Caracterizare Harap-Alb

INTRODUCERE

Basmul este cea mai veche specie a literaturii folclorice, caracterizându-se prin autorul
anonim si oralitate. “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în anul 1877 în revista
"Convorbiri literare", care urmează tiparul narativ al basmului popular, având si numeroase
elemente de originalitate: fantasticul umanizat, accentuarea elementului psihologic, perspectiva
narativă, complexitatea personajelor, oralitate si umor. Despre basm, George Călinescu afirma
că “este oglindirea vieții in moduri fabuloase” și că “e un gen vast, depășind cu mult romanul,
fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Tema basmului este triumful binelui
asupra răului, dublată de tema inițierii, opera având caracterul de bildungsroman

I. STATUT
Personajul principal din basm este fiul cel mic al Craiului ce întruchipează motivul
superiorității mezinului. El este și personajul eponim al operei, căci primește numele de Harap-
Alb în urma schimbării identității de prinț cu cea falsă, impusă de spân, cea de rob. Eroul este
unul atipic basmului, având calități și defecte manifestate prin parcurgerea unui drum inițiatic
de la ipostaza de "boboc" până la cea de adult. Acesta este mereu ajutat, căci personajele își
asumă rolul unor pedagogi: Sf. Duminică este pedagogul cel bun care îi dă problema gata
rezolvată, Craiul este întâiul pedagog care îl învață simțul dreptății și al onoarei, calul este
pedagogul rezervat ce intervine doar atunci când i se cere ajutorul, iar Spânul este pedagogul cel
rău care îl pune în situații periculoase, cu intenția de a-l pierde, dar care va face din el un erou.
Prințul greșește la început pentru că nu are experiența de a distinge binele de rău, esența de
aparență, dar învață acest lucru treptat. Pe cei cinci tovarăși îi acceptă ca prieteni fără a ține cont
de înfățișarea lor, intuind că aceștia sunt oameni buni. El seamănă mai degrabă cu flăcăii din
Humulești pentru că vorbește și se comportă țărănește.
 II. SCENE PERSONAJ
O trăsătură definitorie a personajului este naivitatea, datorată lipsei de experiență.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena în care fiul craiului primește
sfaturi de la Sf. Duminică. Aceasta îi explică de unde să ia echipamentul pentru a trece de proba
craiului și cum să își aleagă calul. Eroul o ascultă întocmai: ia o tavă cu jăratec și o pune în
mijlocul hergheliei, așteptând să vadă cine se va apropia și va mânca din ea. Doar ”o răpciugă
de cal [...] de- i numărai coastele” vine și apucă o gură de jăratec. Protagonistul este dezamăgit
de înfățișarea calului pe care urma să-l ia în călătoria sa. Lipsa sa de experiență îl împiedică să
vadă dincolo de aspectul exterior al acestuia, fapt ce-l determină să îl lovească de trei ori cu
frâul în cap, zicând în gândul său: ”Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs.
Decât cu așa cal, mai bine pedestru”.
A doua scenă în care se reflectă această trăsătură este scena coborârii în fântână, cu
schimbarea identității, echivalentă unei coborâri în infern. Spânul, tipul parvenitului viclean îi
apare tânărului de trei ori în față și îi propune să-l accepte ca slugă, iar acesta îl acceptă în final
cu o motivație menită să-i liniștească într-un fel conștiința: "se vede că aista-i țara spânilor". El
are naivitatea să coboare în fântână la îndemnul spânului și nu mai poate ieși decât după ce îi
dezvăluie scopul călătoriei și îi jură credință până va muri și va învia. Astfel, spânul îl va pune
în situații periculoase, dar va face, contrar voinței sale, din el un erou.

III. ELEMENTE COMPOZITIE PERSONAJ

Un prim element sugestiv pentru caracterizarea personajului este caracterizarea directă.
Naratorul îl numește "boboc", dar inteligent și prietenos ("prietenos cu fiecare"), Craiul nu are
încredere inițial, ca apoi să-l considere "Vrednic de împărat". Împăratul Verde și fetele îi admiră
înfățișarea plăcută și cred că este "omenos", Sf. Duminică îl ceartă că este "slab de înger", dar
crede că va ajunge un împărat iubit și slăvit, iar spânul îl numește "pui de viperă" și "slugă
vicleană". Prin autocaracterizare este ilustrat respectul față de tată: "de mic sunt deprins a
asculta de tată".
Un element de compoziție semnificativ pentru caracterizarea personajului este titlul, un
oximoron ce exprimă armonizarea calităților și defectelor umane în același individ, deoarece
reunește cele două identități ale eroului: cea de rob, redată prin cuvântul "Harap", ipostază falsă,
impusă de spân și cea de tânăr prinț, naiv și fără experiență sugerată prin epitetul "Alb". Astfel
titlul anticipează nu doar tema operei, ci și caracterul de bildungsroman al basmului.
 În concluzie, Harap Alb este un personaj mult mai aproape de realitate decât eroul tipic
basmului popular. El are trăsături comune cu Nică din “Amintiri din copilărie”, vorbește și se
comportă țărănește, are simțul umorului, ceea ce îl face un personaj memorabil.