FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA FARMACIE

 
FIZIOLOGIE UMANĂ

CURS

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR
SISTEMUL VASCULAR

CURSUL 3
1. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular
2. Aspecte hemodinamice
3. Tipuri de curgere a sângelui
4. Viteza de curgere a sângelui
5. Circulaţia arterială
6. Circulaţia capilară
7. Circulaţia venoasă
8. Circulaţia limfatică
9. Reglarea activităţii cardiovasculare
1. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular
Sistemul vascular este alcătuit din artere, capilare şi vene, fiecare
având structură, calibru şi particularităţi funcţionale caracteristice.
Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular sunt:
Elasticitatea
Reprezintă capacitatea vaselor şi îndeosebi a arterelor mari şi a
venelor de a se destinde şi de a reveni la forma iniţială, în funcţie de
variaţiile de volum şi presiune ale coloanei de sânge din interiorul lor.
Contractilitatea
Reprezintă capacitatea fibrelor musculare netede din vase de a se
contracta şi relaxa sub acţiunea diverşilor factori nervoşi şi umorali.
Fenomenul este cunoscut sub numele de vasomotricitate şi are loc la
nivelul musculaturii netede din arteriole, metarteriole şi sfinctere
precapilare, care prezintă sensibilitate maximă faţă de factorii
neuroumorali de reglare a tonusului vascular.
2. Aspecte hemodinamice
Parametrii esenţiali ai circulaţiei sângelui în vase (presiune, viteză,
debit) pot fi interpretaţi în lumina legilor hidrodinamicii, ţinând seama
de:
- caracteristicile vaselor (lungime, lumen, suprafaţă totală de
secţiune);
- parametrii esenţiali ai lichidului circulant (diferenţa de presiune în
condiţiile unei curgeri laminare, vâscozitate).
Aplicarea legilor hidrodinamicii la hemodinamică trebuie făcută cu
precauţie, din următoarele motive:
1) sângele nu este un lichid perfect, ci un sistem care conţine o
componentă lichidă şi una celulară;
2) regimul de curgere nu este exclusiv laminar (pe alocuri curgerea
poate fi turbulentă);
3) curgerea este pulsatilă;
4) pereţii vaselor nu sunt rigizi, ci deformabili.
Aspecte hemodinamice
Indiferent de teritoriul vascular, deplasarea sângelui este determinată
de:
1) diferenţa de presiune dintre cele două extremităţi ale vasului, ca
forţă de împingere şi deplasare a sângelui din teritoriul cu presiune înaltă
spre cel cu presiune joasă, cu excepţia situaţiei când lichidul se poate
deplasa şi în virtutea inerţiei;
2) rezistenţa pe care vasele o opun scurgerii lichidelor.
Relaţia dintre debitul sanguin dintr-un teritoriu vascular, presiune şi
rezistenţă, se exprimă prin:
Legea lui Ohm: Q = ∆P/R
Q = debitul sanguin;
∆P = diferenţa de presiune;
R = rezistenţa opusă scurgerii.
3. Tipuri de curgere a sângelui
Curgerea sângelui este laminară şi paralelă cu axul vasului dacă
acesta este cilindric rectiliniu.
Viteza de curgere este mai mare în centrul coloanei de sânge decât la
periferia ei datorită:
- aderenţei stratului lichidian vâscos periferic la peretele tubului de
curgere;
- frecării păturilor lichidiene concentrice.
Viteza mare de deplasare a undei lichidiene sanguine la nivelul
suprafeţelor rugoase, cudurilor, stenozelor determină apariţia unei
curgeri turbulente ce poate fi diagnosticată stetacustic prin apariţia
suflurilor.
Dacă viteza de curgere creşte (ex. eforturi fizice) sau vâscozitatea
scade ( ex. anemii), turbulenţa poate apărea în toate arterele mari.
4. Viteza de curgere a sângelui
Viteza de curgere a lichidelor este direct proporţională cu debitul şi
invers proporţională cu suprafaţa de curgere.
V = Q/A, în care V = viteza; Q = debitul; A = aria de curgere a
lichidelor.
Viteza de curgere a sângelui depinde de:
- diametrul vasului (este mai mare în vasele cu calibru mare);
- fazele ciclului cardiac (este mai mare în sistolă decât în diastolă
datorită fluxului sanguin discontinuu).
În aortă în sistolă V = 0,4-0,5 m/sec., în diastolă V = 0,2 m/sec.;
- forţa de contracţie a inimii;
- gradientul de presiune;
- debitul cardiac;
- suprafaţa de secţiune a vaselor. Între viteza de curgere a
sângelui şi suprafaţa de secţiune a vaselor este o relaţie de inversă
proporţionalitate. În capilare V = 0,5 mm/sec., de 1000 de ori mai mică
decât în aortă, asigurând timpul necesar schimburilor dintre sânge şi
ţesuturi. În venele mari V = 10 cm/sec. deşi scade suprafaţa de secţiune.
 5. Circulaţia arterială
Patricularităţi morfofuncţionale ale sistemului arterial
 Arterele sunt vase de sânge care pleacă de la inimă.
Arterele mari (de tip elastic)
În tunica medie prezintă fibre de tip elastic dispuse sub forma unei reţele
lamelare dense.
Arterele mari se alungesc în timpul sistolei când se dezvoltă o mare
tensiune elastică asupra masei sanguine şi revin la lungimea iniţială în
timpul diastolei. Ele se destind cu uşurinţă făcând faţă presiunii mari a
sângelui expulzat din ventricule.
Chiar dacă inima trimite ritmic sânge în sistemul vascular acesta curge
în flux continuu. Predominanţa ţesutului elastic din structura arterelor mari
transformă curentul sanguin discontinuu determinat de sistolele ventriculare
în curent continuu.
Mecanismul fiziologic al continuităţii: în timpul sistolei pereţii arterelor
se destind pasiv şi înmagazinează o parte din energia cinetică creată de
inimă. Această energie este eliberată în timpul diastolei şi ea determină
propulsia sângelui în direcţia celei mai mici rezistenţe de curgere.
  Circulaţia arterială
Arterele medii (de tip muscular)
În tunica medie predomină fibrele musculare netede care asigură
tonusul muscular.
Ele îşi ajustează lumenul vascular adaptând debitul sanguin local la
necesităţile variabile ale ţesuturilor şi organelor.
Arteriolele
Sunt bogate în fibre musculare netede aflându-se într-o permanenţă
stare de tonus.
Calibrul lor este modificat prin impulsuri vasomotorii care realizează
adaptarea circulaţiei regionale la necesităţile metabolice.
Ele acţionează ca nişte ecluze de irigaţii eliberând sângele în capilare
în funcţie de necesităţi.
Rolurile sitemului arterial:
- rezervor amortizor de contracţie cardiacă. Energia potenţială
acumulată în timpul distensiei sistolice va acţiona în timpul diastolei
asupra masei sanguine ca o cameră de compresie determinând deplasarea
sângelui spre ţesuturi;
- canale conductoare. Arterele asigură deplasarea sângelui de la inimă
la periferie în vederea transportului oxigenului şi substanţelor nutritive
necesare activităţii tisulare.
Circulaţia arterială
Presiunea arterială
Forţa exercitată de masa sanguină asupra pereţilor arteriali, sub
influenţa activităţii contractile a inimii, în vederea deplasării sângelui în
arborele vascular închis, poartă denumirea de presiune (tensiune)
arterială.
La nivelul arterelor mari şi mijlocii, presiunea arterială este de 120 –
140 mmHg în timpul sistolei şi de 70 – 90 mmHg în diastolă.
Sistemul cu presiune ridicată, din care fac parte arterele şi arteriolele,
reprezintă un „rezervor” de presiune ce asigură forţa necesară deplasării
continue a masei sanguine spre teritoriul de schimb arteriolocapilar al
microcirculaţiei.
Presiunea la capătul arterial al capilarelor este de cca 30 mmHg, iar
la capătul venos al capilarelor este de cca 10 mmHg.
Presiunea la începutul sistemului venos, deci al venulelor, este de
cca. 10 mmHg după care scade continuu, ajungând la valori de 0 mmHg
sau chiar negative -2 mmHg în atriul drept.
Circulaţia arterială
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale
Presiunea cu care sângele circulă în segmentul arterial al sistemului
circulator depinde de:
- forţa de propulsie a cordului;
- masa sanguină;
- rezistenţa vasculară periferică.
Factorii de care depinde presiunea arterială pot fi grupaţi în:
- factori fizici (volumul sanguin şi elasticitatea sistemului arterial);
- factori fiziologici (debitul sistolic, frecvenţa cardiacă şi rezistenţa
vasculară periferică).
Circulaţia arterială
Tipuri de presiune arterială
Presiunea sistolică (maximă). Este presiunea cu care sângele este
propulsat în sistemul vascular în timpul sistolei.
La adulţi, în arterele mari şi mijlocii valoarea ei este de cca 120 – 140
mmHg, în arterele mici presiunea coboară la 70 – 80 mmHg, iar în
capătul arterial al capilarelor, la valoarea de cca 25 – 30 mmHg.
Creşterea presiunii arteriale maxime peste 150 mmHg poartă numele
de hipertensiune şi scăderea sub 110 mmHg poartă numele de
hipotensiune.
Presiunea diastolică (minimă). Este presiunea cu care sângele se
deplasează în timpul diastolei ventriculare.
Valorile sale normale reprezintă 1/2 din valoarea sistolică, plus 10
mmHg.
În mica circulaţie (pulmonară), valorile respective reprezintă doar a
5-a parte din valorile respective din marea circulaţie.
Presiunea sistolică din artera pulmonară este de cca 25 – 28 mmHg,
iar cea diastolică de 8 – 10 mmHg.
Circulaţia arterială

Măsurarea tensiunii arteriale

Circulaţia arterială
Presiunea medie. Se calculează adăugând la presiunea diastolică 1/3
din valoarea presiunii pulsului. Ea constituie fondul permanent de
propulsie şi irigare a sângelui de la cord la ţesuturi şi asigură irigaţia şi
nutriţia tisulară.
Presiunea diferenţială. Este reprezentată de diferenţa dintre
presiunea maximă şi minimă. Are valori cuprinse între 45 – 50 mmHg.
Presiunea convergentă. Este presiunea arterială cu minima crescută
pe fondul unei maxime normale.
În acest caz, presiunea minimă va fi mai apropiată de presiunea
sistolică. Se întâlneşte la persoane surmenate, cu fenomen de
simpatotonie sau la pacienţi cu boli renale, al căror tonus vascular este
crescut din cauza hiperactivităţii sistemului renină-angiotensină.
Presiunea divergentă. Se caracterizează prin scăderea presiunii
minime, cu menţinerea presiunii sistolice în limite normale.
Fenomenul se întâlneşte la sportivi antrenaţi cu tonus vagal crescut
sau la pacienţi cu insuficienţă aortică.
Circulaţia arterială
Manifestările periferice (pulsul arterial)
Pulsul arterial este dat de oscilaţia pereţilor arteriali la trecerea undei
sanguine.
Trecerea bruscă a sângelui din ventriculul stâng în artera aortă
determină distensia peretelui acesteia şi apariţia unei unde sanguine ce se
propagă până la nivelul arteriolelor.
Unda pulsatilă se propagă cu o viteză de 4 – 6 m/sec., deci de cca 10
ori mai mare, comparativ cu viteza sângelui.
Viteza undei pulsatile depinde de elasticitatea sistemului arterial.
Caracterele pulsului arterial pot fi apreciate:
- palpatoriu la nivelul arterelor plasate pe un plan dur osos sau
cartilaginos;
- înregistrate grafic (sfigmogramă) cu ajutorul unor aparate
(sfigmografe).
Pulsul arterial exprimă numărul de sistole ventriculare şi este egal cu
frecvenţa cardiacă.
6. Circulaţia capilară

Capilarele împreună cu
arteriolele şi metarteriolele aferente
şi cu venulele eferente capilarelor
constituie reţeaua circulaţiei
terminale sau microcirculaţia
(începe de acolo de unde diametrul
vascular este mai mic de 100
microni).
Circulaţia capilară
Capilarele sunt vase sanguine cu un calibru foarte mic dar cu o
suprafaţă totală de secţiune foarte mare.
Din arteriole pornesc vase denumite metarteriole care mai păstrează
în structură fibre musculare netede.
Din metarteriole derivă capilarele care se continuă cu venulele.
Musculatura metarteriolelor se opreşte la emergenţa capilarului,
formând un manşon cu rol de sfincter precapilar.
Rolul acestuia este de a regla accesul sângelui în funcţie de
necesităţile în oxigen şi substanţe nutritive ale ţesuturilor.
Peretele capilarelor este format exclusiv într-un endoteliu cu o
grosime de un micron care vine în raport intim cu ţesutul pe care îl irigă.
Circulaţia capilară
Schimburile dintre lichidul extracelular şi patul capilar sunt posibile
datorită:
- structurii peretelui capilar foarte subţire şi permeabil;
- vitezei de circulaţie foarte mici de cca. 0,4-0,5 mm/sec.;
- suprafeţei totale de schimb de cca. 700 mp.
Permeabilitatea permite transferul de apă şi substanţe dizolvate prin
endoteliul capilar. Toţi componenţii plasmei, mai puţin proteinele, străbat
porii peretelui capilar.
Rolurile capilarelor
1. Rolul hemodinamic constă în deplasarea sângelui prin capilarele
arteriale şi venoase determinată de presiunea dintre cele două extremităţi ale
capilarelor. În repaus doar 10% din capilare sunt funcţionale.
Deschiderea şi închiderea capilarelor şi modificările consecutive în
debitul sanguin constituie vasomotricitatea.
Parametrii hemodinamici ai circulaţiei capilare sunt:
- viteza de circulaţie foarte mică 0,5 mm/sec. care este invers
proporţională cu suprafaţa totală de secţiune;
- presiunea 12-15 mmHg în capilarele mici şi 12 mmHg în venule.
Circulaţia capilară
2. Rolul nutritiv
Constă în schimburile de oxigen şi substanţe nutritive ce au loc între
sânge şi lichidul interstiţial care scaldă celulele.
Factorii care favorizează schimburile la nivelul capilarelor sunt: lumenul
mic al capilarelor; peretele foarte subţire; viteza mică de circulaţie.
Mecanismele prin care capilarele îndeplinesc funcţia nutritivă sunt:
 difuziunea reprezintă principalul mecanism de schimb şi depinde
de gradientul de concentraţie al substanţei, suprafaţa şi grosimea
membranei, permeabilitatea capilară;
 filtrarea se realizează datorită diferenţei de presiune
hidrostatică, de o parte şi de alta a endoteliului capilar, ce permite filtrarea
apei şi a soluţiilor din capilare în ţesuturi. Filtrării i se opune presiunea
oncotică a proteinelor din sânge;
 osmoza reprezintă trecerea apei prin membrana semipermeabilă
celulară spre sectorul cu concentraţie mai mare;
 transportul vezicular se realizează pentru micromolecule şi
picături mici de plasmă ce conţin substanţe ce nu pot străbate membrana
celulară.
Circulaţia capilară
Reglarea fluxului sanguin în teritoriul microcirculaţiei se realizează în
funcţie de activitatea organului sau teritoriului solicitat.
Astfel, într-un muşchi sau organ devenit activ, se produce aşa numita
“hiperemie activă” ce constă în deschiderea unui număr de capilare de până
la 10 ori mai mare decât în repaus. Deci raportul repaus-efort este de 1 la10.
Factorii reglatori ai microcirculaţiei sunt:
- locali. Controlul local acţionează la nivelul sfincterului precapilar,
producând contracţie urmată de închiderea totală a capilarului, iar prin
relaxare, deschiderea sa;
- nervoşi. Controlul nervos realizat prin nervii simpatici cu efect
vasoconstrictor în majoritatea teritoriilor, inclusiv al arteriolei şi
metaarteriolei. Acest mecanism limitează afluxul de sânge la diverse organe;
- metabolici. Controlul metabolic reprezentat prin produşii de
catabolism ai organelor în activitate. Ei determină vasodilataţie cu creşterea
afluxului sanguin;
- umorali. Controlul umoral exercitat de substanţe vasoactive din sânge
produce vasodilataţie sau vasoconstricţie.
7. Circulaţia venoasă
Proprietăţi morfofuncţionale ale sistemului venos
Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă.
Din punct devedere structural, venele sunt “conducte fibromusculare” al
căror calibru creşte de la periferie la inimă. În venele mici predomină fibrele
musculare, iar în venele mari predomină fibrele elastice.
Volumul venos este de trei ori mai mare decât cel arterial, deci în
teritoriul venos se află cca. 75% din volumul sanguin.
Circulaţia venoasă este realizată de:
- diferenţa de presiune între cele două extremităţi ale arborelui
venos;
- factorii secundari care facilitează întoarcerea venoasă.
Parametrii hemodinamici ai circulaţiei venoase sunt:
- presiunea 14-15 mmHg în capilarele venoase, 12 mmHg în venule,
7-8 mmHg în venele mici, 3-4 mmHg în venele medii, zero în venele cave;
- suprafaţa de secţiune este mai mică decât a capilarelor iar volumul
lor total este de 3 ori mai mare decât al arterelor;
- viteza de circulaţie în capilare 0,5 mm/sec., în venele mari 250
mm/sec.
Circulaţia venoasă
Factorii întoarcerii venoase
  Factorul determinant al circulaţiei venoase este reprezentat de gradientul de
presiune existent între capătul periferic şi central (cardiac) al sistemului venos,
realizat prin „mecanismul împingerii din urmă” (vis à tergo) al sângelui venos.
Presiunea venoasă este de cca. 12 mmHg la extremitatea periferică a venelor şi
de – 1,5; – 2 mmHg la nivelul atriului drept.
Deşi diferenţa de presiune este mică, ea este suficientă pentru a asigura,
împreună cu factorii adjuvanţi ai întoarcerii venoase, deplasarea centripetă a
sângelui spre inimă.
Factorii care facilitează circulaţia venoasă.
1. Forţa de contracţie a ventriculului stâng creează presiune care persistă chiar
şi după ce sângele a parcurs traseul până la capilare, astfel încât restul de presiune
de 12-15 mmHg în capilare faţă de zero în venele mari, este suficientă pentru a
produce întoarcerea sângelui spre cord.
2. Aspiraţia atrială. Inima funcţionează simultan ca o pompă
aspirorespiratorie. Ea respinge sângele spre aortă în timpul sistolei ventriculare şi
concomitent aspiră sângele din venele cave în atriul drept. Această aspiraţie este
cauzată de deplasarea în jos a planşeului atrioventricular în timpul fazei de ejecţie a
sistolei ventriculare.
Circulaţia venoasă
3. Aspiraţia toracică face ca presiunea în venele mari din regiunea toracică să se
menţină scăzută. Ea se manifestă în special în inspiraţie când presiunea intratoracică
scade şi determină distensia venelor şi activarea scurgerii sângelui venos spre inimă.
4. Presa abdominală este presiunea crescută din cavitatea abdominală care
împinge sângele spre inimă. În inspiraţie acest efect este accentuat datorită contracţiei
şi coborârii diafragmei.
5. Contracţia intermitentă musculară (mecanism eficient mai ales la nivelul
membrelor inferioare în timpul mersului). În timpul contracţiei musculare, venele
profunde din muşchi sunt comprimate, iar sângele este împins spre inimă. În relaxare
ele aspiră sângele din venele superficiale.
6. Pulsaţiile arterelor exercită un efect de masaj asupra venelor alăturate aflate în
acelaşi pachet vascular, ajutând astfel circulaţia venoasă de întoarcere.
7. Gravitaţia ajută circulaţia de întoarcere din teritoriile aflate deasupra nivelului
cordului şi o stânjeneşte în cele situate sub cord.
În venele de sub cord efectul negativ al forţei gravitaţionale este contracarat de
prezenţa valvulelor venoase şi de contracţiile şi relaxările musculare.
Sistemul valvular este format din valvule “în cuib de rândunică” dispuse la distanţa
de 5-7 cm între ele. Ele segmentează coloana de sânge şi anihilează tendinţa de cădere
şi stagnare în venele din membrele inferioare.
8. Circulaţia limfatică
Plasma existentă în spaţiul interstiţial nu se absoarbe toată la nivelul
polului venos al capilarelor, ci o mică parte se întoarce în circulaţia
venoasă prin intermediul vaselor limfatice.
Sistemul limfatic reprezintă o cale derivată de drenaj a plasmei
interstiţiale restante, spre sistemul venos de întoarcere.
Sistemul limfatic începe la periferie, prin capilare limfatice închise la
extremitatea liberă şi care drenează lichidul interstiţial.
Acestea converg în vase limfatice din ce în ce mai mari, ca în final să
se formeze cele două colectoare: canalul limfatic drept şi canalul toracic
care se varsă în venele subclaviculare.
Pe traiectul lor, vasele limfatice prezintă valvule şi ganglioni
limfatici cu rol de a îmbogăţi limfa în limfocite şi imunoglobuline.
Formarea limfei are loc la nivelul spaţiilor interstiţiale.
Ea are compoziţie similară lichidului interstiţial, ceva mai bogată în
lipide.
Debitul limfatic mediu este de 1500 ml în 24 ore, dar poate varia în
funcţie de factorii hemodinamici locali.
Circulaţia limfatică
Compoziţia limfei este asemănătoare plasmei şi lichidului extracelular
(dar are conţinut mai sărac în proteine).
După ce traversează ganglionii, limfa se îmbogăţeşte în elemente
celulare şi proteine.
Circulaţia limfei se face de la periferie spre marile canale limfatice.
Viteza de circulaţie este foarte mică.
Circulaţia sa este cauzată de:
- factorii extrinseci (presiunile tisulare şi factorii circulaţiei
venoase);
- factorii intrinseci (contracţiile ritmice ale vaselor limfatice mari).
Rolurile sistemului limfatic:
- drenează o parte a lichidului extracelular în sistemul venos;
- readuce în circulaţie proteinele extravazate;
- transportă acizi graşi cu lanţ lung, colesterol şi hormoni;
- are rol în imunitatea organismului prin ganglionii limfatici.
9. Reglarea activităţii cardiovasculare
Activitatea sistemului cardiovascular este continuu reglată şi
„ajustată” în concordanţă cu nevoile de irigaţie cu sânge a diferitelor
organe şi a întregului organism.
Procesele de reglare se exercită simultan atât asupra cordului, cât şi
asupra vaselor.
Atât inima, cât şi vasele sanguine dispun de mecanisme intrinseci de
autoreglare, completate şi integrate de mecanismele extrinseci, umorale
şi nervoase, de reglare şi control.
Mecanismele reglatoare intrinseci 
Mecanismele intrinseci de autoreglare a sistemului cardiovascular :
1) de a genera automat impulsuri care induc contracţia inimii;
2) de a răspunde la distensie prin contracţii, micşorând lumenul
vaselor;
3) de a-şi modifica tonusul în funcţie de condiţiile metabolice
intrinseci şi locale.
Reglarea activităţii cardiovasculare
Reglarea umorală locală 
1. Metaboliţi vasculari locali. În ţesuturile în activitate, scăderea PO2
şi a pH-ului, deci creşterea acidităţii, determină vasodilataţia arteriolelor
şi relaxarea sfincterului precapilar.
Acelaşi efect se obţine şi în urma creşterii locale a PCO2 sau a
concentraţiei substanţelor osmotic active.
Creşterea locală a temperaturii, care se produce în ţesuturile în
activitate, determină vasodilataţia vaselor locale.
K+ se poate acumula local, manifestând un efect vasodilatator, în
special la nivelul muşchilor scheletici.
Efect vasodilatator manifestă şi lactatul, care se poate acumula în
exces la nivelul ţesuturilor active.
Histamina, eliberată din celulele lezate, intensifică permeabilitatea
capilară.
Reglarea activităţii cardiovasculare
2. Vasoconstrictori locali. Arterele şi arteriolele lezate intră într-o
puternică vasoconstricţie.
Acest efect se datorează parţial serotoninei, eliberată din plachetele
sanguine care aderă de aria lezată.
Vasoconstrictori locali sunt şi tromboxanii şi unele prostaglandine.
Scăderea temperaturii declanşează vasoconstricţie, ceea ce are un
important rol în termoreglare.
A fost descoperit un polipeptid de origine endotelială, numit
endotelină. Această substanţă reprezintă una din cele mai puternice
substanţe vasoconstrictoare cunoscută până în prezent.
Substanţele vasoconstrictoare, care acţionează asupra muşchilor
netezi din tunica musculară a vaselor, produc un efect vasoconstrictor
mult mai evident, în cazul în care nu afectează endoteliul.
De exemplu, acetilcolina, când se aplică asupra unui vas lezat,
determină vasoconstricţie, când acţionează asupra vasului intact
provoacă vasodilataţie.
Reglarea activităţii cardiovasculare
Reglarea umorală pe cale sistemică
Reglarea activităţii cardiovasculare pe cale sistemică este produsă
prin intermediul unor substanţe circulante.
Substanţele care determină vasodilataţie includ kininele plasmatice,
peptidul intestinal vasoactiv (VIP), peptidul atrial natriuretic (PAN), iar
vasoconstricţia pe cale sistemică este produsă de noradrenalina (NA) şi
adrenalină (A), vasopresină şi angiotensină II.
Reglarea nervoasă a activităţii cardiace
Reglarea nervoasă constituie primul mijloc de apărare împotriva
pericolului de dereglare circulatorie şi constă în reacţii neuroreflexe
cardiace şi vasculare în vederea restabilirii prompte a dezechilibrelor
create.
Reacţiile cardiovasculare compensatoare se realizează cu participarea
obligatorie a zonelor reflexogene, precum şi a căilor aferente şi eferente,
subordonate centrilor bulbopontini de reglare şi control a activităţii
cardiace şi a tonusului vascular.
Reglarea activităţii cardiovasculare

Controlul central al circulaţiei