FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA FARMACIE
  

FIZIOLOGIE UMANĂ

CURS

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

 FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

CURSUL 12

1. Fiziologia neuronului şi sinapsei

2. Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
3. Fiziologia măduvei spinării
4. Fiziologia trunchiului cerebral
5. Fiziologia cerebelului
6. Fiziologia diencefalului
7. Fiziologia emisferelor cerebrale
8. Fiziologia sistemului nervos vegetativ
1. Fiziologia neuronului şi sinapsei
Neuronul este format din:
→ corp – pericarion
→ prelungiri: dendrite şi axon.

Buton
terminal

Corp neuron

Teaca mielina

Neuronul
1. Fiziologia neuronului şi sinapsei

1. Fiziologia neuronului şi sinapsei

Corpul neuronului este format din:
- neurilemă
- neuroplasmă
- nucleu.
Prelungirile neuronului sunt:
dedritele care recepţionează influxul nervos şi îl conduc spre
corpul neuronului celulipet (centripet);
axonul este o prelungire unică (axolema, axoplasma) ce lateral
emite colaterale perpendiculare pe direcţia sa.
În porţiunea terminală se ramifică.
Ramificaţiile sunt butonate (butoni terminali) şi conţin vezicule
pline cu mediatori chimici (neurotransmiţători).
Axonul conduce influxul nervos celulifug (centrifug) şi este
acoperit de trei teci: de mielină, Schwann şi Henle.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
Fiziologia neuronului
  Neuronul are două proprietăţi fundamentale: excitabilitatea şi
conductibilitatea.
Excitabilitatea – proprietatea neuronului de a răspunde la un stimul
printr-un potenţial de acţiune.
Nu toate componentele neuronului se comportă la fel faţă de agenţii
excitanţi:
* terminaţiile dendritice cu rol de receptor şi membranele
postsinaptice răspund prin potenţiale locale, gradate în funcţie de
intensitatea excitantului;
* axonul şi dendritele lungi răspund prin potenţiale „tot sau nimic”,
propagate.
Conductibilitatea – proprietatea neuronului de a propaga excitaţia în
lungul prelungirilor sale.
În momentul producerii potenţialului de acţiune, suprafaţa exterioară
membranară devine negativă.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
Conducere bidirecţională a influxului nervos pe dendrită şi pe axon
înseamnă propagarea potenţialului de acţiune din punct în punct pe toată
suprafaţa neurilemei pe dendrită şi pe axon.
Conducerea unidirecţională a influxului nervos, se datoreşte
sinapselor şi receptorilor, care conduc impulsul într-un singur sens.
Excitaţia se produce în receptor, de unde se propagă la dendrită,
parcurge lungimea dendritei în sens celulipet, excită corpul neuronului,
de unde porneşte celulifug pe axon spre alţi neuroni şi, în final, spre
efector.
La nivelul sinapselor, conducerea se face întotdeauna de la
membrana presinaptică la cea postsinaptică.
Potenţialul de acţiune se propagă punctiform numai în fibrele
nervoase amielinice.
În fibrele nervoase mielinizate conducerea se face saltator, de la un
nod Ranvier la altul, impulsul putând sări chiar 4-5 noduri.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
Conducerea saltatorie, datorată existenţei tecii de mielină, determină
creşterea vitezei de propagare a influxului nervos, precum şi scăderea
consumului energetic, deoarece pompele ionice acţionează doar la
nivelul strangulaţiilor Ranvier.
Teaca de mielină este izolantă din punct de vedere electric şi deci
membrana nu se poate depolariza decât la nivelul nodurilor Ranvier,
realizându-se astfel conducerea saltatorie cu viteză mult mai mare decât
conducerea punctiformă.
Din punct de vedere anatomic, un nerv este alcătuit din mai multe
fibre nervoase separate între ele prin fascicule de ţesut conjunctiv.
În interiorul unui nerv, conducerea de-a lungul unei fibre nervoase
este izolată, poteţialul de acţiune al unei fibre nu „sare” pe fibrele vecine.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
Fiziologia sinapsei sinapsa
 Informaţia este transmisă la nivelul
sistemului nervos, sub forma impulsurilor
nervoase, printr-o succesiune de neuroni, vezicule presinaptice
unul după altul.
Fiecare impuls poate fi:
 blocat la trecerea de la un neuron
la altul;
 transformat dintr-un impuls unic
în impulsuri repetate;
 integrat cu impulsuri venite de la
alţi neuroni, producând astfel impulsuri
complexe la nivelul neuronilor următori.
Sinapsa este un organ întâlnit la nivelul
contactului dintre doi neuroni sau dintre
neuron şi celula receptoare sau efectoare.
Există două tipuri principale de dendrite
sinapse: sinapse chimice şi sinapse
electrice.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
1. Sinapsele chimice predomină ca modalitate de transmitere a
semnalelor în sistemul nervos central.
Primul neuron, numit neuron presinaptic, secretă în fanta sinaptică o
substanţă chimică numită neurotransmiţător (mediator chimic).
Acesta acţionează asupra proteinelor receptoare din membrana
neuronului postsinaptic, pe care îl excită, îl inhibă sau îi modifică
excitabilitatea.
Până în prezent se cunosc peste 40 de neurotransmiţători, din care cei
mai cunoscuţi sunt: acetilcolina, noradrenalina, histamina, acidul
gamaaminobutiric şi glutamatul.
Sinapsele chimice au o însuşire extrem de importantă, care le face
indispensabile pentru transmiterea semnalelor în cadrul sistemului nervos
central.
Ele conduc întotdeauna impulsul nervos într-un singur sens, şi anume de
la neuronul presinaptic, care secretă neurotransmiţătorul, la neuronul
postsinaptic.
Acesta este principiul conducerii unidirecţionale prin sinapsele chimice.
Fiziologia neuronului şi sinapsei
2. Sinapsele electrice sunt caracterizate de canale care conduc direct
impulsul electric de la o celulă la alta.
Cele mai multe dintre acestea sunt mici structuri tubulare proteice,
numite joncţiuni gap, care permit mişcarea liberă a ionilor din interiorul
unei celule către următoarea.
În sistemul nervos central au fost identificate foarte puţine joncţiuni
gap.
Sinapsele electrice conduc semnalele în orice direcţie.
Mecanismul conducerii unidirecţionale este de importanţă majoră în
funcţionarea sistemului nervos central, deoarece permite direcţionarea
extrem de exactă a semnalului spre ariile nervoase specifice fiecăreia
dintre miile de funcţii ale SNC:
- recepţia şi integrarea senzitivosenzorială;
- controlul motor;
- memoria.
Fiziologia neuronului şi sinapsei

Neuronii prezinta jonctiuni electrice “gap”

conexoni

canale pori
ionice membranari

Sinapse electrice
2. Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea
centrilor nervoşi care prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează
comenzi ce sunt transmise efectorilor.
Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în
două compartimente funcţionale:
1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese de la
nivelul receptorilor;
2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.
Fiecare organ nervos are două funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi
funcţia motorie.
La nivelul emisferelor cerebrale mai apare şi funcţia psihică.
Separarea funcţiilor sistemului nervos în funcţii senzitive, motorii şi
psihice este artificială şi schematică.
În realitate nu există activitate senzitivă fără manifestări motorii şi
viceversa, iar stările psihice rezultă din integrarea primelor două.
Toată activitatea sistemului nervos se desfăşoară într-o unitate, în
diversitatea ei extraordinară.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
Diversele segmente ale SNC posedă două funcţii fundamentale:
1. funcţia de conducere a impulsurilor nervoase în sens ascendent
(centripet) sau descendent (centrifug);
2.funcţia reflexă sau de integrare a informaţiilor primite de la
receptorii periferici şi formaţiunile nervoase supraiacente, urmată de
descărcarea unui impuls efector (funcţia motorie somatică şi viscerală).
1.  Funcţia de conducere
Căile de conducere în SNC sunt: căi ascendente şi descendente.
Căile ascendente
Impulsurile de la terminaţiile receptoare extero-, intero- şi
proprioceptive urmează căi specifice şi nespecifice catre cortex:
a. Căile ascendente specifice
sunt proprii fiecărui tip de sensibilitate.
conduc impulsuri senzitivosenzoriale, cu rol în perceperea şi
discriminarea fină a stimulilor care acţionează într-o anumită zonă a
corpului.
 se proiectează pe scoarţă într-o regiune strict localizată.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
 aceste căi conduc impulsurile cu mare viteză, fiind necesare 2-
15 ms pentru ca un impuls să ajungă de la receptori până la scoarţă.
 în structura acestor căi intră 3 neuroni: spinal, medular (sau
bulbar) şi talamic.
b. Căile ascendente nespecifice
 sunt reprezentate de sistemul reticulat activator ascendent
(SRAA), care face parte din substanţa reticulată a trunchiului cerebral.
 aceste căi sunt derivate şi conduc spre scoarţă impulsuri
senzitivo-senzoriale primite de la căile aferente specifice, precum şi de
la nervii cranieni, prin colaterale pe care aceste căi le trimit pe parcurs
substanţei reticulate bulbomezencefalice.
 substanţa reticulată primeşte fibre şi de la cerebel.
Căile descendente
Impulsurile motorii provenite de la diverse etaje ale SNC sunt
transmise pe căile descendente şi influenţează starea funcţională a
motoneuronului medular şi a omologilor săi cranieni.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
2. Funcţia reflexă
  La baza activităţii sistemului nervos stă funcţia reflexă, care face
legătura intre diverse segmente ale corpului şi între organism şi exterior.
Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este
actul reflex (reflexul) – reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la
stimularea unei zone receptoare. Răspunsul reflex poate fi excitator sau
inhibitor.Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din
cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii nervoşi,
calea eferentă şi efectorul.
Arcul reflex
cale aferenta
receptor

centru
efector

cale eferenta
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos

1. Receptorul
 Este o structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii
de potenţial, gradate proporţional cu intensitatea agentului excitant.
 La nivelul receptorului are loc transformarea energiei
excitantului în influx nervos.
 Receptorul poate fi stimulat de orice formă de energie, dar de
intensităţi mult mai mari decât energia specifică.
 La nivelul receptorului are loc traducerea informaţiei purtate de
excitant în informaţie nervoasă specifică (influx nervos),
 Receptorul codifică sau modulează variaţia energiei excitantului
în variaţii ale amplitudinii potenţialului receptor, modularea în
amplitudine permitând receptorului să transmită spre centri informaţii
corecte privind intensităţile diferiţilor stimuli externi.
Informaţia senzitivă poate produce o reacţie imediată sau poate fi
stocată ca memorie în creier timp de minute, săptămâni sau ani şi să
ajute astfel în elaborarea unei reacţii adecvate a organismului la un
moment dat.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
Criterii de clasificare a receptorilor

a. după tipul excitantului: mecanoreceptori - detectează deformările mecanice ale

receptorului sau ale celulelor vecine acestuia; termoreceptori – sesizează schimbu-
rile de temperatură, unii receptori fiind specializaţi pentru senzaţia de cald şi alţii
pentru senzaţia de rece; algoreceptori - detectează injurii tisulare, indiferent dacă
acestea sunt de natură fizică sau chimică; receptori electromagnetici - detectează
lumina la nivelul retinei; chemoreceptori - detectează gustul (situaţi în cavitatea
bucală), mirosul (situaţi în cavitatea nazală), nivelul oxigenului în sângele arterial,
osmolaritatea lichidelor din organism, concentraţia bioxidului de carbon.
b. după localizare: exteroceptori (la nivelul tegumentelor); proprioceptori (la ni-
velul aparatului locomotor); interoceptori (la nivelul viscerelor şi vaselor de sânge).
c. după natura agentului excitant: excitant mecanic (mecanoreceptori); excitant
baric (baroreceptor); excitant volumic (voloreceptori); excitant termic (termorecep-
tori); excitant dureros (algoreceptori); excitant fotonic (fotoreceptori); excitant chi-
mic (chemoreceptori); excitant osmotic (osmoreceptori).
d. după structura receptorului: terminaţii dendritice libere; celule senzoriale;
corpusculi senzitivi; organe receptoare cu structură complexă (retină, organ Corti).
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
2. Calea aferentă
Receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor
senzitivi din ganglionii spinali sau de pe traiectul unor nervi cranieni. Variaţiile
de potenţial receptor produc depolarizări pasive în terminaţia dendritică.
O dată ce acestea ating pragul critic, descarcă potenţiale de acţiune de tipul
„tot sau nimic” ce se propagă celulipet.
Informarea corectă a centrilor, privind variaţiile energiei excitantului, se
face la nivelul căilor de conducere prin modulare de frecvenţă: potenţialele de
receptori de amplitudine joasă determină câteva potenţiale de acţiune pe
secundă; potenţiale receptor mai ample induc zeci de potenţiale de acţiune pe
secundă; potenţialele receptor, cele mai ample, descarcă la nivelul dendritei mai
multe sute de potenţiale de acţiune pe secundă.
Cea mai simplă cale aferentă este reprezentată de neuronul senzitiv spinal şi
prelungirile sale.
Distribuţia căii aferente în centrii nervoşi se face în două moduri:
convergentă este un mod de distribuţie în care un singur neuron central
primeşte contacte sinaptice de la mai multe fibre aferente; divergentă constă în
ramificarea unei singure fibre aferente la mai mulţi neuroni centrali.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
3. Centrii nervoşi
Potenţialele de acţiune dendritice ajunse la neuronul senzitiv se
propagă mai departe celulifug, de-a lungul axonului, până la prima
sinapsă.
În cazul unui reflex elementar, format din doi neuroni, unul senzitiv
şi unul motor, centrul nervos al reflexului este reprezentat chiar de
sinapsa dintre axonul neuronului senzitiv şi corpul celular al neuronului
motor.
În cazul unor activităţi reflexe complexe, calea aferentă este formată
dintr-un lanţ de trei sau mai mulţi neuroni senzitivi, iar centrii reflexi
sunt reprezentaţi de totalitatea sinapselor ce se realizează în ariile
corticale sau în nucleii subcorticali ce primesc şi prelucrează informaţia
primită din periferie şi elaborează răspunsul efector.
Prin centrii unui reflex se înţelege totalitatea structurilor din sistemul
nervos central care participă la actul reflex respectiv.
Sistemul nervos central are trei nivele majore cu funcţii specifice:
nivelul măduvei spinării, nivelul subcortical şi nivelul cortical.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
4. Calea eferentă
Calea eferentă reprezintă axonii neuronilor motori somatici şi
vegetativi prin care se transmite comanda către organul efector.
Cea mai simplă cale eferentă o întâlnim în cazul reflexelor
monosinaptice (bineuronale).
Ea este formată din axonul motoneuronului alfa din coarnele
anterioare ale măduvei spinării.
În cazul sistemului nervos vegetativ, calea eferentă este formată
dintr-un lanţ de doi neuroni motori:
neuron preganglionar situat în coarnele laterale ale măduvei
spinării sau într-un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral;
neuron postganglionar situat în ganglionii vegetativi periferici
(extranevraxiali).
De-a lungul căilor eferente, informaţia circulă spre efectori prin
modulaţie în frecvenţă.
Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos
5. Efectorii
Principalii efectori sunt muşchii striaţi, muşchii netezi şi glandele
exocrine.
Transmiterea informaţiei de pe axonul căii eferente spre efector
prezintă toate caracteristicile transmiterii sinaptice la nivelul plăcii
motorii.
În funcţie de frecvenţa potenţialelor de acţiune sosite pe axon, se va
sparge un număr corespunzător de vezicule de acetilcolină.
Aceasta va determina, la nivelul membranei fibrei musculare striate,
potenţiale postsinaptice de amplitudini diferite, în funcţie de numărul de
molecule de acetilcolină eliberate.
Ca urmare, pe membrana fibrei striate apar zeci sau sute de
potenţiale de acţiune pe secundă, producând contracţii de amplitudine şi
forţă corespunzătoare comenzii centrale.
3. Fiziologia măduvei spinării
Măduva spinării
Este situată în canalul vertebral.
Limita superioară corespunde găurii occipitale, iar cea inferioară se află
în dreptul vertebrei L2, unde se continuă cu conul medular, iar acesta cu
filum terminale. Măduva spinării este acoperită de meningele spinale.
Structură: substanţă cenuşie (corpul neuronilor) dispusă în centrum,
având aspectul literei H; substanţa albă (prelungirile neuronilor) dispusă la
periferie, sub formă de cordoane (ascendente, descendente, de asociaţie).
Nervii spinali conectează măduva spinării cu receptorii şi efectorii
(somatici şi vegetativi). Sunt în număr de 31 de perechi şi au o dispoziţie
metamerică.
Nervii spinali sunt formaţi din: două rădăcini, un trunchi şi patru ramuri.
Rădăcina anterioară (ventrală), motorie, conţine axonii neuronilor
somatomotori din coarnele anterioare ale măduvei spinării şi axonii
neuronilor visceromotori din coarnele laterale.
Rădăcina posterioară (dorsală), senizitivă, prezintă pe traiectul ei
ganglionul spinal în care se găsesc neuronii somatosenzitivi şi
viscerosenzitivi.
3. Fiziologia măduvei spinării

Maduva spinarii Nervii cervicali

Nervii cervicali
Nervii toracali
Nervii lombari
Nervii sacrali si
coccigieni Nervii toracali

Nervii lombari

Coada de cal

Filum terminale

Maduva spinarii
Fiziologia măduvei spinării
Măduva spinării are două funcţii: funcţia reflexă şi funcţia de
conducere. La nivelul măduvei spinării se închid numeroase arcuri reflexe.
Măduva spinării este străbătută în sens ascendent şi descendent de căi
nervoase ce leagă bidirecţional centrii encefalici de restul organismului.
Reflexele spinale sunt de două feluri: somatice şi vegetative.
Reflexul somatic – reflex al cărui răspuns se execută de către efectori
somatici, respectiv musculatura striată controlată în mod voluntar.
Reflexul vegetativ – reflex la care exteriorizarea răspunsului apare la
nivelul unui efector din organele interne sau al vaselor de sânge, aflate sub
control involuntar (muşchiul striat cardiac, muşchii netezi, glandele).
Atât reflexele somatice, cât şi cele vegetative pot fi declanşate de
stimularea oricărei suprafeţe receptoare: interoceptive, exteroceptive,
proprioceptive.
Unele reflexe spinale sunt extrem de simple, având arcul reflex alcătuit
din doi neuroni (reflexe monosinaptice) sau din trei neuroni (reflexe
bisinaptice). Alte reflexe sunt mai complexe, la realizarea lor, participând
sute sau chiar mii de neuroni (reflexe polisinaptice).
4. Fiziologia trunchiului cerebral
Encefalul este situat în cutia craniană şi este alcătuit din: trunchiul
cerebral; cerebel; diencefal; emisferele cerebrale.
Encefalul este acoperit de meningele cerebrale.
plexuri coroide Sisus sagital
dura mater Spatiu subarahnoidian
arahnoida

trunchi cerebral
cerebel

duramater
arahnoida
spatiu subarahnoidian
Maduva spinarii
4. Fiziologia trunchiului cerebral

Trunchiul cerebral
Este format din trei etaje: bulbul rahidian; puntea lui Varolio;
pedunculii cerebrali (mezencefal).
Nervii cranieni fac parte din sistemul nervos periferic şi sunt în număr
de 12 perechi, fac legătura între receptori şi efectori.
Funcţia reflexă a trunchiului cerebral
La fiecare din cele trei etaje ale trunchiului cerebral se află centrii unor
reflexe somatice, vegetative şi mixte.
Funcţiile motorii ale trunchiului cerebral
Prin intermediul centrilor motori extrapiramidali (nucleul roşu,
substanţa neagră) şi al formaţiunii reticulate, trunchiul cerebral
îndeplineşte funcţii motorii *menţinerea posturii şi echilibrului,
*coordonarea mişcărilor voluntare.
Trunchiul cerebral conţine nuclei specifici, cu rol în controlul
mişcărilor stereotipe, subconştiente.
Fiziologia trunchiului cerebral
Funcţiile trunchiului cerebral
1.Prin trunchiul cerebral trec toate căile ce leagă măduva spinării
de etajele superioare ale SNC, precum şi căi proprii trunchiului
cerebral ce conectează diferitele sale etaje.
2.La nivelul trunchiului se află nucleii de releu ai căilor ascendente
şi descendente, precum şi nucleii de releu cu cerebelul.
3.In trunchiul cerebral se întind o serie de reflexe, deoarece conţine
nuclei senzitivi şi motori care au aceleaşi funcţii senzitive şi motorii
pentru regiunile feţei şi capului, la fel ca şi funcţiile substanţei cenuşii
medulare pentru regiunile corpului de la gât în jos.
4.La nivelul trunchiului cerebral se află formaţiunea reticulată, cu
rol în reglarea tonusului muscular, al celui cortical şi în controlul
reflexelor spinale, al echilibrului şi al posturii.
5.Trunchiul cerebral conţine centrii de reglare ai unor funcţii vitale,
cum sunt activitatea cardiovasculară, respiratorie şi digestivă.
5. Fiziologia cerebelului
Cerebelul (creierul mic)
 Este alcătuit din substanţă cenuşie dispusă la suprafaţă – scoarţa cerebeloasa
şi în interior – nucleii cerebelosi.
 Substanţă albă dispusă sub formă de cordoane.
Deşi cerebelul nu are conexiuni directe cu efectorii motori, prezenţa sa este
indispensabilă pentru activitatea normală a acestora.
Cerebelul
pedunculii cerebelosi

fastigial
globulos
nucleii
cerebelosi embilform

dintat

vermis
 Funcţiile cerebelului
 Activitate motorie automată (menţinerea tonusului, echilibrului, posturii şi
redresarea corpului).
Funcţiile motorii automate sunt reglate pe baza conexiunilor vermisului şi
lobului floculonodular (arhicerebel) cu nucleii vestibulari şi cu nucleii
extrapiramidali şi ai formaţiei reticulate din trunchiul cerebral.
 Activitate motorie intenţională, voluntară (mers, scris, vorbit).
Funcţiile motorii intenţionale, emanate din scoarţa motorie şi ariile
asiociative corticale, sunt coordonate pe baza conexiunilor emisferelor
cerebeloase (neocerebel) cu talamusul şi cortexul motor.
 Asigură şi coordonează aceste două categorii de activităţi motorii somatice
Cooperarea dintre mişcările voluntare şi cele automate asigură echilibru,
tonusul şi postura adecvată realizării mişcărilor intenţionale.
6. Fiziologia diencefalului
Diencefalul (creierul intermediar)
Este alcătuit din: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus,
subtalamus.
Funcţiile talamusului
Funcţia de releu este îndeplinită de nucleii talamici specifici, în care se
află cel de al treilea neuron al căilor de conducere al tuturor analizatorilor, cu
excepţia celui olfactiv. La acest nivel există numeroase sinapse inhibitorii care
pot regla intensitatea stimulilor ce se propagă spre ariile corticale.
Funcţia de asociaţie se realizează prin conexiunile unor nuclei talamici cu
ariile asociative corticale din lobii parietal, temporal şi occipital. Pe baza acestor
conexiuni, talamusul ia parte, alături de scoarţa cerebrală, la elaborarea unor
comenzi voluntare.
Funcţia motorie a talamusului se realizează prin intermediul ganglionilor
bazali cu care este conectat bidirecţional, cu neocerebelul şi cu substanţa neagră,
de la care primeşte aferenţe. Comenzile motorii, elaborate pe baza acestor
aferenţe, sunt apoi trimise eferent spre cortexul motor, de unde porneşte comanda
pentru motoneuronii somatici. Prin poziţia sa pe traiectul căilor senzitive şi
motorii, talamusul participă la integrarea senzitivomotorie.
Funcţia nespecifică este realizată de nucleii talanici nespecifici, care fac
parte din formaţia reticulată, talamusul participând la reglarea ritmului somn –
Fiziologia diencefalului
Funcţiile hipotalamusului
Numit şi creierul vegetativ al organismului este organul nervos
cu cele mai multe funcţii pe unitate de volum.
Are conexiuni cu toate etajele sistemului limbic .
Hipotalamusul şi structurile sale învecinate trimit eferenţe în trei
direcţii:
*descendent, către trunchiul cerebral, în special către formaţia
reticulată;
*ascendent, către etajele superioare ale diencefalului şi ale scoarţei
cerebrale, în special către talamusul anterior şi cortexul limbic;
*spre infundibul, pentru a controla cea mai mare parte a funcţiilor
secretorii ale hipofizei anterioare şi posterioare.
Hipotalamusul reprezintă mai puţin de 1% din masa cerebrală.
Este printre cele mai importante căi eferente motorii ale
sistemului limbic, controlând cea mai mare parte a funcţiilor endocrine
şi vegetative ale organismului, ca şi multe aspecte ale
comportamentului emoţional.
Fiziologia diencefalului

Sistemul limbic şi hipotalamusul

Fiziologia diencefalului
Integrează toate reglările vegetative din organism – porţiunea sa
anterioară coordonează activitatea parasimpaticului, iar cea posterioară
pe cea a simpaticului.
Integrează activitatea cardiovasculară cu cea respiratorie,
digestivă, excretorie etc.
Reglează metabolismele intermediare (lipidic, glucidic, protidic)
şi metabolismul energetic.
Reglează activitatea secretorie a glandei hipofize.
Reglează temperatura corpului – organismul uman este
homeoterm, adică are temperatura constantă (de 37oC) independentă de
variaţiile temperaturii mediului ambiant.
Reglează echilibrul hidric al organismului prin două mecanisme
diferite: produce senzaţia de sete şi controlează excreţia renală a apei.
Reglează aportul alimentar – în hipotalamus se găsesc centrii
foamei şi ai saţietăţii.
Fiziologia diencefalului
Reglează activitatea de reproducere a organismului atât prin
participarea la geneza impulsului sexual, cât şi prin reglarea secreţiei
de hormoni gonadotropi hipofizari.
Prin oxitocină, determină creşterea contractilităţii uterine în timpul
travaliului şi contracţia celulelor mioepiteliale din canalele galactofore,
producând ejecţia laptelui.
Este un centru important al vieţii afective, alături de sistemul
limbic. La acest nivel se elaborează emoţiile, sentimentele şi pasiunile,
precum şi expresia vegetativă a acestora: variaţiile frecvenţei cardiace,
ale tensiunii arteriale etc.
Reglează ritmul somn – veghe, împreună cu formaţia reticulată a
trunchiului cerebral şi cu talamusul nespecific, participă la reacţia de
trezire şi la creşterea stării de vigilenţă corticală.
Alte roluri: reglează hematopoieza, creşte capacitatea de luptă
antiinfecţioasă a organismului.
Activitatea sa este influenţată de scoarţa cerebrală atât de ariile
vegetative, cât şi de cele de asociaţie.
7. Fiziologia emisferelor cerebrale
Emisferele cerebrale (creierul mare)
 Formate din substanţă cenuşie dispusă la suprafaţă, formând scoarţa
cerebrală şi în profunzime, formând nucleii bazali (corpii striaţi),
 Intre scoarţă şi între nuclei este dispusă substanţa albă.
Rolul specific al creierului este de a prelucra informaţia.
Sediul principal al acestui proces este scoarţa cerebrală care
funcţionează în strânsă colaborare cu numeroase structuri subcorticale.
Pentru a prelucra informaţia, scoarţa cerebrală trebuie mai întâi să o
primească.
Informaţia pătrunde în sistemul nervos prin intermediul receptorilor,
de unde este trimisă pe căi specifice la scoarţă, în ariile senzitive
specifice.
Aceste informaţii sunt apoi comparate, la nivelul ariilor asociative,
cu informaţiile culese de ceilalţi analizatori, precum şi cu datele din
memorie.
Pe baza sintezei complexe a tuturor informaţiilor este elaborată
starea de conştienţă şi sunt luate deciziile automate şi cele voliţionale.
Fiziologia emisferelor cerebrale
Funcţiile neocortexului
Scoarţa cerebrală are trei categorii de funcţii: senzitive, asociative şi motorii, pe
baza acestora se realizează procesele psihice caracteristice fiinţei umane: procese
cognitive, procese afective, procese volitive.
Funcţiile senzitive – la nivelul scoarţei cerebrale s-au evidenţiat numeroase arii
senzitive, specializate în prelucrarea unui anumit tip de informaţie. Acestea sunt
segmentele corticale ale analizatorilor şi sunt denumite arii senzitive primare.
La nivelul lor se termină axonii neuronilor talamici (cel de-al treilea neuron al
căilor specifice de conducere ascendentă). În urma stimulării specifice a acestor arii
este elaborată senzaţia elementară specifică (auditivă, vizuală, tactilă etc.).
Funcţiile asociative – între ariile senzitive primare iau naştere senzaţiile
elementare (lumină, culoare, sunet etc.). Percepţia complexă a lumii exterioare şi a
semnificaţiilor diferitelor senzaţii se realizează în ariile asociative, spre care sosesc
impulsuri de la mai multe arii primare şi chiar şi de la structuri subcorticale.
În ariile asociative se petrece procesul cel mai înalt de prelucrare a informaţiilor
senzitive. Aici are loc elaborarea modelului conştient al lumii, apare conştienţa propriei
existenţe, iau naştere voinţa şi deciziile.
Funcţiile motorii – emisferele cerebrale coordonează întreaga activitate
motorie somatică, voluntară şi involuntară. Principalele structuri implicate în acest
control nervos sunt: cortexul motor şi nucleii bazali.
Fiziologia emisferelor cerebrale
Cortex motor Cortex somato-senzorial

Cortex asociativ
Cortex asociativ

Aria Broca

Cortex auditiv
Aria Wernicke

Ariile corticale
Fiziologia emisferelor cerebrale
Funcţiile paleocortexului
Paleocortexul îndeplineşte trei funcţii:
1) centru cortical al analizatorului olfactiv;
2) reglarea actelor de comportament instinctual;
3) în procesele psihice afective.
1. Funcţia olfactivă – are o componentă emoţională, cu efect stimulator
sau inhibitor.
2. Actele de comportament instinctiv – reprezintă un ansamblu de
activităţi psihice, somatice şi vegetative (alimentarea, funcţia sexuală,
stăpânirea unui teritoriu, obţinerea libertăţii).
La baza actelor de comportament se află un proces nervos complex,
numit motivaţie sau impuls.
Impulsul (motivaţia) este o stare psihică ce determină subiectul să
îndeplinească anumite activităţi menite să satisfacă una din necesităţile
primare.
Motivaţia dispare în momentul satisfacerii şi reapare o dată cu
necesitatea repetării actului de comportament respectiv.
Fiziologia emisferelor cerebrale
3. Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) – iau naştere în
sistemul limbic.
Procesele fiziologice complexe care generează aceste stări au la bază
o serie de circuite funcţionale pe care sistemul limbic le realizează cu
hipotalamusul, talamusul şi formaţia reticulată a trunchiului cerebral, ca
şi cu toate ariile corticale asociative.
Pe baza acestor conexiuni, sistemul limbic poate elabora unele
reflexe condiţionate simple.
El provoacă (prin intermediul hipotalamusului) o serie de modificări
vegetative ale emoţiilor (paloare, roşeaţă, variaţii ale frecvenţei cardiace
sau ale tensiunii arteriale etc.).
Pe baza circuitelor limboneocorticale şi limbomezencefalice este
asigurat procesul de învăţare şi este elaborată trăirea subiectivă a emoţiei
(frică, anxietate, bucurie etc.).
8. Fiziologia sistemului nervos vegetativ
Sistemul nervos vegetativ (SNV)
Reprezintă acea parte a sistemului nervos care reglează funcţiile
organelor interne, despre a căror activitate nu suntem conştienţi în mod
obişnuit.
Centrii vegetativi pot fi localizaţi atât în sistemul nervos central,
cât şi în cel periferic.
Centrii vegetativi, situaţi în nevrax, exercită un control global al
funcţiilor organelor, iar cei situaţi la periferie un control local.
Centrii nervoşi vegetativi se clasifică în centri simpatici şi
parasimpatici.
Mecanismul fundamental de activitate a SNV este reflexul, care are
însă unele particularităţi:
→reflexul vegetativ este iniţiat, în principal, prin excitarea
interoceptorilor, este polisinaptic;
→calea aferentă este formată din doi neuroni, un neuron numit
preganglionar, situat în SNC, şi un neuron numit postganglionar, situat
în periferie, într-un ganglion vegetativ.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ
Cele două componente ale SNV se deosebesc prin sediul acestui
ganglion vegetativ:
la SNV simpatic, ganglionul este situat la distanţă de organul inervat
(de cele mai multe ori în imediata apropiere a măduvei spinării);
la SNV parasimpatic se găseşte chiar în organul inervat.
Fiecare organ are dublă inervaţie vegetativă, simpatică şi parasimpatică,
cu efecte, în general, antagonice asupra funcţiei sale.
Dacă simpaticul stimulează o anumită funcţie a unui organ,
parasimpaticul o inhibă, şi invers.
Acţiunile specifice ale nervilor vegetativi sunt mediate de substanţe
eliberate la nivelul terminaţiilor din organe:
•terminaţiile nervoase ale SNV simpatic eliberează noradrenalina şi în
mai mică măsură adrenalina;
•terminaţiile nervoase ale SNV parasimpatic eliberează acetilcolina.
Mediatorii chimici (ajunşi la nivelul organelor pe cale sanguină) produc
aceleaşi efecte cu ale stimulării SNV corespunzător.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ
Efectele stimulării simpaticului
Asupra globului ocular: dilată pupila (midriază) prin contracţia
muşchilor netezi radiari ai irisului; relaxează muşchii circulari ai irisului;
produce uşoară relaxare a muşchilor ciliari ai irisului, pentru vederea la
distanţă, fără acomodare.
Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide,
submandibulare, gastrice, pancreas): produce vasoconstricţie, urmată de
scăderea secreţiei acestora; determină secreţie salivară vâscoasă.
Asupra glandelor sudoripare: produce secreţie abundentă.
Asupra inimii: creşte frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a
miocardului, având ca efect creşterea debitului cardiac.
Asupra vaselor sanguine (în principal arteriole): produce
vasoconstricţie la nivelul arteriolelor din tegument, din viscerele
abdominale şi parţial din muşchii striaţi; produce vasodilataţie la nivel
cerebral, la nivelul coronarelor şi în cea mai mare parte a muşchilor striaţi.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ
Asupra plămânilor: produce bronhodilataţie; produce uşoară
constricţie a vaselor sanguine.
Asupra tubului digestiv: reduce peristaltismul intestinal şi tonusul
musculaturii netede intestinale; creşte tonusul sfincterelor; produce
glicogenoliză hepatică; relaxează musculatura vezicii biliare şi a căilor
biliare.
Asupra tractului urinar: reduce debitul urinar şi secreţia de
renină; produce uşoară relaxare a detrusorului; realizează contracţia
muşchiului din trigonul vezical (sfincterul vezical intern).
Alte efecte ale stimulării SNV simpatic sunt: produce ejacularea;
stimulează coagularea sângelui; stimulează procesele catabolice; creşte
rata metabolismului bazal cu până la 100%, având astfel un rol
important în termogeneză; determină contracţia muşchilor erectori ai
firului de păr; creşte activitatea mintală.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ
Efectele stimulării parasimpaticului
 Asupra globului ocular: produce mioză (micşorarea pupilei), prin
contracţia muşchilor circulari ai irisului; contractă muşchii ciliari,
favorizând acomodarea cristalinului pentru vederea de aproape.
 Asupra glandelor exocrine (nazale, lacrimale, parotide,
submandibular, gastrice, pancreas): produce vasodilataţie, urmată de
secreţie glandulară abundentă, bogată în enzime.
 Asupra glandelor sudoripare: produce secreţie la nivelul palmelor.
 Asupra inimii: scade frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a
miocardului; produce vasodilataţie coronară.
 Asupra plămânilor: produce bronhoconstricţie; produce dilataţia
vaselor sanguine.
 Asupra tubului digestiv: creşte peristaltismul intestinal şi tonusul
musculaturii netede intestinale; relaxează sfincterele (de cele mai multe
ori); produce uşoară glicogeneză; contractă musculatura netedă a
vezicii biliare şi a căilor biliare.
Fiziologia sistemului nervos vegetativ
 Asupra tractului urinar: contractă detrusorul; relaxează sfincterul
vezical intern (neted).
 Alte efecte ale stimulării SNV parasimpatic duc la intensificarea
proceselor anabolice, cu reducerea consumului energetic.
Hipotalamusul coordonează cele două inervaţii vegetative ale
organismului.
Excitarea hipotalamusului anterior duce la creşterea tonusului
parasimpatic, iar a celui posterior la creşterea tonusului simpatic.
Între reacţiile vegetative şi activitatea psihosomatică a individului
există o coordonare strânsă, realizată la nivelul scoarţei cerebrale.
Impresiile interoceptive de la nivelul viscerelor pot modifica tonusul
funcţional cortical, iar actele psihice emoţionale sau activitatea motorie
voluntară sunt însoţite de modificări corespunzătoare în activitatea
aparatului cardiovascular, digestiv etc., reprezentând expresia vegetativă
a emoţiilor.
 
Fiziologia sistemului nervos vegetativ

Actiunile sistemului nervos vegetativ simpatic si parasimpatic