaţiile traficanţilor de droguri şi organiza-
ţiile teroriste împărtăşesc deseori aceleaşi
obiective pe termen scurt, obiectivele pe
termen lung pot fi uneori diferite.
În realitate, există legături foarte
strânse între droguri, terorism şi operaţi-
unile sub acoperire încă de la sfârşitul ce-
lui de-al Doilea Război Mondial. Iar folo-
Martie 2005
Jurnalul Economic
sirea banilor obţinuţi din droguri pentru
finanţarea unor operaţiuni discrete a fost
mai mult apanajul ţărilor din tabăra câşti-
gătoare a Războiului Rece. Printre cele
mai cunoscute cazuri în acest sens se
numără utilizarea fondurilor obţinute din
traficul cu cocaină pentru a finanţa activi-
tăţile rebelilor Contras, ce luptau împotri-
va regimului sandinist din Nicaragua. Mai
recent s-a dovedit existenţa unor strânse
legaturi între droguri şi terorism în zone
ca Irlanda de Nord, Cecenia, Columbia,
Uzbekistan şi Kosovo. Concluzia ce se
trage de aici este foarte simplă, adică mai
puţini bani din droguri înseamnă mai pu-
ţini bani pentru grupările teroriste.
Pe lângă faptul că atât pe teritoriul
afgan, cât şi pe cel birman, exista o tradi-
ţie a cultivării opiului (mai pronunţată în
spaţiul birman), motorul declanşării pro-
ducţiei de masă a fost în ambele cazuri
unul extern. Ne referim aici în ordine
cronologică la invazia gomindanistă din
1949 şi la cea sovietică din 1979 (am pu-
tea spune din direcţii idelogice diferite,
sau din taberele opuse implicate în Răz-
boiul Rece).
Trebuie făcută, totuşi, deosebirea
între calitatea de ocupant a Armatei Roşii
şi căutarea unui refugiu pe teritoriul bir-
man de către forţele armate
gomindaniste. Legat de această deosebire
vine şi faptul că armatele gomindaniste
erau concomitent cultivatoare şi consu-
matoare de droguri, pe când forţele sovie-
tice erau numai consumatoare. Ulterior,
cultivarea a fost impulsionată de serviciile
secrete străine, în special CIA.
O altă deosebire constă în ceea ce
priveşte amestecul puterii politice.
În Afganistan, din punct de vedere
oficial, producţia şi consumul de droguri
erau condamnate, pe când în Myanmar,
aceste activităţi s-au desfăşurat până de
curând sub controlul juntei militare ce
Anul VIII, nr. 15
125
guvernează ţara de circa 40 de ani. Mai
mult decât atât, diferă şi regimurile din
aceste două ţări. Afganistanul a cunoscut
o semi-dictatură comunistă (semănând
mai mult cu un regim autoritar), care a
încercat să impună sistemul partidului
unic de tip sovietic, dar fără a reuşi să
ajungă la o dictatură comunistă clasică, pe
când Myanmar este condusă de peste 40
de ani (din 1962) de către junte militare,
care au interzis activitatea partidelor poli-
tice. În compensaţie, opoziţia afgană a
fost mult mai divizată, iar factorul religios
a jucat roluri opuse. Islamismul i-a în-
demnat pe afgani la luptă şi rezistenţă
armată, pe când budismul himayana (reli-
gia dominantă în Myanmar) a dus la pasi-
vitate şi resemnare în faţa regimului mili-
tar. Iar din punctul de vedere al istoriei
politico-instituţionale, Myanmar a fost
colonie britanică (cucerită în urma a trei
războaie, 1824-1826, 1852-1853 şi 1885-
1887), cunoscând timp de trei ani şi ocu-
paţia japoneză, pe când Afganistanul nu a
cunoscut experienţa colonială. Afganii au
fost conduşi de proprii regi până în 1973,
situaţie inexistentă pentru birmani din se-
colul 19.
Afganistanul şi Myanmar nu pot fi
separate de marile zone producătoare de
droguri în care se află, adică Semiluna de
Aur (Afganistan, Pakistan şi Iran) şi Tri-
unghiul de Aur (Myanmar, Laos şi Thai-
landa). Semiluna de Aur şi Triunghiul de
Aur reprezintă principalele zone de pro-
ducere ilicită a opiului, pe când Columbia
este principalul producător de cocaină.
Atât Semiluna, cât şi Triunghiul de Aur
nu pot fi separate de istoria comerţului cu
droguri în Asia.vi Probabil că germenii
acestui comerţ pot fi consideraţi Drumul
Mătăsii şi comerţul matitim chinez, care
în secolul 1 î.Hr. atinsese coastele Africii.
Mai mult ca sigur că planta de mac
are origini europene fiind răspândită pe
Martie 2005
 126
continentul asiatic de negustorii arabi.
Aceiaşi negustori au răspândit planta în
India în secolul 7 d.Hr, iar în China un
secol mai târziu.
Afganistanul şi Myanmar sunt cei
mai mari producători mondiali de opiu şi
heroină. La nivelul anului 2003, Afganis-
tanul a avut o producţie de 3.600 tone de
opiu (suprafaţa cultivată fiind de 80.000
de ha), Myanmar a recoltat 810 tone (de
pe 62.000 de ha), fiind urmată de Laos,
cu 120 de tone (având 12.000 de ha).
Motivele dezvoltării în asemenea
proporţii a unei economii ilegale în aceste
state sunt multiple şi complexe. Dintre
acestea un rol primordial îl joacă contex-
tul (cadrul) politico-teritorial-strategic şi,
legat de acestea, conflictele armate. Semi-
luna de Aur şi Triunghiul de Aur sunt ca-
racterizate prin suprapunerea unor di-
mensiuni fizico-geografice, economice,
culturale, sociale, politice şi lingvistice
multiple şi diverse. Un prim aspect co-
mun al Asiei de Sud-Vest (zonă în care
este situată Semiluna de Aur) şi al Asiei
de Sud-Est (unde se află Triunghiul de
Aur) este antagonismul existent între zo-
nele joase, de câmpie (locuite de etniile
majoritare şi dens populate) şi cele înalte,
de obicei muntoase (slab populate şi lo-
cuite de minorităţile etnice).
Un alt aspect este caracterul artifi-
cial al frontierelor naţionale trasate între
aceste state şi existenţa unor state non-
naţionale, cu un caracter eterogen. Aceste
două spaţii geografice pot fi considerate
laboratoare ale geopoliticii şi geostrategiei
în Asia, mai ales din cauza faptului că
sunt spaţii ale rivalităţilor istorico-politice.
Un alt aspect comun pentru Afga-
nistan şi Myanmar este faptul că produce-
rea drogurilor a căpătat o amploare fără
precedent după cel de-al Doilea Război
Mondial, concomitent cu procesul de
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
globalizare economică şi cu războaiele
civile din aceste ţări.
Alt aspect este faptul că produce-
rea şi traficul de droguri în aceste zone
sunt efecte colaterale (secundare) ale
Războiului Rece, fiind impulsionate de
rivalităţile politico-ideologice şi amestecul
serviciilor secrete (în primul rând CIA).
Serviciile secrete, în primul rând cele
americane şi franceze, au stimulat pro-
ducţia şi comerţul de droguri.
În sfârşit, veniturile obţinute din
droguri sunt folosite pentru finanţarea
activităţilor teroriste şi ale mişcărilor se-
cesioniste.
Semiluna de Aur are o tradiţie mult
mai îndelungată în domeniu decât Triun-
ghiul de Aur. Cu toate acestea, a devenit
o zonă principală de producţie a opiului
abia în anii ’50, pe când Triunghiul de
Aur a căpătat acest statut în anii ’70 (în
cadrul său primul loc fiind deţinut de
Myanmar). Semiluna de Aur şi-a redo-
bândit primul loc la începutul anilor ’90
(datorită Afganistanului). Semiluna de
Aur poate fi definită ca acea zonă geogra-
fică situată la întretăierea între Asia Cen-
trală, de Sud şi de Vest. Cu toate că în
această zonă consumul de droguri avea o
tradiţie îndelungată, abia în 1853 Iranul a
început exportul de opiu spre Europa,
datorită întreruperii legăturilor cu sursele
de aprovizionare din India, în urma celor
două războaie sino–britanice ale opiului
(1839-1842, concomitent cu primul răz-
boi anglo-afgan şi 1857-1862, când au
participat şi francezii alături de britanici,
datorită începutului expansiunii coloniale
în Indochina Franceză). Producţia irania-
nă de opiu a crescut până la 1350 de tone
în 1936, reprezentând 15 % din veniturile
obţinute din activitatea de comerţ exteri-
or. La mijlocul anilor 50 populaţia irania-
nă număra 2 milioane de opiomani. În
1955, la presiunile SUA, guvernul iranian
Martie 2005
Jurnalul Economic
a interzis producţia şi consumul de dro-
guri. Ca efect al acestei măsuri, a apărut
piaţa neagră, care nemaiputând să se
aprovizioneze decât în mică măsură din
producţia proprie, a determinat creşterea
producţiei de droguri în Afganistan, Pa-
kistan şi Turcia. Interdicţia a durat până
în 1969, când şahul a pretins ca şi celelalte
trei state să aplice aceeaşi măsură. Regi-
mul islamic venit la putere în Iran în 1979
a impus o prohibiţie totală şi mult mai
dură. Aceeaşi prohibiţie a fost instaurată
şi de guvernul afgan în 1958, dar fără nici
un rezultat practic. Drept rezultat, în anii
70 producţia afgană de opiu varia de la
100 la 300 de tone anual, iar numărul
opiomanilor se cifra la circa 100.000.vii
În Pakistan, ultima recoltă legală
din 1979 a fost de 800 de tone, iar în anii
următori interdicţia absolută instaurată de
regimul islamic al generalului Zia-ul-Haq
a dus la mari restrângeri ale producţiei
pakistaneze. Cu toate acestea, cererea de
pe piaţa pakistaneză a fost satisfăcută mai
ales din producţia afgană, care s–a mărit
de la 300 de tone în 1982 la 575 în anul
următor. Chiar şi în aceste condiţii, nu-
mărul heroinomanilor pakistanezi s–a
majorat de la 5.000 în 1978 la 100.000 în
1983, ajungând la peste 1.000.000 în
1988.
În acest context, Afganistanul de-
ţinea încă din 1991 primul loc în lume la
producţia de opiu cu 1782 de tone, canti-
tate ce a crescut la un maxim de 4.500 de
tone în 1999 şi la 3.400 de tone în 2002.
Creşterea astronomică a producţiei de
opiu a fost unul din motivele principale
pentru care SUA a întrerupt orice ajutor
spre Afganistan. Spre deosebire de con-
flictul vietnamez, unde implicarea CIA în
producerea drogurilor a fost directă, în
cazul conflictului afgan, producţia şi trafi-
cul de droguri au fost tolerate de CIA.
Deşi majoritatea fondurilor şi armamen-
Anul VIII, nr. 15
127
tului erau furnizate de SUA şi Arabia
Saudită, serviciile secrete pakistaneze
(ISI) se ocupau de distribuirea propriu–
zisă a acestora rezistenţei afgane. Venitu-
rile obţinute din droguri au jucat un rol
minor. Principalul beneficiar al acestor
sume de bani se pare că a fost (şi poate
mai este) Gulbuddin Hekmatyar, actualul
aliat al talibanilor şi al Al-Qaeda. Trans-
portul drogurilor se realiza cu camioanele
armatei pakistaneze, ceea ce însemna şi
venituri suplimentare pentru generalii pa-
kistanezi implicaţi.
Ţăranii afgani au început să cultive
opiu la ordinele mujahedinilor, ca un fel
de taxă. Astfel s–a ajuns ca zona de grani-
ţă afgano–pakistaneză să devină principa-
lul producător de heroină şi să furnizeze
circa 60 % din cererea de heroină de pe
piaţa SUA. Pe parcursul a 10 ani DEA
(Drug Enforcement Agency) şi alţi ofici-
ali americani din Islamabad au refuzat să
investigheze orice acuzaţii formulate îm-
potriva aliaţilor afgani, deoarece politica
americană împotriva traficului de droguri
de pe teritoriul afgan era subordonată
scopului principal, mult mai important, şi
anume războiul împotriva influenţei sovi-
etice în zonă. Acest fapt a fost confirmat
în 1995 de către Charles Cogan, coordo-
natorul acţiunilor CIA în Afganistan în
acea perioadă. Primele victime ale acestui
context au fost chiar soldaţii sovietici, ca-
re au început să se obişnuiască din ce în
ce mai mult cu consumul de droguri,
vânzându–şi uneori în acest scop armele
şi echipamentul. Bineînţeles că au dus cu
ei acest obicei şi după întoarcerea acasă.
Drept efect şi societatea sovietică a înce-
put să se confrunte cu acest flagel în ul-
timii trei ani de existenţă a imperiului so-
vietic. Tot în această perioadă a demarat
(probabil tot cu ajutor american şi pakis-
tanez) cultivarea si consumul de droguri
în republicile sovietice central-asiatice.
Martie 2005
 128
Banii obţinuţi din droguri au fost utilizaţi
pentru finanţarea la începutul anilor 90 a
Armatei Musulmane Bosniace şi a Arma-
tei de Eliberare din Kosovo (Kosovo
Liberation Army-KLA sau UCK).
Toate cele înfăţişate până acum în-
dreptăţesc formularea anumitor concluzii
referitoare la situaţia Afganistanului între
1918-1992, având legături şi cu situaţia
existentă în prezent. Evenimentele petre-
cute pe teritoriul afgan nu pot fi tratate
separat, fiind de fapt consecinţa eveni-
mentelor din ţările vecine şi ale jocurilor
strategice pe plan mondial şi regional.
De la începutul secolului 19, Afga-
nistan a intrat în marele joc de interese
(Great Game) între imperiul britanic şi
cel ţarist, situaţie care a durat până în
1918. Acest joc a dus la 3 războaie anglo–
afgane (1839-1842, 1878-1880 şi 1919).
Ulterior acestui an, acest echilibru a con-
tinuat, cu o înclinare ceva mai mare spre
talgerul bolşevic al balanţei, situaţie care
s–a prelungit până în 1947. Independenţa
Indiei, urmată de prăbuşirea imperiului
colonial britanic a stricat acest echilibru
care a asigurat supravieţuirea Afganista-
nului timp de 200 de ani. Locul Marii Bri-
tanii ar fi putut fi luat de India. Ceea ce a
făcut imposibilă această înlocuire a fost
destrămarea Indiei britanice, urmată de
rivalitatea indiano-pakistaneză. Singura
putere care putea înlocui Marea Britanie
pentru asigurarea echilibrului regional era
SUA. Cu toate insistenţele cercurilor
conducătoare afgane în acest sens, ameri-
canii au declinat oferta, datorită miopiei
strategice sau din alte motive. Date fiind
aceste condiţii, căderea Afganistanului în
sfera de influenţă sovietică era de neevi-
tat.
Apropierea relaţiilor indiano–
sovietice şi trecutul relaţiilor cu Iranul şi
Pakistanul, au făcut ca în momentul inva-
ziei de către Armata Roşie, statul afgan să
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
fie înconjurat fie de state ostile, fie de sta-
te care nu ar fi sărit în ajutor în caz de pe-
ricol. Singura excepţie în acest sens ar fi
putut fi considerată Pakistanul (într-o
anumită proporţie). Aceasta deoarece re-
gimul islamic condus de Zia-ul-Haq, in-
staurat în 1977 începuse un proces de
normalizare a relaţiilor afgano-
pakistaneze. Atunci când americanii au
sistat orice livrări de arme către India şi
Pakistan datorită războiului din 1965,
China a devenit principalul furnizor de
arme al Pakistanului, iar relaţiile strânse
cu China au devenit una dintre liniile di-
rectoare ale politicii externe pakistaneze.
După primul test nuclear indian din 1974,
Bhutto a dat adevăratul start al programu-
lui nuclear propriu, cu ajutor chinez. În
momentul de faţă nu se ştie dacă Statele
Unite au deţinut informaţii despre cola-
borarea nucleară sino-pakistaneză, sau
chiar dacă au ştiut, deocamdată este o
problemă strict secretă. Atât colaborarea,
cât şi programul au cunoscut un nou
avânt după instaurarea regimului militaro-
islamic. În 1982, diplomaţii chinezi au re-
fuzat să dea un răspuns clar cu privire la
colaborarea nucleară cu Pakistanul. Cu
toate acestea, în anul următor analiştii
Departamentului de Stat au ajuns la con-
cluzia că marea putere est-asiatică acorda
asistenţă în domeniul producţiei de mate-
riale fisionabile şi al design-ului armelor.viii
În 1989 administraţia Bush şi-a
exprimat îngrijorarea referitoare la „ra-
poartele cu privire la acordarea de asis-
tenţă chineză programului de înarmare
nucleară al Pakistanului”, situaţie negată
din nou de diplomaţii chinezi. Trei ani
mai târziu, administraţia americană a
exercitat presiuni asupra Chinei pentru a
adopta unele măsuri de siguranţă în ope-
raţiunea de vânzare a unui reactor nuclear
către Pakistan.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Invazia sovietică a Afganistanului a
pus capăt celei de-a treia faze (etape) a
Războiului Rece, o etapă de destindere,
începută cu 10 ani mai devreme. A patra
şi ultima fază a Războiului Rece (sau al
doilea Război Rece) a fost caracterizată
printr-o accelerare a cursei înarmărilor şi
o sporire a tensiunii politice internaţiona-
le, procese stopate odată cu venirea la pu-
tere a lui Gorbaciov.
Mutarea (acţiunea) afgană pe tabla
de şah a geopoliticii mondiale a fost de-
terminată de două presupuneri total ero-
nate ale conducerii sovietice, aceea că
operaţiile militare vor dura numai câteva
săptămâni, precum şi cea a absenţei orică-
rei reacţii americane. Fostul preşedinte
american Jimmy Carter a declarat că acest
eveniment l–a determinat să înţeleagă
adevărata natură a URSS. Reacţia ameri-
cană a mai fost motivată şi de faptul că în
1979 SUA pierduse doi aliaţi importanţi,
Iranul şi Nicaragua. Implicarea americană
pe teatrul afgan încă din 1979 reprezenta
de fapt răspunsul la sprijinul acordat de
sovietici nord–vietnamezilor.
În continuare, abia în perioada
1984-1986 administraţia Reagan s-a im-
plicat în mod decisiv în conflictul afgan
de partea mujahedinilor. Pot fi luate în
considerare trei motive care au determi-
nat această schimbare de optică a ameri-
canilor. Primul a fost acela că fără un aju-
tor masiv extern rezistenţa afgană ar fi
fost înfrântă. Al doilea motiv era că întă-
rirea poziţiei mujahedinilor ar fi condus la
slăbirea URSS atât pe plan intern, cât şi
extern. Pe plan intern ar fi dus la diminu-
area prestigiului PCUS şi al Armatei Ro-
şii, precum şi la amplificarea nemulţumi-
rilor şi creşterea sentimentelor islamiste
în republicile sovietice central-asiatice. Pe
plan extern ar fi demonstrat că Uniunea
Sovietică nu este în realitate o putere mili-
tară de prim rang din punct de vedere
Anul VIII, nr. 15
129
convenţional şi ar fi atras diminuarea in-
fluenţei sovietice în cadrul ONU, în Lu-
mea a Treia şi în rândurile ţărilor nealinia-
te. Al treilea motiv a fost reprezentat de
atragerea simpatiei ţărilor islamice. Până
la invadarea Afganistanului de către sovi-
etici valul de ură al extremiştilor islamici
împotriva civilizaţiei europeano-creştine
era îndreptat în exclusivitate împotriva
SUA şi a ţărilor membre NATO. Ulterior
acestui moment, o serie de state şi cercuri
de influenţă islamice au început să cola-
boreze strâns cu americanii, aceştia folo-
sind factorul islamic pentru a submina
URSS din interior şi din exterior. ix
Procesul de distribuire propriu-zisă
a ajutoarelor a reprezentat prilejul cu care
CIA a comis unele greşeli tactice, dintre
care unele au dus la apariţia şi extinderea
activităţii unor facţiuni afgane anti-
occidentale, aliate cu militanţii arabi. Co-
miterea acestor erori nu poate fi imputată
însă în totalitate CIA. Principala vină în
acest sens aparţine Pakistanului şi în spe-
cial ISI. Toate ajutoarele americane (bani,
armament, etc) erau filtrate de către ser-
viciul secret pakistanez ISI, care deţinea
efectiv controlul pe teritoriul afgan. Aces-
ta decidea care dintre grupările afgane să
beneficieze în mod prioritar de armament
şi instruire, proces caracterizat de favori-
zarea grupărilor islamiste şi pro-
pakistaneze. Exemplificator în acest sens
este impunerea forţată şi nejustificată a
grupării lui Hekmatyar ca principala forţă
a rezistenţei, cu toate că eficacitatea ei
combativă lăsa mult de dorit, iar opiniile
anti - americane şi anti-occidentale ale li-
derului ei erau cunoscute de pakistanezi.
Conform unor relatări, Hekmatyar
a fost agent pakistanez încă de la sfârşitul
anilor 60. Alţi l-au suspectat că ar fi agent
sovietic, deoarece forţele sale au ucis mai
mulţi mujahedini decât sovietici. El a si-
tuat scopul revoluţiei islamice înaintea
Martie 2005
 130
luptei împotriva URSS şi a guvernului
pro-comunist de la Kabul. Rolul predo-
minant pe care l-a dobândit şi deţinut (şi
poate încă îl deţine) multă vreme repre-
zintă o situaţie gravă, mai ales pentru fap-
tul că exista o alternativă. Ne referim aici
la liderul tadjik Ahmed Şah Massoud, un
musulman (sufit) moderat şi un excelent
comandant militar. Calităţile sale militare
sunt scoase în evidenţă de faptul că a res-
pins 9 ofensive sovietice îndreptate împo-
triva sa, dintre care a 5-a şi a 6-a au fost
considerate cele mai grele bătălii ale con-
flictului afgan. A fost singurul lider al re-
zistenţei care a reuşit să treacă de la gheri-
la statică (utilizată de toţi ceilalţi coman-
danţi afgani) la gherila mobilă, creând în
acest scop o forţă militară de gherilă mo-
bilă şi modernă. Din păcate el nu a primit
de la americani ajutorul pe care-l merita,
mai ales datorită faptului că imaginea sa
era distorsionată în ochii americanilor de
către pakistanezi, datorită pakistanezilor,
care nu–l agreau din cauza vederilor sale
moderate şi a caracterului său indepen-
dent (contrastând cu atitudinea servilă a
lui Hekmatyar faţă de pakistanezi). Din
această cauză, Massoud a căutat şi a găsit
ajutor la iranieni, israelieni şi francezi.
Astfel, liderul tadjik, cu toate că era cel
mai bun general, iar vederile sale politice
erau cele mai apropiate de interesele ame-
ricanilor, nu a beneficiat de susţinerea
acestora. În 1992, un articol din Wall
Street Journal îl considera pe Massoud
drept „afganul care a câştigat Războiul
Rece”.
În acest context, guvernul ameri-
can şi CIA au comis o primă eroare, aceea
de nu face presiuni asupra oficialităţilor
pakistaneze pentru a distribui ajutorul
american (estimat la circa 3.000.000.000
de dolari în anii ’80) într–o direcţie care
să oglindească interesele SUA. Cum acest
lucru nu s-a petrecut niciodată, pakista-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
nezii au continuat finanţarea disproporţi-
onată a majorităţii grupărilor islamiste şi a
grupărilor afgane cu vederi anti-
occidentale, grupări care i-au antrenat şi
pe militanţii islamişti care în zilele noastre
au râspândit jihadul şi terorismul în în-
treaga lume. În limbajul serviciilor secrete
o astfel de operaţiune (situaţie) poartă
denumirea de „blowback” (lovitură inver-
să sau întoarsă).x
A doua eroare a americanilor a fost
aceea de a nu supraveghea îndeajuns de
atent acţiunile saudiţilor (mai ale diferite-
lor fundaţii şi organizaţii private). Aceştia
pe lângă furnizarea de fonduri exportau şi
ideile extremiste wahhabite. Finanţarea
era în special atribuţia oficialităţilor
saudite, pe când propaganda wahhabită
era susţinută în primul rând de diferite
organizaţii neguvernamentale saudite.
Din nefericire, cea mai mare parte a fon-
durilor mergea şi în acest caz spre
Hekmatyar şi alte grupări radicale. Osama
Bin Laden, a cărui colaborare cu liderul
paştun se pare că a început spre sfârşitul
conflictului afgan, a beneficiat de fonduri
în principal din surse private şi ale pro-
priei familii. Din această cauză se poate
spune că americanii aveau nevoie de el,
însă el nu avea nevoie de americani.
Această realitate nu a fost percepută de
agenţiile de specialitate americane, care ar
fi trebuit să–l supravegheze mai îndea-
proape pe Ben Laden încă din vremea
conflictului afgan. Datorită independenţei
sale fimanciare, teroristul saudit îşi permi-
tea să adopte o atitudine de sfidare la
adresa americanilor şi să-şi urmărească
propriile scopuri.
Aceasta a conferit un nou avânt
procesului de globalizare a jihadului, de-
marat în Afganistan (unde au venit mu-
sulmani din întreaga lume). Organizaţia
(reţeaua) lui Ben Laden este în acelaşi
timp o creaţie şi un efect al globalizării.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Caracterul său globalist şi cosmopolit este
dovedit de faptul că a acţionat în peste 20
de ţări. Această trăsătură este amplificată
de prezenţa în rândurile sale a unor oa-
meni cu înaltă calificare economică şi
tehnică, care au înţeles mecanismele de
funcţionare ale democraţiilor şi ale eco-
nomiei de piaţă şi încearcă să le submine-
ze cu propriile mijloace şi exploatând slă-
biciunile acestora (aşa cum au dovedit din
păcate şi evenimentele din Spania de
acum un an). Se poate spune că într-o
anumită măsură (din punctul de vedere al
organizării ) reţeaua Al–Qaeda funcţio-
nează ca o societate pe acţiuni, situaţie
similară celei din anii 20, când bandele
mafiote americane au început să se orga-
nizeze asemenea corporaţiilor comerciale.
A treia eroare americană este aceea a
finanţării defectuoase a rezistenţei afgane
şi după retragerea sovietică din 1989. Nici
în această perioadă nu s-a urmărit atent
destinaţia reală a fondurilor, iar pakista-
nezii au continuat să acorde sprijin grupă-
rilor radicale. Situaţia a fost uşurată de
faptul că atenţia americanilor şi a lumii
întregi era îndreptată spre zona Golfului
Persic. În această perioadă a început an-
trenarea sistematică a luptătorilor islamişti
şi redistribuirea fondurilor în vederea ex-
portării jihadului în diverse zone ale glo-
bului.
A patra eroare a Statelor Unite a fost
folosirea sentimentelor pan-islamiste în
primul rând în republicile sovietice cen-
tral-asiatice dar şi în alte zone în vederea
subminării URSS şi a aliaţilor săi. Aceste
sentimente au scăpat apoi de sub control.
În sfârşit, a cincea şi ultima eroare a
SUA este reprezentată de faptul că nu au
întreprins nici un demers pentru a dimi-
nua sau stopa producţia şi traficul de
droguri din zonă, situaţie care a condus în
prezent la transformarea zonei în primul
producător mondial de opiu. Veniturile
Anul VIII, nr. 15
131
obţinute din opiu au fost şi sunt folosite
pentru finanţarea diverselor acţiuni şi
grupări teroriste.
După sistarea ajutoarelor şi căde-
rea guvernului pro-comunist, SUA s-au
retras complet din viaţa politică afgană,
situaţie care a dus la modelarea scenei
publice afgane în funcţie de interesele pa-
kistaneze, ceea ce a condus la evenimen-
tele din zilele noastre.
Un alt aspect care poate duce la
agravarea situaţiei este dorinţa Statelor
Unite şi a altor ţări occidentale de a im-
pune cu orice preţ propriul sistem de va-
lori, chiar dacă este un sistem de valori
democratic.
În prezent sau în final, rezolvarea
situaţiei din Afganistan nu depinde numai
de înfrângerea talibanilor şi a reţelei Al-
Qaeda, de relaţiile şi raporturile de forţe
dintre puterile mondiale şi regionale
(SUA, Rusia, China Pakistan, India, Iran
şi fostele republici sovietice central-
asiatice), de eventuala construcţie a unor
conducte petroliere pe teritoriul său, care
să lege republicile central-asiatice de
Oceanul Indian (ceea ce ar duce indirect
la diminuarea influenţei Rusiei în zonă),
precum şi de începerea exploatării marilor
sale rezerve de petrol, gaze naturale şi
uraniu..
În Afganistan, producţia ilegală de
opiu, împreună cu ajutorul extern, repre-
zintă principalele surse ale venitului naţi-
onal. Opiumul alimentează războaiele în-
tre liderii locali şi le finanţează armatele
personale, permiţându-le să sfideze gu-
vernul central. Comerţul cu opiu este
considerat de către marea majoritate a
observatorilor ca fiind cea mai mare
ameninţare pentru pacea, prosperitatea şi
stabilitatea politică a ţării.
Pentagonul a făcut unele declaraţii
potrivit cărora pregăteşte un plan care să
rezolve problema drogurilor în Afganis-
Martie 2005
 132
tan. Este greu de crezut că un astfel de
plan poate funcţiona, deoarece producţia
de opiu nu este o problemă militară. O
soluţie militară la o problemă de dezvol-
tare structurală poate fi mai degrabă con-
traproductivă. În consecinţă, autorităţile
americane, după o analiză mai atentă a
situaţiei, au decis de curând trimiterea pe
teritoriul afgan de echipe ale DEA. O
abordare militară ar însemna concentra-
rea asupra efectelor şi nu asupra cauzelor
fenomenului. Separarea economiei opiu-
lui şi a terorismului de contextul general
poate rezulta într-un eşec strategic şi tac-
tic. Soluţia ideală în domeniul producţiei
de opiu ar fi stimularea (favorizarea) unei
dezvoltări economice şi politice integrate,
lăsând pe ultimul plan soluţia militară.
Din păcate, nici SUA şi nici statele mem-
bre ale NATO şi UE nu acordă atenţia
cuvenită acestei probleme. Franţa a trimis
în Afganistan numai 565 de soldaţi din
totalul de 280.000 de militari ai forţelor
sale armate, iar Germania 1909 din
375.000 de soldaţi. Cei 6.500 soldaţi
componanţi ai ISAF acoperă în primul
rând zona Kabul-ului, reprezentând 0,5
% din teritoriul afgan şi 10 % din popu-
laţia afgană. Datorită obligaţiilor sale glo-
bale, Armata de Uscat a SUA este în criză
de efective. Date fiind ultimele evoluţii
ale situaţiei de pe teatrul irakian, este po-
sibilă o reducere a efectivelor militare. În
acest context, o prezenţă militară interna-
ţională susţinută (cu o participare majoră
a Statelor Unite), recentele progresele în
domeniul democraţiei şi procesului de
reconstrucţie sunt puse în pericol. Criza
de personal (efective) a Armatei SUA este
cea mai gravă de la războiul din Vietnam.
Durata stagiilor pe teatrele de operaţiuni
a crescut, Pentagonul fiind nevoit să ceară
soldaţilor să rămână la posturi chiar şi
după expirarea duratelor prevăzute în
contractele de angajare. Au fost mobili-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
zaţi în număr mare militari rezervişti şi
membri ai Gărzii Naţionale.
Angajamentul (gradul de implicare)
american şi cel internaţional în procesul
de reconstrucţie din Afganistan au fost
inadecvate din start. Ca dovadă, numărul
membrilor forţelor de menţinere a păcii
este de 18,6 la 1,000 de locuitori în Bos-
nia, 20 la 1,000 în Kosovo şi de 0,3 la
1,000 de locuitori în Afganistan.
Pe lângă aceasta, nici efortul finan-
ciar nu este îndestulător. Legat de latura
financiară, nu a fost concepută şi pusă în
aplicare o strategie coerentă prin care să
se ofere ţăranilor afgani surse alternative
de câştigare a existenţei. Ca o dovadă în
acest sens, producţia afgană de opiu a
crescut în mod constant de la 2.700 de
tone în 1998 la 4.600 în 1999. După de-
cretul religios (fatwa) a mollahului Omar
din iulie 2000, producţia a scăzut la 185
de tone în 2001, dintre care numai 35 de
tone în zonele controlate de talibani, iar
restul de 150 pe teritoriul controlat de
Frontul Unit (Alianţa Nordului). Această
eradicare este similară celei chineze din
anii 50. Ulterior căderii regimului taliban
în decembrie 2001, Afganistanul şi-a
recăştigat poziţia de lider, cu o producţie
de 3.400 de tone în 2002. Ca rezultat al
acestei stări de lucruri alarmante, în au-
gust 2004 Consiliul Afgan al Ulemalelor a
emis o nouă fatwa similară celei din 2000.
Cu toate acestea, se estimează că în 2004
Afganistanul se va evidenţia prin cea mai
mare producţie de opiu din istoria sa, ci-
frată între 5.400 şi 7.200 de tone. Con-
comitent, suprafaţa cultivată cu opiu din
Semiluna de Aur s-a redus de la 90.000 de
ha în 1999 la 74.000 în 2002.
Probabil că Afganistanul este parte
a unui nou Great Game, care acum se
joacă în jurul bogăţiilor energetice ale
Caucazului şi Asiei Centrale.
Martie 2005
Jurnalul Economic
Expresia Triunghiul de Aur a fost
folosită pentru prima dată într-o confe-
rinţă de presă din 12 iulie 1971 de către
subsecretarul de Stat american Marshall
Green. Din punct de vedere istoric, prin-
cipalii producători de opiu din zonă sunt
triburile Hmong, Wa, Lahu, Lisu, Yao şi
Akha (din familia de triburi tibeto-
birmană), care trăiesc în statul Shan, situ-
at în nord-estul Myanmar-ului. Lor li s-au
alăturat chinezii musulmani din provincia
chineză Yunnan (situată în sudul Chinei,
la graniţa cu Birmania). Aceştia erau de-
numiţi Hui de către chinezi, Panthay de
către birmani şi Haw de către thailandezi.
Revoltele anti-chineze din 1856 şi din de-
ceniul 1870-1880 au determinat represalii
şi masacre ordonate de guvernul imperial
chinez. Represaliile şi masacrele au avut
ca urmare emigrarea chinezilor musul-
mani în Myanmar, în provincia vietname-
ză Tonkin şi în Laos. Şi triburile Hmong
se revoltaseră împotriva Chinei în 1853.xi
Comerţul cu opiu ce a început să
se dezvolte în Asia de Sud-Est din secolul
19 folosea rutele şi reţelele comerţului cu
ceai existente încă din secolul 14. Tot în
secolul 14, negustorii veneţieni au început
să includă opiul în comerţul lor cu Asia
de Est şi de Sud. Au fost urmaţi de por-
tughezi şi olandezi în secolul 16, precum
şi de britanici din secolul 17. Comerţul
britanic cu opiu se desfăşura prin inter-
mediul Companiei Indiilor de Est (fonda-
tă în 1600), care exporta în China produc-
ţia indiană. Cultivarea macului pentru
opiu a demarat pe subcontinentul indian
odată cu instaurarea dominaţiei mogulilor
în secolul 16.
Concomitent, Asia de Sud-Est bri-
tanică şi franceză a fost inundată de con-
trabanda cu opiu produs în provincia
Yunnan din sudul Chinei. Cu toate aces-
tea, administraţiile coloniale britanică şi
franceză au tolerat mica producţie locală.
Anul VIII, nr. 15
133
Din această cauză, marea producţie de
droguri a Asiei de Sud-Est a întârziat cu
câteva decenii. Abia în anii 20 şi 30 pu-
tem vorbi de o primă majorare a produc-
ţiei de opiu în această zonă. Britanicii, ca-
re vindeau în Myanmar opiul produs în
India, au ignorat problemele şi nu au in-
tervenit în viaţa comunităţilor (minorităţi-
lor) Shan şi Wa, situate în nord-estul
Birmaniei.
Panorama regională s-a modificat
esenţial începând cu 1949, data instaurării
regimului comunist în China. Drept re-
zultat, rămăşiţele trupelor gomindaniste s-
au refugiat în Birmania. Ulterior, produc-
ţia şi comerţul cu opiu în China de sud au
încetat complet.
Războiul Rece este cel care a dat
cel de-al doilea (şi cel mai mare) impuls
(după cel dat de cele 2 războaie ale opiu-
lui din secolul 19, 1839-1842 şi 1857-
1860) dezvoltării Triunghiului de Aur.
Implicarea CIA de partea
Kuomintangului, precum şi politica auto-
rităţilor coloniale franceze au fost princi-
palii factori (dacă nu şi singurii) care au
condus la mărirea producţiei de opiu în
Asia de Sud-Est.
Ameninţările venite din partea Re-
publicii Populare Chineze, cele două răz-
boaie indochineze, ca şi prezenţa unei
importante comunităţi chineze în spaţiul
sud-est asiatic (consumatoare de droguri)
au determinat expansiunea producţiei de
opiu, Banghkok şi Saigon (actualul Ho Şi
Min) devenind principalele centre ale
unui foarte profitabil comerţ (cu sprijinul,
mai mult sau mai puţin discret al forţelor
armate şi serviciilor secrete americane şi
franceze).
Cu toată generozitatea sprijinului
CIA, Kuomintangul (KMT) trebuia să se
finanţeze şi pe cont propriu, iar opiul re-
prezenta cea mai accesibilă şi profitabilă
sursă. Mai mult decât atât, implicarea
Martie 2005
 134
Kuomintangului în comerţul cu opiu data
din vremea celui de-al Doilea Război
Mondial.
Concurenţa nu a întârziat să apară.
Cu toate acestea, principalul rival, Khun
Sa (Chang-Chi-Fu în chineză şi Sinchai
Charngtrakul în thailandeză), aparţinând
etniei Shan (etnie minoritară în Birmania,
alătiri de etniile Kachin şi Karen) a fost
înfrânt de forţele gomindaniste în 1967.
Aceasta nu l-a împiedicat să devină mai
târziu, până în zilele noastre, conducăto-
rul Triunghiului de Aur. După conflictul
din 1967, Kuomintangul deţinea 90 %
din comerţul cu opiu din zonă, Khun Sa
7 %, iar KIA (Kachin Independence
Army- Armata de Independenţă Kachin)
3 %.
Trebuie luat în considerare faptul
că gherilele comuniste, împotriva cărora
au luptat fără succes întâi francezii, iar
apoi americanii, deşi aveau baza principa-
lă pe teritoriul vietnamez, s-au extins şi pe
teritoriile birman, thailandez şi laoţian.
Astfel, în 1942 a fost creat Partidul
Comunist din Thailanda, care a început să
primească arme din China şi din Vietna-
mul de Nord începând cu 1960. Ulterior,
acest partid a dispărut practic de pe scena
politică spre sfârşitul anilor ’70. În
Myanmar- ul vecin, cele două partide
comuniste, ca şi KMT, au jucat un rol
mult mai important în apariţia şi dezvol-
tarea Triunghiului de Aur. Încă din 1950,
Partidul Comunist Birmanez din Nord
(Communist Party of Burma-North,
CPB-North sau Drapelul Alb, alcătuit în
proporţie de 90 % din membri ai etniei
Wa) a iniţiat instalarea unui guvern popu-
lar în statul kachin. Tot în această perioa-
dă, forţele KMT (cifrate la 30.000 de oa-
meni, karen, shan şi chinezi din
Myanmar) au încercat fără success să re-
câştige poziţiile pierdute în China. Abia în
1966 China a demarat acţiuni concrete îm
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
vederea creării de baze pentru CPB, care
să-i permită apoi cucerirea puterii politice.
În acest scop, CPB a stabilit o alianţă cu
traficanţii de droguri din zona Kokang,
care au acceptat pe teritoriul prezenţa
unei forţe armate revoluţionare, în
schimbul protecţiei acordate. În 1967 a
început şi colaborarea între CPB şi KIA.
Colaborarea se extindea şi în domeniul
producţiei şi comerţului cu droguri. O
dată ce CPB şi-a dezvoltat structurile mi-
litare, trupele chineze s-au retras, fiind
înlocuite prin furnizarea de arme uşoare.
Astfel, a fost creată o zonă elibera-
tă de circa 20.000 km2. Toată această situ-
aţie a fost facilitată şi de faptul că din cei
1.000.000 de membri ai Etniei Wa,
400.000 sunt în Myanmar, iar 600.000 în
China. Principalii factori care au contri-
buit la actuala stare de lucruri din
Myanmar (inclusive din punctul de vede-
re al producerii şi traficului de droguri)
este guvernarea militară ce datează din
1962 şi mozaicul etnic birman.
Minorităţile entice alcătuiesc circa
30-40 % dintr-o populaţie de aproape 50
de milioane, ocupând 55 % din teritoriul
naţional, împărţit din punct de vedere
administrative în 7 districte şi 7 regiuni
autonome (aparţinând minorităţilor).
Abia în timpul dominaţiei coloniale brita-
nice, teritoriul birman a fost pus sub o
conducere unitară (până în 1937 fiind
parte componentă a Indiei britanice). Pâ-
nă atunci, fărîmiţarea politico-
administrativă era excesivă. Ca exemplu,
statul Shan era împărţit în 34 de regate
independente. Grupurile minoritare cele
mai importante sunt Mon, Karen, Kayah,
Shan, Kachin, Chin şi Rakhine. În timp
ce populaţia majoritară locuieşte în câm-
piile şi văile din partea centrală a ţării, zo-
nele de nord şi est, deluroase şi muntoa-
se, sunt arealul populaţiilor minoritare.
Aceste din urmă zone au fost cele mai
Martie 2005
Jurnalul Economic
distruse de războaiele civile ce au devastat
ţara, fiind şi zonele cultivatoare de dro-
guri.xii
Datorită haosului şi conflictelor
continue ce existau din ianuarie 1948 (da-
ta dobândirii independenţei) s-a putut in-
staura în 1962 junta militară condusă de
generalul Ne Win. Deşi din punct de ve-
dere teoretic, regimul militar permitea
existenţa unui singur partid (Partidul Pro-
gramului Socialist Birman), aceasta nu a
dus la un regim totalitar clasic.
După invadarea Cambodgiei de că-
tre Vietnam în 1979, ajutorul chinez s-a
redus substanţial, ca după 1989 să încete-
ze complet. Aceasta a determinat CPB să
înlocuiască lupta revoluţionară cu drogu-
rile şi banditismul.
Evenimentele din piaţa Tienanmen
(1989) au izolat China pe plan internaţio-
nal pentru câţiva ani, ceea ce a determinat
reorientarea politicii externe a acesteia.
Reorientarea a inclus printre cele mai im-
portante aspecte sistarea oricăror ajutoare
acordate mişcărilor subsersive şi partide-
lor comuniste din Asia de Sud-Est. Din
cauza izolării, China a fost nevoită să pu-
nă pe primul plan al relaţiilor sale diplo-
matice legăturile cu ţările din imediata sa
vecinătate. Bineînţeles că aici nu putea fi
vorba despre India şi URSS. În acest
context, Myanmar se contura ca fiind cea
mai potrivită ţintă pentru ameliorarea re-
laţiilor externe chineze. Volumul schim-
burilor comerciale sino-birmane a crescut
într-un ritm alert, ajungând la 3-4 miliarde
de dolari în 1991. Birmania exporta orez,
lemn, jad şi minereuri, importând con-
comitent produse manufacturate. Datori-
tă acestui context, Partidul Comunist
Birman a fost sortit pieirii, locul său fiind
preluat de către o mulţime de formaţiuni
armate adânc implicate în traficul de dro-
guri, pe primul loc în acest sens
distanţându-se UWSA (United Wa State
Anul VIII, nr. 15
135
Army), care fusese până atunci braţul ar-
mat al Partidului Comunist Birman.
Thailanda, care reprezentase şi ea
începând cu anii ’60 o ţară implicată în
traficul de droguri (în special în zona de
Vest a ţării, în jurul oraşelor Mae Sai, Mae
Sot şi Ranong), a trecut la o schimbare
radicală a atitudinii sale în această pro-
blemă. Noua politică (strategie) naţională
de combatere a drogurilor a demarat în
1984. Raidurile întreprinse de armată (în
primul rând Armata a Treia şi brigada
Cobra) şi de poliţia de frontieră au dezor-
ganizat aproape total rutele traficanţilor
de droguri.
Thailanda a reprezentat în această
panoramă mai curând o ţară consumatoa-
re de droguri decât producătoare. Creşte-
rea consumului a fost amplificată şi de
războiul din Vietnam. Se ştie că în cursul
acestui conflict, soldaţii americani con-
sumau cantităţi destul de mari de droguri.
Deficitul dintre cerere şi ofertă pe piaţa
thailandeză era suplinit de importul de
opiu birman. Măsurile întreprinse de au-
torităţile thailandeze au condus până la
începutul anilor 90 la o reducere drastică
a consumului şi traficului de droguri în
această ţară.
Cu toate acestea, deschiderea gra-
niţelor sino-indiene şi sino-birmane la
mijlocul anilor 80 a permis apariţia altor
rute ale traficului de droguri. Ne referim
aici la rutele pornind din nord-estul
Myanmar-ului, una având ca destinaţie
finală sud-vestul Chinei (provincia
Yunnan), iar mai departe sud-estul Chi-
nei, Hong-Kong şi Taiwan, iar cealaltă
spre nord-estul Indiei, coasta vestică a
acestei ţări şi Golful Persic.
Apariţia acestor două noi rute a
coincis din păcate cu măsura neinspirată a
guvernului SUA de a sista total începând
cu 1988 orice asistenţă acordată
Myanmar-ului (inclusiv în domeniul
Martie 2005
 136
combaterii traficului de droguri). Această
măsură, pe deplin justificată din cauza re-
presaliilor sângeroase şi a întemniţării
opozanţilor regimului militar, putea avea
unele excepţii, cum ar fi fost problema
drogurilor. La începutul anilor 90, armata
lui Khun Sa (rebotezată Mong Tai Army-
MTA şi având un efectiv de 10.000 de
membri) a întâmpinat serioase dificultăţi,
în principal din cauza ofensivei armatelor
birmaneză şi thailandeză şi a rivalilor din
UWSA. Ca rezultat, în 1996, Khun Sa s-a
predat guvernului birman, ieşind total din
scenă. O parte din membrii MTA au re-
fuzat să capituleze, formând South Shan
State Army (SSSA). Începând din 1997,
1998 producţia şi traficul de droguri din
Myanmar au început din nou să crească,
fiind dominate de UWSA. Autorităţile nu
au luat măsuri ferme în acest sens, exis-
tând suspiciunea foarte răspândită că jun-
ta militară birmană obţine venituri în-
semnate de pe urma acestor activităţi, fi-
ind probabil şi unul din motivele pentru
care nu vrea să predea puterea unui gu-
vern civil. Producţia de opiu birmană s-a
cifrat în 2003 la 810 tone, dintre care 92
% în statul Shan. Consumul de droguri a
crescut în Thailanda, India, China şi Aus-
tralia. India şi China, care fuseseră mai
mult ţări de tranzit, au devenit ţări con-
sumatoare. De exemplu, în provincia
Yunnan, numărul capturilor de droguri s-
a dublat între 1995 şi 2002. În acest con-
text, nu este foarte clară poziţia Chinei şi
adevăratele ei intenţii. Nu trebuie să ui-
tăm faptul că pe teritoriul birman China
şi-a instalat o bază navală (pe lângă dez-
voltarea accentuată a relaţiilor comerciale
bilaterale), făcând acelaşi lucru şi în Pakis-
tan. Probabil nu este o coincidenţă, ţi-
nând cont şi de faptul că Pakistanul a
avut un rol important în amplificarea
problemei drogurilor în Afganistan. Din
punct de vedere geo-strategic, China a
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
căpătat ieşire şi la Oceanul Indian, fiind
deja o putere în zona pacifică.
Influenţa chineză crescândă în spa-
ţiul birman a stârnit îngrijorarea Indiei,
care a încercat şi ea să stabilească relaţii
normale cu guvernul birman. Aceasta şi
din cauza faptului că unele grupări insur-
gente acţionând în nord-estul indian îşi au
baza în Myanmar.
Amplificarea consumului de dro-
guri în ţări ca Taiwan, India, Australia sau
Thailanda nu ar fi decât în avantajul colo-
sului chinez, această amplificare fiind
probabil o parte a unui joc politic şi geo-
strategic care deocamdată ne scapă, situa-
ţie similară celei din Afganistan. În spriji-
nul acestei afirmaţii vine şi realitatea mă-
ririi producţiei şi consumului de droguri
în state precum Laos, Cambodgia şi Viet-
nam, care s-a aflat şi se află încă în sfera
de influenţă chineză. Producţia laoţiană şi
cea cambodgiană sunt exportate mai ales
în Thailanda. În ultimii trei ani, Thailan-
da, s-a confruntat pe lângă creşterea con-
sumului de opiu şi heroină şi cu creşterea
consumului de metamfetamină (substanţe
denumite pe plan local Yaa Baa, adică
medicamentul nebuniei). Chiar şi
Myanmar se confruntă cu o populaţie
consumatoare de droguri cifrată la circa
150.000-200.000 de persoane.Tot etnia
Wa este considerată ca fiind cea mai im-
plicată în cultivarea drogurilor. UWSA
are de întâmpinat opoziţia atât a armatei
birmane, cât şi a SSSA. Aceste lupte au
produs unele ciocniri de graniţă în 2001 şi
2002 între armatele thailandeză şi birma-
nă. Mai mult decât atât, autorităţile bir-
mane acuză Thailanda că sprijină SSSA.
Se pare însă că comerţul cu droguri în
Myanmar se află în cea mai mare parte tot
în mâinile minorităţii chineze. Mai mult
decât atât, în China, India, Myanmar,
Thailanda, Hong-Kong şi Taiwan s-a în-
registrat şi o creştere alarmantă a cazuri-
Martie 2005
Jurnalul Economic
lor de SIDA, aspect corelat în mod au-
tomat cu consumul de droguri.
Cu toate aceste dificultăţi, guvernul
birman a declarat un embargo asupra cul-
tivării macului, care va intra în vigoare din
punct de vedere teoretic de la jumătatea
anului viitor.
În concluzie, pot fi evidenţiate
unele legături între droguri, terorism şi
conflicte :
- Producerea, traficul şi consumul
de droguri apar şi se răspândesc în zone
instabile, dominate de conflicte. Ca
exemplu, Afganistanul, Myanmar şi Lao-
sul însumează împreună 75 % din pro-
ducţia mondială de opiu;
- Economia drogurilor cauzează
conflicte şi contribuie la perpetuarea lor;
- Drogurile subminează eforturile
de dezvoltare, stabilirea unui sistem de-
mocratic şi instaurarea unui sistem legisla-
tiv bazat pe supremaţia legii. În aceste
state se poate vorbi despre o absenţă a
sistemului democratic şi un acces inegal la
puterea politică. Riscul este mult mai ma-
re atunci când puterea politică aparţine
unui singur grup etnic sau religios, ori
când conducerea politică are un caracter
represiv şi este dispusă să recurgă la în-
călcare drepturilor omului. Inegalităţile
sociale sunt amplificate de caracterul ine-
gal al accesului şi utilizării resurselor.
Aceasta este în strânsă legătură cu contro-
lul deţinut de un singur grup asupra re-
surselor naturale sau producţiei de dro-
guri;
- Conflictele violente prezintă efec-
te negative similare asupra procesului de
dezvoltare, ceea ce înseamnă că ani în-
tregi de dezvoltare pot fi distruse într-un
interval foarte scurt;
- Drogurile, terorismul şi conflicte-
le sunt într-o strânsă legătură cu interese-
le politice şi geopolitice ale marilor puteri.
Astfel, amplificarea producţiei şi traficului
Anul VIII, nr. 15
137
de droguri în Semiluna de Aur şi Triun-
ghiul de Aur se datorează în primul rând
acţiunilor şi erorilor de judecată ale mari-
lor puteri (Marea Britanie, Franţa, Rusia,
SUA, China, etc). Drogurile au fost o par-
te componentă a conflictului ideologic
din timpul Războiului Rece. După sfârşi-
tul acestei confruntări, problema a fost
scăpată de sub control mai ales de către
SUA şi Rusia (fosta URSS). Problema a
căpătat alte dimensiuni odată cu atentate-
le de la 11 septembrie 2001, recrudescen-
ţa activităţii Al-Qaida şi războiul din Irak.
Întrucât nu a fost clarificată legătura între
Al-Qaida şi regimul lui Saddam Hussein,
Statele Unite îşi concentrează eforturile
spre frontul irakian, neglijându-l pe cel
afgan. Aceasta poate avea efecte pozitive
pe termen scurt, dar sunt imprevizibile
efectele pe termen mediu şi lung. Una din
motivele relativului dezinteres actual al
americanilor pentru teatrul afgan este şi
faptul că majoritatea heroinei de pe piaţa
americană este de origine sud-americană
(56 %, venind din Columbia, Bolivia şi
Peru), mexicană (30 %), sud-vest asiatică
(7 %) şi sud-est asiatică (7 %). După cum
se vede, SUA nu este interesată de Asia
de Sud-Est din punctul de vedere al pro-
blematicii drogurilor. Producţia din acestă
zonă merge spre China, India, Australia şi
Japonia. Drogurile produse în spaţiul af-
gan sunt consummate în Europa. Din
această cauză, efortul spre normalizarea
situaţiei în Afganistan va trebui să cadă
mai mult în sarcina statelor europene, atât
din punctual de vedere al combaterii acti-
vităţilor teroriste, cât şi al producţiei de
opiu;
- Rezolvarea acestei probleme (le-
gături) complexe între droguri, terorism şi
conflicte va trebui să rezulte din folosirea
unui larg evantai de metode, diplomatice,
economice, militare şi de altă natură. În
acest sens, vor trebui atrase în acest efort
Martie 2005
 138 Jurnalul Economic
cât mai multe state, organizaţii neguver- v. Pierre-Arnaud Chouvy,
namentale şi internaţionale (în primul Narco-terrorism in Afghanistan, Terrorism
rând cele ale ONU). Monitor, nr. 10/2004, p. 29.
Note: vi. Pierre-Arnaud Chouvy, Le
pavot d’opium et l’homme, Annales de
i. Pierre-Arnaud Chouvy, geographie, nr. 618, p. 190.
Geopolitique de la production et du trafic de vii. Pierre-Arnaud Chouvy,
drogues illicites en Asie, Reviste de Encyclopedia of Modern Asia, Chicago, 2002,
geographie et geopolitique, Herodote nr. p. 302-304.
109, p. 163. viii. George Washington
ii. Pierre-Arnaud Chouvy, op. University, National Security Archive,
cit. p. 180. September 11th Sourcebooks, vol II, VI,
iii. Pierre-Arnaud Chouvy, VII
L’importance du facteur politique dans le ix. Idem
devellopement du Triangle d’Or et du Croisstant x. Ibidem
d’Or, Cahiers d’etude sur la Mediteranee xi. Pierre-Arnaud Chouvy,
orientale et le monde turco-mediteranee, L’importance du facteur politique dans le
nr. 32, p. 83. devellopement du Triangle d’Or et du Croisstant
iv. Stephen Schwartz, d’Or, Cahiers d’etude sur la Mediteranee
Wahhabism and Al-Qaeda in Bosnia- orientale et le monde turco-mediteranee,
Herzegovina, Terrorism Monitor, nr. nr. 32, p. 72.
2/2004, p. 5-6. xii. Idem, pag. 75

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 139

Războiul drogurilor în America de

Sud. Puterea cartelurilor.
Implicarea Statelor Unite
Mihai Hotea
Master în Geopolitică şi Geostrategie, REI-ASE, Bucureşti

This article aims to present some main aspects concerning the Drug War in South America and
especially Colombia, from the economical issues to the large political and military involvement.
The study underlines the strong negative impact of the drug trade on national economies, with re-
gard to the increasing drug war budget of the United States. Here are also rendered the official ef-
forts in fighting this war, with national Colombian and United States military troupes and
equipment, including a very ingenious extradition treaty.
Nevertheless, it points out the increasing ability of organized crime associations to influence the po-
litical power and the legal system through terrorism and bribery, becoming these new challenging
actors of the geopolitical environment.

Key words: drug war, drug trade, drug control policy, narcoterrorism, extended military involve-
ment, Anti-drug Andean Initiative, grey areas, Plan Columbia.

1. Aspecte economice lile de la 39 la 77 de milioane de dolari

Traficul ilicit de droguri este o afa-
cere care rulează peste 400 de miliarde de
dolari anual, echivalentul comerţului cu
textile şi reprezintă 8% din totalul comer-
ţului internaţional. Estimările aparţin or-
ganismelor de specialitate din cadrul Na-
ţiunilor Unitei, care mai adaugă la aceasta
faptul că profiturile din stupefiante sunt
atât de ridicate încât ar trebui interceptate
trei sferturi din transporturile actuale pen-
tru a reduce serios profitabilitatea afacerii.
Afirmaţia vine în condiţiile în care în pre-
zent doar 13% din livrările de heroină şi
până la 30% din cele de cocaină reuşesc
să fie interceptate.
O mare parte din aceste transporturi
de narcotice se îndreaptă către Statele
Unite, unde un kilogram de heroină se
vinde în medie cu 25 000 de dolari, con-
sumatorii americani sporindu-şi cheltuie-
Anul VIII, nr. 15
anual pe cocaină şi de la 10 la 22 de mi-
lioane de dolari anual pe heroină în pe-
rioada 1989-1998ii. Dată fiind situaţia,
bugetul federal alocat războiului droguri-
lor a depăşit în ultimii ani 18 miliarde de
dolari anual, suma fiind repartizată, con-
form Departamentului pentru Politici
Naţionale de Control a Drogurilor pe ca-
pitole care merg de la tratament şi preve-
nire (aproximativ 30 %) până la poliţie şi
funcţionarea aparatului judiciar (peste 50
%), alocându-se şi o cotă de 6% cheltuie-
lilor internaţionaleiii. De altfel, numai
menţinerea în închisori federale a celor
condamnaţi pentru traficul de droguri
costă administraţia americană în jurul a
8,6 milioane de dolari anual. In plus, cos-
turile pe care economia americană le su-
portă din cauza pătrunderii drogurilor pe
pieţele interne au crescut exponenţial în
ultima jumătate de secol: dacă administra-
Martie 2005
 140
ţia Nixon aloca, în 1995, 65 de milioane
de dolari pentru războiul drogurilor, ad-
ministraţia Reagan depăşea, în 1982, 1,6
miliarde de dolari pentru ca administraţia
Bush să aloce pentru anul 2005 peste 19
miliarde de dolari.
Cu toate aceste eforturi, un sondaj
de opinieiv releva că în anul 2000 mai
mult de jumătate din elevii din Statele
Unite încercau un drog până la termina-
rea liceului, 88 % dintre cei intervievaţi
considerând procurarea unui drog extrem
de uşoară în mediul în care se găseau.
Un procent predominant din drogu-
rile de pe piaţa americană provine din
America de Sud, în special din Peru, Bo-
livia şi mai ales Columbia, aceasta din
urmă devenind începând cu 1997 cel mai
mare producător de coca din lume. Auto-
rităţile americane au precizat că sursa
principală de cocaină o reprezintă Co-
lumbia, cu o cotă de aproape 100 %, fapt
relevat şi de valoarea profitului valutar
repatriat, din droguri, de 7 miliarde de
dolari, sumă comparabilă cu valoarea ex-
porturilor legale ale Columbieiv. Intr-o
situaţie asemănătoare se găseşte şi Bolivia,
a cărei piaţă externă este dominată în
proporţie de 98 % de comerţul cu coca.
2. „Planul Columbia”
În octombrie 1999, guvernul co-
lumbian a anunţat un plan, estimat la 7,5
miliarde de dolari şi denumit Planul Co-
lumbia care îşi propunea reducerea culti-
vării, preparării şi distribuţiei de narcoti-
ce cu 50% în 6 ani. Columbia s-a oferit să
aloce 4 miliarde de dolari pentru susţine-
rea planului şi a cerut comunităţii interna-
ţionale, printre care şi Statelor Unite, să-şi
aducă contribuţia în ceea ce priveşte res-
tul de finanţare necesară. Pentru a susţine
aceste eforturi, în iulie 2000, SUA au fost
de acord să participe cu aproximativ 860
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
de milioane de dolari, sumă majorată în
2001 cu alte 330 de milioane. Participarea
americană consta in asigurarea de echi-
pamente precum elicoptere şi avioane de
capacitate mică în vederea sprijinirii ope-
raţiunilor anti-drog ale armatei columbie-
ne precum şi ale poliţiei dar şi realizarea
de proiecte de dezvoltare alternativă în
zonele cultivatoare de coca, întărirea or-
ganizaţiilor de protecţie a drepturilor
omului din Columbia şi nu în ultimul
rând susţinerea procesului de pace.
Statele Unite estimează că ameninţa-
rea narcoticelor de provenienţă columbi-
ană s-a extins, devenind din ce în ce mai
complexă în ultimii ani. Intre anii 1996 şi
2000, SUA au asigurat Columbiei peste
765 de milioane de dolari pentru sprijini-
rea activităţilor de reducere a traficului cu
droguri. Cu toate acestea, Columbia a
rămas liderul mondial al producţiei de co-
caină, producţie pe care a şi dublat-o în
perioada 1995- 1999. In acelaşi timp, Co-
lumbia a devenit o sursă majoră de heroi-
nă pentru pieţele americane, producând
în jurul a 6 tone metrice anual. Mai mult,
numărul şi tipurile de organizaţii, inclusiv
grupurile insurgente implicate în activită-
ţile ilegale cu narcotice au crescut iar
aceste grupuri controlează peste 40 % din
teritoriul Columbiei, fapt ce îngreunează
considerabil operaţiunile autorităţilorvi.
In pofida eforturilor americane şi
columbiene de reducere a traficului de
droguri, Ambasada SUA în Columbia nu
a raportat încă o reducere netă în prelu-
crarea sau exportul de cocaină rafinată
către SUA. In plus, autorităţile americane
constată că, în timp ce cele două grupări
majore – cartelul de la Medellin şi cel de
la Cali – au dominat piaţa drogurilor în
anii 80 şi la începutul anilor 90, în pre-
zent, sute de organizaţii mai mici şi mai
descentralizate se implică în toate aspec-
tele ce ţin de comerţul cu droguri. Ace-
Martie 2005
Jurnalul Economic
leaşi surse precizează că miliarde de dolari
se întorc în Columbia, în fiecare an, nu-
mai din comercializarea cocainei. Această
cantitate uriaşă de bani a făcut posibil ca
aceste organizaţii să dobândească o pute-
re şi influenţă economică, politică şi soci-
ală fără precedent. Pentru a complica şi
mai mult problema, cele două grupări in-
surgente majore – Forţele Armate Revo-
luţionare din Columbia (cunoscute sub
denumirea de FARC) şi Armata Naţiona-
lă de Eliberare (ANL), în care activează
până la 30 000 de oameni, precum şi alte
grupări paramilitare şi-au extins implica-
rea în traficul de droguri, în special în te-
ritoriul de la est şi sud de Anzi, pe care le
controlează şi care este de dimensiunea
Texasuluivii. Tot surse americaneviii au es-
timat că două treimi din FARC şi o trei-
me din ANL sunt implicate sub o formă
sau alta în activităţile ilegale referitoare la
droguri, fie că este vorba despre cultiva-
rea de coca, stabilirea preţului sau asigu-
rarea reţelelor de transport.
3. Narcoterorismul
Fostul preşedinte Fernando
ix
Belaunde Terry al Peruului a folosit pen-
tru prima dată în 1983 termenul de
narcoterorism, cu referire la activităţile de
tip terorist orientate împotriva trupelor
poliţiei antidrog. In prezent,
narcoterorismul se referă la încercările
traficanţilor de narcotice de a influenţa
politica guvernamentală prin ameninţări
şi folosirea susţinută a violenţei ca in-
strument de presiune.
Începând cu 1984, cartelurile, întărâ-
tate de politica aspră a guvernelor, s-au
angajat într-un regim brutal de
narcoterorism. Astfel, asasinarea Minis-
trului Justiţiei, Rodrigo Lara Bonilla, a
fost primul pas într-o campanie menită să
intimideze sistemul juridic şi politic co-
Anul VIII, nr. 15
141
lumbian. Trei ani mai târziu,
narcoterorismul dobândea caracter inter-
naţional, odată cu încercarea cartelurilor
de a asasina la Budapesta pe ambasadorul
columbian în Ungaria, Enrique Parejo
Gonzales. Parejo tulburase anterior acti-
vitatea cartelurilor, atunci când,
succedându-i lui Lara, a implementat pla-
nul preşedintelui Betancourt cu privire la
politica extrădării. Un an mai târziu, un
alt susţinător al extrădărilor, Carlos
Hoyos Jimenez a fost asasinat împreună
cu trei bodyguarzi, în timpul unei acţiuni
de răpire eşuate.
Dar, în ciuda comportamentului
brutal al cartelurilor, preşedinţii Ayala
Julio Turbay (1978 -1982), Belisario
Betancourt (1982-1986) şi Virgilio Baro
(1986-1990) au rămas fermi opozanţi ai
traficanţilor şi au rezistat în special presi-
unilor de a se renunţa la tratatul de extră-
dare.
In august 1989, cartelurile l-au asa-
sinat pe senatorul Luis Carlos Galan, un
foarte popular candidat la preşedenţie,
drept un avertisment că nimeni, oricât de
influent ar fi, nu este de neatins, incident
care a şocat opinia publică columbiană,
servind la reafirmarea determinării guver-
nului de a înfrânge traficanţii de droguri.
In cele 10 luni rămase din mandat,
preşedintele Barco şi-a asumat puteri co-
respunzătoare stării de asediu, desem-
nând narcoterorismul drept o ameninţare
serioasă la adresa siguranţei naţionale. In
replică, cartelurile au declarat război, de-
clanşând o oribilă serie de asasinate, ră-
piri, atentate cu bombe soldate cu multe
victime, mergând până la doborârea unui
avion AVIANCA, incident soldat cu 111
morţi. Deşi încercările guvernului de a
captura conducerea cartelului de la
Medellin (recunoscută în persoana lui
Pablo Escobar) s-au dovedit ineficientex,
poliţia a obţinut numeroase succese prin
Martie 2005
 142
interceptarea transporturilor şi eliminarea
ocazională a unor indivizi cheie (precum
Rodriguez Gacho).
Cu toate acestea, atacurile au conti-
nuat, relevantă fiind în acest sens răpirea
de către FARC lui Ingrid Betancourt, un
candidat la preşedenţia Columbiei, cu pu-
ţin timp înainte de recentele alegeri.
Dar acţiunile narcoteroriştilor nu vi-
zează doar politica naţională ci sunt în-
dreptate şi împotriva statelor care acordă
sprijin autorităţilor în combaterea traficu-
lui de droguri pentru a descuraja partici-
parea acestora în operaţiunile antidrog.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă
atentatul cu bombă de la ambasada ame-
ricană din Peru cu puţin timp înainte de
vizita preşedintelui Bush, în 2002. Res-
ponsabilă pentru acest act se pare că a
fost mişcarea rebelă Shinning Path, o
grupare care după şocul capturării lideru-
lui Abimael Guzman în 1992 şi-a revenit
datorită profiturilor obţinute din traficul
de narcotice.
Incidentul avea loc într-un moment
în care Statele Unite hotărâseră reconsi-
derarea politicii antidrog în Peru, printr-o
triplare a fondurilor alocate de la 50 de
milioane de dolari la peste 150 de milioa-
ne de dolari anual. In ciuda atentatului,
SUA au hotărât şi reluarea programului
de interceptare şi doborâre a avioanelor
suspecte de trafic de droguri care traver-
sează jungla Amazonului, program ce fu-
sese suspendat după ce o misionară ame-
ricană şi fiica ei fuseseră ucise accidentalxi.
4. Participarea militară extinsă
În Columbia, preşedintele nou ales,
Alvaro Uribe Velez, este de departe cel
mai pro-Bush lider sud-american, solici-
tând de la început Statelor Unite o asis-
tenţă militară sporită, în special în ceea ce
priveşte depistarea avioanelor care pără-
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
sesc Columbia încărcate de droguri pen-
tru a se întoarce în ţară cu arme pentru
rebeli. La rândul său, guvernul american
se îndreaptă spre o implicare tot mai pu-
ternică în războiul civil columbian, spe-
rând să-şi extindă asistenţa militară dinco-
lo de operaţiunile anti-drog. Astfel, admi-
nistraţia Bush a cerut recent Congresului
fonduri suplimentare pentru combaterea
răpirilor teroriste din Columbia şi extin-
derea suprafeţelor controlate de autori-
tăţi, dorindu-se astfel a se pune capăt res-
tricţiilor legale care limitau participarea
militară americană în Columbia la opera-
ţiunile privind narcotice. Cele 29 de mi-
lioane de dolari în plus urmează a fi folo-
site pentru antrenarea şi asistarea operati-
vă a forţelor armate columbiene şi de po-
liţie în acţiunile împotriva răpirilor.
Mai mult, trupe americane aparţi-
nând forţelor de elită (cunoscutele Berete
Verzi) s-au deplasat în februarie 2003 în
Columbia pentru a începe pregătirea sol-
daţilor columbieni pentru păzirea unei
conducte de petrol intens bombardatăxii.
Sosirea Beretelor Verzi a semnificat
un efort american mai agresiv de a ajuta
forţele columbiene împotriva gherilelor şi
Armatei Naţionale pentru Eliberare, pre-
cum şi împotriva membrilor FARC nou
sosiţi în regiune. Misiunea americană,
considerată extrem de periculoasă, a fost
echipată cu mai multe elicoptere
Blackhawk, un echipaj medical complet,
punându-se în funcţiune din timp un sis-
tem de comunicaţii precum şi incinte pu-
ternic fortificate.
Tot în efortul de a controla fluxul de
droguri dinspre Peru pe cale aeriană, Sta-
tele Unite au investit nu mai puţin de 77,5
milioane de dolari pentru instalarea unei
baze secrete în jungla Amazonului.
Deşi asistenţa Statelor Unite este
oferită doar în scopuri anti-drog, extinde-
Martie 2005
Jurnalul Economic
rea ei la operaţiuni ce ţin de securitatea şi
politica internă a statelor sud-americane a
fost justificată prin aceea că există o legă-
tură clară între operaţiunile anti-drog şi
cele anti-insurgenţi deoarece prin lovirea
comerţului cu droguri este lovit chiar cen-
trul economic de gravitate al gherilelor.
Deoarece prin distrugerea câmpurilor de
coca, a instalaţiilor de prelucrare a drogu-
rilor, a reţelelor de transport, guvernul
poate de asemenea degrada abilitatea
gherilelor de a purta războiul.
In aceste condiţii, Bush a cerut
Congresului 550 de milioane de dolari în
plus pentru combaterea drogurilor în Co-
lumbia pentru anul fiscal 2006, dintre ca-
re aproape 400 de milioane de dolari vor
fi alocate eforturilor militare şi poliţie-
neşti. Astfel, administraţia Bush propune
păstrarea ajutorului militar pentru Co-
lumbia aproape neschimbat pentru anul
următor, în ciuda solicitărilor unor mem-
brii ai Congresului de a se acorda o mai
mare importanţă programelor sociale. In-
să, deşi democraţii au încercat să sporeas-
că ponderea componentelor sociale în
demersul anti-drog sud american, iniţiati-
va lor nu a întrunit susţinerea necesară. In
plus, în vreme ce Planul Columbia urma
să-şi încheie funcţionarea în 2006, în au-
gust 2004, conţinutul acestuia a fost in-
clus într-o operaţiune americană mai lar-
gă, care acoperă întreaga regiune şi nici
nu are un termen limită – Iniţiativa Anti-
drog din Anzi, pentru care Bush a mai
propus 735 de milioane de dolari în 2006.
5. Eficienţa extrădărilor
Statele Unite au etichetat două gru-
pări majore de gherilă din Columbia şi o
facţiune paramilitară de dreapta ca fiind
organizaţii teroriste, fapt care, combinat
cu implicarea acestora în traficul de dro-
guri ce afecteaza economia americană,
Anul VIII, nr. 15
143
permite judecarea în SUA a suspecţilor
extrădaţi. In acest scop, Guvernul co-
lumbian a procedat la extrădarea suspec-
ţilor capturaţi din industria narcoticelor
într-un ritm record. Astfel, la începutul
lui noiembrie 2004, Columbia a extrădat
13 suspecţi într-o singură zi, pentru ca,
până la sfârşitul aceleiaşi luni, guvernarea
Uribe să mai predea un grup de 15 co-
lumbieni, printre care şi Gilberto
Rodriguez Orejuela, unul dintre capii
Cartelului de la Cali (fiind cel mai puter-
nic magnat al cocainei extrădat vreodată).
De asemenea, guvernul columbian a ex-
trădat alţi 170 de suspecţi de trafic de
droguri, număr care depăşeşte totalul ex-
trădărilor din ultimii 20 de ani.
Impactul acestor extrădări este însă
unul greu de controlat. Pentru că, deşi
acestea duc într-o primă fază la alterarea
traficului de droguri, ele au ca efect sub-
secvent creşterea preţului cocainei pe pie-
ţele americane, concomitent cu scăderea
purităţii drogurilor.
In plus, cartelurile columbiene sunt
un model de organizare mafiotă deosebită
cu o structură în formă de plasă, în care
fiecare grup este relativ autonom faţă de
celelaltexiii, fapt care le conferă nu doar
elasticitate ci şi un răspuns eficient dat
activităţii autorităţilor: chiar şi capturarea,
extrădarea sau uciderea şefilor importanţi
ai principalelor carteluri nu constituie lo-
vituri decisive pentru ansamblul organiza-
ţiilor din lumea interlopă.
De aceea, chiar şi extrădarea lui
Gilberto Orejuela este considerată a avea
un impact slab asupra traficului de dro-
guri în general. Astfel, deşi extrădarea
poate îmbunătăţi relaţiile bilaterale dintre
state, nu se poate stabili cât de eficientă
este în fapt pentru combaterea traficului
de droguri.
Cartelul de la Cali a dominat piaţa
narcoticelor după ce Cartelul de la
Martie 2005
 144
Medellin a primit o lovitură puternică
prin capturarea şefului său Pablo Esco-
bar, la începutul anilor 90. Ulterior, pute-
rea Cartelului de la Cali a trecut, o dată cu
jumătatea anilor 90, în mâinile Cartelului
Norte de Valle, pe lângă care au apărut
noi şi noi carteluri, pregătite oricând să îi
ia locul.
Guvernul columbian câştigă totuşi
un avantaj politic de pe urma extrădărilor,
chiar dacă eficienţa acestora în combate-
rea criminalităţii organizate cu privire la
traficul de stupefiante nu este una semni-
ficativă. Statele Unite au afirmat de cu-
rând că deşi doreşte extrădarea coman-
danţilor, doar Preşedintele Uribe poate
decide în cazuri individuale. In acest con-
text, preşedintele columbian a reafirmat
faptul că cei care doresc să evite extrăda-
rea trebuie să demonstreze bună credinţă
şi dorinţa de implicare activă în construc-
ţia păcii.
6. Puterea drogurilor
Comerţul cu droguri este un feno-
men economic în puternică expansiune,
fiind o componentă principală a crimina-
lităţii organizate. Estimat de către Inter-
pol la aproximativ 400 de miliarde de do-
lari, o cifră de 10 ori mai mare decât cea
rezultată din comerţul cu arme şi dublul
veniturilor OPEC, traficul de droguri ge-
nerează o economie mondială proprie, cu
un transfer de capitaluri aferent. Este
vorba în fapt despre o economie subtera-
nă, însă o dată cu diversificarea şi perfec-
ţionarea strategiilor de spălare a banilor,
aceasta se integrează tot mai mult celei
legalexiv.
Dar, dincolo de a fi un fenomen
geoeconomic, traficul cu narcotice devine
şi un fenomen geopolitic major. Organi-
zaţiile criminale internaţionale care se îm-
bogăţesc din comerţul cu droguri dispun
Anul VIII, nr. 15
Jurnalul Economic
în prezent de mijloace militare considera-
bile, ajungând uneori în situaţia de a
ameninţa serios puterea de stat. Sau, după
cum sublinia James Mills, „Imperiul Subte-
ran are astăzi mai multă putere, avere şi autori-
tate decât multe naţiuni. Nu arborează nici un
drapel pe terasa Naţiunilor Unite, dar are ar-
mate mai mari, agenţii de informaţii mai capabi-
le şi servicii diplomatice mai influente decât ale
multor ţări”xv.
Cartelurile columbiene au la dispozi-
ţie flote aeriene şi maritime precum şi sis-
teme de comunicaţie prin satelit care le
permite să aibă un control la nivel mon-
dial al reţelelor lor. Astfel, puterea milita-
ră dobândită de aceste organizaţii condu-
ce la existenţa unor zone – numite adesea
zone gri – în care puterea de stat nu se
mai exercită, iar drepturile se stabilesc
după alte reguli.
In plus, ele au capacitatea de a coru-
pe puterea politică, estimându-se că peste
100 de milioane din veniturile cartelurilor
sunt cheltuite anual pentru mitexvi. Legă-
turile dintre traficanţii de droguri, puterea
politică şi aparatul de stat sunt strânse: în
ciuda periodicelor campanii antimafiote şi
a succeselor neîndoielnice realizate, sus-
piciunile şi acuzaţiile lovesc autorităţile
cele mai înalte. Astfel, ministrul apărării,
Fernando Botero a fost arestat în 1995, la
numai o lună după capturarea fraţilor
Orejuela, sub acuzaţia de a fi acceptat, în
calitate de organizator al campaniei elec-
torale a preşedintelui Samper, o finanţare
uriaşă (6 milioane de dolari) din partea
cartelului din Calixvii.
Dacă tentativele de corupere eşuea-
ză, violenţa este folosită drept instrument
principal pentru influenţarea puterii poli-
tice, teama insuflată de aceste organizaţii
determinând autorităţile să ia măsuri ex-
treme de securitate. Un exemplu sugestiv
îl reprezintă precauţiile luate cu ocazia
întâlnirii preşedintelui Bush cu preşedin-
Martie 2005
Jurnalul Economic
tele columbian: 15 000 de soldaţi, 2 sub-
marine şi alte nave de luptă, elicoptere
militare şi avione de luptă.
Cert este că guvernele întâmpină în
prezent reale dificultăţi în gestionarea
acestor noi actori pe scene lumii. Aceasta
deoarece extraordinarele câştiguri obţinu-
te de pe urma traficului cu narcotice pot
fi uşor reinvestite în echipamente de ul-
timă generaţie, arme distrugătoare şi mer-
cenari care să constituie, in ultimă instan-
ţă, veritabile armate particulare.
Note:
i. United Nations Office for Drug
Control and Crime Prevention, Economic
and Social Consequences of Drug Abuse and
Illicit Trafficking, New York, UNODCCP,
2003, p. 3, www.drugfacts.org.
ii. United Nations Office on Drug
and Crime, Global Illicit Drug Trends 2003,
New York, 2003, p. 51,
www.drugfacts.org.
iii. Office of National Drug Control
Policy, National Drug Control Strategy,
FY 2003 Budget Summary, Washington
DC, Office of the President, February
2002, Table 2, p. 6, www.drugfacts.org.
iv. Office of National Drug Control
Policy, National Drug Control Strategy: Bud-
get Summary, Washington DC, US
Government Printing Office, 1992, p.
212-214; Office of National Drug Con-
trol Strategy, 2000 Annual Report, Was-
hington DC, US Government Printing
Office, 2000, p. 94, Table 4-1; Johnson
L., Bachman J., O’Malley P., Monitoring the
Future: National Results on Adolescent Drug
Use Overview of Key Findings 1999, Washin-
gton DC, NIDA, 2000, p. 3-6, p. 48, Ta-
ble 6 (versiune online a sondajului MTF,
www.drugfacts.org.
v. Trade and Environment
Database (TED), TED Case Studies, Co-
Anul VIII, nr. 15
145
lumbia Coca Trade, Washington DC, Ame-
rican University, 1997, p. 4,
www.csdp.org.
vi. Paolo Perrezio, Mafiile, Editura
All, Bucureşti, 2004, p. 121.
vii. Bernard Henri Levy, Reflecţii asu-
pra războiului, răului şi sfârşitului istoriei, Edi-
tura Trei, Bucureşti, 2004, p. 79.
viii. US General Accounting Office,
Drug Control, Narcotics Threat from Colum-
bia Continues to Grow, Washington DC, US
GPO, 1999, p. 4-5, www.drugfacts.org.
ix. A guvernat între 28 iulie 1980 şi
28 iulie 1985.
x. În 1991, Pablo Escobar s-a pre-
dat de bună voie autorităţilor sub rezerva
îndeplinirii de către acesta a unor condiţii
extrem de restrictive, capul Cartelului de
la Medellin păstrându-şi chiar dreptul ca
locul unde va fi deţinut să fie construit şi
dotat potrivit indicaţiilor sale.
xi. În 1998, un avion de capacitate
redusă, transportând o misionară ameri-
cană împreună cu fiica sa de trei luni, a
fost doborât asupra Amazonului de către
trupe americane, staţionate acolo, fiind
confundat cu un transportator de droguri.
Incidentul s-a soldat cu un scandal la ni-
vel înalt, ce a determinat retragerea parti-
cipării americane la operaţiunile de com-
batere a traficului de droguri din Peru.
xii. The Tallahassee Democrat, nu-
mărul din 26 ianuarie 2003,
www.narconews.com.
xiii. Paolo Pezzino, op. cit, p. 119.
xiv. Aymeric Chauprade, François
Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Co-
rint, Bucureşti, 2003.
xv. Alvin Toeffler, Puterea în mişcare,
Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 454.
xvi. Trade and Environment
Database, op. cit., p. 6.
xvii. Paolo Pezzino, op. cit., p. 122.
Martie 2005
 146 Jurnalul Economic
5. Nistoreanu Gheorghe, Păun Cos-
tică, Criminologie, Editura Europa Nova,
Bibliografie: Bucureşti, 1996.
6. Pezzino Paolo, Mafiile, Editura
1. Chauprade Aymeric, Dictionar de All, Bucureşti, 2004.
geopolitica, Editura Corint, Bucureşti, 2003. 7. Stancu Emilian, Tratat de crimina-
2. Chomsky Noam, Hegemonie sau listică, Editura Universul Juridic, Bucu-
supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, reşti, 2002.
2003. 8. Toffler Alvin, Puterea în mişcare,
3. Hirst Paul, Război şi putere în secolul Editura Antet, Bucureşti, 1995.
XXI, Editura Antet, Bucureşti, 2001. 9. Toeffler Alvin, Război şi anti-
4. Levy Bernard Henry, Reflecţii asu- război, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
pra războiului, răului şi sfârşitului istoriei, Edi- 10. www.drugwarfacts.org
tura Trei, Bucureşti, 2004. 11. www.csdp.org
12. www.narconews.com

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 147

The Romanian Jurnalul

Economic Journal Economic

Lucrările pot fi trimise la Catedra de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul

Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale sau la adresa de e-mail:
jurnalul_economic@yahoo.com

Condiţii esenţiale pentru ca articolele să fie luate în considerare în vederea

publicării:

■ Font – Times New Roman, 12 inch

■ Distanţă – un rând
■ Titluri – BOLD
■ Nume, prenume, instituţia autorului
■ Abstract – ITALIC - 15-30 rânduri, 12 inch
■ Key Words
■ Margini – jos şi stânga 3 cm, sus şi dreapta 2,5 cm
■ Bibliografie – scrisă la sfârşitul articolului, cu trimiteri din text
§ Alfabetic – după autori
§ Nume, prenume, titlu (italic), editură, localitate, an apariţie
§ xxx reviste – alfabetic
§ xxx anuare statistice

Se iau în considerare articole de maxim 10-15 pagini

Comitetul redacţional vă mulţumeşte anticipat pentru interesul manifestat!

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 148 Jurnalul Economic

Comitetul redacţional:
Director: Prof. univ. dr. Ioan Popa
Redactor şef: Prof. univ. dr. Silviu Neguţ
Secretar general de redacţie: Prof. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Costea Munteanu
Prof. univ. dr. Silviu Neguţ
Prof. univ. dr. Ioan Popa
Prof. univ. dr. Ovidiu Rujan
Prof. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu
Conf. univ. dr. Valentin Cojanu
Conf. univ. dr. Mariana Nicolae

Secretariat de redacţie:
Asist. univ. drd. Octavian-Dragomir Jora
Asist. univ. drd. Marius Neacşu
Prep. univ. drd. Andreea Cărăgin
Prep. univ. drd. Roxana Voicu Dorobanţu
Prep. univ. Maria Irina Dimitriu

Responsabili de număr:
Asist. univ. drd. Octavian-Dragomir Jora
Prep. univ. Maria Irina Dimitriu

Adresa de corespondenţă:
Prof. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu
ASE, Catedra REI
Bucureşti, Piaţa Romană, nr. 6, Sector 1
Cod 70167
Telefon: (021) 2118525
Fax: (021) 2114653
E-mail: zeu@mailcity.com

ISSN 1454-4296
Tipărit la Editura ASE Bucureşti

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 149

i
„Aparatul de constrângere şi coerciţie” [Mises, 1966] care deţine monopolul legii şi al
utilizării forţei între limitele unui anumit teritoriu [Rothbard, 2000 (1974)].
ii
Am optat pentru o discuţie separată a termenilor democraţie şi libertate (economică) pen-
tru că între cele două noţiuni, deşi folosite combinat – “democraţie liberală” – există o
tensiune ireductibilă între aspectul democratic (egalitar) şi cel liberal (ca expresie a relaţii-
lor capitaliste de piaţă, opuse celor de tip redistributiv), distincţie care nuanţează oare-
cum diferit profilul unei societăţi sau a alteia. A se vedea discuţiile despre cauzele dezvol-
tării economice – ţin ele de democraţie sau de libertate economică? Desigur, o astfel de dezba-
tere, altfel fundamentală, nu face parte din obiectul studiului nostru.
iii
În acest context prin stat înţelegem factorii de decizie politică, elitele politice, guvernul
anume nu cine ştie ce agregat holist căruia este exagerat să îi atribuim un comportament
specific uman. Nu “statul” decide să facă război, ci aşa cum precizam înainte, elitele poli-
tice, expresia exactă a ceea ce se doreşte a fi explicat printr-o forţare - stat = ţara. Nici
un om în toate minţile nu poate afirma serios că a stat de vorbă vreodată cu vreun stat
să-l întrebe dacă-i arde de-un război ori nu; nu cred că cineva le cunoaşte pe SUA şi ori-
cui i-ar fi cel puţin dificil să măsoare înclinaţia spre război a unei ţări. Pe de altă parte,
ştim cine sunt Bush, Cheney, Rumsfeld, ce idei au, ce legături, ce sprijin politic şi popu-
lar, etc.
iv
Doctrina “războiului just” – regăsită în teoria relaţiilor internaţionale dezvoltată de
catolicii scolastici, în principal de cei spanioli din secolul al XVI-lea precum Vitoria şi
Suarez, ulterior de scolasticul protestant olandez Grotius şi apoi de juriştii secolelor
XVIII-XIX – este un concept de origine creştină, iniţiat încă de pe vremea Sf. Augustin.
v
Legile neutralităţii sunt menite a limita conflictul la statele combatante, fără agresiuni îm-
potriva unor state non-beligerante ori asupra popoarelor lor. Un corolar al acestor legi îl
reprezintă principiul american, astăzi ignorat cu brio, al „libertăţii mărilor”, care interzice
restricţiile impuse de unul dintre statele beligerante în calea comerţului paşnic derulat de
cetăţenii statelor neutre cu cei ai statului inamic (blocade, embargouri). Se recomandă
statelor neutre să rămână aşa faţă de orice dispută inter-state, precum şi statelor comba-
tante să respecte pe deplin drepturile cetăţenilor neutri.
Legile războiului sunt menite a limita, pe cât posibil, invadarea de către statele beligerante a
drepturile civililor din statul inamic.
vi
Pentru o analiză reuşită a consistenţei etice, dar şi practice, a paradigmelor care au des-
cris relaţiile internaţionale sau concepţiile despre securitatea lumii în ultimele secole a se
vedea articolul lui Joseph R. Stromberg, intitulat The United Nations Charter and the Delusion
of Collective Security, disponibil on-line la adresa www.mises.org.
vii
Teoria proprietăţii presupusă de capitalism supravieţuieşte primului test (o condiţie ne-
cesară, dacă nu şi suficientă) cerut regulilor de comportament uman care se pretind a fi
justificate sau justificabile din punct de vedere moral (implicit şi etic). Acest test, aşa cum
este formulat în aşa-numita regulă de aur sau, în mod similar, în imperativul categoric
kantian, cere unei reguli, pentru a fi dreaptă, să fie una generală, aplicabilă fiecărei persoa-
ne în acelaşi fel. În plus, teoria proprietăţii presupusă de capitalism nu numai că trece
primul test al “universalizării”, ci se dovedeşte a fi precondiţia logică a oricărui tip de jus-
tificare argumentativă: oricine ar argumenta în favoarea oricărui lucru, şi în special în favoa-
Anul VIII, nr. 15 Martie 2005
 150 Jurnalul Economic

rea anumitor norme, susţinând că acestea sunt echitabile, trebuie, cel puţin implicit, să
presupună validitatea normelor referitoare la proprietate presupuse de capitalism. De
aceea, a nega validitatea acestora ca norme universal acceptabile, şi a argumenta împotri-
va unui aranjament social bazat pe respectul proprietăţii, este auto-contradictoriu.
[Hoppe, 1989]
viii
Deşi marginală tezei prezentei lucrări, nu putem să nu menţionăm critica fundamenta-
lă făcută de economistul austriac Ludwig von Mises relativ la imposibilitatea unei alocări
raţionale a resurselor într-o societate neîntemeiată pe proprietatea privată asupra factori-
lor de producţie – aşa numita problemă a “calculului” – , deci imposibilitatea argumentă-
rii în termeni de eficienţă. A se vedea articolul lui von Mises, intitulat Calculul economic în
societatea socialistă, disponibil on-line la adresa www.misesromania.org, dar şi [Marinescu,
2005] pentru a înţelege discuţia despre corelaţia necesară dintre argumentele de eficienţă
şi cele etice.
ix
„Libertarianismul este o filozofie politică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a for-
ţei. Premisa ei fundamentală este aceea că ar trebui să fie ilegal să se ameninţe sau să se
iniţieze violenţa împotriva unei persoane sau a proprietăţii sale, fără permisiunea acesteia;
forţa este justificată numai în apărare sau ca retaliere.” Walter Block, Libertarianism şi liber-
tinism, (Prefaţa cărţii Pledoarii imposibile, traducere după Defending the Undefendable: The Pimp,
Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler, Moneylender, and Other Scapegoats in the Rogue's Gallery of
American Society - 1994).
x
Multe dintre domeniile considerate multă vreme ca fiind bunuri publice (educaţia, sănă-
tatea) par să îşi găsească sensul în sfera privată, demonstrând mai degrabă un eşec al inter-
venţiei decât unul al pieţei.
xi
O problema a izolaţionismului văzut ca neimplicarea unui stat în treburile interne ale
altor state (deci punerea discuţiei în termeni de state) este aceea că nu ofera – în aceşti ter-
meni – decât o solutie „second best”. Solutia fundamentală este o ordine a proprietăţii
private pentru a ne păstra în sfera judecăţilor etice autentice. După cum vom discuta în
continuare, paradigma dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale nu ne lasă la
dispoziţii decât pseudo-soluţii tice de tipul „răul cel mai mic”. Altcumva, un război finan-
ţat voluntar, purtat cu voluntari, împotriva lui Saddam (gherila, arme sofisticate de mare
precizie, dezinformarea serviciilor lui secrete, cooptarea voluntarilor irakieni care ar vrea
sa scape de sub Saddam etc.) soldat cu înlaturarea regimului său, fără victime nevinovate
(dacă apar, „cruciaţii” suporta consecinţele până la cele mai mici detalii), precum şi cu
dizolvarea „armatei” imediat ce nu mai are obiectul muncii, ar fi in regulă. Şi n-ar fi vor-
ba de o politica izolaţionista. E drept ca scenariul e cam îndepărtat de noi şi de aceea ideea
izolaţionismului e strategic valoroasă. Nu trebuie însă să întunece soluţiile fundamentale
– oricât de improbabile ideologic ar fi ele. Datorez acest comentariu lui Mihai-Vladimir
Topan.
xii
Explicaţia unei astfel de teze este următoarea: în primul caz era vorba despre înlătura-
rea unei dominaţii străine – cea a coroanei britanice asupra cetăţenilor care populau fosta
colonie –, în al doilea, statele sudiste, care au contractat la formarea federaţiei, nu s-au
mai simţit reprezentate de turnura pe care a luat-o politica federală la vremea respectivă
şi au cerut desfacerea contractului uniunii. Un comentariu al lui Rothbard: dacă în primul
caz era vorba de o dominaţie în virtutea unui principiu, chiar dacă inconsistent, dar mă-

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 151

car aplicat consecvent – cel expus de Hume potrivit căruia puterea îşi are originea în da-
rul divin, prin urmare ruprea legăturii dintre coroana britanică şi supuşii din colonii în-
semna o profanarea a sacrului –, injusteţea celei de a doua cauze era de-a dreptul flagran-
tă. Câteva state din federaţie care au contractat prin voinţa cetăţenilor lor pentru forma-
rea uniunii erau ţinute legate de o hârtie, negând însăşi natura contractului care permite
părţilor să poată desface înţelegerea în momentul în care scopurile pentru care a fost în-
cheiată nu se mai regăseau!
xiii
În istoria recentă, singurul loc în care nu au cutezat să se exprime făţiş a fost spaţiul
Uniunii Sovietice şi al ţărilor ex-comuniste. Înainte de insinuarea postbelică a comunis-
mului în regiune, lucrul acesta fusese, totuşi, încercat. Woodrow Wilson, aliat cu Franţa şi
Marea Britanie, a încercat să zdrobească bolşevismul emergent chiar în fieful acestuia,
trupe americane şi aliate fiind trimise în sprijinul „albilor” şi împotriva „roşilor”. După
cel de-al doilea război mondial, Statele Unite au făcut tot posibilul pentru a-i împinge
afară pe sovietici din teritoriile ocupate, reuşind acest lucru din nordul Iranului. I-au aju-
tat, de asemenea, pe britanici să zdrobească regimul comunist în Grecia. Aceleaşi State
Unite au depus eforturi mari pentru a menţine regimul dictatorial al lui Chiang Kai-Shek
în China după ce ruşii au părăsit zona la finele războiului. Apoi, după ce că aproape l-au
instalat pe dictatorul Batista în Cuba, SUA au încercat cu obstinaţie să distrugă regimul
comunist castrist de la Havana, prin intermediul unor multiple şi controversate operaţi-
uni, de la cea orchestrată de CIA la Golful Porcilor, până la tentative de asasinat puse la
cale de CIA „în coproducţie” cu structuri ale Mafiei.
xiv
De o astfel de situaţie, în ciuda respectului declarativ al combatanţilor faţă de legile
războiului şi cele ale neutrilor, nu beneficiază, paradoxal, decât personaje ca Saddam
Hussein. Cine este cel care poate arunca pe umerii americanilor povara mizeriei din Irak
decât campionul independenţei de la Bagdad şi câţi ar putea să îl contrazică pe lider, date
fiind sărăcia indubitabilă şi propaganda abilă? În aceaşi postura de eroi ai neamului pot
figura şi Slobodan Milosevic în Serbia şi Fidel Castro în Cuba, “oameni nobili”, a căror
măreţie izvorăşte tocmai din opoziţia nedisimulată faţă de hegemonismul occidental.
William L. Anderson, în articolul intitulat Trading with Fidel, susţine că justificarea este
generoasă: atâta timp cât poporul suferă de foame, acesta poate foarte bine recepţiona
explicaţia potrivit căreia principalul inamic nu este acasă, ci la Casa Albă ori la 10
Downing Street! Adică efectul tocmai opus celui de destabilizare a regimului politic, pro-
pus de iniţiatorii embargoului.
xv
Criteriului utilitarist – cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni – care descrie
paradigma socială actuală, este la fel de pernicios în cazul politicii externe ca şi în cazul
oricărei politici publice, inconsecvente cu respectarea drepturilor de proprietate ale indi-
vizilor. Şi asta pentru că se bazează pe o iluzie; în realitate este imposibil de măsurat utili-
tatea, după cum lipsită de sens este şi încercarea de a compara utilităţile între diferite per-
soane. Orice catalogare a unei politici publice ca fiind eficientă „social” este profund ar-
bitrară. Etica înţeleasă domnia drepturilor legitime de proprietate, adică domnia dreptăţii, a liber-
tăţii în societate rămâne singurul criteriu de dreptate şi de eficienţă în orice dispută politi-
că. Numai principiile etice pot furniza criterii obiective pe baza cărora să fie consolidată
viaţa în societate prin rezolvarea potenţialelor conflicte. [Marinescu, 2005]

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 152 Jurnalul Economic
xvi
A se vedea articolul Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională: o reconstrucţie
sociologică a ordinii economice actuale, scris de Hans-Hermann Hoppe, în fapt o explicare
neromanţată a istoriei financiar-valutare recente.
xvii
Această versiune a imperialismului modern occidental a fost definită de o manieră
tranşantă de istoricul libertarian Leonard Liggio: „The imperialist power of the Western
countries… imposed on the world's peoples a double or reinforced system of
exploitation—imperialism—by which the power of the Western governments maintains
the local ruling class in exchange for the opportunity to superimpose Western
exploitation upon existing exploitation by local states.” [Rothbard, 1978]
xviii
“War has always been the occasion of a great—and usually permanent—acceleration
and intensification of State power over society. War is the great excuse for mobilizing all
the energies and resources of the nation, in the name of patriotic rhetoric, under the
aegis and dictation of the State apparatus. It is in war that the State really comes into its
own: swelling in power, in number, in pride, in absolute dominion over the economy
and the society. Society becomes a herd, seeking to kill its alleged enemies, rooting out
and suppressing all dissent from the official war effort, happily betraying truth for the
supposed public interest. Society becomes an armed camp, with the values and the
morals—as the libertarian Albert Jay Nock once phrased it—of an "army on the march."
It is particularly ironic that war always enables the State to rally the energies of its
citizens under the slogan of helping it to defend the country against some bestial outside
menace. For the root myth that enables the State to wax fat off war is the canard that
war is a defense by the State of its subjects. The facts, however, are precisely the reverse.
For if war is the health of the State, it is also its greatest danger. A State can only "die"
by defeat in war or by revolution. In war, therefore, the State frantically mobilizes its
subjects to fight for it against another State, under the pretext that it is fighting to defend
them.” [Rothbard, 1978]
xix
Joseph p. Kennedy avertiza: “…half of this world will never submit to dictation by
the other half…. What business is it of ours to support French colonial policy in Indo-
China or to achieve Mr. Syngman Rhee's concepts of democracy in Korea? Shall we now
send the Marines into the mountains of Tibet to keep the Dalai Lama on his throne?
The United States could not possibly contain Russian armies if they chose to march
through Europe, and if Europe should then turn Communist, Communism "may break
of itself as a unified force…. The more people that it will have to govern, the more
necessary it becomes for those who govern to justify themselves to those being
governed. The more peoples that are under its yoke, the greater are the possibilities of
revolt." And here, at a time when cold warriors were forecasting a world Communist
monolith as an eternal fact of life, Joseph Kennedy cited Marshall Tito as pointing the
way for the eventual breakup of the Communist world: thus, "Mao in China is not likely
to take his orders from Stalin…." ”[Rothbard, 1978]
xx
Viktor Suvorov e de altă părere – dar asta e o controversă istorică. El spunea că Stalin
se pregătea intens de un război ofensiv de cucerire a Europei de Vest şi Hitler la surprins
teribil când l-a atacat mai repede decât se aştepta. Datorez acest comentariu lui Mihai-
Vladimir Topan.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 153

xxi
Numai în Finlanda, deşi o ţară cu care URSS a avut două ciocniri în numai şase ani,
existenţa unui regim anticomunist avea să trezească mai puţine temeri Moscovei şi asta
doar datorită politicii înţelepte a liderului de la Helsinki, Julio Paasikivi, care a croit o ast-
fel de politică a ţării astfel încât să nu poată apărea puncte de coliziune cu puterea sovie-
tică, câştigând respectul acesteia şi făcând ca URSS să îşi retragă trupele şi să nu mai în-
cerce instalarea unui regim pro-sovietic. Apologeţilor americani ai „războiului rece” le
vine greu să explice poziţia postbelică a URSS faţă de Finlanda, în condiţiile presupusei
sale dorinţe de a impune comunismul în întreaga lume, însă unica explicaţie a „liniei
moi” vizavi de Finlanda o constituie faptul că motivaţia statului sovietic o reprezenta se-
curitatea proprie faţă de un posibil atac, mai mult decât succesul comunismului mondial,
aflat la un nivel inferior pe scala sa de priorităţi.
xxii
Se pare că sovieticii au meditat mult pe marginea atacării Iugoslaviei lui Tito atunci
când acesta a decretat retragerea formală din blocul sovieto-comunist, dar că au renunţat
avertizaţi fiind de calităţile de luptători de gherilă ale partizanilor sârbi probate în cel de-
al doilea război mondial.
xxiii
Profesorul Stephen F. Cohen, directorul programului de Studii Sovietice de la Uni-
versitatea Princeton, avea să delimiteze natura conservatorismului sovietic în afacerile
externe:
„That a system born in revolution and still professing revolutionary ideas should have
become one of the most conservative in the world may seem preposterous. But all those
factors variously said to be most important in Soviet politics have contributed to this
conservatism: the bureaucratic tradition of Russian government before the revolution;
the subsequent bureaucratization of Soviet life, which proliferated conservative norms
and created an entrenched class of zealous defenders of bureaucratic privilege; the geria-
tric nature of the present-day elite; and even the official ideology, whose thrust turned
many years ago from the creation of a new social order to extolling the existing one…”.
[Rothbard, 1978]
i
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
ii
Geun Lee (Seul National University), Regional Environmental Security Complex. Approach to
Environmental Security în East Asia.
iii
Un moment important care a ilustrat abordarea îngustă şi limitată a securităţii unui stat
a fost prima criză petrolieră din 1973, care a scos în evidenţă relevanţa rarităţii resurselor
naturale pentru asigurarea securităţii.
iv
***, State of the World 2005: Trends and Facts – Security Redefined, Worldwatch Institute,
www.worldwatch.org/features/security/tf/1.
v
Am folosit în această lucrare termenul de securitate ecologică pentru environmental
security, termenul consacrat în limba engleză, în principiu din raţiuni fonetice şi semantice
ale limbii române. Literatura de specialitate consemnează şi termenul de ecological security
(Patricia Mischie, Ecological security and the Need to Reconceptualize Sovereignity, 1989), drept o
variantă mult mai restrânsă şi mai radicală a conceptului de environmental security, în care
accentul cade pe efectul uman asupra mediului (biosferei în speţă).
vi
Chalecki, Elizabeth L. Environmental Security: A Case Study of Climate Change, Pacific Insti-
tute for Studies în Development, Environment, and Security; ***, Environmental Security
Study, Section 2: Definitions of Environmental Security, AC/UNU Millenium Project.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 154 Jurnalul Economic
vii
De altfel, perioada de început a elaborării acestui concept se poate regăsi în preocupă-
rile legate de protejarea trupelor armate de efectele negative cauzate de degradarea medi-
ului înconjurător ca urmare a unor operaţiuni militare. La începutul anilor ’80, când nu
exista nici un cadru de dialog al relaţiei apărare-mediu, NATO a iniţiat prin Comitetul
pentru Provocările Societăţii Moderne (CCMS) primele proiecte prin care instituţiile mili-
tare au fost determinate să studieze relaţia cu mediul înconjurător (Zgomotul aeronave-
lor şi conservarea mediului, 1982; Prezervarea florei şi faunei în zonele de antrenamente
militare, 1984) .
viii
Idem 6.
ix
Ţările Nordului şi Sudului au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa mediului de
securitate. Ţările dezvoltate se concentrează pe lupta împotriva terorismului, pe când
pentru ţările în dezvoltare problemele legate de sărăcie, dezvoltare, acces la resursele de
apă, asistenţă medicală, sistem de educaţie sunt mult mai importante.
x
Idem 6.
xi
Homer-Dixon, Thomas, On the Threshold: Environmental Changes as Causes of Acute Conflict
– Partea 1,2,3, Trudeau Centre for Peace and Conflict Studies University of Toronto
International Security, Vol. 16, No 2 (Fall 1991) p. 76-116.
xii
NATO/CCMS Pilot Study: Environment and Security in an International Context,
March 1999, p. 100.
xiii
Idem 11, p. 101, pe baza clasificării Baechler 1997, p.132-136.
xiv
Conflicte simple cauzate de raritatea resurselor de mediu, conflicte identitare şi
conflicte provocate de lipsuri relative..
xv
Conflicte etno-politice, conflicte cauzate de migraţiune (internă, trans-frontalieră şi din
cauze demografice), conflicte internaţionale care au la bază lupta pentru resursele natu-
rale şi conflictele cauzate de problemele globale de mediu.
xvi
Ehrlich, Anne H., Peter Gleick, Ken Conca, Resources and Environmental Degradation as
Sources of Conflict, Background Paper Working Group 5, 50th Pugwash Conference on
Science and World Affairs “Eliminating the Causes of War”, Queen’s College,
Cambridge, 3-8 August 2000.
xvii
Termenul de refugiaţi de mediu este respins de Înalta Comisie ONU pentru Refugiaţi
(United Nations High Commissioner for Refugees / UNIHCR), care se preocupă cu
precădere de impactul de mediu al refugiaţilor în zonele de tabără.
xviii
„Se poate estima ca in perioada actuala riscurile la adresa securităţii sunt preponderent
de natura nemilitara si mai ales interna, manifestându-se in special in domeniile econo-
mic, financiar, social si ecologic”. Dintre vulnerabilităţile situaţiei interne este amintită
„nerespectarea normelor ecologice in funcţionarea unor obiective industriale; posibilita-
tea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale si procese de degradare a me-
diului” (Strategia de securitate naţională a României, Capitolul 4: Factorii de risc la adresa
securităţii României, www.mapn.ro).

Bibliografie:
Chalecki, Elizabeth L. Environmental Security: A Case Study of Climate Change, Pacific Insti-
tute for Studies în Development, Environment, and Security

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 155

Ehrlich, Anne H., Peter Gleick, Ken Conca, Resources and Environmental Degradation as
Sources of Conflict, Background Paper Working Group 5, 50th Pugwash Conference on
Science and World Affairs “Eliminating the Causes of War”, Queen’s College,
Cambridge, 3-8 August 2000.
Hayes, Peter, Environmental Security in a World of Perpetual War, “Environmental
Grantmakers Association Brainerd Minnesota”, 8 October 2001.
Heather A., Facing Environmental Security, Journal of Military and Strategic Studies, Winter
2000/Spring 2001.
Homer-Dixon, Thomas, On the Threshold: Environmental Changes as Causes of Acute Conflict –
Partea 1,2,3, Trudeau Centre for Peace and Conflict Studies University of Toronto
International Security, Vol. 16, No 2 (Fall 1991).
Horden, Jan, Coping with Vulnerabilities of the Modern Society – the Norwegian Experience, The
Challenges of Modern Societies, Report from Conferences in Tallin, Riga, and Vilnius, The
Norwegian Atlantic Committee, 2002.
Mischie, Patricia Ecological Security and the Need to Reconceptualize Sovereignity, 1989.
Myers, Norman, Environmental Refugees: A Growing Phenomenon of the 21st Century.
Myers, Norman, Environmental Security: What’s New and Different?, The Hague Conference
on Environment, Security and Sustainable Development, 9-14 May 2004.
Ohlsson, Leif, Arguing the case for an Environmental Marshall Plan, Background Paper for
the Hague Conference on Environment, Security and Sustainable Development, 9-14
May 2004.
Paşcu, Ioan Mircea, Securitatea europeană – aportul României, www.mie.ro/publicaţii.
Waver, Ole, Societal Security: The Concept, apud în Alfredo Chamorro Chopinal, The Security
and Defense of Europe in the Twenty-First Century (NATO, WEU, OSCE), Final Report, Ma-
drid, May 2000.
*** - NATO/CCMS Pilot Study: Environment and Security in an International Context, March
1999.
***, Environmental Security Study, Section 2: Definitions of Environmental Security,
AC/UNU Millenium Project.
***, State of the World 2005: Trends and Facts – Security Redefined, Worldwatch Institute,
www.worldwatch.org/features/security/tf/1.
*** - Understanding Environment, Conflict, and Cooperation, UNEP, 2004.
*** , Declaraţia Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999, paragraful 31.
***, Strategia de securitate naţională a României, www.mapn.ro.
www.osce.org.
www.nato.org.
www.un.org.

i
Pe 14 aprilie 2005, Charles Moskos, numit „cel mai influent sociolog militar al Americii” de către Wall Street Journal
sau „decanul sociologilor specializaţi pe studii militare” de către The Economist, a susţinut o conferinţă la Bucureşti.
ii
Gheorghe Al. Petrescu, Waterloo 1815, „ britanicii … vor trage 1000-1500 proiectile pe minut în vreme ce coloanele
franceze … 360 proiectile”.
iii
B. Brodie – The Absolute Weapon: Atomic Power and World Order,1946, „până acum obiectivul fundamental al
armatei a fost să câştige războaiele, Din acest moment obiectivul devine evitarea lor”.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 156 Jurnalul Economic
iv
In războiul de recucerire al Sudanului de către forţele imperiale britanice(1896-1898), pe 2 septembrie 1898, a avut
loc ultima bătălie majoră dintre combatanţi – 52.000 de oameni au atacat frontal forţele anglo-egiptene situate pe câm-
pia de lângă Omdurman. Superioritatea britanicilor, ca putere de foc, a dus ca la sfârşitul celor cinci ore de luptă, aproa-
pe 11.000 de dervişi să fie ucişi faţă de pierderile forţelor anglo-egiptene: 48 de morţi şi mai puţin de 400 de răniţi.
v
La Bletchey Park, Marea Britanie, a fost creat în 1943 primul computer electronic, pentru a ajuta la spargerea cifrului
folosit de germani la comunicaţiile lor ultrasecrete (Geheimfernschreiber), cifru mult mai complicat decât Enigma.
vi
analist senior la RAND Corporation.
vii
director al Biroului de Analiză al Secretariatului SUA al Apărării, definiţie citată în raportul special „Revolution of
Militay Affairs” prezentat în 1998 Adunării Parlamentare a NATO.
viii
Jeffrey McKitrick, James Blackwell, Fred Littlepage, George Kraus, Richard Blanchfield and Dale Hill.
i
considerat părintele sociologiei militare.
ii
James Burk, „Morris Janowitz and the Origins of Sociological Research on Armed Forces and Society”.
iii
Charles Moskos, John Allen Williams, and David R. Segal, eds., The Postmodern Military: Armed Forces After the
Cold War
i
http://www.europeana.ro/Constitutia%20Europeana.pdf
ii
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne
Reiner Publishers Inc., Londra, 1998, p. 7-8.
iii
Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Titlul V al Tra-
tatului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 180-185.
iv
Constantin Valentin, op. cit., p.260.
v
La 2 decembrie 2004 UE a preluat de la NATO conducerea forţelor de menţinere a pă-
cii din Bosnia şi Herţegovina.
vi
M. Albertini , Without Monnet’s action there would be no Community - Il Federalista , 1977.

BIBLIOGRAFIE:
Dolghin Nicolae, Popa Vasile, NATO şi UE. Determinări şi finalităţi, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Titlul V al Trata-
tului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Mureşan Liviu (coordonator), Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate şi
apărare - element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, In-
stitutul European din România, Bucureşti, 2004.
Sarcinschi Alexandra, Dinu Mihai, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Na-
ţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
http://www.mae.ro
http://www.mie.ro
http://www.euractiv.ro
http://www.stratfor.com
http://www.infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=5&lid=1
http://europa.eu.int
http://ue.eu.int/showPage.ASP?lang=en
i
Ucraina în urma „revoluţiei portocalii” s-a înscris pe lungul drum al integrării euro-
atlantice, iar în cea ce priveşte Republica Moldova situaţia este incertă luând în conside-
rare rezultatele alegerilor din 6 martie 2005.
ii
EUROCORPS, EUROFOR, EUROMARFOR, Grupul Aerian European.
iii
Programele Arianne; EUSEC (Centrul European pentru Observaţii din Satelit).

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 157

iv
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.
v
Acesta urmând să fie aprobat de toate statele membre.
vi
Tratatul de la Roma menţionează clar că cele trei Comunităţi Europene dispun de
personalitate juridică, în timp ce Tratatul de la Maastricht nu menţionează acest lucru.

Biblografie:

1. Meleşcanu Felicia, Repere de geopolitică aplicată, Editura A’ 92, Iaşi, 2001.

2. Neguţ Silviu, Geopolitici şi geostrategii economice, Editura UCDC, 2004.
3. Laffan Brigid (coordonator), Constitution-Building in the European Un-
ion, Brunswick Press, Dublin, 2003.
4. Foucher Michel, Republica europeană, Editura Mirton, Timişoara, 2002.
5. Hirst Paul, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării.Economia internaţi-
onală şi posibilităţi de guvernare, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
6. Fontaine Pascal, Europe in Ten Points, www.europa.eu.int.
7. *** The European Union: Still Enlarging, Comisia Europeană, Belgia, 2001
8. *** Proiectul de Constituţie – Ghidul cetăţeanului, www.mie.ro.
9. *** Convention on the future of Europe, www.mie.ro.
10. www.mie.ro
11. www.questi.com
12. www.curentul.ro
13. www.adevarulonline.ro
14. www.presamil.ro
i
Conform unui studiu realizat de BBC în 22 de ţări, 48% din populaţia intervievată este
de părere că influenţa expansiunii Chinei este una benefică. Procentajul obţinut relevă o
imagine în exterior a Chinei mult mai bună decât a Statelor Unite sau a Rusiei, care nu se
bucură de aceeaşi popularitate.
i
Adrian Miroiu, Contrabalansând puterea Americii, www.studiidesecuritate.ro.
ii
idem.
iii
Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă? – Către diplomaţia secolului XXI – ,
Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p.36.
iv
Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Malta şi Cipru.
v
Conform doctrinei geostrategice "Prima insulă din lanţul de apărare", iniţiată de generalul
Liu Huaqing în 1990, pentru a-şi asigura securitatea China trebuie să controleze întreaga
regiune dintre Japonia, Taiwan şi Filipine (iar Marea Chinei de Sud este unul dintre obi-
ectivele principale).
vi
Dimitri Trenin, Politica externă a Rusiei în viitorul apropiat: SUA prieten sau duşman?, versiu-
nea în limba română: Dragoş Bănescu, www.studiidesecuritate.ro.
vii
idem.
ix
Dimitri Trenin, op. cit.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 158 Jurnalul Economic

Bibliografie selectivă:
Bazhanov, E., A Multipolar World is Inevitable in International Affairs: A Russian Journal
of World Politics, Diplomacy & International Relations, Vol. 49, No. 5, 2003.
Eyraud Henri, China, thinking the Possible Futures, AEI - Washington – 1994.
Joyaux Francois, La Tentation imperiale. Politique exterieure de la Chine depuis 1949, ed. Im-
primerie nationale, 1994.
Kennedy M. Paul, The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict
from 1500 to 2000, London: Fontana Press, 1990,
Kissinger Henry, Are nevoie America de o politică externă? – Către diplomaţia secolului XXI – ,
Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.
Miroiu Adrian, Contrabalansând puterea Americii, www.studiidesecuritate.ro
Trenin Dimitri, Politica externă a Rusiei în viitorul apropiat: SUA prieten sau duşman?, versiu-
nea în limba română: Dragoş Bănescu, www.studiidesecuritate.ro
Wohlforth William, The Stability of a Unipolar World in International Security, Vol. 24, No.
1, 1999.
i
Laurent Murawiec, L’esprit des nations, Cultures et Géopolitiques, Editions Odele Jacob, Paris,
2002, p. 63.
ii
Idem, p. 64.
iii
Philippe Moreau Defarges, Relations internationales, vol. 1- Questions régionales, 4e édition,
Editions du Seuil, Paris, 2000, p. 181.
iv
Laurent Murawiec, op. cit., p. 90.
v
William H. Overholt, China’s Economy, Resilience and Challenge, article, RAND, 2004.
vi
David Hale, Lyric Hughes Hale, China Takes Off, Foreign Affairs,
November/December 2003, Vol. 82, No 6.
vii
Peter J. Buckley, Jeremy Clegg, Hui Tan, Knowledge Transfer to China: Policy Lessons from
Foreign Affiliates, Transnational Corporations, April 2004, Vol. 13, No 1.
viii
Exportul de produse electronice obţinute cu tehnologie de vârf a fost stimulat şi dato-
rită concurenţei cu Taiwan-ul. Informaţii privind consecinţele acestei lupte, nerecunoscu-
tă de ambele părţi, se regăsesc în lucrarea următoare: Michael S. Chase, Kevin L.
Pollpeter, James C. Mulvenon, Shanghaied? The Economic and Political Implications of the Flow
of Information Technology across the Taiwan Strait, RAND Research Paper, 2004
(www.rand.org).
ix
David Hale, Lyric Hughes Hale, op. cit.
x
The Economist on-line, Haier’s Purpose, 18 March 2004.
xi
Yue Jianyong, The United States and China in the Age of Globalization, 2003,
www.ccrs.org.cn/2233.
xii
David Hale, Lyric Hughes Hale, op. cit.
xiii
US News, Higher Prices? Thank China, 12 April 2004, Vol. 136, No 12.
xiv
China’s Marketization Trend of Foreign Trade,
www.china.org.cn/english/2003chinamarket/eng-shuzi2003/jj
xv
www.rmhb.com.cn/chpic.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 159

xvi
www.unchina.org/cca2000/cca2003.pdf. Informaţii despre economia chineză în anul
2003 se mai găsesc şi în articolul scris de Yu Shujun, State of the Market, Beijing Review,
Vol. 56, No 51, 18 December 2003.
xvii
Jae Ho Chung, China’s Reforms at Twenty-five: Challenges for the New Leadership, article
2003, www.brookings.edu/fp/cnaps/papers/index/taxonomy.htm.
xviii
Reformele Chinei (potrivit lui Jae Ho Chung) din ultimele trei decenii pot fi împărţite
în următoarele categorii: 1) descentralizare, prin delegarea puterii la nivele inferioare; 2)
„deplanificare”, prin reducerea şi ulterior eliminarea completă a planificării economiei de
către Stat; 3) diversificarea formelor de proprietate; 4) liberalizare, care s-a realizat mai întâi nu
prin măsuri economice, ci prin încercări de „reeducare” a oamenilor cu privire la necesi-
tatea deschiderii economiei (măsuri ideologice); 5) internaţionalizare, prin amplificarea le-
găturilor cu exteriorul.
xix
David Hale, Lyric Hughes Hale, op. cit.
xx
Câteva informaţii statistice despre economia Chinei sunt prezentate şi în Anexa 1.
xxi
Informaţiile prezentate în acest paragraf sunt prelucrate după Roger Cliff, The Military
Potential of China’s Commercial Technology, Research Paper, RAND, 2001.
xxii
Roger Cliff, The Military Potential of China’s Commercial Technology, Research Paper,
RAND, 2001 şi *** (colectiv de şapte autori), The United States and a Rising China: Strategic
and Military Implications, Research Paper, RAND, 1999.
xxiii
The Washington Post on-line, US Files First WTO Complaint against China, 19 March
2004.
xxiv
Philippe Moreau Defarges, op. cit., p. 251; Dingli Shen, République populaire de Chine:
défense antimissile et sécurité nationale, Politique Etrangère, No 4/2001;
www.fmprc.gov.cn/eng/wjb/gjwt;
xxv
Evan S. Medeiros, Taylor M. Fravel, China’s New Diplomacy, Foreign Affairs,
November/December 2003, Vol. 82, No 6. Având în vedere puterile care şi-au exercitat
influenţa asupra insulei nu se poate afirma cu claritate cine a avut o mai mare influenţă
asupra Taiwanului
xxvi
Rollie Lal, China’s Economic and Political Impact on South Asia, RAND Research Papers,
2004 (www.rand.org).
xxvii
Vezi şi articolele următoare: Wang Yijiang, China’s Still Political Waters Run Deep, Asia
Times Online, 19 February 2005 (www.atimes.com), Subhash Kapila, China-India Strategic
Dialogue: An Analysis, January 2005, www.saag.org şi Scott B. MacDonald, The Asian
Century Is Only Delayed, Asian Times Online (www.atimes.com), 8 September 2004.
xxviii
O poziţie critică la adresa sentimentelor paşnice manifestate de China, în ciuda inten-
ţiilor sale hegemonice, este prezentată de Michael D. Swaine în Trouble in Taiwan, Foreign
Affairs, March/April 2004, Vol. 83, No 2.
xxix
O imagine completă asupra barierelor care impietează asupra puterii Chinei este pre-
zentată în Anexa 2.

Bibliografie:

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 160 Jurnalul Economic

Buckley J. Peter, Clegg Jeremy, Tan Hui, Knowledge Transfer to China: Policy Lessons from
Foreign Affiliates, Transnational Corporations, April 2004, Vol. 13, No 1.
Chase S. Michael, Pollpeter L. Kevin, Mulvenon C. James, Shanghaied? The Economic and
Political Implications of the Flow of Information Technology across the Taiwan Strait, RAND
Research Paper, 2004.
Chung Jae Ho, China’s Reforms at Twenty-five: Challenges for the New Leadership, article,
Brookings Institution, 2003.
Cliff Roger, The Military Potential of China’s Commercial Technology, Research Paper, RAND,
2001.
Hale David, Hale Lyric Hughes, China Takes Off, Foreign Affairs, November/December
2003, Vol. 82, No 6.
Kapila Subhash, China-India Strategic Dialogue: An Analysis, January 2005.
Lal Rollie, China’s Economic and Political Impact on South Asia, RAND Research Papers,
2004.
MacDonald B. Scott, The Asian Century Is Only Delayed, Asian Times Online, 8 September
2004
Medeiros S. Evan, Fravel M. Taylor, China’s New Diplomacy, Foreign Affairs,
November/December 2003, Vol. 82, No 6.
Moreau Defarges Philippe, Relations internationales, vol. 1- Questions régionales, 4e édition,
Editions du Seuil, Paris, 2000.
Murawiec Laurent, L’esprit des nations, Cultures et Géopolitiques, Editions Odele Jacob, Paris,
2002.
Overholt H. William, China’s Economy, Resilience and Challenge, article, RAND, 2004.
Shen Dingli, République populaire de Chine: défense antimissile et sécurité nationale, Politique
Etrangère, No 4/2001.
Shujun Yu, State of the Market, Beijing Review, Vol. 56, No 51, 18 December 2003.
Swaine D. Michael, Trouble in Taiwan, Foreign Affairs, March/April 2004, Vol. 83, No 2.
Wolf Charles Jr., Yeh K. C., Zycher Benjamin, Eberstadt Nicholas, Lee Sung-Ho, Fault
Lines in China’s Economic Terrrain, RAND Research Paper, 2003.
Yijiang Wang, China’s Still Political Waters Run Deep, Asia Times Online, 19 February
2005.
***, The United States and a Rising China: Strategic and Military Implications, Research Paper,
RAND, 1999.
***, The Economist on-line, Haier’s Purpose, 18 March 2004.
***, US News, Higher Prices? Thank China, 12 April 2004, Vol. 136, No 12.
***, The Washington Post on-line, US Files First WTO Complaint against China, 19 March
2004.
www.china.org.cn/english/2003chinamarket/eng-shuzi2003/jj
www.rmhb.com.cn/chpic
www.fmprc.gov.cn/eng/wjb/gjwt
www.economist.com/countries/China/profile.cfm?folder=Profile%2DEconomic%20D
ata
www.unctad.org

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 161

i
Webster’s New International Atlas
ii
Este o constantă faptul că dezvoltarea marilor puteri, inclusiv imperiale, s-a făcut în jurul principalelor
bazine şi rute de navigaţie: Atena, Cartagina, Roma, Imperiul Bizantin, Genova şi Veneţia în bazinul
Mării Mediterane; mai târziu, după descoperirea Lumii Noi, Spania, Portugalia şi Marea Britanie, în
Oceanul Atlantic. Ca un contraexemplu interesant, China a fost frânată mult timp din dezvoltare de
faptul că a închis circulaţia maritimă.
iii
În războiul iraniano-irakian, populaţiile de origine arabă nu s-au răsculat împotriva regimului de la
Teheran pentru a-i susţine pe irakieni, în ciuda aşteptărilor lui Saddam Hussein.
iv
La 15.05.1951, Mossadegh a naţionalizat industria petrolieră iraniană, controlată de capitalul bri-
tanic. Se poate specula conform ideii că acest eveniment a facilitat preluarea acesteia, mai târziu, de capi-
talul american.
v
Remarcăm că pragmatismul axelor nu ţine cont de identitatea religioasă a statelor ce le compun. Acest
element scoate încă o dată în evidenţă lipsa de semnificaţie reală a factorului religios în stabilirea alianţe-
lor şi declanşarea conflictelor. Un exemplu istoric grăitor este ajutorul dat de cardinalul de Richelieu (ca-
tolic) pentru statele germane protestante în războiul de 30 de ani, scopul fiind acela de menţinere a unei
zone germane dezbinate, care să nu constituie o ameninţare pentru Franţa.

Bibliografie:
1. Thual Francois, Chauprade Aymeric, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint, Bu-
cureşti, 2003.
2. Mearshimer John, Tragedia Politicii de forţă, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
3. Kissinger Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1993.
4. Djalili Mohamed Reza, Iran entre echec du reformisme et reconfiguration geopoitique,
Geopolitique no 88.
5. Graeff Christian, Etats Unis – Iran. Un couple diabolique?, Geopolitique no 88.
6. Coville Thierry, L’economie de l’Iran islamique depuis la revolution, Geopolitique no
88.
7. ***, Webster’s New International Atlas, CD-ROM.
8.
i
Pierre-Arnaud Chouvy, Geopolitique de la production et du trafic de drogues illicites en Asie, Re-
viste de geographie et geopolitique, Herodote nr. 109, p. 163.
ii
Pierre-Arnaud Chouvy, op. cit. p. 180.
iii
Pierre-Arnaud Chouvy, L’importance du facteur politique dans le devellopement du Triangle d’Or
et du Croisstant d’Or, Cahiers d’etude sur la Mediteranee orientale et le monde turco-
mediteranee, nr. 32, p. 83.
iv
Stephen Schwartz, Wahhabism and Al-Qaeda in Bosnia-Herzegovina, Terrorism Monitor,
nr. 2/2004, p. 5-6.
v
Pierre-Arnaud Chouvy, Narco-terrorism in Afghanistan, Terrorism Monitor, nr. 10/2004,
p. 29.
vi
Pierre-Arnaud Chouvy, Le pavot d’opium et l’homme, Annales de geographie, nr. 618, p.
190.
vii
Pierre-Arnaud Chouvy, Encyclopedia of Modern Asia, Chicago, 2002, p. 302-304.
viii
George Washington University, National Security Archive, September 11th
Sourcebooks, vol II, VI, VII

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

 162 Jurnalul Economic
ix
Idem
x
Ibidem
xi
Pierre-Arnaud Chouvy, L’importance du facteur politique dans le devellopement du Triangle d’Or
et du Croisstant d’Or, Cahiers d’etude sur la Mediteranee orientale et le monde turco-
mediteranee, nr. 32, p. 72.
xii
Idem, pag. 75
i
United Nations Office for Drug Control and Crime Prevention, Economic and Social
Consequences of Drug Abuse and Illicit Trafficking, New York, UNODCCP, 2003, p. 3,
www.drugfacts.org.
ii
United Nations Office on Drug and Crime, Global Illicit Drug Trends 2003, New York,
2003, p. 51, www.drugfacts.org.
iii
Office of National Drug Control Policy, National Drug Control Strategy, FY 2003 Bud-
get Summary, Washington DC, Office of the President, February 2002, Table 2, p. 6,
www.drugfacts.org.
iv
Office of National Drug Control Policy, National Drug Control Strategy: Budget Summary,
Washington DC, US Government Printing Office, 1992, p. 212-214; Office of National
Drug Control Strategy, 2000 Annual Report, Washington DC, US Government Printing
Office, 2000, p. 94, Table 4-1; Johnson L., Bachman J., O’Malley P., Monitoring the Future:
National Results on Adolescent Drug Use Overview of Key Findings 1999, Washington DC,
NIDA, 2000, p. 3-6, p. 48, Table 6 (versiune online a sondajului MTF,
www.drugfacts.org.
v
Trade and Environment Database (TED), TED Case Studies, Columbia Coca Trade, Was-
hington DC, American University, 1997, p. 4, www.csdp.org.
vi
Paolo Perrezio, Mafiile, Editura All, Bucureşti, 2004, p. 121.
vii
Bernard Henri Levy, Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei, Editura Trei, Bu-
cureşti, 2004, p. 79.
viii
US General Accounting Office, Drug Control, Narcotics Threat from Columbia Continues to
Grow, Washington DC, US GPO, 1999, p. 4-5, www.drugfacts.org.
ix
A guvernat între 28 iulie 1980 şi 28 iulie 1985.
x
În 1991, Pablo Escobar s-a predat de bună voie autorităţilor sub rezerva îndeplinirii de
către acesta a unor condiţii extrem de restrictive, capul Cartelului de la Medellin
păstrându-şi chiar dreptul ca locul unde va fi deţinut să fie construit şi dotat potrivit indi-
caţiilor sale.
xi
În 1998, un avion de capacitate redusă, transportând o misionară americană împreună
cu fiica sa de trei luni, a fost doborât asupra Amazonului de către trupe americane, staţi-
onate acolo, fiind confundat cu un transportator de droguri. Incidentul s-a soldat cu un
scandal la nivel înalt, ce a determinat retragerea participării americane la operaţiunile de
combatere a traficului de droguri din Peru.
xii
The Tallahassee Democrat, numărul din 26 ianuarie 2003, www.narconews.com.
xiii
Paolo Pezzino, op. cit, p. 119.
xiv
Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint, Bucureşti,
2003.
xv
Alvin Toeffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 454.
xvi
Trade and Environment Database, op. cit., p. 6.

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005

Jurnalul Economic 163

xvii
Paolo Pezzino, op. cit., p. 122.

Bibliografie:
Chauprade Aymeric, Dictionar de geopolitica, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
Chomsky Noam, Hegemonie sau supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
Hirst Paul, Război şi putere în secolul XXI, Editura Antet, Bucureşti, 2001.
Levy Bernard Henry, Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei, Editura Trei, Bu-
cureşti, 2004.
Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
Pezzino Paolo, Mafiile, Editura All, Bucureşti, 2004.
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
Toffler Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
Toeffler Alvin, Război şi anti-război, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
www.drugwarfacts.org
www.csdp.org
www.narconews.com

Anul VIII, nr. 15 Martie 2005