FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA FARMACIE
  

FIZIOLOGIE UMANĂ

CURS

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

 FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

CURSUL 7

1. Funcţia secretorie digestivă

2. Digestia şi absorbţia
3. Reglarea tractusului intestinal
1. Funcţia secretorie
1. Secreţia salivară 

Saliva reprezintă produsul de secreţie a celor 3 perechi de glande

salivare (parotide, submaxilare şi sublinguale) şi a numeroaselor glande
mici situate în mucoasa bucală.

Caracteristicile salivei:

 lichid transparent, filant (mucina), usor opalescent (celule

epiteliale descuamate, leucocitele);
 densitate 1003-1008 (hipotonă faţă de plasmă);
 pH = 7,4-7,8;
 cantitate 1000 – 1500 ml/24 ore, debitul secretor în cursul
digestiei bucale creste de 8-20 ori, în perioadele interdigestive este de
0,5ml/min.
Funcţia secretorie: secretia salivara
Secreţia salivară  conţine:
→ 99,4% apa;
→ 0,6% reziduu uscat: substanţe anorganice şi organice.
1. Substanţele anorganice: cloruri, bicarbonaţi, fosfaţi de sodiu,
potasiu şi calciu
Funcţia secretorie: secretia salivara
2. Substanţele organice
Ptialina (amilaza salivară) hidrolizează amidonul fiert / copt →
maltoză, maltotrioză şi dextrine;
Lipaza salivară (glande Ebner de pe faţa dorsală a limbii)
acţionează în stomac (pH 4) asupra trigliceridelor ce conţin acizi graşi
cu lanţ mediu (laptele);
Lactoferina – bacteriostatic;
Lizozim – descompune capsula glicozidică a unor bacterii;
Factorul de creştere epidermic – stimulează erupţia dentară,
calcifierea precoce a incisivilor, vindecarea mucoasei bucale;
Aglutinogenii din sistemul ABO – la 80% din indivizi;
Mucus – determină vâscozitatea salivei, participă la formarea
bolului alimentar, la protecţia mucoasei bucale.
3. Substantele anorganice
- azotate neproteice: uree, acid uric;
- neazotate: acid lactic, alcool etilic.
Funcţia secretorie: secretia salivara
Rolurile salivei:
Digestiv – prin enzimele pe care le conţine;
Dizolvarea substanţelor sapide, favorizând contactul acestora cu
mugurii gustativi;
Excretor: metaboliţi (uree, acid uric), virusuri (poliomielitic,
rabic), substanţe toxice (Pb, Hg, I, Bi), medicamente;
Protector:
a. pH-ul salivei neutralizează acizii din alimente;
b. bactericid prin Ig A, lizozim, sulfocianat de K,;
c. lubrefiază şi înmoaie alimentele protejând mucoasa bucală de
escoriaţii;
In vorbire: menţine umedă cavitatea bucală, condiţie esenţială în
actul vorbirii;
Reparator: prezenţa factorilor de creştere epidermică şi a
factorilor procoagulanţi.
In homeostazia hidroelectrolitică: deshidratare → sete /
stimularea secreţiei de ADH.
Funcţia secretorie
Reglarea secreţiei salivare
Mecanismele de adaptare cantitativă şi calitativă a secreţiei
salivare sunt exclusiv nervoase, având la bază reflexele necondiţionate şi
condiţionate.

Centrul salivar:
• superior – pontin
• inferior – bulbar

Activare simpatica si parasimpatica

Reglarea secreţiei salivare

Funcţia secretorie : secretia gastrica
2. Secreţia stomacului
Sucul gastric, produsul de secreţie al stomacului este secretat de
glandele cardiale, fundice şi pilorice din mucoasa gastrică.
Glandele fundice sunt formate din:
* celule principale, cu rol în secreţia pepsinogenului;
* celule parietale (marginale, oxintice), care secretă HCl şi factorul
intrinsec;
* celule mucoase (ale gâtului glandei), care secretă mucus.
Glandele pilorice şi cardiale secretă numai mucus.

Sucul gastric este:

* lichid incolor sau usor opalescent;
* se secretă 1000 – 1500 ml suc gastric / 24 h, cantitate care
variază în funcţie de tipul de alimentaţie;
* pH-ul 1 – 1,5;
* densitate 1002-1009.
Funcţia secretorie :secretia gastrica
Compoziţia sucului gastric:

- 99% apă;
- 1% substanţe solide, din care 0,6% substanţe anorganice şi
0,4% substanţe organice.

1. Substanţele anorganice:
- HCl, NaCl, KCl, fosfati, bicarbonati.
Cea mai importantă substanţă anorganică este HCl
rol:
- denaturarea proteinelor;
- transformă Fe+3 în Fe+2 absorbit;
- stimulează eliberarea de secretină;
- efect bactericid;
- precipită cazeinogenul din lapte;
- dizolvă colagenul;
- transformă pepsinogenul în pepsină.
Funcţia secretorie: secretia gastrica
2. Substanţele organice
Pepsina este principala enzimă a sucului gastric, secretată de celulele
principale ale glandelor fundice sub formă inactivă de pepsinogen.
Acesta trece în pepsină, la un pH sub 6, prin desprinderea unui peptid
sub influenţa HCl sau a unor mici cantităţi de pepsină.
Pepsinele sunt endopeptidaze care hidrolizează legăturile peptidice
dintre aminoacizii aromatici şi un alt aminoacid, rezultând polipeptidele
cu un număr variabil de aminoacizi.
Catepsina este o enzimă proteolitică ce participă la digestia
proteinelor numai la sugar, unde aciditatea sucului gastric este mai
redusă.
Labfermentul produce coagularea laptelui prin precipitarea
cazeinogenului solubil în cazeină şi paracazeină care, în prezenţa
calciului, se transformă în paracazeinat de calciu.
Se găseşte în cantitate redusă şi acţionează la un pH optim de
4,5 – 5,5.
Funcţia secretorie: secretia gastrica
Lipaza gastrică este o enzimă întâlnită numai în sucul gastric al
copilului, scindând hidrolitic lipidele fin emulsionate din lapte şi
gălbenuşul de ou.
Gelatinaza scindează gelatina, o proteină componentă a ţesutului
conjunctiv.
Lizozimul care este o enzimă bactericidă identică cu cea salivară.
Factorul intrinsec Castle se formează în celulele oxintice, alături de
HCL, din glandele regiunii fundice. Este o glicoproteină ce favorizează
absorbţia vitaminei B12 la nivelul intestinului subţire.
Mucina este secretată sub formă de gel de către celulele caliciforme
care căptuşesc mucoasa gastrică, de glandele cardiale şi de celulele
mucoase ale gâtului glandelor fundice.
Suprafaţa stomacului este acoperită cu un strat de mucus cu o
grosime de 1 – 1,5 mm care exercită atât o protecţie mecanică, cât şi
chimică a mucoasei gastrice, prin fixarea şi neutralizarea HCl şi
inactivarea pepsinei.
Funcţia secretorie: secretia gastrica
Reglarea secreţiei gastrice

Sucul gastric se secretă aproape continuu digestiv si interdigestiv, dar secreţia

maximă are loc în perioada digestiei.
Reglarea şi adaptarea secreţiei gastrice prin:
*control nervos – fibre parasimpatice vagale şi reflexe locale ale sistemului nervos
enteric;
*control umoral prin intermediul gastrinei, histaminei, enterogastronului.

În funcţie de regiunea asupra căreia acţionează excitanţii secretori, controlul

secreţiei gastrice a fost divizat în trei faze:
a) faza cefalică: predomină mecanismele vagale declansate de:
- reflexe neconditionate – excitarea alimentară a mugurilor gustativi;
- reflexe conditionate – excitanti vizuali, olfactivi, auditivi;
b) faza gastrică cu reglare nervoasa: mecanisme vagovagale declansate de
distensia gastrică, cât şi de reglarea umorală: prin histamină şi gastrină;
c) faza intestinală reglarea nervoasă declansată de distensia duodenală şi reglarea
umorală :gastrină şi enterogastron.
Funcţia secretorie: secretia gastrica

Reglarea secreţiei sucului gastric

Funcţia secretorie: secretia pancreatica
3. Secreţia pancreatică

Sucul pancreatic:
lichid clar, vâscos;
volum de 1000 – 1500 ml/ 24h ;
reacţie puternic alcalină (pH 8 – 8,5);
conţine enzime care acţionează asupra celor 3 tipuri principale de
substanţe: proteine, glucide şi lipide.
Compozitia chimică a sucului pancreatic:
• 98,5% apa,
• 1,5 % reziduu uscat,
• substante anorganice: Na+, K+, Ca+2, Mg+2 (in concentraţii
similare cu cele din plasma) şi bicarbonat (in concentratie superioara
plasmei, neutralizand aciditatea chimului la nivelul duodenului,
realizând pH-ul alcalin necesar acţiunii enzimelor la nivelul
intestinului).
• substante organice: enzimele
Funcţia secretorie: secretia pancreatica
Substanţele organice:

1.Enzimele proteolitice

Tripsina este activă şi asupra nucleoproteinelor, până la scindarea

acestora în acizi nucleici, stadiul de la care acţiunea este preluată şi dusă
mai departe de enzimele sucului intestinal. Tripsina coagulează sângele.
Chimotripsina coagulează laptele.
Carboxipeptidaza este o exopeptidază care scurtează lanţul
polipeptidic cu un aminoacid.
Colagenaza şi elastaza scindează legăturile peptidice ale
colagenului la nivelul aminoacizilor.
Ribonucleazele hidrolizează acizii ribo- şi dezoxiribonucleic,
rezultând nucleotide.
Funcţia secretorie: secretia pancreatica

Enzimele proteolitice sunt secretate de pancreasul exocrin sub formă

inactivă de tripsinogen, chimotripsinogen, procarboxipeptidaze,
proelastază.
Tripsinogenul se transformă în tripsină, în mod spontan, la un pH de
7 – 8, printr-o reacţie autocatalitică favorizată de Ca2+.
În intestin, această cataliză este realizată de o enzimă numită
enterochinază (enteropeptidaza), secretată de mucoasa duodenală, sau de
tripsina formată deja.
Celelalte proteaze sunt activate în lumenul intestinului de către
tripsină.
Activarea tripsinei la nivelul acinilor pancreatici, sau în canalele
excretoare, este blocată de inhibitorul tripsinei, o substanţă produsă de
aceleaşi celule care au secretat şi tripsinogenul.
Funcţia secretorie: secretia pancreatica

2. Enzimele aminolitice

Amilaza pancreatică hidrolizează amidonul, glicogenul şi alte

glucide, cu excepţia celulozei, până la stadiul de dizaharide şi puţine
trizaharide.
Activarea enzimei se realizează în prezenţa ionului de clor.

3. Enzimele lipolitice

Lipaza pancreatică scindează trigliceridele în acizi graşi şi

monogliceride, în prezenţa Ca2+ şi Mg2+ ca activatori.
Colesterolesteraza hidrolizează esterii de colesterol,
Fosfolipaza, activată de tripsină, desprinde acizii graşi din
fosfolipide.
Funcţia secretorie: secretia pancreatica
Reglarea secretiei pancreatice
Mecanisme nervoase si umorale in 3 faze: cefalica; gastrica; intestinala
Faza cefalica
predominant nervoasa: excitantii similari celor ce declanseaza secretia
salivara si gastrica determina, pe cale vagala, o secretie pancreatica
bogata enzimatic
controlul umoral: gastrina stimuleaza secretia pancreatica
Faza gastrica este declansata de prezenta alimentelor in stomac
distensia gastrica, prin reflex vago-vagal, determina secretia de suc
pancreatic bogat enzimatic.
controlul umoral: gastrina, cu efect sinergic cu cel vagal
Faza intestinala
prezenta chimului in duoden stimuleaza secretia pancreatica,
control umoral: secretina (stimuleaza celulele ductale sa secrete
componenta apoasa bicarbonatata), CCK (stimuleaza celulele acinare
sa elibereze continutul granulelor de zimogen)
Funcţia secretorie: secretia pancreatica
Reglarea secretiei pancreatice
CCK
secretina

CCK alimente
Suc pancreatic
Proenzime
enzime

Tripsina: actiune si efect

CCK
Chimotripsinogen si
alte proenzime
tripsinogen
Entero-
peptidaze chimotripsina
tripsina

Reglarea secretiei pancreatice

Funcţia secretorie
4. Secreţia biliară
Bila este un produs de secreţie şi excreţie hepatică. Cantitatea de bilă
este de 700 – 1200 ml/zi, având un pH de 7 – 7,6.
Constituienţii principali ai bilei sunt sărurile biliare, colesterolul,
lecitina, acizii graşi, mucina şi substanţele anorganice: cloruri de Na, K,
Ca, bicarbonaţi şi fosfaţi.
Singura substanţă biliară cu rol în digestie este reprezentată de
sărurile biliare, restul constituienţilor biliari fiind „deşeuri” ce urmează
a fi excretaţi.
În lipsa bilei, cca. 40 – 50% din lipidele ingerate se pierd prin
materiile fecale.
Cca. 90 – 95% din sărurile biliare sunt reasorbite din intestinul
subţire, urmând circuitul enterohepatic al sărurilor biliare.
O cantitate redusă se reabsoarbe pasiv, prin procesul de difuzie.
Cea mai mare cantitate de săruri biliare se reabsoarbe la nivelul
ileonului terminal printr-un proces activ.
Doar 5% din sărurile biliare pătrund în colon.
Funcţia secretorie
90 – 95% din sărurile biliare sunt reasorbite din intestinul subţire,
urmând circuitul enterohepatic al sărurilor biliare.
O cantitate redusă se reabsoarbe pasiv, prin procesul de difuzie.
Cea mai mare cantitate de săruri biliare se reabsoarbe la nivelul
ileonului terminal printr-un proces activ.
Doar 5% din sărurile biliare pătrund în colon.
Circuitul entero-hepatic circulatia generala
Vena
cava
rinichi
ficat

Vena
porta
Vezica
Duct Urobilinogen
biliara Intestin subtire
biliar In urina
Urobilinogen
In fecale
Funcţia secretorie

Sărurile biliare reprezentate de glicocolaţi şi taurocolaţi de Na şi K,

îndeplinesc mai multe funcţii:

1) funcţia de „detergent”, scăzând tensiunea superficială a

particulelor mari de grăsime şi favorizând fracţionarea în particule fine,
în vederea emulsionării lor;
2) funcţia de activare a lipazelor;
3) favorizarea absorbţiei acizilor graşi, monogliceridelor, a
vitaminelor liposolubile, a colesterolului şi a unor metale ca fierul;
4) acţiunea antiputridă asupra florei de putrefacţie din colon;
5) împiedică coagularea mucusului intestinal inhibând mucinoza;
6) favorizează peristaltismul;
7) contribuie la neutralizarea sucului gastric acid ajuns în duoden.
Funcţia secretorie

Reglarea secreţiei şi evacuării bilei

 Secreţia biliară este continuă

 Nu suferă mari variaţii sub acţiunea proceselor digestive
 Evacuarea secreţiei biliare este intermitentă.

Bila hepatică este depozitată în vezicula biliară, cce are o capacitate

de cca. 30 – 60 ml, aici are loc concentrare ei de 5 – 12 ori prin
reabsorbţia apei şi electroliţilor şi secreţie de mucină.
Pentru a putea fi evacuată bila în duoden prin canalul cistic şi
coledoc, este necesară relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia veziculei
biliare.
Funcţia secretorie

Reglarea secreţiei şi excreţiei biliare: secreţia şi

excreţia sunt procese conjugate, reglate neuroumoral.

Reglarea umorală este dată de:

 factori coleretici: acizii biliari, secretina,
gastrina care stimulează secreţia hepatică a bilei şi
creşte fluxul acesteia;
 factori colagogi: colecistokinina eliberată
duodenal care stimulează evacuarea vezicii biliare
şi a căilor biliare în duoden.
F. coleretici:
-acizii biliari
Reglarea nervoasă: -secretina
sistemul nervos simpatic: -gastrina

stimulează relaxarea vezicii şi contracţia sfincterului

Oddi
sistemul nervos parasimpatic:
stimulează contracţia vezicii şi relaxarea sfincterului f. colagogi:
-colecistokinina
Oddi
Funcţia secretorie: secretia intestinala
5. Secreţia intestinului subţire
Intestinul subţire secretă 2 – 3 litri suc intestinal cu un pH de 7,5 – 8.
Majoritatea enzimelor sucului intestinal sunt localizate pe suprafaţa
externă a celulelor mucoasei intestinale.
Celulele mucoasei intestinale conţin enzime:
1) Aminopeptidaze, tri- şi dipeptidaze care scindează peptidele în
aminoacizi;
2) Sucraza (zaharaza), maltaza, alfadextrinaza limită şi lactaza,
patru enzime care scindează dizaharidele în monozaharide;
3) Nucleaze şi nucleotidaze acţionează asupra produşilor rezultaţi din
scindarea nucleoproteinelor de către tripsină;
4) Lipaza intestinală scindează lipidele neutre în acizi graşi şi
glicerol.
Glandele Bruner secretă un mucus vâscos, cu un conţinut ridicat de
bicarbonat, cu rol de protecţie a mucoasei intestinale faţă de acţiunea
peptică a sucului gastric.
Funcţia secretorie: secretia intestinala
Reglarea secreţiei intestinale

Majoritatea secreţiei intestinale este controlată prin reflexe locale

mienterice decalnşate prin stimularea mecanică şi/sau chimică a
receptorilor intestinali.
Secreţia de suc intestinal va fi cu atât mai mare, cu cât volumul
chilului intestinal va fi mai mare.
Controlul extrinsec nervos, prin intermediul căruia se exercită şi
influenţa etajelor nervoase superioare ale SNC, se realizează prin nervul
vag a cărui excitare intensifică secreţia duodenală.
Hormonii gastrointestinali: peptidul intestinal vasoactiv (VIP),
secretina, stimulează secreţia intestinală; somatostatina are rol inhibitor.
Funcţia secretorie
6. Secreţia intestinului gros
Produsul de secreţie al mucoasei colice este un lichid redus cantitativ, cu
pH alcalin (8 – 8,4), foarte vâscos datorită mucusului secretat şi lipsit de
enzime digestive.
Mucusul are rolul de a: proteja mecanic pereţii intestinului gros;
împiedică digerarea lor de enzimele din intestinul subţire şi de activitatea
bacteriană foarte intensă; proteja pereţii de acizii formaţi în materiile fecale
şi arderea resturilor neabsorbite în vederea formării bolului fecal.
Reglarea funcţiei secretorii a colonului
Este asigurată prin reflexe locale mienterice, iar extrinsec, prin nervii
parasimpatici şi simpatici.
Excitarea nervilor parasimpatici determină o secreţie abundentă de
mucus, iar excitarea simpatică diminuează acest răspuns.
În cazul în care un segment al intestinului gros este puternic iritat,
mucoasa secretă alături de mucus, şi cantităţi mari de apă şi electroliţi.
În felul acesta se diluează factorii iritanţi, determinând şi o deplasare
rapidă a fecalelor spre anus.
2. Digestia şi absorbţia

Digestia principiilor alimentare: glucide, lipide şi proteine, se

realizează în cadrul proceselor hidrolitice, catalizate de o serie de
enzime digestive.
Unele din aceste enzime se găsesc în secreţia salivară, gastrică şi a
pancreasului exocrin, în timp ce altele sunt conţinute în membrana şi
citoplasma celulelor epiteliale ale intestinului subţire.
Acţiunea enzimelor digestive este favorizată de o serie de activatori,
cum sunt HCl din sucul gastric şi bila, produsul de secreţie hepatică.
Scindate chimic până la etapa finală de elemente simple (mono- şi
dizaharide, acizi graşi, glicerol şi aminoacizi), acestea, împreună cu
vitaminele, mineralele şi apa, trec apoi prin mucoasa intestinului subţire
prin fenomenul de absorbţie şi sunt transportate în circulaţia generală
sanguină şi limfatică spre ţesuturi, unde vor fi metabolizate.
Digestia şi absorbţia
Digestia glucidelor

Digestia glucidelor începe în cavitatea bucală sub acţiunea ptialinei,

o alfaamilază care acţionează asupra amidonului fiert sau copt, prin care
se distruge învelişul de celuloză ce acoperă globulele de amidon.
Această enzimă hidrolizează amidonul până la stadiul de maltoză
(dizaharid) şi alţi polimeri mici de glucoză, care conţin între 3 – 9
molecule de glucoză, cum ar fi maltoza (trizaharid) şi alfadextrinele
limită care conţin în medie 8 molecule de glucoză.
Acţiunea ptialinei continuă şi în stomac (30 – 50 min), până când
bolul alimentar se acidifică la un pH de 4, ptialina acţionând la un pH
optim cuprins între 6,7 – 6,8.
Sub acţiunea ptialinei se scindează cca 20 – 40% din amidon.
Digestia şi absorbţia
Digestia glucidelor continuă în intestin sub acţiunea amilazei
pancreatice. Sub acţiunea ei se scindează 50 - 80% din amidonul
ingerat.
Oligozaharidele provenite din amidon sunt supuse digestiei
ulterioare, la marginea externă a microvilozităţilor intestinului subţire,
sub acţiunea enzimelor intestinale din marginea în perie: sucraza,
lactaza, maltaza şi alfadextrinaza limită. O parte din glucoza obtinută
pătrunde în celulele mucoasei, iar altă parte pătrunde în lumenul
intestinal, Digestia
urmând a fi reabsorbită ulterior.
glucidelor
Digestia şi absorbţia
Absorbţia glucidelor

Hexozele şi pentozele sunt rapid reabsorbite de-a lungul pereţilor

intestinali, înainte ca chilul intestinal să pătrundă în porţiunea terminală
a ileonului.
Transportul glucozei este determinat de concentraţia Na+ din lumenul
intestinal: concentraţia mare a Na+ pe suprafaţa luminală a mucoasei
intestinale facilitează absorbţia glucidelor, şi invers (pentru că Na+ şi
glucoza utilizează acelaşi cotransportor – suport).
Concentraţia intracelulară a Na+ este menţinută printr-un mecanism
activ, la un nivel scăzut, ceea ce determină deplasarea Na+ din lumenul
intestinal în interiorul celulei, conform gradientului de concentraţie.
Concomitent cu Na+ se deplasează şi glucoza aâand acelaşi
transportor.
Na+ intracelular este transportat activ în spaţiile intercelulare, iar
glucoza difuzează pasiv din celulă în spaţiul interstiţial şi de aici în
sânge.
Digestia şi absorbţia
Galactoza este transportată prin acelaşi mecanism.
Există o competiţie între diferite monozaharide (dacă se transportă
cantităţi mari de galactoză, diminuează transportul glucozei).
Absorbţia fructozei este independentă de Na+.
Pătrunderea ei în celula mucoasei se face prin mecanismul difuziei
facilitate.
În celula mucoasei fructoza este transformată în glucoză sau acid
lactic, după care pătrunde în mediul intern.
Din această cauză viteza de absorbţie a fructozei este mult mai mică.
Pentozele sunt absorbite prin mecanismul difuziei.
Cantitatea maximă de glucoză care poate fi absorbită la nivelul
intestinului subţire este de 120 g/oră.
Digestia şi absorbţia
Digestia proteinelor şi a acizilor nucleici

Digestia proteinelor începe în stomac, unde sub acţiunea pepsinelor

(endopeptidazelor gastrice) are loc scindarea hidrolitică a legăturilor
peptidice dintre aminoacizii aromatici şi un alt aminoacid, rezultând
polipeptide cu un număr variabil de aminoacizi.
Pepsina poate scinda şi colagenul, un constituient major al ţesutului
conjunctiv intercelular din muşchi a cărui hidroliză va facilita digestia
ulterioară a proteinelor din carne.
La nivelul intestinului polipeptidele continuă digestia sub acţiunea
peptidazelor pancreatice şi intestinale.
Tripsina, chimotripsina şi elastaza pancreatică, funcţionează ca
endopeptidaze; scindează legăturile peptidice din interiorul moleculei,
rezultând oligopeptide.
Tripsina poate acţiona şi asupra proteinelor care nu au suferit
transformări prealabile la nivelul stomacului.
Digestia şi absorbţia

Carboxipeptidazele pancreatice şi aminopeptidazele intestinale

acţionează ca exopeptidaze, scurtând polipeptidul cu un aminoacid.
Aminoacizii liberi din lumenul intestinal apar ca urmare a preceselor
digestive din lumenul intestinal, sub acţiunea aminopeptidazelor şi
dipeptidazelor intestinale.
Unele di- şi tripeptide sunt transportate activ în celulele mucoasei
intestinale unde vor fi hidrolizate de peptidazele intracelulare, iar
aminoacizii, rezultaţi din digestia intracelulară pătrund direct în sânge.
Dacă alimentele au fost bine masticate şi nu s-au consumat cantităţi
exagerate, cca. 98% din proteinele ingerate se transformă în aminoacizi
sau di- şi tripeptide, care pot fi absorbite.
Digestia şi absorbţia

Nucleazele pancreatice şi intestinale hidrolizează acizii nucleici

desprinşi din nucleoproteinele de tripsină, degradându-i în nucleotide.
La rândul lor, nucleotidazele continuă degradarea până la nucleozid
şi acidul fosforic, iar nucelozidazele desfac nucleozidul în pentoză şi
baze purinice sau pirimidinice.

Digestia
proteinelor
Digestia şi absorbţia
Absorbţia aminoacizilor şi derivaţilor nucleici

Proteinele se absorb sub formă de aminoacizi şi într-o cantitate redusă sub

formă de di- şi tripeptide.
Pentru aminoacizi, există cel puţin 4 sisteme diferite de transport:
1) al aminoacizilor neutri;
2) al amnoacizilor bazici;
3) al aminoacizilor acizi;
4) specific aminoacizilor, ca prolina şi hidroxiprolina.
Di- şi tripeptidele folosesc alte mecanisme.
Absorbţia aminoacizilor neutri şi acizi este cuplată cu transportul Na+,
folosind mecanismul descris la transportul glucozei.
Transportul aminoacizilor bazici nu este dependent de Na+.
Aminoacizii, deplasaţi în celula mucoasei prin mecanismul cotransportului
sau prin digestia intracelulară a di- şi tripeptidelor părăsesc celula, prin procesul
difuziei facilitate şi ajung în sânge.
Bazele purinice şi pirimidinice, care rezultă din digestia acizilor nucleici,
sunt transportate prin mecanisme active.
Digestia şi absorbţia
Digestia lipidelor

Este un proces de hidroliză, catalizat de:

 lipaza linguală, secretată de glandele Ebner de pe faţa dorsală a
limbii;
 lipaza gastrică;
 lipaza pancreatică;
 lipaza intestinală.
Lipaza linguală poate digera la nivelul stomacului cca. 30% din
trigliceridele alimentare, pe când lipaza gastrică are importanţă redusă.
Majoritatea lipidelor sunt digerate la nivelul intestinului subţire sub
acţiunea lipazei pancreatice, care scindează lipidele emulsionate în
prealabil, până la stadiul de acizi graşi şi monogliceride.
Digestia şi absorbţia
Emulsionarea lipidelor în intestinul subţire (proces fizic de scădere a
tensiunii superficiale a acestora) apare prin acţiunea de detergent a
sărurilor biliare, fosfolipidelor şi monogliceridelor.
Sărurile biliare singure au un efect de detergent redus, dar în prezenţa
fosfolipidelor şi a monogliceridelor lipidele sunt transformate în
particule emulsionate.

Digestia
lipidelor
Digestia şi absorbţia
Lipaza pancreatică nu poate acţiona asupra picăturilor de lipide,
învelite cu agenţi de emulsionare, fără prezenţa colipazei, o proteină
pancreatică, care se fixează de suprafaţa picăturilor de lipide, deplasând
agenţii de emulsionare prin care se permite „ancorarea” lipazei de
picătura de lipid.
Colipaza este secretată în sucul pancreatic sub formă inactivă
(procolipază), activarea ei având loc în lumenul intestinal sub acţiunea
tripsinei.
Când concentraţia sărurilor biliare din intestin se măreşte ca urmare a
contracţiei veziculei biliare, lipidele şi acizii biliari interacţionează
spontan, formând micelii.
Acizii graşi şi monogliceridele generate sub acţiunea lipazei
pancreatice asupra particulei emulsionate, difuzează din particula
emulsionată în acest miceliu mixt, care conţine săruri biliare-fosfatice-
colesterol-acizi graşi-monogliceride.
Digestia şi absorbţia
Miceliile se deplasează în sensul gradientului de concentraţie prin
stratul de apă staţionar din imediata apropiere a marginii „în perie” a
celulelor mucoase.
La locul de contact al miceliilor cu membrana celulelor mucoasei,
lipidele din micelii pătrund în celula mucoasei prin difuzie pasivă.
Cu excepţia mucoasei ileonului, rata de absorbţie a acizilor biliari la
nivelul jejunului este redusă.
Din această cauză acizii biliari rămân în lumenul intestinal o
perioadă de timp mai îndelungată, contribuind la formarea unor noi
micelii.
Miceliile sărurilor biliare asigură solubilizarea lipidelor, transportul
lor de-a lungul stratului apos staţionar din apropierea microvilozităţilor
şi păstrează o soluţie saturată de lipide în contact cu membrana celulelor
mucoasei în vederea absorbţiei lipidelor.
Digestia şi absorbţia
Absorbţia lipidelor

Monogliceridele şi acizii graşi neesterificaţi (AGN), dizolvaţi în

porţiunea lipidică a acizilor biliari din micelii, când vin în contact cu
marginea în perie a microvilozităţilor, trec pasiv prin membrană, datorită
solubilităţii lor ridicate în lipide.
Trigliceridele (TG) şi digliceridele nedigerate sunt, de asemenea,
intens liposolubile. Ele se absorb în cantitate foarte redusă, deoarece
acizii biliari din micelii nu dizolvă aceşti compuşi şi, deci, nu asigură
transportul lor în contact cu mucoasa intestinală.
O dată ajunşi la nivel intracelular are loc procesul de reesterificare a
acizilor graşi şi monogliceridelor, care vor resintetiza trigliceride.
Acest proces se realizează prin migrarea monogliceridelor şi a AGN
în reticulul endoplasmatic, unde AGN sunt activaţi de coenzima A (CoA),
formând, în final, trigliceride (TG).
Digestia şi absorbţia

Ultima etapă în sinteza TG la nivelul enterocitului constă în formarea

chilomicronilor în vederea transportului prin limfă.
Chilomicronii sunt particule de 0,1 – 0,5 nm, formate din trigliceride,
colesterol, esteri de colesterol, fosfolipide şi proteină.
Proteina (beta-lipoproteina), sintetizată de reticulul endoplasmatic,
acoperă o parte din fiecare particulă.
Sub formă de chilomicroni lipidele părăsesc enterocitul prin zona bazală
sau laterală a acestuia, prin procesul de exocitoză, după care pătrund în
chiliferul central.
Beta-lipoproteina este esenţială pentru desfăşurarea exocitozei celulare a
chilomicronilor, deoarece, cu ajutorul ei, se realizează alipirea
chilomicronului de membrana enterocitului, înainte de a fi expulzat.
Digestia şi absorbţia
Cca. 80 – 90% din lipidele alimentare pătrund în mediul intern sub
formă de chilomicroni.
Acizii graşi cu lanţ scurt de atomi de carbon (sub 10 – 12), cum sunt cei
rezultaţi din digestia lipidelor din lapte, după absorbţie, pătrund direct în
sânge datorită hidrosolubilităţii lor ridicate, şi prin vena portă ajung în ficat.
Glicerolul, apărut în lumenul intestinului sub acţiunea lipazelor, este
absorbit pasiv la nivelul enterocitului, unde poate participa la sinteza TG,
sau pătrunde în sistemul vascular.
3. Reglarea tractusului intestinal

Inervaţia tractusului gastrointestinal

Tractusul gastrointestinal are o inervaţie intrinsecă şi una extrinsecă.
Intervaţia intrinsecă este asigurată prin:
- plexul mienteric (Auerbach) localizat între stratul muscular
longitudinal şi stratul circular;
- plexul Meissner localizat în submucoasă.
Inervaţia extrinsecă este asigurată de:
- fibrele vegetative parasimpatice (colinergice) care stimulează
activitatea musculaturii netede;
- fibrele vegetative simpatice (noradrenergice) care inhibă
activitatea muşchilor netezi şi contracţia sfincterului.
Reglarea tractusului intestinal

Reflexele gastrointestinale sunt:

1) reflexe care se închid la nivelul SN enteric (reflexe locale) şi
controlează: secreţia gastrointestinală; mişcările peristaltice; mişcările de
amestecare;
2) reflexe declanşate la nivelul intestinului, dar care se închid la
nivelul ganglionilor simpatici paravertebrali, de unde pleacă calea
eferentă spre intestin.
Se transmit semnale pe distanţe mari ale tractului gastrointestinal;
3) reflexe declanşate de semnalele gastrice sau intestinale care au
centrul reflex în măduva spinării sau în trunchiul cerebral.
Sunt reflexe care au ca punct de plecare stomacul şi duodenul,
realizând reglarea activităţii motorii şi secretorii a stomacului.
Reglarea tractusului intestinal
Hormonii gastrointestinali
1. Gastrina (G) este secretată de celulele G ale glandelor pilorice şi
antrale.
Acţiuni: stimularea şi inhibarea secreţiei gastrice.
2. Colecistochininpancreozimina (CCK) este secretată de celulele
mucoase porţiunii superioare a intestinului. Se găseşte şi în terminaţiile
nervoase din ileonul distal şi din colon.
Acţiuni: stimulează secreţia pancreatică, bogată în enzime;
stimulează contracţia colecistului; intensifică efectul secretinei; inhibă
golirea stomacului; intensifică secreţia enterochinazei; amplifică
motilitatea intestinului subţire şi a colonului.
3. Secretina (S) este secretată de celulele S din mucoasa porţiunii
superioare a intestinului subţire.
Acţiuni: intensifică secreţia sucului pancreatic apos şi alcalin;
intensifică acţiunea CCK asupra pancreasului; scade secreţia gastrică;
provoacă contracţia sfincterului piloric mărind timpul de evacuare a
stomacului.
Reglarea tractusului intestinal

4. Peptidul gastroinhibitor (GIP) este secretat de mucoasa duodenului

şi a jejunului.
Acţiuni: inhibă secreţia şi motilitatea gastrică; stimulează secreţia de
insulină.
5. Peptidul intestinal vasoactiv (VIP) se găseşte în nervii tubului
digstiv şi în sânge.
Acţiuni: stimulează secreţia intestinală de electroliţi şi apă; inhibă
secreţia gastrică; dilată vasele sanguine din circulaţia sistemică.
6. Motilina se găseşte în mucoasa gastrică, submucoasa şi stratul
muscular al esofagului, stomacului, jejunului şi ileonului, colonului şi
vezicii biliare.
Acţiuni: stimulează activitatea gastrointestinală în faza interdigestivă.
Reglarea tractusului intestinal

7. Substanţa P se află în celulele endocrine ale tractusului gastro-

intestinal.
Acţiune: amplifică motilitatea intestinului subţire.
8. Somatostatina este secretată de celulele delta ale pancreasului şi de
mucoasa tractusului gastrointestinal.
Acţiune: inhibă secreţia de gastrină, VIP, GIP, S, motilina.
9. Glucagonul este secretat de celulele pancreatice alfa şi de mucoasa
gastrică şi duoden.