UNIVERSITATEA GEORGE BACOVIA

SUPORT DE CURS
SOCIOLOGIE JURIDICĂ

TITULAR CURS: LECT. DR. Mihai Căprioară

Bacău

2013
Cuprins

1. Ce este Sociologia? Ce este sociologia juridică

2. Termeni esenţiali din sociologie: status, rol, organizare socială
3. Grupurile sociale (cuplul, umanitatea). Proprietăţile grupului de muncă
4. Socializarea şi cultura
5. Metodologia cercetării sociologice
6. Documentele juridice si nonjuridice în cercetarea sociologica
7. Metode si tehnici de cercetare ale sociologiei juridice
8. Studiul comportamentului deviant
9. Sociologia violenţei

Bibliografie

Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, 2006.

Anthony Giddens, Sociologie, All, 2006.
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2004.
http://www.soros.ro/ro/
Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe, 8th edition. Romania. (2007). Prepart şi actualizat
de Delia Mucica. Disponibil la adresa http://www.culturalpolicies.net, în data de 20 ianuarie 2008
Cultural Statistics. (2007). Publicaţie Eurostat, aparţinând Comisiei Europene. Disponibil la adresa
http://epp.eurostat.ec.europa.eu, în data de 20 ianuarie 2008
LeoYouth II. Raport de cercetare. (2007). Disponibil la adresa http://media.hotnews.ro, în data de 30
ianuarie 2008
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 al Ministerului Culturii şi Cultelor. (2004). Lucrare elaborată de
Institutul de Economie Naţională din cadrul Institutului Naţional de Cercetare Economică al
Academiei Române. Disponibil la http://www.cultura.ro, în data de 21 ianuarie 2008.
Raportul CSCDC, 3/2005. (2005). Centru de studii şi cercetări în domeniul culturii. Disponibil la adresa
www.culturanet.ro, în data de 12 ianuarie 2008
 I. CE ESTE SOCIOLOGIA? CE ESTE SOCIOLOGIA JURIDICĂ?

I.1. Sociologia: definiţie, apariţie, caracteristici

Definiţie:

Sociologia este studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi a societăţilor

(Anthony Giddens)

Sociologia este o ştiinţă relativ nouă şi cel mai important moment de evoluţie a ei ca ştiinţă, a
fost atunci când societatea a devenit prioritară în ansamblul ei.

Termenul "sociologie" este introdus de Auguste Comte (1798 - 1857) în anul 1838 în lucrarea
"Cours de philosophie positive". Iniţial, pentru a desemna "studiul pozitiv al faptelor sociale", el
folosea termenul de "fizică socială", iar sociologia urmarea evidenţierea ansamblului legilor
fundamentale care nu pot fi derivate pur deductiv din studiul individului uman.

Originea Sociologiei, ca ştiinţă, este ceea ce numim sociologie spontană sau sociologia bazată
pe simţul comun, care are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită, chiar şi la persoanele
cu un nivel intelectual modest, sunt capabile să vorbească ore în şir despre ce este bine şi ce este rău în
viaţa grupului în care trăiesc.

Deşi, este atât de răspândită şi înrădăcinată în mentalităţile oamenilor şi a grupurilor,

sociologia spontană a simţului comun suferă câteva mari neajunsuri care o fac inacceptabilă din punct
de vedere ştiinţific.

1. Cunoaşterea spontană are un caracter pasional.

Fiecare om are anumite interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii. Indivizii umani nu se
mulţumesc numai să constate ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă
realitatea, uneori răstălmăcind-o sau falsificând-o, fără o pregătire specială şi fără un permanent
examen critic, nu ne putem forma o imagine obiectivă a relaţiei.

2. Cunoaşterea spontană are un caracter iluzoriu.

În activitatea exercitată asupra naturii, oamenii au tot interesul să posede cunoştinţe corecte,
pentru că orice greşeală este imediat penalizată.

În viaţa socială, oamenii se autoiluzionează deseori , se amăgesc, iar autoînşelarea joacă

un rol pozitiv pentru om, pentru că îl ajută să depăşească anumite obstacole, îl mobilizează să
acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de eşec, dar pentru a avea acest efect, autoiluzia trebuie să fie
de bună credinţă, omul să fie convins de adevărul spuselor sale, pentru că dacă i se întâmplă un eşec el
trebuie să facă faţă.

3. Cunoaşterea spontană este contradictorie pentru că oamenii oscilează permanent între

sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele sau când îşi fac
planuri pentru idoli, omul crede că totul depinde de ei, că succesele sunt datorate priceperii şi
calităţilor lor şi că ei îşi pot decide destinul. Dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, ei invocă împrejurările,
ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau pur şi simplu vitregia sortii.
 4. Cunoaşterea spontană este limitată, individul uman sau chiar grupul au experienţă de viaţă
circumscrise la mediul social în care trăiesc. Despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în alte
societăţi, oamenii află în mod ocazional sau nu ştiu nimic. Ceea ce nu le este familial este considerat
anormal sau scandalos.

Între cunoaşterea spontană şi cunoaşterea ştiinţifică există deosebiri esenţiale, deoarece ştiinţa
se fundamentează pe evidenţe verificabile şi pe observarea riguroasă a faptelor.

Observaţia ştiinţifică nu presupune doar a privi lucrurile ci doar atenţia la ceea ce se întâmplă
în jur.

Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe 3 axiome de bază:

1. Constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că există o lume reală, că faptele

observate sunt reale şi nu un produs al minţii cercetătorului.

2. Constă în acceptarea faptului că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un

sens, mai exact această axiomă impune principiul determinismului (raportul dintre cauză şi efect).
Determinismul social este mai dificil de verificat şi analizat în comparaţie cu determinismul fizic, dar
cu toate acestea nu este mai puţin valabil.

3. Constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă. Aceasta
înseamnă că adevărurile ştiinţifice pot fi aprobate cu mijloace riguroase şi verificate de către alţi
oameni de ştiinţă.

Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi umani distincţi,
apar în acelaşi timp şi ca rezultate ale colectivităţii, astfel încât cei care l-au săvârşit au fost obligaţi să
respecte anumite credinţe, reguli şi obligaţii sociale.

Pornind de la aceste calităţi, Sociologia se structurează în patru părţi:

1. Acţiunile sociale sunt reprezentate prin faptele sociale care sunt moduri colective de
gândire şi acţiune fiind astfel produsul acţiunilor dintre diferitele constituente individuale şi din acest
punct de vedere, societatea este compusă dintr-un ansamblu de fapte sociale, cum ar fi: - normele
juridice, normele morale, manifestări religioase, tradiţiile şi obiceiurile, regulile de comportament şi
limbaj.

2. Instituţiile sociale ca obiect social, constituie totalitatea formelor de organizare a societăţii,

precum şi ansamblul produselor activităţii sociale (şcoală, biserică, partid politic).

3. Grupurile sociale, de la cele mai mici până la cele mai mari ele sunt formate din subiecţi
umani (actori sociali), fiecare cu propria sa personalitate şi putători ai diferitelor relaţii sociale.

4. Fenomenele sociale sunt rezultatul corelării într-o anumită dinamică a faptelor sociale,
astfel realitatea socială este o reţea de fenomene sociale complexe existente în timp şi spaţiu
(mobilitate socială …).

Din aceste motive, mai sus prezentate, Sociologia este apreciată ca ştiinţă a regularităţilor, a
constantelor sociale sau este apreciată ca fiind ştiinţa despre societate în ansamblul ei. Dar, cu toate
acestea, ea nu trebuie să elimine sau să ocolească problemele care îi privesc pe indivizi, deoarece
faptul individual se prezintă atât ca expresie a voinţei, a aspiraţiei, a intereselor personale , dar şi ca
reflex a unor cadre coercitive pe care orice individ le primeşte la naştere.
Studiu de caz: diferenţa între percepţia comună şi concluzia ştiinţifică (JV
Zaden)

Mit: Siguranţa constă în număr. Ai mai multe şanse să primeşti ajutor dacă sunt mulţi oameni
lângă tine.

Realitate: În mulţime, responsabilitatea se diluează, fiecare lăsându-i pe alţii să intervină.

Atunci când în apropiere sunt doar 2-3 persoane, aceştia vor interveni aproape de fiecare dată.

Mit: Bombardamentele intense din Germania şi Japonia celui de al doilea război mondial
contribuie la panică, anarhie şi dezintegrare socială.

Realitate: De fapt, bombardamentele intense au crescut nivelul moralului populaţiei şi au dus

la mobilizarea ei.

Rezumat - Sociologia: obiect, definiţie, teorie

 Sociologia studiază într-o manieră sistematică comportamentul social al grupurilor
umane, impactul relaţiilor sociale asupra indivizilor, formarea şi schimbarea
structurilor sociale.
 Ca orice ştiinţă, sociologia are un obiect de studiu, un corpus teoretic şi unul
metodologic. Obiectul de studiu constă în complexul de atitudini şi de
comportamente existente în grupuri, instituţii etc. Teoria se referă la enunţurile
sintetice cu valoare explicativă şi predictivă care fac posibilă înţelegerea
complexităţii sociale. Pin explicare înţelegem realitatea, iar pe această bază putem
face afirmaţii cu privire la viitor (aspectul predictiv al teoriei). Metodologia
sociologiei este ansamblul de instrumente care permite culegerea datelor într-o
manieră sistematică, obiectivă şi verificabilă.
 Complexitatea deosebită a realităţii sociale face posibilă studierea acesteia din mai
multe puncte de vedere, fiecare cu egală îndreptăţire. În sociologie există astfel, mai
multe modele de gândire, mai multe paradigme. De aceea, sociologia este
considerată o ştiinţă multiparadigmatică.
 O problemă de interes central pentru sociologie este raportul dintre individ şi
societate. Şcoala sociologică de la Bucureşti, prin fondatorul său, Dimitrie Gusti,
consideră că individul nu poate fi gândit în afara societăţii.
 Cu ajutorul noţiunii de socialitate putem înţelege că omul este în sine o fiinţă socială.
 Cunoaşterea sociologică, în concepţia lui Max Weber, presupune capacitatea de
înţelegere raţională a sensurilor acţiunii sociale şi pe cea de empatie – de identificare
emoţională cu fenomenul de investigat. Acest tip de cunoaştere se numeşte
cunoaştere interpretativă sau comprehensivă.
 De asemenea, cunoaşterea sociologică presupune capacitatea cercetătorului de a
înţelege fenomenul social în context, ceea ce Wright Mills numeşte imaginaţie
sociologică. Imaginaţia sociologică desemnează totodată procesul de identificare şi
exprimare a problemelor din societate în raport cu interesul public, sociologul
asumându-şi astfel o misiune socială, în afară de aceea a cunoaşterii în sine.
 I.2. Sociologia juridică: definiţie, apariţie, caracteristici

Primul autor care a folosit termenul de sociologia dreptului a fost D. Anzilotti, care, în
1892, l-a utilizat ca atare în lucrarea La filosofia del diritto e la sociologia. Aici, dar şi în alte
lucrări anterioare, are sensul restrâns de sociologia crimei.

Alţi autori, disting între sociologia juridică şi cea a dreptului, primul termen având o
semnificaţie mai largă. Astfel, dacă înţelegem, pe linia lui Jean Carbonnier, că dreptul se
ocupă de normele promulgate de autoritatea de stat, atunci sociologia dreptului s-ar ocupa
doar de studiul modului de elaborare a acestor norme. În practică, însă, au fost abordate şi
multe alte teme, precum: devianţă, socializarea juridică, violenţa. Însă, în sfera dreptului intră,
de fapt, şi aceste problematici. De aceea, vom utiliza termenii de sociologie juridică şi de
sociologia dreptului ca fiind sinonimi.

Definiţii întâlnite în literatura de specialitate:

 George Gurvitch: Sociologia juridică are ca obiect studierea realităţii sociale a

dreptului, descoperirea regularităţilor şi legăturilor funcţionale dintre
elementele correlative ale sistemului de drept şi cadrele sociale prin care
dreptul fiinţează;
 Traian Herseni: Sociologia juridică se ocupă cu studiul modului în care se
elaborează legile, de criteriile şi de urmările lor sociale, de organizaţiile şi
instituţiile juridice şi poliţieneşti care le asigură aplicarea şi sancţionarea
abaterilor.

Definiţie: Ştiinţa de graniţă între sociologie şi drept, sociologia juridică are drept obiect
studierea impactului pe care îl au fenomenele juridice asupra mediului social şi a modului
în care dinamica fenomenelor sociale influenţează sfera juridicului.

După Jean Carbonnier, sociologia juridică studiază:

1. Fenomenele juridice primare, din care derivă toate celelalte, precum

 Legile
 Cutuma
 Jurispridenţa
 Practica extrajudiciară (formulare notariale, contractele tip ale marilor întreprinderi).
2. Fenomenele juridice secundare, precum:
 Exemplu: Practica vieţii de familie – vârsta soţilor, numărul de copii
 Sociologia cazurilor

Obiectul sociologiei juridice cuprinde:

  Sociologia crimei – studiază fenomenul încălcării legii, amploarea acestuia,
motivele infractorilor şi reacţia social faţă de încălcarea normelor statului de
drept;
 Sociologia devianţei – studiul fenomenelor de încălcare a oricărei norme
sociale;
 Fenomene juridice nepenale – contracte civile şi comerciale, relaţii de familie,
sociaslizarea juridică;
 Efectele normelor juridice asupra societăţii.

Exerciţii şi teme de reflecţie

1. Mit sau realitate?

A. oamenii săraci încalcă legea mai des decât cei bogaţi
B. În perioadele cu lună plină, creşte numărul de crime, sinucideri, alcoholism şi
infracţiuni
C. Diferenţele dintre comportamentul femeilor şi bărbaţilor ţin de “natura umană”
D. Majoritatea oamenilor se căsătoresc pentru că se iubesc.
 II. TERMENI ESENŢIALI DIN SOCIOLOGIE: STATUS, ROL,
ORGANIZARE SOCIALĂ
Un STATUS1 este o pozitie în societate care sau este incredintată individului pe baza vîrstei,
sexului rasei sau altor caracteristici imuabile, sau este obtinută prin actiune individuală.

Într-o conversatie uzuală folosim cuvantul “status” pentru a nu ne referi la prestigiu (statusul
simbol). Sociologii folosesc termenul pentru a se referi la orice pozitie ocupata de individ în societate,
fie că este "inalta", fie că este "joasă". Un statut “master” este acela ce depaseste orice altceva
reprezinta sau face persoana respectiva. Este "acel ceva" cu care un individ este cel mai mult
identificabil.

Un ROL constă din drepturi si responsabilitati definite social care acompaniază un status.

Daca ocupi un status de student, grupul se asteaptă sa actionezi ca un student. Ca pe o scena,

un rol stabileste liniile principale ale "jocului de rol". Cît de diferit interpreteaza indivizii rolurile
variaza de la caz la caz. Acesta este un aspect important al individualitatii. Este aspectul care duce la o
multime de confuzii in ceea ce priveste luarea deciziilor de catre individ si grup.

E. Goffman a introdus în sociologie conceptul de negocierea statutului de deviant. In Stigmate

(1963), el opune două tipuri de identitate socială: o identitate socială virtuală (pe care celălalt o poate
atribui pe baza atributelor vizibile) şi o identitate socială reală (atributele posedate efectiv). Anumite
caracteristici (defectele fizice, alcoolismul, rasa ...) stigmatizează indivizii şi îi deosebesc in ochii celor
care se consideră “normali". În interacţiunea socială, individul stigmatizat oferă imaginea unui eu
precar pe care o poate întoarce în avantajul său sau pe care poate încercă să o corecteze punându-şi în
valoare trăsăturile identităţii sale virtuale. După cum ilustrează Goffman, o altă opţiune constă în a
disimula prin mici strategii, o faţetă a personalităţii potenţial neprielnică dacă ar fi cunoscută (ca de
exemplu humosexualitatea).

Un singur status stabileste un numar de relatii diferite, cunoscute ca un set de roluri. Cu toate
acestea, de la un profesor se aşteaptă sa faca rolul de “cadru didactic” cu studentii, colegii, alti
membrii ai facultatii, angajatii administratiei facultăţii, si asa mai departe. Pe deasupra, un individ
ocupa un numar de mai multe statusuri diferite in acelasi timp (profesor, soţ, vecin). Rolurile
simplifica intractiunea sociala, dar pot duce de asemenea la o tensiune, atunci cand individul nu este
in stare sa-si indeplineasca rolul sau chiar la conflict, atunci cand roluri diferite realizeaza cereri
incompatibile.

Virtual, toate activitatile umane implica alti oameni. Relatiile interpersonale sînt caracterizate
de următoarele procese: competitie, cooperare, conflict, schimb. Unii sociologi vad schimbul si
reciprocitatea ca pe un soi de “lipici social” care leaga indivizii unii de altii. Relatiile interpersonale
crează reţele ( plase lungi de conexiuni sociale) şi grupuri (noduri strînse de interactiuni sociale).
Aceasta distinctie e importanta in intelegerea modelelor de comunicare dintre oameni. Unele dintre ele
devin durabile si pot supravietui lungi perioade de timp.

1
Pentru o privire mai amplă asupra acestui concept, vezi B. Turner, Statusul, Ed, DU Style, Bucureşt, 1998.
 REZUMAT

Rolul şi statusul individual în cadrul grupului.

Rolul social legat de normele şi modelele culturale surprinde comportamentul unui

individ uman într-un grupă după sex, vârstă, profesie, ocupaţie, religie. Acest concept indică
funcţia cuiva în societate.

Statusul social este poziţia pe care o ocupă un individ într-un grup sau grupul de
societate; însă, individul ocupând anumite poziţii în diferite grupuri (în funcţie de vârstă, sex,
origine socială, profesie, religie etc.), poate avea status-uri diferite şi rolurile specifice status-
urilor. (Deci individual poate trece de la un status la altul). Există status-uri:

- impuse (de vârstă, sex, religie, naţionalitate);

- dobândite (profesional, politic);
- formale (instituţionalizate).
Statusul social îi dă dreptul unei persoane să se aştepte la un anumit comportament al
celorlalţi faţă de el. Rolul social îi dă dreptul unei persoane să se aştepte la un anumit
comportament al celorlalţi faţă de el. Rolul social îi prescrie chiar lui un anumit comportament.

Organizarea socială este definită ca fiind un sistem de roluri şi instituţii sociale, de modele
comportamentale, de mijloace de acţiune şi control social care asigură satisfacerea nevoilor unei
colectivităţi, coordonează acţiunile membrilor acesteia; reglementează relaţiile dintre ei şi asigură
stabilitatea şi coeziunea colectivului.

Organizarea socială este un ansamblu de mijloace prin care colectivităţile, grupurile şi

societăţile îşi menţin echilibrul şi asigură funcţionarea.

Pe lângă acestea, termenul de organizare are şi un înţeles mai restrâns şi anume acela de a
desemna un ansamblu de metode folosite în realizarea efectivă, în acest scop: modalităţi de acţiune ca
mijloace de control şi ca mijloace de coordonare.

În cadrul organizaţiei sociale identificăm două elemente:

1. Structura socială – care se referă la modul de alcătuire a realităţii sociale şi la modul în

care elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează la relaţiile necesare ce se stabilesc
între elementele sistemului social.

Deci, structura socială este un ansamblu de relaţii cuprinzând o multitudine de elemente

(poziţii sociale, grupuri, nivele sociale, instituţii sociale) ce posedă caracteristici de totalitate,
transformare şi autoreglaj.

2. Sistemul instituţiilor sociale este ansamblul de comportament şi relaţii ce reglementează

viaţa şi activitatea oamenilor. Ei se unesc în grupuri sociale, organizaţii şi instituţii, astfel încât
instituţia este un sistem structurat şi funcţional de norme şi valori.

Organizarea formală şi organizarea informală

 Organizarea formală apare din nevoia de normare a comportamentelor membrelor şi
reprezintă dominaţia structurilor asupra personalităţii.

O organizaţie formală caracterizează tipul de organizaţie ce cu o structură clar definită

descriind normele, poziţiile şi rolurile specifice relaţiilor dintre membrii organizaţiei.

Structura organizaţiei formale presupune prescrierea ierarhiei obiectivelor, presupune

existenţa relaţiilor de autoritate, a relaţiilor de putere, de responsabilitate şi presupune existenţa
canalelor de comunicare.

Astfel organizaţiile formale sunt stabile şi relativ inflexibile, iar calitatea de membru într-o
asemenea organizaţie este dobândită conştient într-un moment anume.

Caracteristici

1. Sistematizarea poziţiilor şi a structurilor (fişa postului, regulamentul de ordine interioară);

2. Comportamentele membrilor sunt coordonate într-o manieră impersonală, înseamnă că nu
putem fi influenţaţi de sentimente;
3. Indică trasee foarte clare de transmitere a autorităţii, urmărind principiul lanţului ierarhic;
4. Legitimitatea autorităţii este întărită prin titluri, ecusoane, uniforme;
5. Comportamentul participativ este stimulat prin exercitarea unui control riguros;
6. Sunt distribuite roluri precis specializate şi delimitate.

Organizarea informală apare ca replică la organizarea formală, dar în cadrul ei.

Conflictele şi tensiunile exprimă existenţa unor relaţii non formale bazate pe sentimente, pe
solidaritate, astfel încât structura informală asigură omului o adaptare secundară neoficială.

În plan informal se constituie grupuri de oameni care se caracterizează prin existenţa unor
relaţii spontane, flexibile şi nedefinite clar.

Calitatea de membru într-o organizaţie informală se dobândeşte fie în mod conştient, fie în
mod inconştient.

Organizarea informală are câteva avantaje pe care le creează în raport cu organizaţia

formală:

1. Contribuie la realizarea scopului organizaţiei;

2. Facilitarea sarcinilor conducătorilor;
3. Producerea satisfacţiei în muncă;
4. Folosirea informaţiei formale ca mijloc de protejare a implicărilor emoţionale ale
angajaţilor;
5. Furnizarea unui răspuns pentru conducători

Structurile informale îndeplinesc 3 funcţii în cadrul organizaţiei formale şi acestea sunt:

1. Funcţia de securitate a membrilor organizaţiei faţă de exigenţele prea ridicate şi

depersonalizate ale organizaţiei de tip formal.
 2. De integrare a indivizilor numai în scopul evitării conflictelor, în scopul respingerii unui
membru în calitate de „ţap ispăşitor”;

3. De reglementare a relaţiilor intraindividuale permiţând fiecărui individ uman să se privească

în oglinda socială a grupului şi să confrunte această imagine cu imaginea despre sine, cu
scopul de a-şi reîntregi confortul psihic.

Instituţiile sociale sînt "amprente" larg acceptate în organizarea de activitati sociale pe care
oamenii le considera vitale pentru buna lor viata. Cele 5 institutii sociale majore sînt: familia,
educatia, religia, sistemul politic si sistemul economic. Ele corespund nevoile umane de bază şi
furnizeaza solutii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viaţă (cum ar fi
cresterea copiilor si modul de distribuire a bunurilor si serviciilor).

Institutiile isi mentin continuitatea din generatie in generatie. Dar institutiile joaca, de
asemenea, un rol in schimbariele sociale. Schimbarea intr-o institutie (de pildă o trecere de la o
economie agrara la una industriala) - cauzeaza schimbari inevitabile in alte institutii.

Studiu de caz: indicii interacţiunii publice

Erving Goffman descria felul în care se nasc definiţiille sociale, în anumite contexte sau locuri, în
modul următor: “Atunci cînd un individ ajunge în prezenţa altora, în mod normal ei caută să
dobândească informatii despre el sau să pună în circulaţie informatii deja existente... Informaţiile
despre individ ajută la definirea situaţei, dându-le celorlaţi posibilitatea de a şti dinainte ce anume
aşteaptă el de ei şi ce anume pot aştepta ei de la el”

Ghidându-se după ideea lui Goffman, Anderson s-a întrebat ce tipuri de indici şi semne
comportamentale alcătuiesc vocabularul interacţiunii publice. El a ajuns la concluzia că:

<<genul, culoarea pielii, vârsta, prietenii, îmbrăcămintea, bijuteriile şi obiectele pe care le

poartă oamenii ajută la identificarea lor, în aşa fel încât se formează presupuneri şi poate avea loc
comunicarea. Mişcările (încete sau rapide, false sau sincere, clare sau neclare ) limpezesc şi mai
mult această comunicare publică. Factori precum momentul zilei sau o activitate care “explică”
prezenta unei persoane pot, de asemenea, să influenţeze maniera şi rapiditatea cu care este
neutralizată imaginea “străinului”. Dacă un străin nu poate trece de inspecţie, spre a fi socotit
drept “singur”, poate apărea imaginea prădătorului, iar ceilalţi pietoni s-ar putea să menţină o
distanţă constantă faţă de această imagine.

Ce gen de oameni trec uşor de această "inspecţie pe stradă"? După Anderson, “copiii trec
uşor de inspecţie, femeile albe şi bărbaţi albi fac acest lucru mai încet, negresele, negrii şi
adolescenţii negri cel mai greu dintre toţi.” Doar prin experienţă locuitorii oraşelor învaţă să facă
distincţie între pericolul adevărat şi falsele alarme>>.
 1.

Sociologia – ştiinţă a realităţilor sociale

 Capitolul acesta introduce noţiunea de instituţie. Structuri formale ale unor nevoi
sociale, instituţiile şi comportamentele asociate constituie cu precădere obiectul de
studiu al sociologiei.
 În concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti, societatea este totalitatea autonomă
a indivizilor care desfăşoară activităţi de tip economic, spiritual, într-un context
reglementat şi organizat (instituţiile), activităţi care sunt condiţionate biologic,
psihologic şi istoric.
 Cunoaşterea sociologică este interesată de adevărul social, care nu coincide
întotdeauna cu adevărul logic-formal. Realitatea socială este contradictorie şi
dependentă de semnificaţiile atribuite de către actori acţiunilor lor sociale,
semnificaţii care nu corespund standardelor unei argumentaţii de tip logic-formal.
Logica socială este surprinsă de către sociologi în teorii.
 Cunoaşterea sociologică este o specie a cunoaşterii ştiinţifice şi, din acest punct de
vedere, se deosebeşte atât de simţul comun, cât şi de demagogie. Dacă simţul
comun este rezultatul experienţelor strict personale, fiind iluzoriu, pasional, limitat
şi contradictoriu, demagogia se referă la discursul relativ logic care nu are relevanţă
faţă de problematica realităţii.
 Dintre teoriile clasice majore, aici sunt trecute în revistă următoarele: sociologia
corporativă – Durkheim, sociologia comprehensivă (interpretativă) – Weber,
sociologia păturii superpuse – Eminescu şi sociologia naţiunii – Dimitrie Gusti.
 Pentru Durkheim, sociologia studiază faptele sociale, elemente ordonatoare
prin constrângere pentru individ, de esenţă social-colectivă şi exterioare
individului. Evoluţia societăţii fiind o chestiune de ordine normativă
exterioară individului, ea se exprimă cel mai bine prin drept. De aceea,
sociologul este nevoit să studieze evoluţia sistemelor de drept pentru a putea
înţelege evoluţia societăţilor. În acelaşi timp, arată Durkheim, coeziunea
socială este dependentă de integrarea morală a individului în societate. Este
moral tot ceea ce este sursă a solidarităţii. Maladia socială care exprimă criza
solidarităţii sociale – prin abatere de la normă – este numită de Durkheim
anomie.
 Max Weber iniţiază sociologia comprehensivă (interpretativă). Pentru a
 2. III. Grupurile sociale

A. Definirea grupurilor sociale

După J. Bachler2, grupul este modalitatea socialului care poate fi înţeleasă cel mai uşor. Un
grup este o unitate de activităţi compusă din subunităţi. Cuplul este cel mai mic grup posibil, iar
umanitatea cel mai mare - dacă ar reuşi să se unească într-o "unitate de acţiune" cum ar fi "rezolvarea
problemelor poluării".

Reţinem şi următoarele elemente definiţionale:

- un număr de oameni care au în comun anumite modele organizate de interacţiune recurentă;

- interacţiunile sînt consecinţa unui set de statusuri şi roluri sociale;
- caracterul de durată a interacţiunilor;
- existenţa unor modele formale şi/ informale de organizare a relaţiilor dintre membri;
- existenţa unei conştiinţe active, difuze sau fantasmatice 3 a acestei interacţiuni comune;
- un grup nu e nici juxtapunerea, nici simplul contact al indivizilor; pentru ca un grup să existe
trebuie să existe o relaţie de interdependenţă, schimburi şi interacţiuni, o viaţă afectivă
comună;
- există obiective comune - chiar dacă "existenţa grupală" nu e conştientizată de toţi şi nu a
căpătat o organizare şi o consacrare oficială;
- grupul dezvoltă norme, valori, mituri şi exercită asupra membrilor săi "presiuni de grup".
- forme de "grupare umană" care nu constituie grupuri în accepţia de mai sus:
 simple aglomerări umane: cumpărătorii dintr-un magazin, publicul mass-media.
Primele sînt o simplă proximitate spaţială, publicul mediatic este doar o mulţime a cărei atenţie este
captată de un ansamblu de semnificaţii uniformizate.

 publicul unei conferinţe, expoziţii - nu există interacţiune recurentă (repetitivă)

 grupările statistice (sau "grupuri nominale")- sînt alcătuite de cercetători, în scopuri de clasificare
şi analiză; se pleacă de la observarea unor trăsături de similitudine: grupuri după nivel de
instrucţie, venit, grupuri de vârstă.
 categorii sociale şi profesionale - au totuşi o mai mare relevanţă de grup. În anumite condiţii ele
pot deveni grupuri sociale.

B. Direcţii de cercetare a grupurilor şi tipologii

1) Comparativismul istoric - studiază formele şi tipurile de grupuri umane pe fondul constatării unei
mari diversităţi socio-istorice a grupării oamenilor, de la mulţimi şi mase până la forme de comunităţi
etno-culturale şi clase sociale. O problemă cheie pentru aceste studii este aceea a trecerii în plan istoric
de la grupurile primitive la cele din societatea modernă diferenţiată (vezi textul care exemplifică o
perspectivă macrostructurală).

2
Pentru o mai bună înţelegere, menţionăm următoarele definiţii: sodalitate (capacitatea umană de a întemeia
grupuri - cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate, politii); sociabilitate (capacitatea umană
de a forma reţele: relaţii de vecinătate, categorii de public, saloane, cercuri, curţi regale, pieţe, clase sociale,
civilizaţii); socialitate (capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi reţelele, de a le asigura coerenţa şi
coeziunea ce le constituie în societăţi: ceata, tribul, feudalitatea, , regimul castelor, cetatea, regatul, imperiul,
naţiunea. Acestea din urmă sînt denumite de Baechler cu termenul de morfologie. El pare ceva mai precis decît
termenul propus de Durkheim: "solidaritate socială" (mecanică şi organică). V. cap. "Grupurile şi sociabilitatea",
în R. Boudon, "Tratat de sociologie", Humanitas, 1997, p. 64-66 şi 91-93.
3
Pentru a vedea unele abordări speciale ale grupului, vezi J. Cl. Rouchy, Grupul - spaţiu analitic, Polirom, 2000.
2) Definirea grupurilor pe baza atributele sociale:

 degajarea elementelor constitutive ale interacţiunii indivizilor în grup

 identificarea legăturilor esenţiale dintre elementele interacţiunii de grup
Această direcţie a construit concepte ca: grup formal/informal; grup de apartenenţă; referinţă de grup;
grupuri primare / secundare.

a) grupuri formale:

- grupuri constituite pentru realizarea unor obiective cu caracter instituţional

- structura şi relaţiile dintre membri sînt reglementate normativ
- structura lor este oficializată şi relativ transparentă fiind determinată de specificul activităţii
grupului
- conduitele membrilor grupului sînt riguros determinate şi obligatorii
- liderii (liderul) grupului sînt desemnaţi potrivit unor reglementări oficiale
- încălcările normelor de conduită atrag sancţiuni stabilite oficial
- nu este exclusă existenţa unor relaţii interpersonale (vezi "Organizaţiile")

b) grupuri informale:

- apar în mod spontan, fie în cadrul grupurilor formale, fie independent de un anumit grup
formal, reunind membrii din mai multe grupuri formale
- sînt grupuri mici şi foarte mici
- nu includ instituţii stabilite oficial
- relaţiile interumane se bazează pe afinităţi şi contacte personale
- liderii sînt desemnaţi, dar cel mai adesea sînt recunoscuţi spontan
- caracterul informal nu înseamnă neorganizare, ci o organizare (foarte eficientă uneori), dar nu
instituţionalizată, de exemplu bandele şi gang-urile.
- grupurile informale persistente şi bine organizate exercită o funcţie de control a
performanţelor unui grup formal. Ele devin adeseori un element de disoluţie pentru grupul
formal (pe măsură ce se formează conflictele dintre grupurile informale şi cele formale)
c) grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă (după R. K. Merton):

* grupurile de apartenenţă. Apartenenţa la grupare prezintă forme diferite:

- formală (reglementată oficial),

- informală,
- poate avea o determinare nativă (naţională, de castă),
- poate fi rezultatul unei alegeri,
- poate desemna identificarea deplină a individului la grup,
- presupune participarea la activităţile grupului,
- poate fi rezultatul unor decizii instituţionale.
- unele grupuri presupun o absorbire totală a individului, altele sînt mai tolerante.

* grupul de referinţă:

- sunt grupuri ce ne servesc ca etalon atunci cînd facem judecăţi de valoare.

- nu le aparţinem, dar devin etalon pentru cristalizarea atitudinilor şi comportamentelor noastre
- după Merton, acestea sînt fie normative (stabilesc şi ne oferă norme de comportament), fie
comparative (ne furnizează repere pentru judecăţile de valoare).
d) Grupurile de presiune: coaliţii ocazionale sau permanente, îndeosebi de interese, care se
manifestă activ, urmărind să impună dorinţele şi obiectivele lor prin smulgerea unor scutiri sau
privilegii din partea puterii politice. Acţionează îndeosebi în ce priveşte deciziile
 guvernamentale sau cele ale forurilor legislative. Ca exemple tipice avem cercurile de afaceri,
cercurile militare, societăţile transnaţionale. Se deosebesc de partidele politice pentru că nu
sînt instrumente de participare la cucerirea puterii şi exercitarea ei în stat. Acţionează din
exterior asupra puterii, secret sau transparent. J. Baechler scrie: "În termeni mai puţin plăcuţi,
aceste eforturi echivalează întotdeauna cu încercarea de a trişa în mod legal" (op. cit. p. 71)!

e) grupurile primare (după H. Cooley - "Şcoala de la Chicago"):

- sînt formate dintr-un număr mic de persoane care se cunosc reciproc, comunică în mod direct între
ei şi se consideră unul pe altul ca scopuri şi nu ca mijloace. Apropierea strînsă dintre membri
("apropiere psihologică", "căldura comunitară", "noi", "viaţa comună") consistă într-o anumită fuziune
a individualităţilor într-un "corp comun". Fiecare membru comunică direct ("face-to-face") cu toţi
ceilalţi. Sînt "primare" în mod special prin faptul că sînt fundamentale în formarea naturii sociale şi a
idealurilor individului.

- forme de grupuri primare: 1) familia; 2) grupul de joacă al copiilor; 3) grupul de vecinătate; 4)

grupul de bătrîni (Cooley îl defineşte ca grup compensatoriu care oferă afecţiune umană bătrânilor).

f) grupurile secundare: grupuri mari, contactele sociale sînt impersonale, formale, segmentare şi
utilitare. Oamenii se tratează unii pe alţii ca mijloace şi simpli indivizi ce îndeplinesc un "rol". Aceste
grupuri sînt: a) segmentare - implică numai o parte din personalitatea membrilor; b) utilitare -
interesează nu calităţile umane ale indivizilor ci eficienţa în grup. Au, de regulă, coeziune mai slabă.
Sînt constituite deliberat, reprezintă interese şi nevoi specializate.

- Termenii de primar şi secundar se referă nu la importanţa grupului pentru individ şi

societate, ci mai curând la tipul şi calitatea relaţiilor dintre membri. Grupul primar este apreciat
pentru "calitatea umană" a relaţiilor dintre membri, pentru trăirile afective. Grupul secundar e apreciat
mai curând pentru eficienţa în îndeplinirea obiectivelor de grup. El e judecat după capacitatea lui de a
atinge performanţe în activitate, adică, după tipologia acţiunilor sociale realizată de Max Weber, au o
orientare raţională ca finalitate.

- Graniţa nu e rigidă: performanţele "instrumentale" în grupurile secundare depind şi de

calitatea realţiilor inter-umane, iar satisfacţiile în grupurile primare depind şi de capacitata grupului de
a atinge anumite performanţe practice. Vom descrie acest aspect în capitolul "Organizaţii".

- În general, comunităţile tradiţionale au atributele specifice grupurilor primare 4.

- Societata modernă, din contră, favorizează dezvoltarea grupurilor secundare, depreciază oarecum
grupurile primare.

3) Cercetări aprofundate asupra grupurilor mici (specificul psihologiei sociale):

 grupurile mici constituie obiecte imediat accesibile investigaţiei,

 permit în mai mare măsură organizarea de experimente
4
Pentru un punct de vedere critic la această susţinere, vezi cercetările lui Popkin care relevă în cadrul "căldurii
comunitare" o ţesătură de interese individuale primare. Pentru detalii, vezi cap. I din "Tratat de sociologie" (R.
Boudon).
 sînt un cadru optim al observaţiei co-participante

4) Şcoala lui K. Lewin ("dinamica grupului"): cercetează procedeele care-i conduc pe actorii
sociali la cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea anumitor norme de grup prin înţelegerea
situaţiei în care interacţionează, ceea ce poate avea două efecte principale:

 diminuarea tensiunilor de grup

 maximizara efectelor de cooperare
Grupul se transformă astfel dintr-un obiect de observare într-un soi de laborator ce permite
actorilor sociali să adopte regulile jocului.

5) Studiile supra comunităţilor (cuplu, familie, aşezări rurale, urbane etc) şi populaţiilor 5

C. Efecte de grup (cercetare experimentală)

Studiul sociologic al grupurilor pune în lumină efectul de grup. Cele mai multe fenomene sociale sînt
efecte de grup. Acest efectul a fost atestat experimental mai ales prin cercetări asupra proceselor de
influenţare a schimbării opiniilor, atitudinilor etc. Orientările de opinii şi atitudini constau în tendinţa
de aliniere a individului la grupul social. Un corolar al acestei tendinţe este conformismul.

5
Pentru o abordare din această perspectivă, vezi: I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Universităţii Bucureşti,
2000.
 Grupul social şi proprietăţile acestuia
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi având o
cultură specifică rezultat din relaţiile şi procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul său. În sens
restrâns grupul desemnează un anumit tip de reuniune a unui număr de persoane în funcţie de
anumiţi parametri.

Grupurile se clasifică după structura şi organizarea lor, în trei mari categorii:

1. Grupurile primare (mic, restrâns);

2. Grupurile secundare – se referă îndeosebi la grupurile mari în care predominantă este
organizarea formală;
3. Grupurile de muncă reprezintă un colectiv constituit pe baza diviziunii muncii şi a
cooperării celor care prestează munca împreună, în vederea îndeplinirii unui obiectiv
comun. Într-o organizaţie, pentru grupul de muncă se mai folosesc şi alţi termeni: colectiv
de muncă, echipă, brigadă, formaţie de lucru etc.
Ca şi grupurile sociale în general, grupurile de muncă sunt formale sau informale, având
caracter permanent sau temporar.

Este important ca un manager să cunoască tipul grupurilor existente şi caracteristicile

acestora, pentru că fiecare grup influenţează la rândul său comportamentul organizaţional.
Managerii trebuie să descopere grupurile informale şi dacă obiectivele acestora sunt în concordanţă
cu cele ale organizaţiei, ele trebuie protejate şi stimulate; dacă, însă, obiectivele acestora contravin
celor al firmei pot apărea conflicte, iar grupurile acestea trebuie dizolvate.

Grupurile formale, fiind alcătuite pe baza principiului diviziunii muncii, sunt în organigramă. La
nivelul acestora pot să apară anumite microgrupuri informale de prieteni, rude, vecini, alcătuite pe
baza simpatiei reciproce sau a antipatiei.
Proprietăţile grupului de muncă

1. Coeziunea reprezintă gradul în care membrii grupului sunt atraşi de grupul respectiv, sunt
motivaţi să rămână în cadrul său şi să se influenţeze reciproc. Importanţa coeziunii este foarte mare,
motiv pentru care managerii trebuie să cunoască factorii determinanţi şi consecinţele coeziunii, în
vederea asigurării unui climat organizaţional pozitiv. Factorii determinanţi în realizarea coeziunii sunt:

a. similitudinea dintre membri, care contribuie mult la unirea lor, şi se referă la sistemul de
valori general valabile pe care le apreciază membrii grupului la nivelul de cultură, la atitudinea faţă de
o ideea;

b. dimensiunea grupului influenţează nivelul de coeziune, în sensul că grupurile mai mici ca

dimensiune au structuri mai stabile, asigură o interacţiune mai bună între membrii grupului şi permit
celor timizi să aibă sentimentul că participă la viaţa grupului, la îndeplinirea obiectivelor comune;

c. standardele de acceptare care susţin o anumită limită minimă de calitate a membrilor

grupului;

d. ameninţarea externă aproprie membrii grupului, sporeşte adeziunea lor, poate determina,
de asemenea, apariţia unor scopuri care , în cazul grupurilor de muncă, pot fi dorite sau nedorite.

e. participarea la adoptarea deciziilor întăreşte unitatea grupului şi ajută la alinierea

obiectivelor sale la celelalte deja existente.

f. formele de dependenţă între membrii grupului au la bază două surse:

1. fluxul proceselor de muncă;

2. sistemul de recompense.

Sistemul de recompense constituie un factor motivaţional şi de comportament individual al

membrilor grupurilor de muncă. Structura sistemului şi formele de recompensare influenţează
coeziunea grupului, precum şi convergenţa obiectivelor membrilor.

În concluzie, unele dintre consecinţele coeziunii sunt:

1. Satisfacţia pe plan social şi profesional;

2. posibilitatea de comunicare într-un mod simplu;
3. existenţa conştiinţei de grup;
4. grupurile unite sunt mai pregătite de a rezista schimbările sau de a le accepta;
5. posibilitatea optimizării rezultatelor muncii.

2. Normele de grup sau regulile de comportament.

Pentru ca grupul să supravieţuiască, să funcţioneze bine, este necesară o oarecare conformare a

fiecărui individ uman la anumite norme teoretice specifice grupului. Motivul pentru care se elaborează
aceste norme de grup este de a coordona şi dirija comportamentul membrilor spre atingerea
obiectivelor generale ale acestuia.

Schematic:
 Nr. Categorii de norme Comportament pozitiv Comportament negativ

crt.

1. Mândria de a fi angajatul Sprijină organizaţia dacă Nu le pasă dacă imaginea

organizaţiei aceasta este criticată este denigrată

2. Norme de performanţă Încercarea de autodepăşire Satisfăcuţi pentru atingerea

nivelului minim al
performanţei

3. Referitoare la munca în echipă Receptivitatea la opiniile Nu-şi exprimă deschis

altor colegi părerea, nu-i ascultă pe
ceilalţi

4. Relaţiile cu managerii Solicită ajutorul şi sfatul Îşi ascund problemele şi-i

superiorilor evită pe manageri

5. Relaţiile cu coechipierii Interesaţi de progres şi Fără interes pentru progres

performanţă şi performanţă

6. Referitoare la acceptarea Receptivi la aplicarea noilor Conservatori

schimbărilor metode pentru îndeplinirea
sarcinilor de muncă

7. Norme de conduită personală Preocuparea pentru crearea Necivilizaţi

unei imagini bune, favorabile
grupului

Climatul psiho-social al grupului de muncă

Dimensiunile şi factorii care îl influenţează

Climatul psiho-social reprezintă nivelul superior de integrare a factorilor interni şi externi,

obiectivi şi subiectivi, care au semnificaţie pentru grup şi afectează în mod substanţial activitatea
membrilor participanţi, generând din partea acestora o dispoziţie psihică relativ stabilizată şi
generalizată la nivelul întregului grup.
Grupuri şi stratificare socială
 Individul trăieşte în grupuri. A trăi în grup înseamnă a interacţiona, a forma relaţii sociale.
Prin interacţiune socială înţelegem felul în care oamenii îşi răspund reciproc în acţiunile
zilnice. Totodată, prin noţiunea de relaţie socială desemnăm calitatea acţiunilor derulate de
o pluralitate de actori sociali de a fi orientate în funcţie de opţiunile celuilalt, ale celorlalţi.
 În acest fel, prin grup înţelegem un număr oarecare de indivizi care interacţionează regulat
şi conştient pe baza unor norme şi valori comune.
 Grupul de apartenenţă este grupul în care ne naştem. El este desemnat, în limbajul uzual,
prin „noi”, iar prin cel de specialitate, prin „grupul nostratic”.
 Grupul primar este format din relaţii faţă-în-faţă, de sprijin reciproc, afectiv, emoţional.
 Spre deosebire de acesta, grupul secundar este o structură socială întemeiată în special pe
relaţii formale, impersonale.
 Grupul de referinţă este acel tip de grup considerat de către individ, la un moment dat,
drept model, standard.
 Familia, este un tip special de grup primar care se întemeiază pe căsătorie şi pe gospodăria
comună.
o Prin căsătorie, relaţiile sexuale tolerate se limitează la cele dintre soţ şi soţie şi se
reglementează dreptul asupra bunurilor atât al soţilor cât şi al noilor născuţi, prin
dreptul de succesiune.
o Gospodăria comună implică solidaritatea psihologică şi materială a membrilor.
Fiecare membru al familiei îşi aduce contribuţia la prosperitatea acesteia şi
consumă în funcţie de nevoile sale în concordanţă cu resursele disponibile.
 Din perspectiva intensităţii şi a caracterului relaţiei dintre indivizi, grupurile pot fi formale şi
informale. Grupurile formale sunt întemeiate în special pe reguli scrise şi pe proceduri de
relaţionare standardizate. Scopul acestor forme de organizare socială este în special
eficienţa economică. Grupurile informale se bazează pe relaţii sociale directe, faţă-în-faţă,
pe recunoaşterea reciprocă şi pe apropierea psihologic-emoţională între indivizi.
 Ordinea şi coeziunea socială sunt asigurate prin prevederi scrise şi nescrise numite norme.
Normele sunt standarde de comportament privitoare la ceea ce este dezirabil sau permis-
nepermis într-o societate.
 Poziţia ocupată în societate de un individ desemnează statutul său, în timp ce rolul se referă
la aşteptările celorlalţi faţă de poziţia ocupată de acesta. Statutul atribuit este poziţia socială
pe care o dobândim prin naştere, după cum statutul dobândit este poziţia ocupată ca
urmare a dorinţelor şi abilităţilor individuale.
 De regulă, indivizii ocupă în acelaşi timp mai multe poziţii şi îndeplinesc mai multe roluri
sociale. Conflictul de rol apare în cazul în care aşteptările legate de poziţiile sociale deţinute
sunt contradictorii sau incompatibile.
 Organizarea socială este forma pe care o îmbracă structura socială, iar structura socială
este un tot de relaţii sociale relativ constante.
 Stratificarea socială se referă la distribuţia beneficiilor şi a puterii în societate. Ea se exprimă
prin clase şi grupuri de status.
 Clasa socială reuneşte indivizi cu interese similare, cu un nivel relativ omogen de bunăstare,
în concordanţă cu proprietăţile (bunurile) deţinute. Clasa socială acţionează în special după
interese de natură economică.
 Grupul de status reuneşte indivizii după criteriul prestigiului în virtutea statutului lor. Spre
deosebire de clasa socială, grupul de status este interesat în special de acumularea de
beneficii care aduc în special prestigiu.
o Când societatea ajunge să fie dominată de grupurile de status, vorbim de ordinea de
status – întemeiată pe ierarhia privilegiilor şi a prestigiului funcţiei.
 Puterea se referă la probabilitatea ca voinţa unui actor să se impună asupra altui actor, în
pofida rezistenţei acestuia.
 IV. SOCIALIZAREA ŞI CULTURA

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare în care

interacţionează factorii personali, factorii de mediu şi factorii culturali.

Socializarea reprezintă un proces de interacţiune socială prin care individul dobândeşte

cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare participării efective la viaţa socială.

Prin procesul de socializare, societatea se configurează în atitudini şi comportamente ale

membrilor săi.

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi se continuă de-a lungul întregii existenţe. În
primii ani copilul este introdus în elementele sale de bază (norme, valori, credinţe) prin intermediul
limbajului. Această etapă o numim socializarea primară, pentru că în această etapă omul
dobândeşte noţiuni esenţiale, informaţiile şi abilităţile de a participa la viaţa socială (prin imitare).

Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară, sunt completate cu elemente noi pe
parcursul unei socializări continue ce poartă numele de socializare secundară.

Spre deosebire de socializarea primară care este orientată de elemente ideale, socializarea
secundară se bazează pe elemente realiste.

Înainte de a exercita un anumit rol, individul uman parcurge o perioadă de pregătire în care
învaţă comportamentele pretinse de noul rol, dar şi drepturile şi îndatoririle asociate acestuia.

Procesul de pregătire pentru un nou rol, este denumit socializare anticipată şi se realizează
prin intermediul familiei, şcolii, jocuri, cursuri de calificare etc.

Diferitele evenimente care intervin pe parcursul vieţii, îl determină pe om să abandoneze

obiceiuri vechi şi să se adapteze unora noi.

1. Definiţie

Socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de însuşire a unui set de

modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobîndesc cunoaşterea
comportamentelor socialmente dezirabile, îşi formează deprinderi şi dispoziţii care-i fac apţi să se
comporte ca membri ai societăţii şi grupurilor sociale.

Procesul de socializare nu trebuie redus numai la formarea copilului. Acest proces se repetă de fiecare
dată cînd un adult e introdus într-un nou mediu. După P. Berger şi T. Luckmann 6, imaginea desprinsă
din viziunea holistă a lui Durkheim despre societate (închisoare) ar trebui completată cu ideea că
oamenii care au o structură dată de societate lucrează ei însişi activ la menţinerea în perfectă stare a
zidurilor închisorii. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea 7.
6
Construirea social` a realit`]ii, Ed. Univers, Bucure[ti, 1999.
7
In privinţa problemei identităţii, v. remarcabila lucrare a lui R. Jenkins, Identitatea socială, Ed. Univers,
Bucureşti, 2000.
Problemele socializării au fost introduse ca un capitol important al sociologiei în principal de către
sociologii americani Ch. Cooley (1864-1929) şi G.H.Mead (1863-1931). Ei sînt consideraţi ca un fel
de pionieri ai microsociologiei întrucît sînt interesaţi în mod deosebit de procesul de constituire a
pesonalităţii. Ideea lor de bază este că individul nu există decît prin societate şi societatea numai prin
indivizi. Individul separat de lumea socială e o abstracţie. Societatea, gîndită separat de indivizi e tot o
abstracţie. Cînd vorbim de societate şi de indivizi trebuie să avem clar ideea că prin cele două noţiuni
nu desemnăm realităţi separate, ci doar aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen: aspectul colectiv şi cel
individual.

Personalitatea, "eul" uman se constituie doar în relaţie cu alţii. Eul e mai întâi social. Cooley
va arăta că eu-ul fiecărui subiect nu are sens decât în raport cu “tu”, “el”, “noi”, “voi”. Identitatea
personală e, de fapt, o reflectare a ideilor despre sine însuşi, pe care o atribuie altora.

Cooley, apoi Mead, va introduce noţiunea de "imaginea (reflectarea) despre sine" ca o

construcţie în faţa unei oglinzi – percepţia şi reprezentarea altora despre noi. Imaginea şi identitatea
nostră este rezultatul unui proces de interacţiune cu alţii, e în funcţie de privirile altora despre noi,
aprobarea şi dezaprobarea altora, de clasificările în care suntem aşezaţi de către alţii. Autopercepţia în
funcţie de percepţia altora.

A. Giddens8 arată că există câteva similitudini între părerile lui Mead şi cele ale lui Freud, cu
toate că Mead consideră personalitatea umană ca fiind una mai puţin tensionată.

Astfel, conform teoriei lui Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale în prinul rând
prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalităţile în care se petrece acest lucru este
joaca. In joaca lor, copiii mici deseori imită ceea ce fac adulţii. Un copil mic face plăcinte din noroi,
după ce a văzut un adult făcând de mâncare, sau va săpa cu o lingură, după ce a văzut pe cineva
lucrând în grădină. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri mai complicate în cadrul
cărora un copil de patru sau cinci ani va interpreta rolul unui adult. Mead denumeşte aceasta preluarea
rolului celuilalt - învăţarea a ceea ce înseamnă să fii în pielea altei persoane. De-abia în această fază
copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui. Copiii capătă o înţelegere a lor înşişi şi în calitate
de agenţi separaţi - în calitate de “cu” - vazându-se pe sine prin ochii celorlalţi.

Dupa Mead, noi dobândim conştiinţă de sine cînd învăţăm să distingem între “pe mine” şi
*
“eu” . “Eu” este bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. “Pe mine”, aşa după
cum foloseşte Mead termenul, reprezintă sinele social. Mead susţine că indivizii dezvoltă conştiinţa
ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Atât Freud cât şi Mead consideră că la vârsta de
aproximativ cinci ani copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine şi în stare să
opereze în afara contextului familiei. Pentru Freud, acesta este rezultatul fazei oedipiene, în timp ce
pentru Mead el este consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare a sinelui.

Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului se evidenţiează, în opinia lui Mead, atunci cînd
copilul are opt sau nouă ani. Aceasta este vârtsta la care copiii tind să ia parte mai mult la jocuri
organizate şi mai puţin la “joaca” nesistematică. De-abia în acestă perioadă încep copiii să înţeleagă
valorile şi moralitatea globale în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a învăţa jocuri
organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare egală. În acest
stadiu, copilul învaţă să priceapă ceea ce Mead numeşte celălalt generalizat - valorile generale şi
regulile morale prezente în cultura în care dezvoltă el. Acest lucru este plasat de către Mead la o vârsta

8
Op. cit. pp. 41-42.
**
În original, “me” şi “I” (n.t.).
oarecare mai mare decât de Freud, dar încă o dată se poate observa că în acest punct există
similititudini clare între ideile lor.

Putem deduce că există trei dimensiuni mai importante ale socializării:

1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice persistente;

2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii aptitudinale,
de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-zis sociologică - deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor comportamente
corespunzătoare status-urilor.
Rezultatul cel mai important al socializării îl constituie armonizarea motivelor noastre interioare
de opţiune în comportament cu norme şi valori ale societăţii. E un proces cu dublu sens: socializarea
individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea produce personalităţi sociale
are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a unei categorii sociale etc.

2. Tipuri de socializare:

a) Socializarea primară: se realizează la vârsta copilăriei, la vârsta maximei plasticităţi a

individului. Reprezintă prima etapă a socializării. E de bază pentru că e socializarea ce conduce la
cristalizarea pesonalităţii de bază - reproduce modelele culturale ale unei societăţi. Este procesul în
care individul interiorizează structurile de bază atitudinale, morale, de gândire. Ne marchează pentru
toată viaţa. Socializarea e însă continuă.

b) Socializarea secundară: asimilarea şi dobândirea de către oameni a unor noi norme sociale,
noi sisteme de deprinderi, noi roluri sociale, potrivit cu noile medii, grupuri, status –uri sociale în care
intră. Are scopuri distincte. Socializarea primară se face într-un climat afectiv. Cea secundară se face
într-un context de neutralitate afectivă, de instrumentalitate, funcţionalitate. Ea intervine în tot cursul
vieţii oamenilor.

c) Socializarea anticipativă - procesul de pregătire a indivizilor pentru a-şi asuma în viitor noi
roluri sociale, pentru a putea intra uşor în noi medii, pentru a exercita uşor noi drepturi, obligaţii.
Serveşte ca instrument care permite individului să progreseze social, uşurează mobilitatea
profesională.

d) Socializarea concordantă - se desfăşoară sub influenţa modelului cultural – normativ admis,

dezirabil într-o societate. Se face în concordanţă cu normele recunoscute într-o anumită societate.

e) Socializarea discordantă - se realizează în grupuri marginale, prin interiorizarea unor astfel de

valori. E conformă cu cerinţele unor grupuri periferice aflate în conflict cu normele sociale
recunoscute.

f) Resocializarea – proces de convertire a celor care au fost obiect al proceselor de socializare

negativă, readucerea lor la recunoaşterea, respectarea modelului normativ, cultural al unei societăţi.
Urmăreşte recuperarea indivizilor marginali şi devianţi. Se organizează instituţii ce au ca scop
reeducarea individului deviant. Ea mai are şi următoarele semnificaţii: corectarea greşelilor comise de
către agenţii primari ai socializării (familia); pentru completarea lacunelor sociale primare; pentru
înlăturarea eşecurilor ce însoţesc, uneori, mobilitatea socială.
 3. Factorii socializării:

 Familia – rol decisiv în socializarea primară; şcoala

 Grupuri şi colectivităţi
 Instituţiile culturale
 Mass-media
Familia – rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Ea acţionează ca factor
socializator în patru situaţii şi direcţii:
 educaţie morală - reguli morale şi fundamente. Funcţionarea normală a relaţiilor de autoritate
în familie este cheia învăţării de către copil a regulilor morale.
 învăţare cognitivă - formare structurilor de gândire
 context imaginativ – dezvoltarea fanteziei (jocuri)
 contextul comunicării afective – dezvoltarea sensibilităţii

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Elementele culturii

Din punct de vedere sociologic, cultura reprezintă ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi
acţiune ce caracterizează o populaţie (o societate), precum şi materializarea acestora în modelele de
lucru.

Aceasta presupune o structură bilaterală a culturii cuprinzând pe de o parte componentele

ideale (credinţe, norme, valori, simboluri, modele de acţiune), iar pe de altă parte componentele
materiale (unelte, locuinţă, mijloace de transport, îmbrăcăminte, hrană).

Prin cultură cunoaştem deja răspunsurile la interacţiunea cu ceilalţi, pentru că ea nu prescrie

cum trebuie să ne comportăm cu membrii familiei, cu vecinii, cu necunoscuţii, sau cum trebuie să
abordăm în anumite momente sau atunci când fac aprecieri la comportamentul nostru.

Astfel, pentru membrii societăţii, cultura reprezintă ceva normal de care ei nu îşi dau seama
decât atunci când intră în contact cu alte culturi.

Elementele constitutive ale culturii sunt:

1. Simbolurile
2. Ritualurile
3. Limbajul
4. Normele

1.Simbolurile sunt semne arbitrare folosite la nivel social pentru a desemna ceva (obiecte,
atitudine, acţiune), prin ele cultura se constituie ca un sistem de simbol.

2. Ritualurile se definesc ca o secvenţă formalizată şi stereotipă de acte săvârşite într-un

context religios sau magic.
 3. Limbajul este principalul depozitar al simbolurilor. El este un sistem structurat la nivel
social, de modele sonore cu semnificaţii specifice şi arbitrare . Însuşirea limbajului semnifică existenţa
omului ca fiinţă socială.

Prin limbaj, oamenii se pot exprima, pot crea cultura, o pot asimila, o pot transmite,
interacţionăm în societate, putem planifica şi organiza activităţile viitoare.

3. Normele stabilesc comportamente care s-au dovedit raţionale şi eficiente în situaţiile la

care se referă. Ele au un caracter coercitiv (constrângere), iar nerespectarea lor este
pedepsită.
 Societatea este un ansamblu structurat de relaţii sociale, pe baza unei culturi comune
derulate pe un teritoriu comun.
 Structura socială, ca ansamblu de relaţii constante, predictibile, este posibilă ca urmare a unor
norme şi valori împărtăşite de toţi membrii societăţii. Aceste norme şi valori se referă la cultură.
 Cultura este ansamblul „definiţiilor” pe care oamenii le au în timp cu privire la acţiunile lor,
ale celorlalţi şi la mediul înconjurător. Sursa ordinii este, de asemenea, cultura. Ca expresie
a unui ansamblu de maxime după care indivizii îşi orientează interacţiunile, ordinea
reprezintă numitorul comun al subiectivităţilor indivizilor ce compun societatea. Ordinea
reprezintă, totodată, capacitatea de organizare într-o manieră predictibilă. Nevoia de
ordine se întemeiază pe nevoia de disciplină a societăţilor.
 Disciplina reprezintă maniera prin care în societate se încurajează şi se controlează
asocierea, prin care se limitează acţiunile de disoluţie socială.
 Ordinea este legitimă în măsura în care normele şi valorile pe care se întemeiază sunt
recunoscute şi asimilate de către majoritatea membrilor societăţii.
 Cultura este ansamblul comportamentelor şi proceselor de transmitere socială a acestora.
De asemenea, cultura cuprinde ansamblul reprezentărilor despre lume, trecute şi prezente,
inclusiv forma lor materială.
 Voinţa socială se manifestă în realitate prin intermediul idealurilor. Scopurile voinţei sociale
sunt fixate în idealuri şi deci, în cultură.
 Ca mecanism de adaptare şi construcţie socială, cultura constă în inovaţie şi diseminare.
 Inovaţia se referă la introducerea unor noi posibilităţi de acţiune, de gândire. Procesul de
inovare se petrece prin intermediul descoperirii şi prin cel al invenţiei.
o Descoperirea se referă la împărtăşirea unui nou aspect al realităţii în cadrul
societăţii.
o Invenţia presupune transformarea unor elemente culturale preexistente într-o
formulă cu totul inedită.
 Diseminarea este procesul de răspândire a bunurilor culturale între grupuri, societăţi,
popoare, civilizaţii.
 Elementele culturii, într-o enumerare incompletă sunt: valorile, simbolurile, normele,
riturile, miturile şi spaţiul stilistic.
 Valorile sunt elemente culturale după care se orientează conduitele. Ele se transpun în
simboluri, norme, rituri şi mituri, şi sunt expresia unui spaţiu stilistic.
 Simbolurile sunt reprezentări concrete ale diferitelor elemente de tip religios, mitic sau
ideatic. Simbolul este calea de acces a omului la înţelesuri şi adevăruri „care nu se văd”,
certificate în trecut. Prin simbol ideea mai greu comprehensibilă devine vizibilă prin
ilustraţie.
 Simbolurile se transmit din generaţie în generaţie prin norme, rituri şi mituri.
 Cadrul sociologic care face posibilă relaţia, îl numim normă. Normele conţin prescriptori cu
privire la modul dezirabil de derulare a interacţiunii sociale.
 Riturile sunt ansambluri normative arhaice care codifică legătura socială. Riturile aparţin
conştiinţei umanităţii şi nu pot fi controlate raţional. Ele codifică relaţia socială şi o fac
posibilă prin redirecţionarea pornirilor agresive spre finalităţi constructive.
 Miturile sunt revelări ale sacrului, povestiri exemplare despre fapte exemplare, fondatoare
privind umanitatea.
 V. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor

aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi
formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri,
cât şi cai de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.»
(L.Vlăsceanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 353-355)

într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei.

Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei

şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al
personalului de cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al
investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare.
R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii:

a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbărilor sociale
(aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social însuşi (ca în
cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock);

b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social concret în care sunt
situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer);

c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul cercetărilor lui
F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul
investigaţiei sociologice, încă două clase de probleme:

d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a populaţiei din

mediul rural, integrarea tineretului, etc.

e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al sistemului de

statusuri şi roluri sociale.
B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în
“evenimente observabile”.

Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observaţiei şi
experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce apar la nivelul construcţiilor teoretice.
Definirea operaţională permite numărarea şi măsurarea evenimentelor (cu condiţia obligatorie a
specificării procedeului şi al materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune găsirea indicatorilor

sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil,
măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală, fie de
corespondenţa sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor
sociologice în concepte operaţionale un grad înalt de validitate.

D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar indicatorii
necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv,
puterea lor de discriminare.

E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei sociologice. În

construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:

a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;

b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la “0 la 100” sau
“-100 la +100”);
c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

II) Preancheta.

Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică . Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în
analiza logică amă nunţită a ipotezelor posibile, selectâ ndu-se ipotezele verificabile. În cadrul
preanchetei se estimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de
încheiere a cercetă rii; se prevă d dificultă ţile din teren legate de desfă şurarea investigaţiei şi, nu
în ultimul râ nd, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării.

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi
obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale
într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia
plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial
sau total (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea
(S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de ipoteze
confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar
(teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie menţionată să extragem
ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct testabile prin cercetare empirică.

Ipoteze de nivel maxim

1
(t. sociologica) Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze de nivel
2
intermediar
Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze de nivel minim 3a 3b 3c …3n

Ipoteze direct
(ip. de lucru)
testabile.

Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintre variabile,
trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă, de absenţă sau
de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…”
sau “cu cât… cu atât…”.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va fi

investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la caz la caz,
universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.

V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ, grup,
etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât
problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce
permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).

Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii de referinţă,
probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de persoane probabilitatea de
eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru un eşantion de 10.000
de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât volumul eşantionului este
mai mare, cu atât probabilitatea de eroare este mai mică.

Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de tehnica de
eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea eşantionului – universul anchetei.

Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţia

investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile
(fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei, cercetătorul alege
un model de eşantionare (eşantionare aleatoare simplă, eşantionare aleatoare stratificată,
eşantionare Panel, eşantionare pe cote, randomizare, etc.).

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.

Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile
trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.

De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că acesta trebuie
”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei indirecte (respectiv de cercetare a
documentelor).

Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice, asupra

posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie, serendipitatea este un procedeu
metodic de observare colaterală a acelor manifestări, fenomene sau evenimente care sunt sau par
neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare.
Accentul este pus pe posibilităţile de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor
rezultate importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri
serendipitale). (sursa: Dicţionar de sociologie, 1993, 539)

R.Konig consideră că cel mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de cercetătorul instruit:
“Nu observaţia naivă a unui observator naiv, ci, dimpotrivă observaţia naivă a unui observator
instruit constituie serendipity-pattern” (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)
 VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizării
instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de
cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. De exemplu,
pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin
pretestare a instrumentului de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o
formează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat.

Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat, dar
care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.

VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor de

cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).

IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.

X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, înseriate şi
pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare.

Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă.
În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul
face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici
mai multe probleme legate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi
sensibilitatea codurilor.

Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate sub forma
tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.

XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. În această
etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie, să se confirme sau să
se infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare.

Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în

problema studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al
cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a
procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea
detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor.
Metode şi tehnici de cercetare sociologică

A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de teren (sau
observaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi chestionare cu întrebări
deschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi combinare comparativă) şi experimentul.
Iată care sunt, schematizate, avantajele şi limitele utilizării acestor metode în cercetarea sociologică.

Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică

Metode de cercetare Limitări
Avantaje
Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea
De obicei produce informaţii mai bogate şi mai
unor grupuri sau comunităţi relativ mici.
detaliate decât alte metode.
Munca de teren Descoperirile se pot aplica doar grupurilor sau
Oferă cercetătorului flexibilitatea de a
comunităţilor studiate: nu se poate generaliza,
modifica strategii şi de a urma noi indicii.
pe baza unui singur studiu de muncă în teren.

Materialul strâns poate fi superficial; acolo unde

un chestionar este standardizat, pot fi făcute
observaţii pe baza deosebirilor importante
Face posibilă culegerea eficientă de date
Ancheta despre mulţimi mari de indivizi.
dintre punctele de vedere ale celor care
răspund. Răspunsurile pot reflecta ceea ce
oamenii susţin că cred, nu ceea ce cred ei cu
adevărat.

Poate oferi izvoare de materiale detaliate,
precum şi date despre numere mari, în funcţie
Cercetarea de tipul de documente studiate.
documentară Este deseori esenţial atunci când un studiu
este, fie complet istoric, fie are o dimensiune
istorică definită.
Cercetătorul este dependent de sursele care
există şi care pot fi doar parţiale.
Izvoarele pot fi greu de interpretat, din punctul
de vedere al măsurii în care reprezintă
tendinţele reale, cum ar fi în cazul unor statistici
oficiale.

Influenţa unor variabile specifice poate fi Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în
controlată de către investigator. laborator.
Experimentul De obicei este mai uşor de repetat pentru Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de
cercetătorii ulteriori. situaţia lor experimentală.

(sursa : A.Giddens, 2001, 589)

Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetarea sociologică

Adeseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică, în general, este identificată cu ancheta
sociologică, iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionare. Aşa se face că, în viziunea unora,
investigaţia sociologică este pur şi simplu redusă la aplicarea chestionarelor, înseamnă nici mai mult
nici mai puţin decât mânuirea de chestionare, colectarea de informaţii cu ajutorul acestora şi
prelucrarea lor. Trebuie să menţionăm că, cel puţin, distincţia dintre ancheta sociologică şi cercetarea
sociologică nu este făcută cu claritate adeseori nici de către unii specialişti în lucrările lor. Chiar dacă
diferitele metode, tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor şi
posibilităţilor lor de cunoaştere, ele apar uneori subsumate anchetei, lăsându-se impresia că aceasta
din urmă le-ar îngloba, identificându-se cu cercetarea sociologică. Deşi problema nu este suficient de
clară în literatura de specialitate, şi deci este susceptibilă de discuţii, de puncte de vedere diferite, noi
nu împărtăşim ideea unei identităţi între anchetă şi cercetarea sociologică. În dorinţa clarificării
acestor probleme, ne propunem precizarea, pe scurt, a conţinutului noţiunilor de „sondaj de opinie”,
„anchetă sociologică” şi „cercetare sociologică”. O încercare de clarificare a raportului dintre ele
găsim şi la S. Chelcea, care afirmă pe bună dreptate că „într-un anume sens, termenii de cercetare
sociologică concretă şi investigaţie sociologică de teren subsumează termenii de anchetă şi sondaj,
constituind faţă de aceştia genul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea metodelor
interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” (S. Chelcea, 1975, p. 30).
Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit, în continuare,
ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite
variabile socio-demografice ale populaţiei studiate”. I. Drăgan precizează că „ancheta de opinie
reprezintă varianta cea mai răspândită a cercetărilor sociologice, mai precis spus a anchetei prin
sondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvată determinării distribuţiei cantitative a opiniilor între
diferitele categorii de populaţie din cuprinsul unui vast ansamblu social”(p.185). Alţi autori apreciază
că „sondajul de opinie colectează, pornind de la un eşantion reprezentativ, informaţii standardizate,
deci comparabile, numeroase şi generalizabile” (Nicolas et François Berthier, 1981, p.147).
Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea modernă, ele constituind o
modalitate de cunoaştere rapidă, eficientă şi la scară reprezentativă, din punct de vedere statistic,
pentru diferite colectivităţi umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice,
politice, administrative şi social-culturale). Aşa cum subliniază Jacques Antoine (1969, p. 11),
„anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de informare în serviciul conducerii
treburilor publice, a previziunii naţionale şi planificării, în fine, în cercetarea ştiinţifică, mai ales în
ştiinţele umane”. Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urmă,
constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de formă a anchetei, el prezintă o seamă
de trăsături distinctive.
Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de
anchetă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre
cele mai variate.
Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.), fără să-şi propună
confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii
care se impun ca urmare a acestei confruntări.
Vizând cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informaţii colectate cu alte tehnici şi
metode, la nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informaţiilor
şi mai ales cele care ţin de subiectivitatea populaţiei investigate.
Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor,
atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane – dar nu se opreşte
doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le
reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi surse complementare de informare asupra
fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă, cu alte surse
de informare, permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor
sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar
unica) de informare asupra faptelor studiate în anchetă, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de
cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase. Metodele, în mod curent folosite complementar
anchetei, sunt observaţia şi analiza documentară. Prin acestea se validează adeseori datele anchetei
şi se introduc corecţiile necesare. În această semnificaţie mai largă, ancheta, ca metodă complexă,
care foloseşte tehnici complementare în investigaţia de teren, este identificată adeseori cu
cercetarea sociologică însăşi. După cum vom vedea în continuare, această identificare este greşită,
chiar dacă se are în vedere ancheta în semnificaţia sa largă, cu metode, tehnici subsumate
complementar. Aşa după cum numeroşi cercetători considera sondajul de opinie drept un „tip de
anchetă”, la rândul ei ancheta poate fi considerată mai mult decât o metodă şi anume un tip de
cercetare sociologică (bazat în mod precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetarea sau investigaţia
sociologică însăşi. În acest caz: a) ancheta este metoda de bază a cercetării; b) alte metode, tehnici
utilizate (observaţia, analiza documentarea, tehnici experimentale etc.) au rolul de a întregi şi verifica
datele anchetei; c) ele nu acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o arie tematică de sine stătătoare
în cadrul cercetării; d) cercetarea bazată pe anchetă are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate
practic-aplicativă şi urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică.
Cercetarea sociologică (investigaţia sociologică) are o sferă de cuprindere mai largă decât ancheta. Ea
subsumează totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor utilizate pentru studiul fenomenelor
sociale ca şi ansamblul normelor, principiilor şi regulilor de ordin teoretico-epistemologic în aplicarea
metodelor. În cercetarea sociologică se pot aplica metode, tehnici dintre cele mai variate, printre
care ancheta poate să fie prezentă sau poate să lipsească. O cercetare sociologică se poate baza pe
un întreb ansamblu de metode sau se poate rezuma cu precădere la una din metodele sale de bază.
În istoria investigaţiilor sociologice şi psihosociologice finalizate în lucrări de rezonanţă mondială
există suficiente exemple în care metoda de bază a fost alta decât ancheta şi anume: analiza
documentară statistică, observaţia participativă, analiza documentelor personale (scrisori) etc.
Cercetarea sociologică presupune utilizarea unui număr mare de metode care nu pot fi în totalitate
subordonate anchetei (ex. diferite tipuri de experiment, analiza statistică, documentară şi de
conţinut, observaţia şi diferitele sale tipuri, studiul de caz, tehnicile sociometrice etc.). O investigaţie
în care rolul hotărâtor revine experimentului, observaţiei sau analizei statistice nu poate fi
identificată cu ancheta sociologică. Cercetarea sociologică are ţeluri mai largi decât ancheta. În cadrul
ei se pot urmări atât scopuri practic-aplicative, cât şi (în cadrul unor cercetări fundamentale)
dezvoltarea teoretică, dezvăluirea raporturilor cauzale, elaborarea de tipologii, precizări conceptuale
etc. Dacă cercetările pot fi aplicative sau fundamentale (cu finalitate practică sau teoretică),
anchetele sunt mai ales descriptive cu finalitate aplicativă.
4. Tipurile anchetei sociologice
Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de forma sau
conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau după istoria dezvoltării lor etc.
A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei distingem:
Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un sat, un cartier etc.)
cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o tematică complexă. Numărul relativ mic de
subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în
final o cunoaştere complexă şi de adâncime a acestora.
Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari valabile la scara unui mare
oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin
general, valabile la scară zonală sau naţională.
Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor, caracteristicilor definitorii ale
faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu
caracter restrâns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchetă se
realizează în mod eficient cu instrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile, în
schimb permite surprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse
supuse anchetei, este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic.
Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile se realizează pe populaţii
mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul mare de chestionare precodificate,
aplicate pe eşantioane mari se prelucrează relativ uşor cu ajutorul maşinilor de calcul. Se aplică
frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electorale etc.
Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării informaţiei necesare şi nu pe
indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe
categorii de indivizi în raport cu anumite variabile (sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de
comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaţiei investigate. Anchetele individuale
presupun aplicarea individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor
culese cu o seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor
interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.
Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii investigaţi, opiniile lor cu
privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi
activităţii lor.
Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme legate prea intim de viaţa şi
activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor
studiate, dar neimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupra comportamentelor
altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacă cei investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate.
Ancheta se mai aplică pentru colectarea de informaţii asupra unor fapte, fenomene inaccesibile
investigaţiei directe din diferite motive (evenimente trecute, comportamente discrete etc.).
B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica după cum urmează:
Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor se pot surprinde periodic o seamă de
aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri
socioprofesionale, pe eşantioane reprezentative la scară naţională.
Anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane. Prin intermediul lor sunt studiate diferite
aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane, factorii economici şi sociali de
amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie, modernizare şi extindere a oraşelor.
Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice, politice, sociale,
culturale. Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor trebuie să stea la baza
măsurilor şi programelor de dezvoltare economico-socială. Ele pot fundamenta acţiunile sociale de
educare şi antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor obiective ce urmează să fie realizate pe plan
local sau zonal.
Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare şi prospectare a pieţii, în
vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public. În
astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii sociale de cumpărători despre calitatea,
prezentarea, preţul produselor, evoluţia gusturilor, cerinţelor populaţiei etc. 49
Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor
şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale mass-media, în special faţă de programele
emisiunilor de radio şi TV, cu privire la calitatea şi tirajul cărţilor beletristice, opiniile cu privire la
filme, spectacole teatrale etc. Ele constituie o importantă sursă de informare menite să ducă la
perfecţionarea continuă atât a conţinutului acestora cât şi a modalităţilor de transmitere, pentru a
satisface într-o măsură tot mai mare cerinţele publicului.
C. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice ne oferă C.A. Moser
(1967, p. 37). El le împarte în: a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare; b) anchete
de planificare regională; c) anchete sociale guvernamentale; d) anchete de prospectare a peţii; e)
anchete asupra emisiunilor radio şi TV; f) sondaje de opinie publică; g) alte anchete (recensământul
populaţiei, viaţa urbană, rurală, bugete de familie, probleme de educaţie, sănătate, mobilitate
socială, relaţii industriale, delincvenţa juvenilă, timp liber etc.).
În literatura de specialitate, într-o formă sau alta, sunt menţionate toate tipurile de anchetă descrise
mai sus. Facem, însă, precizarea că tipologizarea respectivă este relativă; în cele mai multe cazuri
distincţia dintre diferite tipuri se face doar pentru a sublinia accentul care trebuie pus, într-o situaţie
dată, pe aspectele caracteristice fiecărui tip în parte – aşa, de exemplu, într-o anchetă de tip intensiv
pot să predomine întrebări directe sau indirecte, ancheta poate viza cu precădere analiza cantitativă
sau cea calitativă etc. . Specificul anchetei pe bază de chestionar
Tehnică complexă de cercetare sociologică, presupunând numeroase etape, ancheta prin
chestionar „este aproape întotdeauna o anchetă de opinie” (V. Miftode, 1995, pag. 245). Cu ajutorul
chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întrebări şi probleme care determină diverse
răspunsuri din partea persoanelor anchetate. Răspunsurile, respectiv comportamentele oamenilor,
pot fi influenţate de numeroşi factori, dintre care putem aminti: personalitatea celui care anchetează
dar şi a celui anchetat, tema anchetei, mediul în care are loc, timpul de desfăşurare a acesteia,
structura chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc.
Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici de cercetare printr-o serie de aspecte care o
individualizează . Aceste aspecte ţin, fie de natura formală (adică de modul de realizare a cercetării),
fie de natura conţinutului (adică de natura problemelor abordate), fie de natura populaţiei
investigate (în ceea ce priveşte reprezentativitatea, numărul etc. ).
In primul rând, trebuie menţionat faptul că subiecţii sunt anchetaţi cu privire la un anumit domeniu
al realităţii sociale cu care nu intră în contact direct, ei situându-se în afara mediului social al
problemei. Din acest motiv, unii autori definesc chestionarul ca un „instrument secundar de
investigaţie, [...] un simplu instrument printre altele.” (V. Miftode, 1995, pag. 246).
In al doilea rând, ancheta prin chestionar are un caracter standardizat, deoarece întrebările sunt
formulate clar dinainte, la fel şi numărul şi ordinea acestora; mai mult decât atât, este stabilit şi
numărul persoanelor cu anumite caracteristici (sex, vârsta, nivel de pregătire etc.), cărora li se
adresează întrebările, fără a se putea interveni sau abate de la această schemă de organizare a
anchetei.
In al treilea rând, spre deosebire de alte instrumente de cercetare (ghid de interviu, ghid de
observaţie etc.), chestionarul beneficiază de tehnici specifice de construcţie, structurare, aplicare său
exploatare, tehnici care vor fi analizate pe parcursul acestui capitol.
Nu în ultimul rând, ancheta pe bază de chestionar se realizează, de cele mai multe ori, pe un număr
mare de persoane, deci pe eşantioane mari (de ordinul sutelor sau chiar miilor), impunându-se astfel
cerinţa de repre-zentativitate a acestora în raport cu populaţia vizată de cercetare, precum şi
necesitatea utilizării unor metode statistice de prelucrare a datelor obţinute prin chestionar. Dacă
ţinem cont de acest model de abordare a realităţii, putem afirma că ancheta prin chestionar face
parte din categoria metodelor cantitative, şi nu calitative (cum este cazul interviului). Întrebările
cuprinse într-un chestionar surprind diverse aspecte şi probleme din viaţa oamenilor şi din mediul lor
înconjurător, ele sunt relativ simple şi generale, în timp ce interviul merge în profunzimea tuturor
acestor aspecte şi încearcă descifrarea mecanis-melor care dirijează acţiunile, comportamentele şi
motivaţiile oamenilor.
2. Clasificarea chestionarelor
Septimiu Chelcea sublinia într-una din lucrările sale (1998) necesitatea descrierii şi clasificării
riguroase a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate în sociologie şi propunea, în acest sens, o
schemă de clasificare a chestionarelor în funcţie de trei mari criterii: conţinutul, forma întrebărilor şi
modul de aplicare a chestionarelor.
a) După primul criteriu de clasificare, anume conţinutul informaţiilor obţinute, chestionarele se
împart în patru mari categorii : chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ),
chestionarele de opinie, chestionarele speciale şi cele omnibus. Primele două tipuri vizează natura,
calitatea informaţiei, în timp ce ultimele două vizează cantitatea informaţiei, respectiv numărul de
teme abordate.
Chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ) se referă la fapte şi situaţii obiective, care
pot fi observate uneori direct şi verificate prin alte mijloace sau de către alte persoane.
Aceste tipuri de chestionare nu sunt în mod neapărat complexe din punct de vedere al modului lor
de concepere, orice formular tip fiind, în fond, un astfel de chestionar.
Informaţiile obţinute prin întrebările factuale se refer la anumite elemente şi situaţii ce
caracterizează viaţa celor anchetaţi sau a unei anumite populaţii, aspecte ale comportamentelor lor
etc. Întrebări care urmăresc, de exemplu, câte cărţi a citit timp de un an, care este ultimul film
vizionat, care este bugetul de cheltuieli al unei familii pe o anumită lună, sunt întrebări factuale. Ele
reprezintă, de fapt, nişte indicatori, acoperă o gamă extrem de largă şi se regăsesc în majoritatea
chestionarelor.
Chestionarele de opinie, spre deosebire de cele anterioare, se referă la date care nu pot fi observate
în mod direct. Ele încearcă să surprindă nu numai opiniile oamenilor, dar şi motivaţiile, atitudinile,
înclinaţiile, aşteptările lor. Întrebările de opinie vizează aspecte care ţin de ceea ce cred oamenii, de
universul lor interior. Datele de acest gen nu pot fi obţinute decât prin comunicare verbală cu
subiecţii, sunt întrebări care deţin o pondere foarte mare în cadrul unui chestionar şi, de asemenea,
implică mari dificultăţi în privinţa aprecierii acurateţii lor, a verificării gradului de concordanţă între
opiniile reale şi cele exprimate prin răspunsurile date de către subiecţi. În cadrul acestor tipuri de
întrebări nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri adevărate, sincere sau nu.
În ceea ce priveşte gradul de concordanţă dintre răspunsul dat la întrebare şi opinia reală, pot exista
mai multe situaţii şi factori care îl influenţează:
• subiectul exprima foarte clar şi sincer opinia pe care o are asupra unei anumite probleme;
• deşi are formată opinia respectivă, subiectul refuză să o dezvăluie din diferite motive: dezinteres
faţă de tema abordată în chestionar, teama ca răspunsul său să nu fie considerat greşit, ridicol sau
contrastant faţă de părerea majorităţii etc.; • intervievatul nu are formată încă o opinie asupra
problemei care interesează anchetatorul, dar din jenă sau din motive de prestigiu social nu
recunoaşte acest lucru şi, ca urmare, oferă răspunsuri false;
• subiectul nu are nici o opinie şi recunoaşte deschis acest lucru.
Situaţiile descrise mai sus pot fi verificate, într-o oarecare măsură, prin proceduri şi metode specifice,
cum ar fi introducerea în cadrul chestionarului a unor întrebări de control (vezi paragrafele
următoare), compararea răspunsurilor, analiza lor etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 187) este de părere că nu trebuie trase concluzii analizând doar
răspunsurile oamenilor la o singură întrebare, ci „totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări
care să permită stabilirea poziţiei indivizilor faţă de una sau alta din problemele puse în discuţie.”
Chestionarele speciale sunt chestionare care au ca punct de plecare numărul temelor abordate, ele
caracterizându-se prin existenţa unei singure teme. Se aplică în special în studiul pieţei, mai mult
pentru a pune în evidenţă un anumit fenomen şi mai puţin pentru a-l măsura, sau în studiul
comportamentului electoral. Însă, fenomenele şi procesele sociale, fiind foarte complexe, acest gen
de chestionare este greu de utilizat în practică; în majoritatea cazurilor şi problemelor studiate vor
exista şi alte teme strâns legate de primele (spre exemplu, un chestionar privitor la stilurile
manageriale poate da informaţii referitoare şi la comunicarea în cadrul unei organizaţii).
Totuşi, după cum aprecia Septimiu Chelcea (1998, pag. 191), aceste chestionare sunt utile în special
dacă ele sunt aplicate prin intermediul presei scrise, în vederea descoperirii părerilor cititorilor
despre revistele şi ziarele lor preferate sau despre modul lor de procurare.
În sfârşit, chestionarele omnibus sunt chestionarele care abordează mai multe teme de cercetare şi
sunt cel mai des întâlnite în cercetările sociologice. Ele oferă o mare cantitate de informaţii cu privire
la procesele sociale, mai mult decât atât, ele pot surprinde chiar interacţiunile şi intercondiţionările
dintre acestea. Chestionarele omnibus sunt specifice pentru cercetările fundamentale în sociologie.
b) Cel de-al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma întrebărilor, după care distingem
: chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) sunt acele tipuri de chestionare care conţin
întrebări la care variantele posibile de răspuns sunt dinainte fixate, persoana intervievată urmând
doar să o aleagă pe cea care corespunde opiniei sale.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel dihotomic (cu două variante de
răspuns), în termenii DA / NU sau masculin / feminin.
Uneori i se oferă subiectului şi o a treia variantă de răspuns, de exemplu NU ŞTIU / NU RĂSPUND, caz
în care întrebările poartă denumirea de trihotomice.
Opiniile şi atitudinile sunt, însă, elemente extrem de complexe, motiv pentru care se preferă întrebări
cu un evantai larg de răspunsuri. Ca exemplu, putem oferi următoarea întrebare:
„Cu cine vă petreceţi, de regulă, timpul liber ?”
„ 1. Cu familia;
2. Cu colegii de muncă;
3. Cu prietenii;
4. Singur;
5. Nu am timp liber;
6. Nu ştiu / Nu răspund.”
Opiniile oamenilor sunt variabile ca intensitate, ele pot oscila de la o valoare minimă la una maximă
sau de la una negativă la una pozitivă. Iată câteva exemple:
„Cât de mulţumit sunteţi de condiţiile de la locul dv. de muncă ?
„1. Nemulţumit;
2. Nici mulţumit, nici nemulţumit;
3. Mulţumit;
sau
1. Foarte puţin;
2. Puţin;
3. Mult;
4. Foarte mult”
Acestea sunt întrebări scalate şi se poate observa faptul că ele pot avea un element neutru, o poziţie
de mijloc (primul exemplu), sau este o scală echilibrată, cu perechi de răspunsuri (al doilea exemplu).
Cercetările de teren au demonstrat faptul că oamenii sunt tentaţi să evite răspunsurile extreme şi să
se situeze pe poziţii neutre atunci când li se oferă scale de acest gen, situaţie care a dus la utilizarea,
în mod special, a celui de-al doilea tip de scală, pentru a „forţa” subiecţii să aleagă o variantă pozitivă
sau una negativă. Avantajele întrebărilor închise sunt numeroase, iar noi nu oferim decât câteva din
acestea :
• uşurinţa consemnării răspunsurilor;
• rapiditatea şi uşurinţa prelucrării (statistice) a rezultatelor;
• uşurinţa în alegerea răspunsului potrivit din partea subiecţilor (deoarece se ştie că oamenilor le
este mai uşor să recunoască, decât să-şi amintească ceva);
• diminuarea, chiar evitarea erorilor care ar putea fi generate de operaţiile de postcodificare.
Deşi avantajele acestor tipuri de întrebări nu sunt deloc neglijabile, totuşi, există şi neajunsuri în
utilizarea lor:
• gradul de libertate al subiectului în redarea răspunsului este redus (el trebuind să se încadreze doar
în variantele propuse de cercetător);
• sărăcia informaţiilor care se obţin prin utilizarea unor astfel de întrebări;
• întrebările închise presupun existenţa unor opinii foarte bine conturate ale subiecţilor, o bună
cunoaştere a realităţii socioumane din partea cercetătorului, lucruri nu întotdeauna realizabile.
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) cuprind întrebări la care răspunsurile nu
sunt dinainte stabilite, ci lasă subiecţilor libertatea de exprimare a opiniilor.
Maurice Duverger (după Septimiu Chelcea, 1998, pag. 199) surprindea foarte bine faptul că
„întrebările deschise şi închise au avantaje şi dezavantaje, respectiv inverse.”
În concluzie, întrebările deschise :
• permit obţinerea unor informaţii bogate asupra temelor abordate de chestionare;
• nu există riscul sugestibilităţii din partea cercetătorului, prin oferirea de răspunsuri etc.
Dezavantajele principale ale acestui tip de întrebări constau în :
• dificultăţi de consemnare fidelă a răspunsurilor;
• dificultăţi de analiză şi prelucrare a datelor (sunt necesare operaţii de codificare ulterioara a
răspunsurilor, în vederea unei analize cantitative, statistice);
• riscul apariţiei erorilor datorate, fie operatorilor de interviu, fie subiecţilor anchetaţi (probleme
legate de coerenţa şi logica în exprimarea opiniilor, nivelul de pregătire, memorie etc.) . Pe lângă
tipurile deja menţionate, mai există şi chestionare cu întrebări mixte (semiînchise sau semideschise),
în care sunt oferite variante de răspuns, dar nu se epuizează întreaga gamă de posibilităţi, ci se lasă şi
libertatea subiectului de a răspunde la întrebare. Exemplu :
„De ce va temeţi cel mai mult ?
1. De şomaj;
2. De scăderea nivelului de trai;
3. De nivelul veniturilor;
4. De corupţie;
5. De privatizarea întreprinderilor;
6. De inflaţie;
7. Altă situaţie, şi anume ...”.
c) În sfârşit, cel de-al treilea criteriu de clasificare propus de Septimiu Chelcea este modul de aplicare
al chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadministrate şi chestionare administrate prin
intermediul operatorilor de anchetă.
Chestionarele autoadministrate se particularizează prin faptul că subiecţii incluşi în eşantionul
investigat înregistrează singuri răspunsurile cuprinse în chestionar, iar după consemnarea lor,
chestionarele trebuie returnate celor care le-au transmis.
Chestionarele autoadministrate pot fi de mai multe feluri: ele sunt fie chestionare poştale, fie
chestionare publicate în ziare, reviste, cărţi.
Chestionarele poştale, după cum ne sugerează chiar denumirea, sunt chestionarele expediate
prin poştă şi constituie o modalitate rapidă de obţinere a unor informaţii. Utilizarea unor astfel de
chestionare presupune, însă, o serie de aspecte şi elemente fără de care ancheta nu s-ar putea
desfăşura în bune condiţii.
În primul rând, chestionarul poştal trebuie să fie însoţit de o adresă din partea instituţiei care
realizează cercetarea, în care se prezintă scopul investigaţiei, importanţa temei studiate, rugămintea
de a răspunde sincer şi la toate întrebările, precum şi instrucţiuni despre modul de completare a
chestionarului.
În al doilea rând, în această notă subiecţii sunt asiguraţi în privinţa confidenţialităţii răspunsurilor.
Pe lângă aceste lucruri, trebuie acordată o foarte mare atenţie punerii în pagină a întrebărilor, pentru
a evita sau a limita la maxim posibilitatea de a omite vreo întrebare. Pentru a se asigura un procent
ridicat de răspunsuri, întrebările trebuie să fie clare, simple, prin conţinutul lor să nu deranjeze
subiectul (fapt ce l-ar putea determina să refuze colaborarea), iar chestionarul este bine să conţină
un număr mic de întrebări.
În final, chestionarul este însoţit de un plic timbrat, cu adresa exactă a instituţiei responsabile de
realizarea cercetării, în vederea returnării acestuia.
Chestionarele publicate în ziare şi reviste sau ca anexă la diferite mărfuri vândute, reprezintă o
modalitate nu tocmai potrivită de a studia piaţa.
Andrei Stănoiu sublinia într-un curs al său, apărut în 1993, faptul că preocuparea de bază, în cazul
aplicării acestui procedeu de anchetare, este recuperarea chestionarelor într-un număr cât mai mare
posibil, el apreciind că 50% din chestionarele returnate sunt suficiente pentru analiză şi raportare; 60
% din chestionare înseamnă o rată de recuperare bună, iar 70% şi peste – o rată de returnare foarte
bună.
Chestionarele administrate de către operatorii de anchetă se carac-terizează prin faptul că operatorul
ia contact cu fiecare subiect în parte, comunică direct cu acesta şi consemnează cu fidelitate
răspunsurile primite, asigurând, totodată, subiecţii cu privire la confidenţialitatea şi anonimatul
răspunsurilor. Trebuie menţionat faptul că acest procedeu de culegere a informaţiilor este cel mai
des utilizat în investigaţiile sociologice.
Avantajele chestionarelor administrate prin intermediul operatorilor de interviu pot fi redate, fără a
avea pretenţia unei prezentări exhaustive, în următoarele aspecte:
• obţinerea unei rate mari a răspunsurilor, ceea ce asigură şi reprezentativitatea eşantionului; chiar
în cazul în care un subiect refuză participarea la interviu, operatorul are posibilitatea, prin
respectarea unor reguli stabilite de către organizatorii anchetei, de a înlocui acea persoană cu o alta,
cu caracteristici asemănătoare (sex, vârstă etc.);
• se pot obţine informaţii suplimentare de către subiecţii participanţi la interviu, limitând riscul ca
întrebările să nu fie bine înţelese, iar răspunsurile să fie, astfel, irelevante;
• pot fi chestionaţi şi oameni care au un nivel de şcolarizare scăzut;
• operatorul de anchetă poate, pe lângă consemnarea răspunsurilor, să observe şi diferite reacţii,
modul cum este receptat interviul de către subiecţi, interesul manifestat faţă de acesta, întrebările la
care s-au întâmpinat reţineri sau alte comentarii pe care intervievatul le face în afara anchetei (toate
aceste elemente vor fi consemnate într-o fişă specială sau o rubrică aparte din chestionar); • se
asigură caracterul personal şi individual al răspunsurilor;
• se obţin răspunsuri spontane, spre deosebire de chestionarele autoadministrate;
• în final, prin această modalitate de aplicare a chestionarelor se obţine o paletă bogată de
informaţii, date complete şi de mare acurateţe.
Chiar dacă există atât de multe avantaje în utilizarea acestui tip de chestionar, nu trebuie omis faptul
că el prezintă şi numeroase limite, care, în esenţă, sunt următoarele:
• utilizarea operatorilor sporeşte considerabil costul anchetei;
• există riscul apariţiei erorilor şi distorsionării răspunsurilor, datorită trăsăturilor de personalitate ale
operatorilor de anchetă, comportamentului acestora sau modului în care realizează interviul;
• apar dificultăţi în formarea unor reţele de operatori de interviu care să răspundă anumitor cerinţe
absolut necesare: o bună pregătire profesională, seriozitate, capacitate de adaptare la diferite situaţii
întâlnite în teren, abilitate şi flexibilitate în abordarea oamenilor etc.
Cu toate aceste neajunsuri, chestionarul administrat prin intermediul operatorilor de interviu este
modalitatea cea mai frecvent utilizată în investigaţiile sociologice.
Mai trebuie specificat faptul că, pe lângă cele două modalităţi de aplicare a chestionarelor,
menţionate mai sus, există şi situaţii în care el poate fi aplicat şi telefonic, însă aceasta este o
modalitate mai rar utilizată (vezi capitolul referitor la interviu).
3. Tipuri de întrebări
De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasificări ale întrebărilor utilizate în cadrul chestionarului
sociologic; criteriile în baza cărora s-au realizat astfel de clasificări sunt multiple, motiv pentru care nu
ne vom opri decât asupra a trei dintre ele. Este vorba de: conţinutul întrebării, forma întrebării şi
poziţia acesteia în cadrul chestionarului.
a) După primul criteriu de clasificare, conţinutul întrebării sau natura informaţiei solicitată prin
întrebarea respectivă întâlnim: întrebări factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe şi
întrebări de motivaţie.
Primele două tipuri, cele factuale şi de opinie, au fost deja discutate în paragrafele anterioare, motiv
pentru care vom trece la prezentarea celorlalte două tipuri.
Întrebările de cunoştinţe urmăresc măsurarea corectă a nivelului de cunoştinţe ale oamenilor, în
diferite domenii vizate de cercetare. Exemplu: „Care sunt problemele de care trebuie să se ocupe
sindicatul într-o întreprindere?”; se pot oferi variante de răspuns, din care subiecţii trebuie să aleagă
sau se lasă ca întrebare liberă, deschisă.
Aceste întrebări pun în evidenţă preocupările oamenilor pentru anumite domenii, gradul de
cunoaştere a unor aspecte ale vieţii sociale, permit evaluarea interesului oamenilor pentru acestea
etc.
Întrebările de cunoştinţe pot furniza, chiar, informaţii cu privire la anumite comportamente, la
„sistemul lor de valori, credinţe, atitudini” (Traian Rotariu, Petru Iluţ, 1997, pag. 75). Cu toate
acestea, ele nu sunt folosite decât în situaţii speciale, deoarece oamenii nu le agreează în mod
deosebit, ei putân- du-se emoţiona sau bloca, lucruri nedorite în cazul chestionarului.
Tot o categorie aparte de întrebări şi cele de motivaţie, care solicită explicarea logică sau psihologică
a răspunsului la o întrebare anterioară; ele pătrund într-o zonă a subiectivităţii umane, cea
motivaţională, care fundamentează acţiunile umane, deciziile, comportamentele etc. În cadrul
chestionarelor aceste întrebări apar sub forma : „De ce ?”, „Motivaţi răspunsul”, Ce v-a determinat să
...?” etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 234) spunea că „valoarea informativă a întrebărilor «De ce ?» pare a fi
foarte scăzută” şi aceasta deoarece, în majoritatea cazurilor, motivaţia nu este o alegere „gândită”
dintr-o gamă mai largă de argumente, ci este „primul argument ce-i vine omului în minte”.
b) Al doilea criteriu de clasificare a întrebărilor, respectiv forma întrebării, modul cum răspunde
subiectul la acea întrebare, relevă următoarele tipuri : întrebări închise, întrebări deschise, întrebări
mixte şi întrebări scalate (toate aceste forme au fost discutate anterior) .
c) În final, al treilea criteriu de tipologizare a întrebărilor este poziţia în cadrul chestionarului. De fapt,
este vorba despre structura chestionarului şi, după cum sublinia Septimiu Chelcea (1975, pag. 187),
„a vorbi despre structura chestionarului înseamnă a vorbi despre diferitele tipuri de întrebări ca
elemente ale structurii şi despre raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele
structurii.”
Pornind de la funcţia pe care o întrebare o îndeplineşte în structura chestionarului, distingem mai
multe tipuri de întrebări.
Întrebările introductive – sunt acele întrebări care permit acomodarea subiectului cu tema anchetei
şi au rolul de a stabili o primă legătură, relaţie între anchetator şi anchetat. Ele sunt întrebări simple,
de cele mai multe ori închise (pentru ca subiectul să poată răspundă cu uşurinţă) şi nu se referă la
date personale. Exemplu :
„In ce situaţie consideraţi că se află în prezent întreprinderea în care lucraţi ?
1. Foarte proastă;
2. Proastă;
3. Acceptabilă;
4. Bună;
5. Foarte bună.”
Aceasta poate fi considerată o întrebare de contact, dacă avem în vedere o cercetare privind starea
actuală a întreprinderilor româneşti, din punct de vedere sociouman. Este o întrebare pe care
oamenii şi-o pot pune în mod curent şi ea nu intră, de fapt, în esenţa cercetării, care urmăreşte
aspecte legate de calitatea muncii, de sistemul informaţional existent sau de stilul de conducere.
Tocmai pentru că aceste întrebări ating anumite probleme generale, asupra cărora oamenii
formulează opinii care îi interesează în mod deosebit, ele vor capta atenţia subiecţilor faţă de tema
propusă de cercetare.
Întrebările de conţinut – sunt întrebările care constituie substanţa chestionarului, oferind o bogăţie
de date şi informaţii, necesare atingerii obiectivelor propuse în cercetare.
Întrebările de trecere – sunt specifice chestionarelor care abordează mai multe teme şi au drept scop
marcarea acestora, adică delimitează o grupă de întrebări referitoare la o anumită problematică şi
permit trecerea (o trecere firească, nu bruscă) la o grupă de întrebări, referitoare la o altă problemă.
Întrebările de trecere permit o uşoară relaxare a subiectului, în vederea concentrării lui asupra
întrebărilor ulterioare.
Există şi situaţii în care temele sau grupele de întrebări sunt delimitate între ele prin introducerea
unor linii, chenare sau chiar spaţii în pagină.
Întrebările filtru, spre deosebire de cele anterioare, au rolul de a opri trecerea unor categorii de
subiecţi la unele întrebări ulterioare. De exemplu, dacă la întrebarea: „Aţi participat la ultimele
alegeri prezidenţiale?” răspunsul este „Nu” , atunci următoarea întrebare : „Cu cine aţi votat ?” nu
mai are nici un rost pentru subiectul respectiv.
Întrebările bifurcate – sunt, în opinia lui Septimiu Chelcea (1975, pag. 192), foarte utile atunci când se
urmăreşte „separarea sensurilor pro şi contra ale răspunsurilor subiecţilor”. Daca ne raportăm la
întrebările filtru, putem spune că cele bifurcate nu filtrează subiecţii în vederea redării răspunsului la
o întrebare ulterioară. Pentru a înţelege mai bine, oferim următorul exemplu :
„4. Aţi jucat vreodată jocuri de noroc ?
1. Da;
2. Nu.
(Dacă răspunsul este „Da”, se trece la întrebarea 5; dacă răspunsul este „Nu”, se trece la întrebarea
6).
5. Până în prezent aţi câştigat la aceste jocuri?
1. Da;
2. Nu.
6. Care sunt motivele pentru care nu aţi jucat ?....
Întrebările de control, un alt tip de întrebări regăsite în structura unui chestionar, sunt întrebări care
verifică o opinie exprimată de către un subiect, din punct de vedere al veridicităţii şi consistenţei
acesteia. Exemplul oferit de Septimiu Chelcea (1998, pag. 235) este edificator în acest sens:
„Peste 50 de ani, rolul şcolii în formarea oamenilor va fi :
1. Mult mai mare;
2. Mai mare;
3. Ca şi astăzi;
4. Mai mic;
5. Mult mai mic”.
La această întrebare s-a descoperit, în etapa de prestare a instrumentului de lucru, faptul că
majoritatea oamenilor au răspuns cu varianta 1 sau 2. Din acest motiv s-a introdus următoarea
întrebare, de control, care nu este decât o reformulare a celei anterioare, în vederea testării fidelităţii
răspunsului:
„Credeţi că peste 50 de ani şcoala va juca un rol mult mai însemnat în formarea generală a oamenilor
?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
În plus faţă de acestea, autorul citat mai sus relevă faptul ca întrebările de control oferă şi informaţii
cu privire la înţelegerea exactă de către subiecţi a sensului întrebărilor.
În sfârşit, mai putem întâlni întrebări de identificare (sau de clasificare), care servesc la analiza,
interpretarea şi corelarea răspunsurilor din chestionar. Exemple de astfel de întrebări sunt cele
privind sexul, vârsta, pregătirea şcolară, mediul de provenienţă etc. Se recomandă ca aceste întrebări
să fie incluse în chestionar la sfârşitul acestuia, deoarece ele sunt foarte puţin atractive şi interesante
pentru cei intervievaţi, dar au o mare însemnătate pentru cercetători.
4. Tehnici de structurare a chestionarului
Aspectele discutate mai sus, tipurile de întrebări şi raporturile care se stabilesc între ele, ne
conduc la evidenţierea unor tehnici în virtutea cărora putem alcătui chestionarele. (Septimiu Chelcea,
1998).
O prima tehnică ar fi cea a pâlniei, tehnică ce se particularizează prin aceea că se trece de la general
la particular. Exemplu:
„Ce părere aveţi despre vizionarea de către copii a filmelor care conţin scene de violenţă?”
Iar următoarea întrebare va fi:
„Permiteţi copilului dumneavoastră să urmărească astfel de filme?”
Ce este important de reţinut în cazul acestei tehnici este faptul că ea pune în evidenţă raportul
dintre opinia sau comportamentul exprimat şi cel real; există, însă, şi riscul ca persoanele intervievate
să răspundă la cea de-a doua întrebare fiind influenţaţi de prima.
Tehnica pâlniei răsturnate – este în opoziţie cu tehnica descrisă anterior, în sensul că se porneşte de
la o întrebare particulară şi se trece, apoi, la una generală. Exemplu:
„1. Dvs. vă înscrieţi în categoria fumătorilor?
1. Da;
2. Nu.”
„2. Ce părere aveţi despre fumat, în general?”
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în special în cazul persoanelor cu un nivel de şcolarizare
scăzut, pentru o mai bună înţelegere a sensului vizat de întrebarea generală.
Efectul „halo” se referă la contaminarea răspunsurilor datorate, în special, aşezării întrebărilor în
chestionar. Astfel, dacă avem o succesiune de întrebări particulare, cu un anumit răspuns, atunci ele
pot influenţa şi răspunsul la următoarea întrebare, cu caracter general. Iată un exemplu în acest sens:
„1. Consideraţi că ar trebui mărite pedepsele în cazurile de viol?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„2. Consideraţi că ar trebui mărite pedepsele împotriva criminalilor?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„3. Dar în cazul celor care comit furturi?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„4. Consideraţi că, în condiţiile de astăzi, ar trebui mărite pedepsele pentru toate cazurile de
încălcare a legii?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
Primele trei întrebări se referă la nişte elemente foarte sensibile pentru majoritatea oamenilor şi, ca
urmare, vor determina răspunsuri favorabile. În virtutea acestui răspuns repetat, este foarte probabil
ca şi întrebarea a patra să primească acelaşi răspuns, într-un procent mai mare decât dacă ea ar fi
plasată în altă parte a chestionarului, la distanţă de celelalte trei.
Astfel de contaminări ale răspunsurilor pot fi frecvente şi în situaţii în care se cer opinii cu privire la
oameni aparţinând unei anumite categorii: din punct de vedere etnic, religios, al rasei etc. Doar o
ordine bine gândită a întrebărilor poate diminua sau elimina acest efect.
Efectul de poziţie, asemănător celui de „halo”, poate influenţa răspunsurile în cazul chestionarelor cu
mai multe teme, în funcţie de succesiunea lor. În legătură cu acest aspect, trebuie reţinut faptul că la
începutul chestionarului se includ întrebări care să capteze interesul subiecţilor (chiar daca ele au o
importanţă mai mică pentru cercetător), la sfârşitul chestionarului, după cum am menţionat în
paragrafele anterioare, pot fi foarte bine plasate întrebările de identificare, în timp ce în interiorul
chestionarului, între aceste două extreme, se recomandă alternarea întrebărilor interesate cu cele
mai puţin interesate, în vederea menţinerii unui anumit echilibru în desfăşurarea interviului.
Lungimea chestionarului constituie o problemă foarte importantă pentru ancheta sociologică, ea
reflectând capacitatea cercetătorului de a alege din multitudinea de indicatori care descriu realitatea
socială sau o anumită problematică, doar pe aceia semnificativi, esenţiali. Această selecţie determină,
în final, lungimea şi durata de aplicare a unui chestionar.
Nu există un număr standard de întrebări în cuprinsul unui chestionar: există chestionare cu 15
întrebări (itemi), dar pot exista şi chestionare cu 300 de itemi. Totuşi, Septimiu Chelcea (1998)
propune un număr de 25 până la 50 de întrebări (se observă o marjă destul de mare), ca număr
optim de itemi, care nu obosesc nici pe cel anchetat, nici pe anchetator. În ceea ce priveşte durata
optimă a interviului, chestionarul trebuie astfel dimensionat încât aplicarea lui să nu depăşească 45
de minute – 1 oră, dincolo de care încep să scadă atenţia, capacitatea de concentrare, coerenţa sau
interesul interlocutorului.
Desigur, aceste repere pot fi depăşite, lungimea chestionarului depinzând de numeroşi factori ce
trebuie luaţi în considerare: obiectivele urmărite în cercetare, locul de desfăşurare a interviului,
modalitatea de aplicare (un chestionar administrat de către operatorul de anchetă poate fi mult mai
scurt decât unul autoadministrat, unul poştal sau unul telefonic) sau chiar forma întrebărilor.
Nu trebuie să uităm existenţa unor elemente care ţin de design-ul chestionarului şi care au o
influenţă considerabilă în derularea unei anchete. Iată câteva dintre ele: în primul rând, chestionarele
trebuie să fie foarte bine imprimate, clare, fără greşeli, ştersături sau omisiuni; codurile este de
preferat să fie ordonate toate în aceeaşi parte; caracterele trebuie să fie suficient de mari, pentru a
asigura uşurinţa şi corectitudinea la citirea întrebărilor. De asemenea, în cazul chestionarelor
autoadministrate, felul în care arată acestea poate spune multe despre seriozitatea cercetării şi
instituţiei care o iniţiază şi poate determina reacţii corespunzătoare din partea celor anchetaţi. Se
recomandă utilizarea unei hârtii de calitate, imprimarea textului pe ambele feţe ale foii (care asigură
şi economie, dar şi uşurinţă în manevrarea chestionarului). Şi nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm
utilitatea folosirii unor „artificii”, pentru a face cât mai atractiv un chestionar: elemente grafice,
desene, culori etc.
O problemă deosebit de importantă într-o anchetă pe bază de chestionar o reprezintă formularea
întrebărilor, care impune respectarea unor reguli, satisfacerea unor cerinţe, care să poată face
posibilă utilizarea lui. Fără a încerca o expunere completă a acestor reguli, cele mai importante dintre
ele le prezentăm în cele ce urmează:
• întrebările trebuie să fie cât mai clare, pentru ca subiecţii să înţeleagă exact sensul lor;
• întrebările să fie cât mai scurte posibil;
• cuvintele trebuie să fie simple, accesibile majorităţii oamenilor, directe şi familiare pentru subiecţi;
se vor evita termenii tehnici, neologismele, regionalismele etc.;
• trebuie să fie evitate dublele negaţii (de exemplu: „Nu consideraţi că nu ar trebui ...?”)
• întrebările nu trebuie să fie tendenţioase, ele trebuie formulate astfel încât să nu inducă un anumit
răspuns (exemplu: „Nu este adevărat că ...?”)
• nu trebuie formulată o întrebare dublă (exemplu: „Care sunt drepturile şi îndatoririle pe care le
aveţi la locul de munca ?”).
• întotdeauna întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a conceptelor utilizate în
cadrul cercetării ;
• nu în ultimul rând, întrebările trebuie să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
Alături de cerinţele enunţate mai sus, utilizarea unei intonaţii şi a unor gesturi adecvate, sunt
elemente indispensabile reuşitei unei investigaţii sociologice.
5. Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar
 Se ştie deja că în foarte puţine cazuri se pot realiza cercetări exhaustive (gen recensământ),
datorită costurilor mari pe care acestea le implică. De aceea se apelează la anchetele pe bază de
eşantioane, situaţie în care se pune acut problema reprezentativităţii acestora, adică a capacităţii lor
de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras. (sex, vârstă,
categorie socială, pregătire profesională etc. ).
Se înţelege faptul ca orice studiu bazat pe eşantion presupune şi o anumită eroare. Orice acţiune
umană este supusă unor factori care pot deforma realitatea. Erorile care pot să apară într-o cercetare
sociologică se împart în două mari categorii (Traian Rotariu, Petru Iluţ, 1997) : erori sistematice (sau
distorsiuni) şi erori întâmplătoare. Dacă operatorul de anchetă înţelege că subiectul are 38 ani în loc
de 39, aceasta este o eroare întâmplătoare. Erorile sistematice pot avea mai multe surse, pe care le
vom expune, pe scurt, în cele ce urmează:
 Erorile de eşantionare se referă la greşeli în construcţia eşantionului, la nerespectarea unor caracteristici
ale populaţiei de bază, dar şi la situaţiile de non-răspuns, adică refuzul de a răspunde la unele întrebări
sau chiar la întreg chestionarul. Aceste erori sunt întâlnite adesea în cazul chestionarelor aplicate prin
telefon sau celor aplicate în diferite ziare şi reviste. b) Erorile legate de construcţia chestionarului au
fost deja prezentate într-o anumită formă, în cuprinsul acestui capitol. Ele pot fi datorate mai multor
factori :
• formularea întrebărilor (limbajul utilizat, claritatea şi concizia întrebărilor etc.);
• numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar (dacă durata unui chestionar depăşeşte o
anumită limită, intervine oboseala, pierderea atenţiei lipsa de concentrare etc.; în ceea ce priveşte
ordinea întrebărilor, am evidenţiat tehnicile de structurare a chestionarelor, problema contaminării
răspunsurilor etc. );
• forma de răspuns (se referă la utilizarea unei forme necorespunzătoare de înregistrare a
răspunsurilor, respectiv întrebare închisă, deschisă, mixtă, scalată; uneori oamenii aleg la întâmplare
o variantă de răspuns din paleta care li se oferă, iar alteori, răspunsul la o întrebare deschisă este vag
departe de esenţa acesteia, încât el nu poate fi utilizat în analiza şi interpretarea rezultatelor);
• construcţia grafică a chestionarului (delimitarea clară a întrebărilor şi a variantelor de răspuns
specifice, calitatea tiparului, mărimea caracterelor folosite etc. ).
c) Erorile datorate operatorilor sunt cele mai frecvente erori care pot să apară în cazul anchetelor pe
bază de chestionar. Mulţi autori insistă asupra seriozităţii cu care trebuie să se facă selecţia
operatorilor, instruirea lor şi controlul activităţii acestora. Acestea sunt elemente care asigură o bună
„calitate” a operatorilor de interviu.
Erorile pe care le pot determina operatorii au mai multe cauze. În primul rând, ele pot fi puse pe
seama unor trăsături de personalitate sau însuşiri fizice ( aroganţă, neseriozitate, anumite
caracteristici ale vocii, aspect fizic neplăcut şi neîngrijit). În al doilea rând, operatorii pot să recurgă la
scurtarea întrebărilor, la simplificarea limbajului sau, dimpotrivă, la utilizarea unui limbaj elevat
pentru impresionarea interlocutorului, fapt ce afectează răspunsurile. Nu în ultimul rând, operatorii
pot să recurgă la sugerarea răspunsurilor, prin anumite intonaţii, inflexiuni ale vocii, prin schimbări
ale ordinii cuvintelor în cadrul întrebării etc.
d) Erorile datorate celor care dau răspunsuri sunt tipuri de erori, deloc neglijabile şi care apar
frecvent, ca şi cele datorate operatorilor. Spuneam că orice acţiune umană poate fi supusă influenţei
unor factori care, în final, duc la modificarea rezultatului acesteia.
Sursele de eroare în cazul de faţă nu sunt datorate doar nesincerităţii şi refuzului de a colabora la
realizarea interviului. Pe lângă aceşti factori acţionează şi alţii, cum ar fi sensibilitatea subiecţilor la
anumite teme, unele opţiuni (politice, religioase) individuale, tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri
conforme cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social (dezirabilitate socială), tendinţa de a se
pune într-o lumina favorabilă etc.
O serie de erori sistematice sunt legate de probleme care ţin de nivelul de şcolarizare a subiecţilor, de
capacitatea lor de înţelegere, de procesare şi interpretare a informaţiei cuprinse în întrebări, precum
şi de limitele memoriei umane.
Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajunsuri, expuse în materialul de faţă,
totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecvent utilizată în cercetările sociologice,
iar noi nu putem face altceva decât să-i recunoaştem limitele dar şi atuurile, să-i respectăm regulile,
să o aplicăm în lumina acestora şi să-i atribuim valoarea adevărată.
V. ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU
Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai
frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, cât şi în
desfăşurarea diverselor activităţi profesionale.
1. Precizări terminologice
Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview întâlnire, întrevedere şi
are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien, convorbire, conversaţie şi entrevue, întâlnire între
două sau mai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sau unterredung, a întreba,
a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de
interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei
germani. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a
utilizat termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
2. Definirea interviului
Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin
întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării
ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”, în Dicţionarul de psihologie
(1997) interviul este o „formă de dialog în care interrelaţionarea are un scop important şi special de a
surprinde cunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la
ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în
care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”.
În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de investigaţie
ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală
dintre două persoane (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit
obiectiv sau scop fixat”.
Înseamnă că în viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau
mai multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu un interviu de cercetare ştiinţifică. În
general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip special, în
care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana
intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului, dar
interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz
este vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimate liber despre
problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are
loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului
răspunsurile sunt scurte, clare, precise).
3. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane
Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce, aşadar, la stabilirea
relaţiilor dintre variabile şi la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se deosebeşte de comunicarea
verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează. Folosit în
anchete-interviul, ca de altfel şi chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei
anchetei şi ale sondajului de opinie (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie
metoda de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare.
4. Schema situaţiei de interviu
Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe conversăm (respectiv, punem întrebări,
dăm răspunsuri), ne putem întreba cum se realizează situaţia de interviu din punct de vedere
psihosociologic? Interviul personal faţă în faţă (face-to-face interview), cel mai utilizat procedeu de
intervievare, presupune interacţiunea dintre două persoane, pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Desigur, prin întrebări care determină răspunsuri din partea lui
Y. Aceste răspunsuri vor declanşa la X anumite reacţii specifice (fie prin faptul că X trece la o altă
întrebare, fie că repetă întrebarea, fie că oferă explicaţii suplimentare sau reacţii etc.). Aşadar, relaţia
dintre X şi Y nu este simetrică şi o putem reda grafic astfel:
XY
După opinia lui Septimiu Chelcea (1998), „minciuna deliberată”, „autoînşelarea cu bună credinţă”,
„raţionalizarea răspunsurilor”, „proiecţia” (posibile într-un interviu), pot reduce încrederea în
informaţiile obţinute prin răspunsurile oferite la întrebările operatorului de interviu.
5. Criterii de clasificare a interviurilor
În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare.
În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).
A. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme de
investigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după
nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul
nondirectiv (nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până la interviul directiv
(structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american
Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză,
în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune
comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere.
• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de
informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia.
(De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei
persoane într-o anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea
situaţiilor conflictuale etc.
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în
psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.
Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de
către R.K. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi
succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună
tuturor. De exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în
comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor
deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând
experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă.
• Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce
urmează a fi discutate în cadrul interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate)
gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind
limitate. De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da;
- Nu;
- Nu ştiu.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană;
- Mâncarea chinezească;
- Mâncarea românească;
- Mâncarea mexicană;
- Alte preferinţe.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor
libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar
care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.
B. După natura conţinutului comunicării distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese,
atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social,
medical, sportiv etc.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod
repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana cuprinsă în eşantion,
care răspunde la întrebări, spre deosebire de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat,
tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
D. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi
calitatea lor:
• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea
ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp
îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de
marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului,
reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în
interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către
anchetator.
F. După modalitatea de comunicare distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza
caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip
de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi
telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului
naţional.
G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii,
cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din
diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor
probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare.
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de
cercetare în investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu
ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.
I. După scopul urmărit:
• Interviul de selecţie (de angajare);
• Interviul terapeutic;
• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală, întreprindere, spital,
domiciliu etc.
6. Desfăşurarea interviurilor de cercetare
Desfăşurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie a unor etape. Orice
operator de interviu trebuie să se asigure că interlocutorul său acceptă (sau nu) să participe la
interviu. Pentru aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte şi să explice obiectul şi scopul cercetării;
– să prezinte instituţia care l-a delegat pentru efectuarea interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selecţionat subiectul;
– să asigure subiectul de confidenţialitatea răspunsurilor şi de păstrarea anonimatului.
Există câteva precizări de care trebuie să se ţină cont pe parcursul intervievării. Prin modalitatea de
punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, anchetatorul poate denatura rezultatele
cercetării. Vorbim astfel de efectul de operator de interviu, de erorile generate de interviu.
Totodată, operatorul de interviu trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe esenţiale pentru cercetare
(C.A. Moser, 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
– obţinerea acordului pentru interviu;
– punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor.
În acest sens, după cum conchide şi Septimiu Chelcea (1998) , „calitatea unui interviu poate fi
evaluată şi după observaţiile făcute de operatorii de anchetă cu privire la comportamentul nonverbal
al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele (întrebările) care au generat reacţii
emoţionale.”
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, operatorul de interviu devine sursă potenţială de eroare în
cercetarea sociologică.
Considerată tehnică esenţială de cercetare psihosociologică, interviul sociologic prezintă o serie de
caracteristici ce recomandă utilizarea interviului:
– observarea comportamentelor nonverbale ale persoanelor cuprinse în eşantion;
– colectarea de răspunsuri spontane ale subiecţilor intervievaţi;
– elaborarea de răspunsuri la întrebările operatorului, ceea ce asigură furnizarea de informaţii,
esenţială pentru verificarea ipotezelor cercetării.
2. Metode de cercetare sociologică
În mod ştiinţific, crima, criminalul, victima infracţiunii şi grupurile sociale se studiază prin intermediul
observaţiei şi a experimentului. La acestea se adaugă şi alte metode de cercetare, cele mai
semnificative fiind:
a) metoda clinică;
b) metoda tipologică;
c) metoda comparativă;
d) metoda de predicţie.

Acestea reprezintă metode de studiu particulare şi au un grad de generalitate suficient de extins.

Altele sunt metode proprii, ca de exemplu cea a cercetării criminologice, a cercetării sociologice etc.,
şi sunt aplicabile doar într-o sferă mai restrânsă.
Principalele metode de studiu specifice în cercetarea sociologică sunt:
a) observaţia;
b) experimentul;
c) studiul de caz;
d) metoda sociologică clinică;
e) metoda tipologică;
f) metoda comparativă;
g) metoda de producţie.

. Observația
Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care efectuează
studiul (cercetătorul) şi obiectul său de studiu.
Prin intermediul observaţiei se poate realiza de către cercetător o percepere directă a infracţiunii, a
criminalului sau a victimei, situaţie destul de rară, excepţie fiind, poate, doar momentul în care o
cameră video filmează din întâmplare o infracţiune, ca de exemplu, asasinarea unui şef de stat, aşa
cum s-a întâmplat în 1963, în America.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
2.1.1. Observaţia empirică
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu ceea ce se
petrece în jurul său, însă se apreciază că această observare este destul de limitată, fiind apreciată în
funcţie de interesele individului sau ale grupului social din care face parte.
Acest tip de observaţie este totuşi incapabil de a oferi o imagine reală a fenomenului respectiv, fiind
deseori superficială ori inexactă şi, cel mai adesea, probabil şi una şi alta. Cert este că aspectele care
se reţin sunt, de regulă, doar cele care prezintă latura spectaculoasă a evenimentului respectiv, fiind
observaţii subiective care prezintă mai mult punctul de vedere personal, ori frământările şi interesele
observatorului şi nu date ştiinţifice utile cazului observat.
Experimentul
Unii sociologi apreciază că experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, este deseori imposibil
de realizat în materie criminală şi chiar pentru „tratamentul” penal. Aşa de exemplu, putem susţine
că realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci când îi studiem cu atenţie rezultatele, însă
problema care se pune este aceea că nu vom şti care vor fi rezultatele unui alt sistem aplicat
aceloraşi criminali şi nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare care face o diferenţiere
esenţială faţă de ştiinţele exacte, fiindcă acolo putem cu adevărat prevede ceva exact.
Într-adevăr, experimentul reprezintă o observaţie provocată în împrejurimi care se aleg de cel care
efectuează studiul, ocazie cu care se realizează identificarea acelor legături de intercondiţionare între
diferitele fenomene şi se descifrează înlănţuirea cauzală a acestora.
Experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, prezintă mai multe particularităţi care îl
deosebesc de celelalte metode. Aşa de exemplu, cu ajutorul experimentului se realizează o
provocare a unui eveniment, o variere şi repetare a fenomenului observat, de aceea, realizarea
experimentului presupune o temeinică pregătire. Aceasta implică, pe lângă alegerea problemei care
va fi studiată, şi elaborarea unor ipoteze care vor fi sau nu confirmate. Ipotezele pot să constea fie în
identificarea legăturilor ce unesc cele două variabile, fie să compare efectele produse, ca în acest fel
să fie identificată cauza şi, apoi, în funcţie de aceasta, să se stabilească efectul ei.
Este necesar ca, pentru a obţine rezultatele dorite, experimentul să respecte câteva reguli absolut
obligatorii, unele specifice acestuia, altele de ordin general, iar altele specifice obiectului sau
fenomenului propus spre studiu.
Regulile generale se referă în principal la acelea evidenţiate de distinşii mei colegi de la „Academia de
poliţie”, Gh. Nistoreanu şi C. Păun, şi anume:
problemele propuse pentru studiu vor fi abordate în mod cauzal;

elaborarea ipotezelor de lucru;

crearea unor grupuri de control care să prezinte asemănări grupului pe care se realizează
experimentul;

realizarea unei singure variabile în acelaşi timp;

îndepărtarea pe toată durata experimentului a factorilor externi;

necesitatea ca cercetătorul, pe durata efectuării experimentului, să fie obiectiv în analiza datelor

obţinute şi la întocmirea sintezei pe care o va face.

Grawitz propunea într-o lucrare ca, la alcătuirea grupurilor de experimentare şi control, să fie avute
în atenţie următoarele procedee:
controlul de precizie – presupune ca cercetătorul să-şi alcătuiască un grup care să prezinte aceleaşi
(sau aproape) caracteristici cu cel experimental, fiecare similitudine a tuturor elementelor urmând să
se verifice cu maximum de atenţie;
controlul statistic – presupune ca cei care fac experimentul să verifice frecvenţa fiecărui element în
ambele grupuri;
controlul la întâmplare – constă în alcătuirea unor grupuri aleatorii, fiindcă se apreciază că în acest
mod poate fi preîntâmpinată influenţa altor factori, care, dacă nu sunt eliminaţi, pot compromite
experimentul.
În ceea ce priveşte tipul de experiment care poate fi mai util cercetării, dar şi mai flexibil din punct de
vedere logistic, punctele de vedere sunt împărţite. Astfel, A. Brimo apreciază că locul de desfăşurare
a experimentului prezintă importanţă pentru obţinerea unor date apropiate celor care ne
interesează, acesta putând fi realizat în laborator sau pe teren.
A. Roşca, în Psihologie generală, publicată în 1975, consideră că natura variabilei independente este
aceea care oferă credibilitate experimentului, iar M. Grawitz şi R. Pinto, într-o lucrare comună,
publicată în 1968, susţin că procedeele de manifestare şi verificare utilizate sunt acelea care conduc
spre realizarea unui experiment apropiat evenimentului a cărui reproducere se urmăreşte.
În ceea ce priveşte tipul de experiment propus de A. Roşca, se cuvine să arătăm că, plecând de la
natura variabilei independente, experimentul poate fi realizat atât printr-o provocare, cât şi invocat.
Experimentul realizat prin provocare presupune ca cel care îl face, experimentatorul, să folosească
variabila independentă, în timp ce la experimentul invocat, această variabilă nu este influenţată de
cercetător (experimentator), ci ea este parte componentă a condiţiilor dinainte fixate, cercetătorul
doar subliniind rolul pe care aceasta îl joacă asupra cazului studiat.
Cât priveşte tipul de experiment propus de R. Pinto şi M. Grawitz, se impune a se sublinia că tipul de
experiment care se face în funcţie de modalităţile concrete de manifestare a variabilităţilor poate fi
„înainte” sau ”după” introducerea variabilei. Aşa de exemplu, pentru a putea cunoaşte influenţa unor
filme de violentă asupra unui grup de tineri, aceştia, sunt examinaţi atât înainte de vizionarea filmului
cât şi după aceea. De remarcat este faptul că, în cazul acestui tip de experiment, nu este necesară
examinarea unui grup de control.
În concluzie, experimentul este o tehnică folosită îndeosebi în biologie şi fizică, precum şi în ştiinţele
sociale, cercetarea sociologică folosindu-se de această metodă destul de des. În cadrul
experimentului, cel care face investigaţia introduce o modificare într-un proces, apoi face măsurători
sau observaţii pentru a evalua efectele schimbării. Prin experimentare, oamenii de ştiinţă testează
modul în care se relaţionează una sau mai multe variabile (factori care se pot schimba).
Studiul de caz
Studiul de caz este o analiză a tuturor aspectelor pertinente ale unor unităţi de studiu, cum ar fi un
individ sau o instituţie, un grup sau o comunitate. Sursele de informaţii sunt documente de tipul:
biografii, ziare, scrisori şi alte mărturii scrise.
Probabil, este greu de acceptat de către specialişti că studiul de caz poate fi considerat ca o metodă
de studiu particulară, alături de experiment, observare şi metodele clinică, tipologică, comparativă şi
predicţie, însă o demonstraţie clasică a folosirii de către sociologie a metodei studiului de caz a făcut-
o Sutherland Edwin în lucrarea „Hoţul profesionist”, realizată în baza unui interviu pe care autorul l-a
avut cu un hoţ profesionist.
Lucrarea scoate în evidenţă relaţia dintre un amator şi un profesionist, cum comunică hoţii, cum
stabilesc dacă pot avea încredere unul în celălalt, cum se formează grupuri de infractori etc. Din
discuţiile cu hoţul şi analiza relatărilor acestuia pe probleme alese de cercetător, Sutherland a reuşit
să tragă mai multe concluzii decât ar fi făcut în urma folosirii altor tehnici. Aşa de exemplu, o
persoană nu este apreciată ca „hoţ profesionist” dacă nu este recunoscut ca atare de către alţi hoţi
profesionişti.
Sutherland susţine că, pentru dezvoltarea tehnicilor specifice, este necesară o pregătire specială
asigurată de hoţi profesionişti. Totuşi, această metodă prezintă deseori o sumedenie de dezavantaje.
Unul din dezavantajele metodei studiului de caz este acela că informaţiile oferite de subiect pot fi
eronate sau marcate de subiectivism şi prejudecăţi. De aceea, de exemplu, este dificil să se genereze
concluziile rezultate din studierea unui caz individual la alţi hoţi „profesionişti”.
Metoda clinică
Ca o versiune a fabulei lui Esop, despre cei trei orbi şi elefant, pensionarii unui cămin de nevăzători
au fost invitaţi să “cunoască” un asemenea animal care aparţinea unui circ aflat în trecere prin
localitatea respectivă. Unul din orbi a atins un picior al elefantului, altul coada, iar cel de-al treilea i-a
pipăit corpul. Încercând să-şi descrie experienţa, cei trei încep să se contrazică. Primul susţine că
elefantul este ca un trunchi de copac, al doilea că seamănă cu o frânghie, iar al treilea este convins că
primii doi greşesc şi susţine că elefantul seamănă cu un şarpe uriaş. Toţi trei au, în parte, dreptate,
pentru că fiecare descrie partea pe care a atins-o.
Aprecierea naturii şi dimensiunile criminalităţii suferă adesea de aceleaşi deficienţe evidenţiate în
descrierea celor trei orbi. Cercetătorul „X” poate face evaluări în baza concluziilor desprinse din
observarea făcută asupra crimei, criminalului sau victimei, în timp ce cercetătorul „Y” se bazează pe
concluziile trase din experimentul la care a luat parte, iar cercetătorul „Z” îşi bazează concluziile pe
istoria cazului sau studiului de caz pe care le-a făcut asupra criminalului.
Determinarea modalităţilor de cuantificare a ratei criminalităţii în societate şi stabilirea semnificaţiei
rezultatelor acestui proces în planul naturii şi ariei de cuprindere a criminalităţii reprezintă elemente
de interes major pentru sociologia juridică. Cercetătorii, teoreticienii şi practicienii au nevoie de
informaţie pentru a explica, preveni şi contracara criminalitatea prin instituţiile abilitate ale statului.
Metoda clinică este una din modalităţile prin intermediul căreia este studiat cazul individual, pentru
ca – în funcţie de aceasta – să putem formula diagnosticul pe baza căruia să poată fi prescris
tratamentul.
Studiul personalităţii criminalului are o importanţă aparte în cercetarea sociologică, de aceea, dacă
observarea şi experimentul sunt mult mai posibile la studiul crimei, metoda clinică este folosită
pentru studiul criminalului şi, uneori la polul opus, al victimei.
Metoda clinică, prin ansamblul său de mijloace şi procedee folosite, este aportul metodologic al
sociologiei şi criminologiei clinice, fiind organizată, întrucâtva, asemănător principiilor clinice
medicale.
Teoria tratamentului comportamentului criminal s-a cristalizat la sfârşitul secolului XIX, când a găsit
un teren social pregătit de o schimbare de optică în politica criminală.
În centrul teoriei acestei metode tronează opinia conform căreia regimul de executare a sancţiunilor
penale şi programului de resocializare a infractorului trebuie modelat după concluziile care se
desprind în urma examenului clinic al acestuia. Această viziune ştiinţifică a oferit juriştilor
posibilitatea de a privi omul ca pe o entitate moderabilă, dând la o parte explicaţiile mistice cu privire
la natura sa, apreciindu-se că tratamentul poate provoca o scădere a criminalităţii.
Pornind de la diagnosticul formulat cu privire la criminal se poate elabora un program adecvat de
tratament, J. Pinatel apreciind că, în sociologie şi criminologia clinică, noţiunea de tratament trebuie
înţeleasă cel puţin din două puncte de vedere. Un prim punct îl reprezintă faptul că, faţă de un
delincvent, după pronunţarea sentinţei trebuie acţionat într-un anumit mod, condiţionat de natura
sancţiunii aplicate (măsură educativă, măsură de siguranţă sau pedeapsă) şi felul în care legea
stabileşte cum aceasta trebuie executată. Dintr-un alt punct de vedere, cu o accepţiune mai puţin
juridică, noţiunea de tratament înseamnă a acţiona asupra delincventului pentru modelarea
personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura acei factori care l-ar putea duce la recidivă şi a-l
resocializa
În afară de colectarea de noi date prin metodele clinice prezentate mai sus, un loc important îl ocupă
în metoda clinică şi folosirea datelor disponibile în cadrul unei cercetări. Aceste date, numite adesea
secundare, sunt strânse fie de instituţii publice, fie de instituţii private de cercetare. Poliţia, justiţia,
penitenciarele – spre exemplu – au nevoie să cunoască numărul de persoane care trec prin instituţiile
judiciare în diferite perioade, în scopul îndeplinirii sarcinilor administrative curente sau viitoare. Nu
mereu este uşor să culegi date pentru un proiect de cercetare, şi, poate nici nu este totdeauna
necesar, fiindcă un mare volum de date relevante sunt deja disponibile din alte surse. De exemplu,
pentru a studia relaţia dintre un gen de infracţiuni şi o variabilă (cum ar fi venitul sau familia cu un
singur părinte) se pot folosi statisticile poliţiei împreună cu alte informaţii găsibile la Biroul de
Evidenţă a Populaţiei. Numeroase alte instituţii cum ar fi Ministerul Justiţiei, Direcţia Cazierului
Judiciar din I.G.P., Ministerul Muncii, Ministerul de Finanţe pot fi, de asemenea, surse de informare
pentru criminologi, sociologi sau alte categorii de specialişti interesaţi din domeniul ştiinţelor sociale.
La nivel internaţional, avem statisticile O.N.U. privind infracţionalitatea mondială, care conţin
informaţii referitoare la infracţionalitate şi sistemele judiciare din ţări de pe toate continentele.
Folosirea acestor date de către cei interesaţi poate să le aducă acestora avantaje, ca de exemplu,
evitarea cheltuielilor nejustificate şi, nu în ultimul rând, evitarea pierderii de timp. Este necesar totuşi
să se manifeste atenţie în cazul folosirii datelor ce au fost colectate cu alte scopuri decât cele ale
studiului respectiv. Multe statistici oficiale sunt incomplete sau inadecvate scopului cercetării. În
acelaşi timp, agenţiile sau alte instituţii ale statului, manifestă adesea reticenţă în a-şi da acordul
pentru folosirea datelor pe care le deţin, invocând caracterul confidenţial al acestora.
Este important de subliniat că metodele alese de cercetători depind, cel mai adesea, de întrebările la
care se doreşte să se răspundă. Pentru a estima natura şi dimensiunile criminalităţii în România, este
nevoie ca cercetătorii să se bazeze, în primul rând, pe statisticile oficiale oferite de instituţiile care
monitorizează infracţionalitatea, precum şi pe relatările individuale ale unor persoane care dezvăluie
fapte criminale comise de ei.
Statisticile oficiale obţinute de la instituţiile judiciare oferă informaţii în legătură cu acele fapte de
infracţionalitate care au făcut obiectul investigării de către acestea. Evident, se poate întâmpla ca nu
toate infracţiunile să fi fost cercetate de către poliţie, iar pentru ca un act criminal să fie înregistrat ca
atare, el trebuie definit sau clasificat ca un act ce cade sub incidenţa Codului Penal. Soluţia care se dă
în final într-un asemenea caz este hotărâtă de organul de parchet (clasare, scoatere de sub urmărire
penală) sau instanţa de judecată (condamnare, achitare sau încetarea procesului penal).
Pe lângă faptul că multe infracţiuni nu sunt niciodată descoperite, informaţiile despre acte
infracţionale se „rătăcesc” adesea în lanţul de etape pe care le parcurge până la înregistrare şi,
uneori, chiar până la soluţionare.
Deseori, cu toate că statisticile generale constituie principala sursă de date, valoarea lor ştiinţifică
este pusă sub semnul întrebării din cauza faptului că ele nu întotdeauna reflectă realitatea, fie
datorită neraportării lor de către poliţistul căruia s-a adresat, fie al nedepunerii reclamaţiei de către
victimă sau, efectiv, datorită lipsei de profesionalism a cadrelor instituţiilor abilitate. Acestea nu
reuşesc să depisteze crima comisă, fapta respectivă adăugându-se astfel acelui număr destul de
semnificativ de crime care din diferite motive nu sunt cunoscute, segment cunoscut în literatura de
specialitate ca ,,cifra neagră”.
Pe de altă parte, unităţile de poliţie sunt interesate să-şi îmbunătăţească imaginea, arătând că rata
criminalităţii fie a scăzut (ceea ce înseamnă că ordinea publică este mai bine apărată), fie a crescut
(justificând, spre exemplu, eşecuri pe anumite planuri cum ar fi creşterea cazurilor de prostituţie, sau,
sugerând lipsa de cadre care ar trebui să acţioneze pe segmentul respectiv). 2.4.3. Studiile bazate pe
autodenunţuri
Studiile bazate pe autodenunţuri sunt de fapt nişte relatări confidenţiale ori anonime referitoare la
propriile acte infracţionale. Aceste investigaţii sunt cunoscute în cercetarea sociologică ca „sondaje
bazate pe autodenunţuri”.
Cercetarea criminologică şi sociologia juridică au început să acorde atenţie acestor autodenunţuri
începând cu anii ’40, când au fost folosite prima dată, ele conducând la concluzii interesante. În
primul rând, a fost infirmată opinia potrivit căreia doar un procent redus al populaţiei comite
infracţiuni. Studiile realizate în ultimii 20 de ani au demonstrat ca există un procent mare de
persoane care încalcă legea, deşi aparent acestea nu sunt cunoscute ca infractori. Practic, aproape
fiecare a încălcat legea cel puţin într-un moment din viaţa sa, fapt demonstrat de mai multe
cercetări, ca de exemplu cea realizată în 1997 de James S. Wallerstein şi Clement J. Wyle, care,
intervievând un grup de 1698 indivizi, mai mult de 80% au recunoscut că au comis o încălcare a legii
penale pentru care se primea o pedeapsă de cel puţin un an. Aceasta, ca de altfel şi alte teste, au
demonstrat cu claritate că distincţia dintre infractori şi noninfractori este mult mai mică.
Totodată, analizele bazate pe auto-denunţuri au scos în relief şi alte informaţii, ca de exemplu
discrepanţa dintre datele raportate oficial şi cele declarate de auto-denunţători în ceea ce priveşte
vârsta, sexul şi rasa acestora. În asemenea cazuri, delincvenţii neînregistraţi comit o gamă mai largă
de delicte, nu se specializează într-un anumit tip de crime şi, foarte important, numai un sfert din
crimele juvenile sunt cunoscute de poliţie. Fapte ca abandonul şcolar, folosirea unor identităţi false,
abuzul de alcool, înşelătoria şi consumul de marihuana sau canabis sunt comise de tineri în proporţie
mare.
Metoda tipologică
Metoda tipologică reprezintă acea manieră de cercetare prin care se face o descriere, o clasificare a
indivizilor care au comis infracţiuni, în contrast cu cei care au un comportament non-criminal. De
asemenea, aceasta este apreciată ca fiind una dintre cele mai vechi metode de cercetare sociologică
şi ea descrie comportamentul criminalului violent, al celui escroc, evazionist, profesionist, de ocazie
etc., ocupându-se în acelaşi timp şi de descrierea tipologică a actului infracţional1.
Metoda tipologică a preocupat îndeosebi pe susţinătorii şcolii de antropogie criminală, care erau
interesaţi în a demonstra existenţa unui infractor plecând de la defectele fizice ale acestuia, fiind
totodată folosită şi de către cercetarea criminologică, sociologică, psihologică sau psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de tip, care, pentru a fi individualizat, îi sunt prezentate o serie
de caracteristici, fapt care îl evidenţiază de ceilalţi indivizi, fenomenul în sine purtând denumirea de
tipologie. Este important de adăugat aprecierea făcută de R. Popescu-Neveanu care susţine că „nu
orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnantă,
consistentă şi semnificativă”.
Tipul trebuie însă diferenţiat, atât de ipoteză cât şi de descrierea concretă, fiindcă, spre deosebire de
ipoteză, tipul corespunde unei realităţi concrete, iar din aceasta tipul nu reţine decât anumite
aspecte certe ale fenomenului. Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Charles Goring şi E.A. Hooton sunt cei
care au creat primele tipologii specifice, aşa de exemplu, categoriile de criminali născuţi, criminali
bolnavi şi criminoloizii.
La Congresul Internaţional de Criminologie din 1973, ţinut la Belgrad, specialiştii atrăgeau atenţia că
această metodă trebuie privită cu mai multă circumspecţie, fiind perimată şi în contrast cu drepturile
omului reglementate prin acte juridice internaţionale, unanim admise de către ţările membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Interesant de subliniat că până în prezent nu s-au putut stabili, în urma cercetărilor întreprinse pe
baza acestei metodologii, corelaţii semnificative între o anumită tipologie de descriere a criminalilor
sau între o anumită tipologie de delincvenţă şi diferitele metode de tratament penal, aplicat celor
care au comis infracţiuni. Totuşi, istoria cercetării criminologice şi sociologia juridică abordează
studierea criminalilor din această perspectivă, apreciind că, dacă nu se pornea de aici, atunci nu ar
mai fi existat paşii următori în cercetare, care au identificat metode şi tehnici mult mai subtile de
investigare a fenomenului criminalităţii.
Metoda comparativă
Metoda comparativă, prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în
ştiinţele sociale. Despre aceasta, E. Durkleim arăta: „Nu avem decât un anumit mod de a demonstra
că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în
care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în
aceste combinaţii diferite de împrejurări dovedesc că unul depinde de celălalt”.
Această metodă este utilizată deseori ca metodă singulară de cercetare, însă, este de dorit şi de
regulă aşa se procedează, ca ea să poată fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în aproape
toate etapele pe care le parcurge cercetarea sociologică, de la identificarea cauzelor şi condiţiilor
care generează criminalitatea şi până la elaborarea unor măsuri, care, odată aplicate de organele
abilitate, pot să contribuie la stoparea sau diminuarea fenomenului.
Procedee utilizate de metoda comparativă
Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:
procedeul concordanţei – presupune identificarea elementelor comune din cadrul obiectului de
cercetare;
procedeul diferenţelor – face referire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un fenomen
pentru a se produce, iar dacă una din ele lipseşte, fenomenul nu se mai realizează, condiţia
respectivă constituind cauza acestuia;
procedeul variaţilor concomitente – când un fenomen este precedat de un alt fenomen, acela dintre
fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede constituie cauza
producerii fenomenului care ne interesează.
Aceste procedee nu apar niciodată izolate iar concluziile desprinse din studiile făcute constituie
momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele. Specialiştii apreciază însă că metoda
comparativă suferă de o oarecare lipsă de rigoare, criteriile elementare ce interesează a fi comparate
nefiind întotdeauna precis determinate şi ca atare se recomandă ca rezultatele obţinute prin această
metodă să fie aprofundate şi completate şi cu concluziile altor metode de cercetar.
Metode de predicţie a crimei
Metodele sociologice de cercetare din punctul de vedere al criminalului sunt realizate printr-un
studiu paralel cu non-criminalii. În realitate, prin această metodă, se studiază un număr mic de
criminali, fiindcă studiul se realizează doar asupra acelora care au de executat pedepse mai mari în
penitenciar, care, de regulă, sunt reprezentaţi de un număr prea mic de cazuri.
Aşadar, deşi cu anumite limite, comportamentul criminalului poate fi studiat sau examinat.
a. Studiul criminalului se realizează pentru:
trecutul său (bibliografia sa), ca de exemplu studiul individual al cazului, sau putem analiza (însă cu
multă prudenţă) confesiunile infractorilor sau declaraţiile victimelor;
prezentul său – realizat prin examene medicale, psihologice, teste etc;
viitorul său – adică infractorul urmează a fi studiat pentru a observa ce ar putea deveni, ce
comportament ar putea avea şi dacă există posibilitatea recidivei, în ce domeniu se va produce, după
ce perioadă, ce va face?

b. Examenul criminalilor – realizat pentru examinarea grupurilor de criminali eliberaţi din sistemul de
detenţie în aceeaşi perioadă, pe de o parte şi, pe de altă parte, pentru examinarea individuală
(criminologia clinică).
Examenul grupurilor de criminali, al „cohortelor”1, se face pentru a identifica riscul recidivării
cestora, arătând în fiecare caz factorii criminogeni determinaţi. Aceste studii se bazează pe un
clasament al factorilor criminogeni, în parte arbitrar, pentru că este făcut după aprecierea personală
a celui care face cercetarea. Mai trebuie adăugat că aceste studii au, totuşi, o platformă fragilă,
deseori fiind hazardant să tragi concluzii din examinarea câtorva zeci sau chiar sute de condamnaţi.
Examenele individuale se realizează asupra minorilor, a tuturor deţinuţilor condamnaţi la pedepse
private de libertate de lungă durată şi asupra dosarelor personale realizate în timpul anchetei
(situaţie materială, familială, anchetă socială pentru a stabili situaţia socială, examinări medicale,
inclusiv testul de inteligenţă şi, în general, toate celelalte măsuri utile realizării scopului propus).
În cazurile expres prevăzute de lege, Codul Penal Român slabileşte că ancheta socială şi, uneori,
testarea psihiatrică sunt obligatorii (art. 482 şi art. 117 C. pr. pen.). Ancheta socială constă în
strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi
mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi a trăit, la modul în care
părinţii, tutorele sau persoana în grija căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de
acesta şi, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea şi aprecierea unei sancţiuni
faţă de minor. Ancheta socială se efectuează de către persoane anume desemnate de către
autoritatea tutelară a Consililui local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.
Expertiza psihologică este obligatorie în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav, precum şi când
organul de urmărire sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a invinuitului sau
inculpatului.
Trebuie făcută sublinierea că, în momentul în care se face examenul criminalului, acesta poate crea
probleme, concluziile acestor examene putând fi falsificate din punct de vedere al cercetării judiciare,
pentru că ele nu fac referire niciodată nici la delincvenţii scăpaţi actului juridic, nici la predelincvenţi
şi nici la non-delincvenţi.
Mai mult, fişierele folosite la asemenea examinări pun o problemă generală: ele provoacă un conflict
între grija cercetării psihologice şi cea a libertăţii persoanei. De aceea, este necesară precizarea că, în
opinia colegilor francezi, metodele de cercetare sociologică pot fi analizate prin prisma mijloacelor
folosite pentru cercetare, atât din punctul de vedere al crimei (observarea şi experimentul), cât şi din
punctul de vedere al criminalului, cu metodele enumerate anterior. Dar, sociologia juridică franceză
analizează metodele de cercetare sociologică şi din punctul de vedere al mijloacelor de expresie
folosite, ca de exemplu: vocabularul folosit şi statisticile judiciare.
În ceea ce priveşte vocabularul folosit, trebuie arătat că prezintă un inconvenient destul de aparte, în
sensul că fiecare specialist are propriul vocabular, iar termenii pretenţioşi ascund deseori lacune de
gândire, scientismul afişat fiind de fapt un fals. De asemeni, acest vocabular nu trebuie confundat cu
cel al disciplinelor în care termenii precişi au acelaşi sens pentru toţi, spunându-se uneori în câteva
cuvinte lucruri deosebit de complexe, iar deseori, efectiv, cuvintele nu au acelaşi sens pentru toţi,
când, într-o manieră complicată, spun de fapt lucruri simple.
Statisticile judiciare permit studiul „mişcării” criminalităţii, legăturile acesteia cu diferiţi factori, ca de
exemplu: vârsta, sexul, rasa, religia, naţionalitatea, profesia, clima, mijloacele economice etc.
Statisticile trebuie studiate în natura lor dintr-un unghi critic, datele oferite provenind atât din
statistici oficiale, cât şi din statistici particulare.
Statisticile oficiale sunt fie naţionale (statistici ale poliţiei, ale justiţiei, cât şi statistici penitenciare
etc.), fie internaţionale, cum sunt, de exemplu, statisticile INTERPOL. Statisticile particulare
reprezintă acele date rezultate din anchetele unor jurişti sau sociologi (de exemplu, care îşi pregătesc
o teză de doctorat), din studiul unor dosare sau prin chestionare, când valoarea răspunsurilor
depinde de cunoştinţele persoanei interogate.
Trebuie subliniat că folosirea statisticilor judiciare creează totuşi anumite rezerve, atât în ceea ce
priveşte felul în care acestea măsoară criminalitatea, cât şi a felului în care o interpretează, datele
oferite fiind totuşi limitate.
 VI. DOCUMENTELE JURIDICE SI NONJURIDICE ÎN CERCETAREA
SOCIOLOGICA

Cercetarea documentelor sociale – cale directa de cunoastere a vietii dreptului. Este unanim
cunoscut faptul ca cercetarea sociologica a dreptului se realizeaza, în primul rând, pe calea observarii
directe a fenomenelor juridice. Dar, întrucât dreptul ca fenomen social are o îndelungata istorie si o
foarte larga paleta de manifestari, multe aspecte ale vietii sale scapa acestei metode de cunoastere.
În aceste conditii, cercetarea documentelor juridice si a celor nejuridice se constituie într-o cale
indirecta, cu caracter complementar, de cunoastere a dreptului . Orientarea sociologiei dreptului
spre cercetarea unor izvoare de acest fel se justifica si prin aceea ca, în ultima instanta, asa dupa cum
arata Charles Seignobos, un document reprezinta „o urma lasata de un
fapt”
.1 Sau, dupa cum observa profesorul Jean Carbonnier, „un document fara a avea prin el însusi nimic juridic, poate sa contina un mesaj interesant pentru sociologia dreptului”.
1 Sau, dupa cum observa profesorul Jean Carbonnier, „un document fara a avea prin el însusi nimic
juridic, poate sa contina un mesaj interesant pentru sociologia dreptului”.2

Multitudinea manifestarilor dreptului în cadrul societatii umane a condus, de-a lungul timpului, la
acumularea unui volum impresionant de documente sociale relative la viata acestuia. Ori, asa stând
lucrurile, cercetarea documentelor juridice si nonjuridice, desi este o cercetare indirecta, ne ofera
posibilitatea reconstituirii vietii trecute si a descrierii unor fenomene si procese contemporane din
perimetrul dreptului. De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul ca utilizarea documentelor
în cercetarile de sociologia dreptului asigura o diversificare a informatiilor, iar nu de putine ori,
acestea reprezinta singurele surse de informare asupra unor aspecte ale vietii juridice ce s-a
petrecut, uneori, cu mult timp în urma, în anumite comunitati umane sau societati.

Spre deosebire de istoricul dreptului, care, pentru cunoasterea vietii juridice se serveste cu
precadere de documente juridice oficiale, sociologul dreptului utilizeaza ca surse de informare
specifice cercetarii sociologico-juridice atât documentele de natura juridica, cât si cele de factura
nonjuridica, dar care au calitatea de a contine anumite informatii relative la viata dreptului, fie ca
acestea sunt documente oficiale sau neoficiale, publice sau personale, documente scrise sau nescrise
(obiecte, fotografii, desene, înregistrari audio sau video, filme etc.).

1 Sau, dupa cum observa profesorul Jean Carbonnier, „un document fara a avea prin el însusi nimic juridic, poate sa contina un mesaj interesant pentru sociologia dreptului”.1
Charles
Seignobos, La méthode historique appliquée aux sciences socials, Félix Alcan, Paris, 1901, p.17.
22
Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, p.263-264.
 Cercetarea documentelor juridice si nonjuridice întâmpina greutati mai mici sau mai mari în
functie de apartenenta acestora la un tip sau altul de societate. De regula sunt luate în calcul trei
tipuri de societati: societatile contemporane de tip modern; societatile contemporane de tip arhaic
si, în fine societatile disparute.3

În societatile contemporane moderne, cercetarea se poate realiza cel mai usor, întrucât sursele
documentare juridice, cât si cele nonjuridice exista din abundenta si într-o larga varietate. Mai mult
decât atât, în ceea ce priveste existenta unora dintre ele se constata chiar o supraabundenta, fapt
care, de multe ori, creeaza reale dificultati sociologului în selectia acestora. Fara doar si poate ca cele
mai numeroase si, în acelasi timp, cele mai importante, sunt documentele juridice si nonjuridice
scrise. De aceea, atentia cercetatorului se va îndrepta, cu precadere, spre analiza acestor tipuri de
documente. Dar, acest fapt nu exclude, ci, dimpotriva, impune orientarea cercetarii si spre alte tipuri
de documente sociale, precum sunt emisiunile radio si t.v., filmele documentare si artistice,
fotografiile, înregistrarile audio si video, sit-urile de pe Internet, benzile desenate etc. Utilizarea de
catre sociologul dreptului a documentelor juridice si nonjuridice nescrise va asigura o diversificare a
informatiilor ce prezinta interes pentru mai buna cunoastere si corecta surprindere a diferitelor
aspecte ale vietii juridice contemporane dintr-o societate sau alta, dintr-o comunitate sau alta.

În ceea ce priveste societatile primitive din zilele noastre, etnologia juridica a demonstrat ca si
acestea au un drept al lor, care, chiar daca se afla într-o forma rudimentara sau într-un stadiu
incipient, nu este diferit de dreptul nostru actual. Se pune întrebarea daca este important sa
cunoastem acest drept. Asa cum preciza H. Lévy-Bruhl, în ceea ce priveste utilitatea cunoasterii
dreptului societatilor primitive , raspunsul nu poate fi mai putin pozitiv ca acela ce priveste existenta
unui drept în cadrul acestor
societati
.

4 Un sociolog al dreptului nu trebuie sa faca discriminari în ceea ce priveste sistemele juridice ale diferitelor tipuri de societati: în ochii sai, toate trebuie sa fie, în mod egal,

îndreptatite de a fi cercetate, fie ca au apartinut unor societati primitive mai apropiate sau mai îndepartate în timp sau în spatiu, fie ca au guvernat viata unor societati de mult

apuse, fie ca reprezinta o parte integranta a societatilor moderne din zilele noastre. Autorul francez adauga faptul ca „drepturile primitive prezinta trasaturi interesante”
4
Un sociolog al dreptului nu trebuie sa faca discriminari în ceea ce priveste sistemele juridice ale
diferitelor tipuri de societati: în ochii sai, toate trebuie sa fie, în mod egal, îndreptatite de a fi
cercetate, fie ca au apartinut unor societati primitive mai apropiate sau mai îndepartate în timp sau

33
Henri Lévy-Bruhl, Sociologie du droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1971, p.98.
4 Un sociolog al dreptului nu trebuie sa faca discriminari în ceea ce priveste sistemele juridice ale diferitelor tipuri de societati: în ochii sai, toate trebuie sa fie, în mod egal, îndreptatite de a fi
cercetate, fie ca au apartinut unor societati primitive mai apropiate sau mai îndepartate în timp sau în spatiu, fie ca au guvernat viata unor societati de mult apuse, fie ca reprezinta o parte integranta a societatilor moderne din zile
4
Ibidem, p.104.
în spatiu, fie ca au guvernat viata unor societati de mult apuse, fie ca reprezinta o parte integranta a
societatilor moderne din zilele noastre. Autorul francez adauga faptul ca „drepturile primitive
prezinta trasaturi
interesante
”

5 si datorita acestui fapt ele nu trebuie excluse din preocuparile invesatigationale empirice ale sociologiei juridice. Desi cercetarea lor face obiectul unui studiu al etnologiei

juridice, sociologul dreptului nu poate si nu trebuie sa neglijeze acest câmp de cercetare. Nu vom intra aici în detalii cu privire la munca etnografului si la metodele uzitate de

acesta (observatia, conversatia cu indigenii s.a.) în cunoasterea populatiilor primitive. Vom sublinia, în schimb, faptul ca, în lipsa unor documente sociale scrise ce apartin unor

astfel de populatii, sociologul dreptului, aplicând tehnica analizei de continut, spre exemplu, îsi poate orienta
5 si datorita acestui fapt ele nu
trebuie excluse din preocuparile invesatigationale empirice ale sociologiei juridice. Desi cercetarea
lor face obiectul unui studiu al etnologiei juridice, sociologul dreptului nu poate si nu trebuie sa
neglijeze acest câmp de cercetare. Nu vom intra aici în detalii cu privire la munca etnografului si la
metodele uzitate de acesta (observatia, conversatia cu indigenii s.a.) în cunoasterea populatiilor
primitive. Vom sublinia, în schimb, faptul ca, în lipsa unor documente sociale scrise ce apartin unor
astfel de populatii, sociologul dreptului, aplicând tehnica analizei de continut, spre exemplu, îsi poate
orienta investigatiile asupra unor fotografii, filme, înregistrari video sau audio ale unor conversatii
purtate cu indigenii, ale unor „felii” de viata, evenimente, sarbatori sau ceremonii ale acestora, a
unor protocoale de observatie, rapoarte de cercetare, jurnale de calatorie, jurnale intime ale
etnografilor etc., spre a surprinde diferite aspecte ale vietii juridice specifice acestor populatii.

În ceea cer priveste societatile de mult disparute, pe care nu le cunoastem decât prin urmele pe
care le-au lasat, în ciuda eforturilor meritorii care s-au facut, aspectele juridice ale umanitatii
preistorice ne ramân aproape necunoscute. Însa, de la cele mai apropiate de zile noastre, ne-au
ramas anumite fragmente de informatie care s-au pastrat sub forma iconografica sau arheologica.
Având în vedere sociologia franceza de azi, care în spiritul lui Ch. Seignobos, vorbeste despre „studiul
urmelor” (etude des traces), grupând sub cupola acestei metode „analiza documentelor, a
statisticilor oficiale, ca si a urmelor materiale
reale
”

6, se poate considera ca un sociolog al dreptului are posibilitatea de a cerceta, în masura în care prezinta interes pentru sociologia juridica, atât continutul documentelor

5 si datorita acestui fapt ele nu trebuie excluse din preocuparile invesatigationale empirice ale sociologiei juridice. Desi cercetarea lor face obiectul unui studiu al etnologiei juridice, sociologul
dreptului nu poate si nu trebuie sa neglijeze acest câmp de cercetare. Nu vom intra aici în detalii cu privire la munca etnografului si la metodele uzitate de acesta (observatia, conversatia cu indigenii s.a.) în cunoasterea populatii
5
Ibidem, p.104-105.
6, se poate considera ca un sociolog al dreptului are posibilitatea de a cerceta, în masura în care prezinta interes pentru sociologia juridica, atât continutul documentelor iconografice, cât si ale
celor arheologice. Dar în acest caz, atentionam asupra semnalului tras de H. Lévy-Bruhl, potrivit caruia, din analiza unor documente sociale de acest fel, „este foarte delicat” de a obtine date sigure privind institutiile lor juridice
6
R. Ghiglione, B. Matalon, Les Enquêtes sociologiques. Thèories et pratique, Armand Colin, Paris, 1991, p.11
6, se poate considera ca un sociolog al dreptului are posibilitatea de a cerceta, în masura în care
prezinta interes pentru sociologia juridica, atât continutul documentelor iconografice, cât si ale celor
arheologice. Dar în acest caz, atentionam asupra semnalului tras de H. Lévy-Bruhl, potrivit caruia, din
analiza unor documente sociale de acest fel, „este foarte delicat” de a obtine date sigure privind
institutiile lor
juridice
.

7 Însa, plecând din momentul în care a aparut scrierea, se poate cu adevarat vorbi de existenta unor documente sociale ce cuprind informatii dintre cele mai valoroase asupra

institutiilor juridice ale civilizatiilor disparute. Acestea pot fi documente scrise de prima mâna (originale) si documente de mâna a doua (în care informatiile ne parvin printr-un

intermediar, nu de la un observator direct).

7 Însa, plecând din momentul în care a aparut scrierea, se poate cu adevarat
vorbi de existenta unor documente sociale ce cuprind informatii dintre cele mai valoroase asupra
institutiilor juridice ale civilizatiilor disparute. Acestea pot fi documente scrise de prima mâna
(originale) si documente de mâna a doua (în care informatiile ne parvin printr-un intermediar, nu de
la un observator
direct)
.

8 În acest din urma caz, noi avem de-a face cu informatiile pe care ni le furnizeaza tertele persoane, cum ar fi informatiile despre geti, pe care ni le ofera marele istoric al

antichitatii, Herodot.
8 În acest din urma caz, noi avem de-a face cu informatiile pe care ni le furnizeaza tertele
persoane, cum ar fi informatiile despre geti, pe care ni le ofera marele istoric al antichitatii,
Herodot
.

9 În a sa Sociologie du Droit, H. Lévy-Bruhl, utilizând un alt limbaj, realizeaza aceeasi clasificare dihotomica a documentelor scrise, vorbind despre o documentatie „directa” si,

respectiv, de alta „indirecta”.

9 În a sa Sociologie du Droit, H. Lévy-Bruhl, utilizând un alt limbaj, realizeaza aceeasi
clasificare dihotomica a documentelor scrise, vorbind despre o documentatie „directa” si, respectiv,
de alta
„indirecta”
.

7 Însa, plecând din momentul în care a aparut scrierea, se poate cu adevarat vorbi de existenta unor documente sociale ce cuprind informatii dintre cele mai valoroase asupra institutiilor juridice
ale civilizatiilor disparute. Acestea pot fi documente scrise de prima mâna (originale) si documente de mâna a doua (în care informatiile ne parvin printr-un intermediar, nu de la un observator direct).
7
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.106.
8 În acest din urma caz, noi avem de-a face cu informatiile pe care ni le furnizeaza tertele persoane, cum ar fi informatiile despre geti, pe care ni le ofera marele istoric al antichitatii, Herodot.8

Theodore Caplow, L’Enquête sociologique, Armand Colin, Paris, 1970, p.186.

9 În a sa Sociologie du Droit, H. Lévy-Bruhl, utilizând un alt limbaj, realizeaza aceeasi clasificare dihotomica a documentelor scrise, vorbind despre o documentatie „directa” si, respectiv, de alta
„indirecta”.9
Herodot, Istoria, IV, 93, în Istoria, vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1961, traducere de Felicia-Vant-
Stef
10 Desigur, acolo unde exista, este de preferat sa se întreprinda analiza documentelor de prima mâna, dar în cazul în care astfel de documente nu s-au pastrat, cu precautiunile

de rigoare, cercetatorul va trebui sa se multumeasca cu investigarea celor de mâna a doua.

10 Desigur, acolo unde exista, este de preferat
sa se întreprinda analiza documentelor de prima mâna, dar în cazul în care astfel de documente nu s-
au pastrat, cu precautiunile de rigoare, cercetatorul va trebui sa se multumeasca cu investigarea
celor de mâna a doua.

În ciuda numeroaselor si masivelor distrugeri la care au fost supuse documentele scrise, în

momentul de fata omenirea se afla în posesia unui imens numar de astfel de izvoare documentare.
Din pacate, însa, daca ceea ce priveste anumite popoare dispune de foarte multe documente scrise
(cum sunt documentele juridice scrise cu caractere cuneiforme ce provin din Mesopotamia, al caror
numar este impresionant), în privinta altora se manifesta o lipsa aproape completa (cazul dreptului
Egiptului faraonic în privinta caruia, în ciuda a mii de izvoare sub forma de papirusuri, exista putine
informatii, al dreptului ebraic vechi cu privire la care aproape trebuie sa ne multumim numai cu
Vechiul Testament, ori acela al vechiului drept hindus, care ne este cunoscut numai prin culegerile
vedice si Legile lui Manu). Situatia se prezinta cu totul altfel în ceea ce priveste dreptul existent în
Roma antica, despre care s-a pastrat, dupa cum stim cu totii, o literatura juridica considerabila ca
volum si monumentala valoare. Asa se face ca, datorita documentelor scrise, noi ne aflam astazi în
posesia unei cunoasteri destul de aprofundate a dreptului sumero-akkadian, a dreptului helenistic si
a dreptului roman, în timp ce alte sisteme juridice ale unor societati demult disparute ne ramân
aproape necunoscute.1111

Întrucârt cercetarea documentelor scrise ne-a condus spre o buna cunoastere a dreptului
vechilor societati, putem presupune ca investigarea unor surse documentare asemanatoare ne va
ajuta si în cunoasterea dreptului unor societati mai apropiate de noi, dar de la disparitia carora a
trecut suficient de mult timp pentru a nu nu mai trai nici un membru al acestora pe care sa-l putem
chestiona asupra celor petrecute în acele timpuri în viata dreptului.

Numarul coplesitor de mare al documentelor sociale ce pot intra în sfera de interes a sociologului
dreptului, si mai ales larga lor varietate, au impus cu necesitate realizarea unei clasificari a acestora.
O astfel de operatiune, desi simpla, a avut si are darul de a oferi repere precise de orientare în
activitatea lor de cautare, identificare, recoltare si prelucrare a informatiilor privitoare la viata
dreptului si, nu în ultimul rând, de a permite o mai buna comunicare între specialistii din domeniul
sociologiei juridice. Potrivit unei tipologii proprii acestei discipline, tipologie la care deja ne-am referit

10 Desigur, acolo unde exista, este de preferat sa se întreprinda analiza documentelor de prima mâna, dar în cazul în care astfel de documente nu s-au pastrat, cu precautiunile de rigoare,
cercetatorul va trebui sa se multumeasca cu investigarea celor de mâna a doua.10
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.105.
1111
Ibidem, p.106-107.
mai sus, documentele ce reprezinta obiectul ei de cercetare se clasifica în documente juridice si
documente
nonjuridice
,

12 care, la rândul lor, pot cunoaste multiple subclase. Aceasta tipologizare, ce tine seama de natura documentelor supuse cercetarii, nu este doar o diferentiere formala; ea are

implicatii metodologice directe asupra muncii cercetatorului, care trebuie sa tina seama, spre exemplu, de faptul ca în documentele nonjuridice informatia de factura

sociologico-juridica se afla, în mod natural, diseminata în continutul acestora si, nu de putine ori, chiar denaturata, fapt ce face ca separarea acesteia de restul informatiilor sa

fie mai dificila.

12 care, la rândul lor, pot cunoaste multiple subclase. Aceasta tipologizare, ce tine seama de
natura documentelor supuse cercetarii, nu este doar o diferentiere formala; ea are implicatii
metodologice directe asupra muncii cercetatorului, care trebuie sa tina seama, spre exemplu, de
faptul ca în documentele nonjuridice informatia de factura sociologico-juridica se afla, în mod
natural, diseminata în continutul acestora si, nu de putine ori, chiar denaturata, fapt ce face ca
separarea acesteia de restul informatiilor sa fie mai dificila.1313

Cercetarea documentelor juridice. Nu exista nici o îndoiala asupra faptului ca, pentru cercetarea
dreptului ca „aspect al vietii sociale”, cum îl caracteriza patriarhul sociologiei românesti Dimitrie
Gusti, cele mai valoroase surse documentare sunt cele de factura juridica. Principala caracteristica a
unui document juridic este aceea ca „documentul are un raport cu dreptul”, mai precis, documentul
respectiv are un raport direct cu
dreptul
.

14 Întrucât o enumerare exhaustiva a documentelor juridice este practic imposibila, redam mai jos câteva tipuri de documente ce se bucura de privilegiul de a se afla printre

cele care au fost cel mai des utilizate în cercetarile de sociologia dreptului.
14 Întrucât o enumerare exhaustiva a documentelor
juridice este practic imposibila, redam mai jos câteva tipuri de documente ce se bucura de privilegiul
de a se afla printre cele care au fost cel mai des utilizate în cercetarile de sociologia dreptului.

Atunci când abordeaza problema documentelor juridice, cei mai multi specialisti au în vedere, în
primul rând, legile si celelalte acte normative, hotarârile judecatoresti, hotarârile instantelor de

12 care, la rândul lor, pot cunoaste multiple subclase. Aceasta tipologizare, ce tine seama de natura documentelor supuse cercetarii, nu este doar o diferentiere formala; ea are implicatii
metodologice directe asupra muncii cercetatorului, care trebuie sa tina seama, spre exemplu, de faptul ca în documentele nonjuridice informatia de factura sociologico-juridica se afla, în mod natural, diseminata în continutul ace
12
J. Carbonnier, Op. cit., p.264 si Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi, Picola
Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p.203.
1313
J. Carbonnier, Op. cit., p.264.
14 Întrucât o enumerare exhaustiva a documentelor juridice este practic imposibila, redam mai jos câteva tipuri de documente ce se bucura de privilegiul de a se afla printre cele care au fost cel
mai des utilizate în cercetarile de sociologia dreptului.14
Ibidem
arbitraj, testamentele, alte acte notariale sau sub semnatura privata etc., iar, în al doilea rând,
documentele precum statisticile judiciare, rapoartele anuale ale procurorilor generali, articole pe
teme juridice aparute în publicatiile cu caracter profesional, lucrarile de doctrina si jurisprudenta etc.
Cele mai importante documente juridice sunt însa documentele scrise, iar, dintre acestea, cele cu
caracter tehnic, de genul textelor legislative sau reglementare, care ne dau posibilitatea de a
cunoaste regula de drept, sau hotarârile judecatoresti cuprinse în colectiile de jurisprudenta, prin
intermediul carora putem cunoaste modul în care acestea se aplica. Cercetarea textelor legislative
ofera sociologiei dreptului posibilitatea de a cunoaste normativitatea juridica la un moment dat în
societate, evolutiile si transformarile pe care aceasta le-a cunoscut în decursul timpului
etc
.

15 Asa dupa cum atentiona H. Lévy-Bruhl, cercetatorul nu trebuie sa uite însa ca „o colectie de legi este, în acelasi timp, pletorica si incompleta”: pletorica prin aceea ca un

astfel de document juridic contine un numar mai mare sau mai mic de dispozitii care sunt aplicate; incompleta pentru ca aceasta nu cuprinde, si nu are cum sa cuprinda,

numeroasele reguli obisnuielnice, care, chiar daca n-au primit girul legislativului, pentru simplu fapt ca sunt, în general, respectate, reprezinta reguli juridice ale societatii

respective.
15 Asa dupa cum atentiona H. Lévy-Bruhl, cercetatorul nu trebuie sa uite însa ca „o colectie de
legi este, în acelasi timp, pletorica si incompleta”: pletorica prin aceea ca un astfel de document
juridic contine un numar mai mare sau mai mic de dispozitii care sunt aplicate; incompleta pentru ca
aceasta nu cuprinde, si nu are cum sa cuprinda, numeroasele reguli obisnuielnice, care, chiar daca n-
au primit girul legislativului, pentru simplu fapt ca sunt, în general, respectate, reprezinta reguli
juridice ale societatii respective.1616

Cea mai potrivita metoda de cercetare în aceasta materie s-a dovedit a fi analiza de continut a
textelor de lege, prin intermediul careia pot fi cunoscute fenomene precum: schimbarile politicii
legislative si cauzele sociale ale acestora; periodicitatea reglementarii în planul dreptului a unui
anumit tip de raport social; ponderea reglementarilor juridice ale anumitor tipuri de relatii sociale în
ansamblul legislatiei statului respectiv; variatiile activitatii de legiferare de la o epoca la alta si
legatura acestora cu o serie de schimbari economice, politice, militare etc. ce s-au petrecut în
societate; fenomenul de inflatie legislativa, sau, dimpotriva, acela de vid (deficit) legislativ; valorile
sociale ce le apara o lege si multe alte astfel de fenomene specifice vietii dreptului. Un exemplu
edificator în acest sens este acela al cercetatorului belgian John Gilissen care, facând apel la
procedeul cuantificarii exterioare, a analizat activitatea legislativa din tara sa pe o lunga perioada de
timp, de la începutul secolului al XVI-lea pâna în anul 1954 (Revue historique du Nord, nr.158,1958).
15 Asa dupa cum atentiona H. Lévy-Bruhl, cercetatorul nu trebuie sa uite însa ca „o colectie de legi este, în acelasi timp, pletorica si incompleta”: pletorica prin aceea ca un astfel de document
juridic contine un numar mai mare sau mai mic de dispozitii care sunt aplicate; incompleta pentru ca aceasta nu cuprinde, si nu are cum sa cuprinda, numeroasele reguli obisnuielnice, care, chiar daca n-au primit girul legislativu
15
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.99.
1616
Ibidem
În ciuda unor carente metodologice, în studiul sau, autorul ajunge la câteva constatari interesante,
printre care se numara aceea ca „productia legislativa cea mai ridicata a fost atinsa în perioadele de
criza (1576-1580) sau de revolutie (1788-1790) si aceea potrivit careia, în lunga perioada de timp
analizata , au existat unele „epoci de influenta legislativa” (ceea ce denota faptul ca acest fenomen
juridic nu este nici pe departe o „inovatie” a timpurilor
noastre)
.

17 Un studiu asemanator întreprins în tara noastra asupra legislatiei adoptate în România posttotalitara a pus în evidenta mari lacune ale procesului legislativ în perioada 1990-

1995, lacune ce s-au concretizat, în principal, în: incapacitatea forului legislativ de a elabora o legislatie capabila sa ofere fundamentul juridic necesar unei reforme sociale

profunde si clar orientate; lipsa de unitate si coerenta interna a corpului de legi destinate reformei; impreciziile legislative, ambiguitatile, caracterul contradictoriu si chiar

anacronic al unor legi etc.

17 Un studiu asemanator întreprins în tara noastra asupra legislatiei adoptate în
România posttotalitara a pus în evidenta mari lacune ale procesului legislativ în perioada 1990-1995,
lacune ce s-au concretizat, în principal, în: incapacitatea forului legislativ de a elabora o legislatie
capabila sa ofere fundamentul juridic necesar unei reforme sociale profunde si clar orientate; lipsa de
unitate si coerenta interna a corpului de legi destinate reformei; impreciziile legislative,
ambiguitatile, caracterul contradictoriu si chiar anacronic al unor legi etc. 1818

Desi toate documentele juridice prezinta o mare importanta pentru sociologia dreptului,
literatura sociologico-juridica de factura metodologica s-a aplecat, mai cu seama, asupra hotarârilor
judecatoresti publicate în culegerile clasice de jurisprudenta sau în cele
specializate
.

19 Acest lucru, coroborat cu experienta dobândita în cursul mai multor cercetari empirice asupra culegerilor de jurisprudenta, avea sa conduca la una dintre cele mai reusite

adaptari ale unei metode sau tehnici de cercetare a sociologiei generale la investigarea fenomenelor juridice. Este vorba despre adaptarea cunoscutei tehnici a analizei de

continut la cercetarea jurisprudentei, proces în urma caruia s-a particularizat si dezvoltat tehnica analizei sociologice de jurisprudenta, tehnica asupra careia ne vom opri pe larg

în studiul urmator. Acum ne vom limita, însa, la un simplu exemplu menit sa ilustreze existenta unor cercetari de acest fel. În acest sens, avem în vedere analiza de continut a

unui numar de 246 de sentinte date de cinci tribunale militare din Norvegia în perioada 1947-1954, analiza ce s-a desfasurat în aceasta tara în cadrul unei cercetari asupra

celor care au invocat obiectia de constiinta pentru a se sustrage efectuarii stagiului militar.
19 Acest lucru, coroborat cu experienta
dobândita în cursul mai multor cercetari empirice asupra culegerilor de jurisprudenta, avea sa
17 Un studiu asemanator întreprins în tara noastra asupra legislatiei adoptate în România posttotalitara a pus în evidenta mari lacune ale procesului legislativ în perioada 1990-1995, lacune ce s-au
concretizat, în principal, în: incapacitatea forului legislativ de a elabora o legislatie capabila sa ofere fundamentul juridic necesar unei reforme sociale profunde si clar orientate; lipsa de unitate si coerenta interna a corpului de le
17
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.290.
1818
Vezi Ion Vladut, Aspecte disfunctionale ale procesului legislativ din România posttotalitara, în „Analele
Academiei de Politie <<Alexandru Ioan Cuza>>”, Anul V, 1997, pp.137-140.
19 Acest lucru, coroborat cu experienta dobândita în cursul mai multor cercetari empirice asupra culegerilor de jurisprudenta, avea sa conduca la una dintre cele mai reusite adaptari ale unei
metode sau tehnici de cercetare a sociologiei generale la investigarea fenomenelor juridice. Este vorba despre adaptarea cunoscutei tehnici a analizei de continut la cercetarea jurisprudentei, proces în urma caruia s-a particulariz
19
Vezi J. Carbonnier, Op. cit., pp.137-140.
conduca la una dintre cele mai reusite adaptari ale unei metode sau tehnici de cercetare a sociologiei
generale la investigarea fenomenelor juridice. Este vorba despre adaptarea cunoscutei tehnici a
analizei de continut la cercetarea jurisprudentei, proces în urma caruia s-a particularizat si dezvoltat
tehnica analizei sociologice de jurisprudenta, tehnica asupra careia ne vom opri pe larg în studiul
urmator. Acum ne vom limita, însa, la un simplu exemplu menit sa ilustreze existenta unor cercetari
de acest fel. În acest sens, avem în vedere analiza de continut a unui numar de 246 de sentinte date
de cinci tribunale militare din Norvegia în perioada 1947-1954, analiza ce s-a desfasurat în aceasta
tara în cadrul unei cercetari asupra celor care au invocat obiectia de constiinta pentru a se sustrage
efectuarii stagiului militar.2020

O alta sursa documentara de factra juridica ce suscita mult interesul sociologilor dreptului o
reprezinta dosarele privind cauzele penale, din continutul carora acestia pot extrage pretioase
informatii cu privire la contextul psihosocial al comiterii crimei, la scopul si mobilul infractiunii, la
trasaturile de personalitate ale infractorilor etc. Tot din aceasta categorie de documente juridice cu
un potential informational la fel de mare sub aspect sociologico-juridic, alaturi de dosarele penale,
intra si dosarele în materie civila.

Surse importante de informatii pentru cercetarile din domeniul sociologiei dreptului reprezinta si
contractele (de casatorie, de vânzare-cumparare etc.), testamentele, declaratiile de succesiune si alte
acte notariale si arbitrale etc. De asemenea, în cercetarile sale, mai ales în acelea cu privire la viata
juridica a comunitatilor rurale din trecut, analistul se poate apleca asupra „actelor de
împroprietarire”, a „învoielilor agricole” sau asupra „actelor de dota”. Astfel de documente, chiar
daca au un caracter personal si neoficial, au o reala valoare pentru reconstituirea vietii sociale si
juridice din trecut. Subliniem, în acest sens, importanta „foii de zestre”, care, spre deosebire de
„actul de dota” (conform dreptului civil), este un document personal neoficial cu valoare juridica, în
care, în trecut, se înscria tot ceea ce primeau ca dota tinerii casatoriti (terenurile si inventarul agricol,
articolele de îmbracaminte
s.a.
)

21 În ciuda faptului ca un astfel de document nu reprezinta un act de dota încheiat în conformitate cu principiile Codului civil, cercetatoarea Xenia C. Costa-Foru aprecia ca

„Încheierea foii de zestre care urmeaza tocmelii este de fapt un act legal ce trebuie studiat ca manifestare juridica”
21 În ciuda faptului ca un astfel de

2020
V. Aubert, Consecientions Objectors Before Norwegian Military Courts, în G. Schubert (eds.), Judicial
Decision, New York, 1963, pp.211-219.
21 În ciuda faptului ca un astfel de document nu reprezinta un act de dota încheiat în conformitate cu principiile Codului civil, cercetatoarea Xenia C. Costa-Foru aprecia ca „Încheierea foii de
zestre care urmeaza tocmelii este de fapt un act legal ce trebuie studiat ca manifestare juridica”21
Septimiu Chelcea, Documentele sociale în investigatia
socioumana, în Septimiu Chelcea (coord.), Semnificatia documentelor sociale, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.39.
document nu reprezinta un act de dota încheiat în conformitate cu principiile Codului civil,
cercetatoarea Xenia C. Costa-Foru aprecia ca „Încheierea foii de zestre care urmeaza tocmelii este de
fapt un act legal ce trebuie studiat ca manifestare juridica”22.22.

În Planul pentru cercetarea dreptului familial, H. H. Stahl face distinctie între urmatoarele forme
de înzestrare: „act de dota facut conform codului civil, foaie de zestre, tocmeala de zestre conform
obiceiului pamântului, sau diferite forme deghizate: vânzari cu pret fictiv, donatie, cu sau fara conditii
rezolutorii, arendari, dare de dijma, simpla tolerare de fapt
etc.
”

23 Reprezentând consemnarea în scris a unei întelegeri între familiile celor care se casatoreau, foile de zestre sunt documente personale cu caracter neoficial. În aceasta

calitate, ele sunt documente cu mare potential informational, atât pentru sociolog, preocupat de viata sociala în general sau de diferite aspecte ale acesteia, cât si pentru

sociologul dreptului, interesat de viata juridica a comunitatii si raporturile acesteia cu celelalte manifestari ale vietii sociale. „Din punct de vedere sociologic, foile de zestre –

considera profesorul si cercetatorul Septimiu Chelcea – furnizeaza informatii pretioase referitoare la obiceiurile juridice ale poporului nostru, dând în acelasi timp o imagine

autentica asupra situatiei materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai departat al patriei. Aducem
23 Reprezentând
consemnarea în scris a unei întelegeri între familiile celor care se casatoreau, foile de zestre sunt
documente personale cu caracter neoficial. În aceasta calitate, ele sunt documente cu mare potential
informational, atât pentru sociolog, preocupat de viata sociala în general sau de diferite aspecte ale
acesteia, cât si pentru sociologul dreptului, interesat de viata juridica a comunitatii si raporturile
acesteia cu celelalte manifestari ale vietii sociale. „Din punct de vedere sociologic, foile de zestre –
considera profesorul si cercetatorul Septimiu Chelcea – furnizeaza informatii pretioase referitoare la
obiceiurile juridice ale poporului nostru, dând în acelasi timp o imagine autentica asupra situatiei
materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai departat al patriei. Aducem
în discutie, în acest sens, un singur exemplu. Ion Rautescu semnaleaza în monografia comunei
Dragoslavele (1923) ca într-o foaie de zestre din 1859 se consemna si <<o litra de fierastrau>>
(pag.165), cu drept de padure în Valea Cheii. Acest lucru constituie un indiciu pretios pentru viata
economica a satului si zonei (Muscel-Arges), evidentiind importanta exploatarilor forestiere, industria
sateasca, mestesugaritul, ocupatiile traditionale. Coroborate cu alte documente oficiale sau
neoficiale – precizeaza autorul – foile de zestre ajuta la reconstituirea vechilor structuri sociale” 24.24.

22.22
Xenia C. Costa-Foru, Cercetarea monografica a familiei. Contributie metodologica, Biblioteca de
sociologie, etica si politica, I.S.R.-I.C.S.R., Studii si cercetari, 10, 1945, p.105.
23 Reprezentând consemnarea în scris a unei întelegeri între familiile celor care se casatoreau, foile de zestre sunt documente personale cu caracter neoficial. În aceasta calitate, ele sunt
documente cu mare potential informational, atât pentru sociolog, preocupat de viata sociala în general sau de diferite aspecte ale acesteia, cât si pentru sociologul dreptului, interesat de viata juridica a comunitatii si raporturile ac
23
H.H. Stahl,Plan pentru cercetarea dreptului familial, în Îndrumari pentru monografiile sociologice, redactate
sub directia stiintifica a d. prof. D. Gusti si conducerea tehnica a d. T. Herseni, Institutul de Stiinte Sociale al
României, Bucuresti, 1940, p.358.
24.24
S. Chelcea, Op. cit., p.40.
 Faptul ca diferite tipuri de documente juridice mentionate aici, si altele pe care nu le-am amintit,
constituie adevarate „mine” de informatii pentru sociologul dreptului si sunt utilizate ca atare, nu
reprezinta nicidecum o simpla aspiratie a sociologiei juridice, cum ar putea crede cititorul mai putin
informat în domeniul acestei discipline stiintifice, ci, dimpotriva, se prezinta deja ca o incontestabila
realizare a acesteia. Marturie stau în acest sens rezultatele cercetarilor empirice desfasurate de unele
institute nationale sau internationale într-o serie de tari asupra unor documente juridice de o larga
varietate. Astfel, utilizând tehnica analizei de continut, în anul 1971 Institutul International al
Drepturilor Omului din Strasbourg a cerectat un set de documente juridice, internationale, relative la
drepturile omului, cu scopul de a determina frecventa cuvinteloe semnificative pentru aceasta
categorie de drepturi. Rezultatele acestei analize au relevat faptul ca „legea” se afla pe prima pozitie,
fiind urmata de „egalitate” si
„libertate
”

25. Tot în sfera cercetarii documentelor juridice se înscrie si studiul comparat al codurilor penale ale tarilor scandinave, pe care un grup de cercetatori, facând apel la aceeasi

tehnica a analizei de continut, l-a realizat în Danemarca

25. Tot în sfera cercetarii documentelor juridice se înscrie si studiul
comparat al codurilor penale ale tarilor scandinave, pe care un grup de cercetatori, facând apel la
aceeasi tehnica a analizei de continut, l-a realizat în
Danemarc
a

26. Completam tabloul ilustrativ al notabilelor realizari ale sociologiei dreptului în domeniul cercetarilor asupra documentelor juridice cu investigatiile întreprinse de specialistii

acestei tinere discipline sociologice asupra contractelor de casatorie, si concretizate în importante studii, dintre care merita sa fie amintite: J. Vincent, Le Contrats de mariage à

Cannes de 1785 à 1815 (1973); J. Tarrade, La population de Poitiers au XVIII-e siècle, essai d’analyse socioprofessionnelle d’après les contrats de mariage (1974); J. Lelièvre, La

pratique des contrats de mariage chez le notaires du Châtelet de Paris (1959); G. Sicard, Sociétés et comportament juridique, une enquête sur le contrats de mariage au XIX-e

siècle (1970); j. Lafon, Régimes matrimoniaux et mutations sociale, les époux bordelais (1972). Acelasi lucru se poate spune si despre cercetarile asupra testamentelor, în cadrul

carora, de pilda, M. Vovelle a investigat, în Provence, atitudinea oamenilor în fata mortii dupa cauzele testamentare. Alte cercetari s-au oprit asupra cauzelor de succesiune. Pe

baza unor astfel de documente, A. Daumat si

26. Completam tabloul ilustrativ al notabilelor realizari ale sociologiei
dreptului în domeniul cercetarilor asupra documentelor juridice cu investigatiile întreprinse de
specialistii acestei tinere discipline sociologice asupra contractelor de casatorie, si concretizate în
importante studii, dintre care merita sa fie amintite: J. Vincent, Le Contrats de mariage à Cannes de
1785 à 1815 (1973); J. Tarrade, La population de Poitiers au XVIII-e siècle, essai d’analyse
25. Tot în sfera cercetarii documentelor juridice se înscrie si studiul comparat al codurilor penale ale tarilor scandinave, pe care un grup de cercetatori, facând apel la aceeasi tehnica a analizei de
continut, l-a realizat în Danemarca25
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.290.
26. Completam tabloul ilustrativ al notabilelor realizari ale sociologiei dreptului în domeniul cercetarilor asupra documentelor juridice cu investigatiile întreprinse de specialistii acestei tinere
discipline sociologice asupra contractelor de casatorie, si concretizate în importante studii, dintre care merita sa fie amintite: J. Vincent, Le Contrats de mariage à Cannes de 1785 à 1815 (1973); J. Tarrade, La population de Poit
26
A. Weis Bentzon, La sociologia del diritto in Danimarca, în R. Treves (a cura di), Nuovi sviluppi della
sociologia del diritto, Edizioni di Comunita, Milano, 1968, p.73.
socioprofessionnelle d’après les contrats de mariage (1974); J. Lelièvre, La pratique des contrats de
mariage chez le notaires du Châtelet de Paris (1959); G. Sicard, Sociétés et comportament juridique,
une enquête sur le contrats de mariage au XIX-e siècle (1970); j. Lafon, Régimes matrimoniaux et
mutations sociale, les époux bordelais (1972). Acelasi lucru se poate spune si despre cercetarile
asupra testamentelor, în cadrul carora, de pilda, M. Vovelle a investigat, în Provence, atitudinea
oamenilor în fata mortii dupa cauzele testamentare. Alte cercetari s-au oprit asupra cauzelor de
succesiune. Pe baza unor astfel de documente, A. Daumat si colaboratorii sai au cercetat averile
franceze în secolul al XIX-
le
a

27. Si în tara noastra, studiul relativ la unele aspecte disfunctionale ale procesului legislativ din România în perioada posttotalitara, la care deja am facut trimitere, s-a bazat tot

pe cercetarea documentelor juridice, în speta pe analiza „Monitorului Oficial”, partea I, relativ la perioada 22 decembrie 1989 – 31 ianuarie 1995 si a „Repertoriului actelor

publicate în Monitorul Oficial, partea I”, privitor la aceeasi perioada

27. Si în tara noastra, studiul relativ la unele aspecte
disfunctionale ale procesului legislativ din România în perioada posttotalitara, la care deja am facut
trimitere, s-a bazat tot pe cercetarea documentelor juridice, în speta pe analiza „Monitorului Oficial”,
partea I, relativ la perioada 22 decembrie 1989 – 31 ianuarie 1995 si a „Repertoriului actelor
publicate în Monitorul Oficial, partea I”, privitor la aceeasi
perioad
a

28. Sau investigatia întreprinsa în anul 1995 pe baza dosarelor de divort de la Tribunalul Municipiului Brasov, de studentul Palistan Cristian-Elly de la Facultatea de drept a

Academiei de Politie asupra motivelor de fapt si de drept invocate de partile reclamante implicate în astfel de litigii.
28. Sau investigatia întreprinsa în
anul 1995 pe baza dosarelor de divort de la Tribunalul Municipiului Brasov, de studentul Palistan
Cristian-Elly de la Facultatea de drept a Academiei de Politie asupra motivelor de fapt si de drept
invocate de partile reclamante implicate în astfel de litigii.2929

Interesante cercetari s-au realizat si asupra unor reviste dedicate dreptului. Amintim, în acest
sens, cercetarile întreprinse în Italia asupra modului de administrare a justitiei, cercetari în cadrul
carora a fost facuta analiza de continut a unor colectii anuale ale periodicului „La magistratura”.3030

27. Si în tara noastra, studiul relativ la unele aspecte disfunctionale ale procesului legislativ din România în perioada posttotalitara, la care deja am facut trimitere, s-a bazat tot pe cercetarea
documentelor juridice, în speta pe analiza „Monitorului Oficial”, partea I, relativ la perioada 22 decembrie 1989 – 31 ianuarie 1995 si a „Repertoriului actelor publicate în Monitorul Oficial, partea I”, privitor la aceeasi perioada
27
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.268.
28. Sau investigatia întreprinsa în anul 1995 pe baza dosarelor de divort de la Tribunalul Municipiului Brasov, de studentul Palistan Cristian-Elly de la Facultatea de drept a Academiei de Politie
asupra motivelor de fapt si de drept invocate de partile reclamante implicate în astfel de litigii.28
Vezi I. Vladut, Op. cit..
2929
Vezi Cristian-Elly Palistan, Divortul. Studiu de sociologia dreptului, 1995 (lucrare de diploma).
3030
Vezi G. Freddi, Tensioni e conflitto nella magistratura, Bari, 1977.
 Referindu-se la documentele juridice ca izvoare de informatii pentru cercetarile de sociologua
dreptului, se cuvine sa precizam faptul ca, în investigarea acestora, analistul este obligat sa respecte
anumite cerinte metodologice. Dintre acestea, în opinia profesorului Jean Carbonnier, cel putin doua
sunt de cea mai mare importanta.

În primul rând, cercetatorul trebuie sa priveasca documentul „cu ochii unui sociolog al dreptului,
si nu ai unui jurist dogmatic. Ceea ce trebuie sa caute el în aceste documente, nu este aplicarea unei
reguli de drept, ci manifestarea unui fenomen juridic […] Documentul juridic nu este important decât
prin reconstituirea sociologica pe care o
permite”
.

31 Pentru cercetator se impune o munca de decriptare si de scoatere la iveala a contextului social în care au fost redactate actele juridice respective, a fenomenelor care au

cauzat si/sau conditionat manifestarea juridica „relatata” de documentul analizat. Spre exemplu, un act de vânzare-cumparare în materie funciara trebuie plasat în contextul

social în care el a fost încheiat (conjunctura economico-financiara din acea vreme, starile sociale din care proveneau partile contractante etc.). Apoi, vor fi identificate motivele

de fapt care l-au determinat pe vânzator, pe de o parte, si pe cumparator, pe de alta parte, sa încheie o astfel de tranzactie pe care au consfintit-o printr-un document juridic

oficial.
31 Pentru cercetator se impune o munca de decriptare si de scoatere la iveala a contextului social
în care au fost redactate actele juridice respective, a fenomenelor care au cauzat si/sau conditionat
manifestarea juridica „relatata” de documentul analizat. Spre exemplu, un act de vânzare-cumparare
în materie funciara trebuie plasat în contextul social în care el a fost încheiat (conjunctura
economico-financiara din acea vreme, starile sociale din care proveneau partile contractante etc.).
Apoi, vor fi identificate motivele de fapt care l-au determinat pe vânzator, pe de o parte, si pe
cumparator, pe de alta parte, sa încheie o astfel de tranzactie pe care au consfintit-o printr-un
document juridic oficial.

În functie de obiectivele cercetarii, sociologul poate plasa acest document într-o serie sincronica
de astfel de acte, daca doreste sa cunoasca modul de manifestare a fenomenului juridic cercetat la
un moment dat, sau, dimpotriva, îl poate introduce într-o serie diacronica, daca si-a propus sa
urmareasca evolutia acestuia în timp. De asemenea, în analiza documentelor juridice, sociologul
dreptului trebuie sa tina seama si de cazurile în care are de-a face cu aplicarea frauduloasa a unor
institutii de drept. De pilda, profesorul H.H. Stahl vorbeste despre faptul ca „Obiceiul împricinatilor
poate schimba înfatisarea sistemului unui cod, prin simplul fapt al întrebuintarii exclusive a unei
anumite parti a institutiei sale, în dauna altora si, în al doilea rând, prin aplicarea frauduloasa a celor
institutiuni. Ca sa luam o pilda usoara de înteles: satenii întrebuinteaza foarte deseori, pentru

31 Pentru cercetator se impune o munca de decriptare si de scoatere la iveala a contextului social în care au fost redactate actele juridice respective, a fenomenelor care au cauzat si/sau conditionat
manifestarea juridica „relatata” de documentul analizat. Spre exemplu, un act de vânzare-cumparare în materie funciara trebuie plasat în contextul social în care el a fost încheiat (conjunctura economico-financiara din acea vrem
31
J. Carbonnier, Op. cit., p.266.
înzestrari, mosteniri si pentru adoptiuni, formula actului de vânzare legala. Un om care nu are copii,
de pilda, în traiul patriarhal satesc al anumitor regiuni este expus sa moara de foame la batrânete si
se închipuie chinuindu-se, nepomenit în viata de apoi. Adoptiunea îi este absolut necesara. Dar ea nu
se face cu formele prevazute de cod, ci adoptantul vinde averea sa adoptatului pe un pret fictiv,
rezervându-si uneori dreptul de habitatie viagera asupra casei si pamântului. Acelasi lucru se
întâmpla, în forme putin schimbate si în materie de vânzari si mosteniri inter vivos. Se ajunge de
pilda, pe cale vânzarii la rezultatele partajului ascendentului, din cod. Actele, de aceea –
concluzioneaza reputatul cercetator – trebuie interpretate si clasate dupa <<clauzele de stil>> pe
care le cuprind si care singure ne arata adevaratul scop juridic care se urmareste, în ciuda formei
întrebuintate. Ne-am apropiat prin acest exemplu de o viata juridica oarecum straina codului, dar de
drept viu local, camuflat în formele codului civil”3232

În al doilea rând, sociologul dreptului trebuie sa priveasca documentul juridic „ca un document”,
altfel spus „ca un ansamblu de semne, nicidecum ca un echivalent obiectiv al realitatii pe care acesta
tinde sa o
exprime”
.

33 Respectarea unei astfel de cerinte se impune datorita faptului ca documentul juridic este numai „o urma lasata de un fapt” (Ch. Seignobos) si nu faptul însusi. Aflat în

aceasta ipostaza, documentul ne poate prezenta o imagine denaturata a faptului respectiv. În aceste conditii, sociologul dreptului, pentru a nu se lasa înselat, va aplica anumite

corectii documentului, astfel încât sa aiba, daca nu certitudinea, cel putin convingerea ca a facut tot ce-i statea în putinta pentru a identifica în continutul acestuia „realitatea pe

care el tinde s-o exprime” si nu o alta realitate.

33 Respectarea unei astfel de cerinte se impune datorita faptului ca
documentul juridic este numai „o urma lasata de un fapt” (Ch. Seignobos) si nu faptul însusi. Aflat în
aceasta ipostaza, documentul ne poate prezenta o imagine denaturata a faptului respectiv. În aceste
conditii, sociologul dreptului, pentru a nu se lasa înselat, va aplica anumite corectii documentului,
astfel încât sa aiba, daca nu certitudinea, cel putin convingerea ca a facut tot ce-i statea în putinta
pentru a identifica în continutul acestuia „realitatea pe care el tinde s-o exprime” si nu o alta
realitate.

În general, datorita faptului ca sunt surse de cercetare secundare, diferitele categorii de

documente juridice vor fi supuse, în functie de tipul lor, unei critici din partea cercetatorului, critica
menita a spori obiectivitatea cercetarii sale. De pilda, daca este vorba de documente cu caracter

3232
H.H. Stahl, Op. cit., pp.347-348.
33 Respectarea unei astfel de cerinte se impune datorita faptului ca documentul juridic este numai „o urma lasata de un fapt” (Ch. Seignobos) si nu faptul însusi. Aflat în aceasta ipostaza,
documentul ne poate prezenta o imagine denaturata a faptului respectiv. În aceste conditii, sociologul dreptului, pentru a nu se lasa înselat, va aplica anumite corectii documentului, astfel încât sa aiba, daca nu certitudinea, cel pu
33
J. Carbonnier, Op. cit., p.266.
constatator (procese verbale, acte juridice constatative de drepturi, inventare notariale sau
judecatoresti) acestea trebuie supuse unei critici istorice.3434

Cercetarea documentelor nonjuridice. O polivalenta sursa de informatii pentru analiza

sociologica a dreptului o reprezinta dupa Jean Carbonnier, Renato Treves, Sofia Popescu, Valerius
Ciuca si alti autori, asa-zisele documente nonjuridice. Este vorba despre acele documente literare,
istorice, politice, economice etc. în continutul carora poate fi identificat un „mesaj
juridic”
.

35 De multe ori, astfel de documente sociale surprind fenomenul juridic în dimensiuni mai apropiate de veridicitatea sa fenomenologica. Referindu-se la acest gen de scrieri

profesorul Valerius Ciuca considera ca „Frescele societatilor structurate pe osaturi normativiste sunt mai putin infuzate de simulacre si erori atunci când sunt desprinse din

studiile si scrierile nonjuridice, fiind mai putin interesate sa conserve structurile, cât sa defineasca optiunile si sa reliefeze <<spiritul timpului>>. Poate, oare, vreun act normativ

(indiferent care ar fi calitatea sa sub aspect formal, de izvor al dreptului roman) sa egaleze satira vitriolata a inegalabilului Petronius
35 De multe ori, astfel de
documente sociale surprind fenomenul juridic în dimensiuni mai apropiate de veridicitatea sa
fenomenologica. Referindu-se la acest gen de scrieri profesorul Valerius Ciuca considera ca „Frescele
societatilor structurate pe osaturi normativiste sunt mai putin infuzate de simulacre si erori atunci
când sunt desprinse din studiile si scrierile nonjuridice, fiind mai putin interesate sa conserve
structurile, cât sa defineasca optiunile si sa reliefeze <<spiritul timpului>>. Poate, oare, vreun act
normativ (indiferent care ar fi calitatea sa sub aspect formal, de izvor al dreptului roman) sa egaleze
satira vitriolata a inegalabilului
Petronius36 pe care a facut-o la adresa moravurilor decadentului sfârsit de epoca clasica sau, prin extrapolare, întreaga literatura latina 36 pe care a facut-
o la adresa moravurilor decadentului sfârsit de epoca clasica sau, prin extrapolare, întreaga literatura
latina37, din perioada Republicii, a Principatului si a Dominatului în raport cu integralitatea textelor dreptului roman ?” 37, din perioada Republicii, a
Principatului si a Dominatului în raport cu integralitatea textelor dreptului roman ?” 3838

Carbonnier atragea atentia asupra faptului ca, documentele nonjuridice, dreptul nu apare în
limbajul juridic, ci se afla, în general, în doza infinitesimala, în suspensie, ori îmbraca haina unor
forme disparute, „mazilite” de istorie, pentru ca, de multe ori, acesta sa ramâna „neexprimat, latent,

3434
Ibidem, p.267.
35 De multe ori, astfel de documente sociale surprind fenomenul juridic în dimensiuni mai apropiate de veridicitatea sa fenomenologica. Referindu-se la acest gen de scrieri profesorul Valerius
Ciuca considera ca „Frescele societatilor structurate pe osaturi normativiste sunt mai putin infuzate de simulacre si erori atunci când sunt desprinse din studiile si scrierile nonjuridice, fiind mai putin interesate sa conserve struct
35
R. Treves, Op. cit., p.206.
36 pe care a facut-o la adresa moravurilor decadentului sfârsit de epoca clasica sau, prin extrapolare, întreaga literatura latina36
Vezi Petronius, Satyricon, traducere,
prefata si note de Eugen Cizek, grafica si ilustratia de Mihai Bacinsky, Editura Hyperion, Chisinau, 1991.
37, din perioada Republicii, a Principatului si a Dominatului în raport cu integralitatea textelor dreptului roman ?”37
Vezi Eugen Cizek, Istoria literaturii latine,
vol. I-II, Societatea „Adevarul” S.A., Bucuresti, 1994, in integrum
3838
Valerius M. Ciuca, Lectii de sociologia dreptului, Polirom, Iasi, 1998, p.144.
sub grosimea moravurilor”. De aceea, cercetarea sociologica a documentelor de acest fel nu poate fi
conceputa fara o munca ce reclama o buna cunoastere a dreptului spre a-l extrage din noianul de
fenomene sociale nonjuridice în care se afla dispersat.

Printre documentele nonjuridice cele mai valoroase pentru sociologia dreptului se numara
documentele etnografice, care, prin specificul lor, descriu originea si raspândirea teritoriala a
popoarelor, modul lor de viata, cultura, legaturile lor cultural-istorice etc., implicit, dreptul acestora.
De multe ori, din continutul unor astfel de documente „nu se discern decât folkways-uri, poate
moravuri; câteodata, însa – dupa cum sustine autorul francez – acesta va fi dreptul”.3939

Alaturi de documentele etnografice, documentele istorice reprezinta si ele o polivalenta si

valoroasa sursa de informatii pentru sociologul dreptului dispus sa surprinda diferite manifestari ale
acestui fenomen social peren. În ceea ce priveste cercetarea documentelor istorice scrise, apreciem
ca aceasta poate fi extinsa si completata cu analiza „istoriei orale” (oral history) a vietii juridice, cu
cercetarea amintirilor pe care actorii sociali le pastreaza din timpul evenimentelor la care au luat
parte activa sau au fost martori. Apreciem ca cercetarea istoriei orale a unor fragmente ale vietii
dreptului poate aduce o contributie semnificativa la reconstruirea unor manifestari juridice ce au
guvernat sau însotit desfasurarea unor evenimente istorice, politice, economice etc., sau chiar de
natura juridica. De mare interes sociologico-juridic s-ar dovedi, spre exemplu, analiza de continut a
„istoriei orale” relatate de fostii membrii ai comisiei instituita la 11 iulie 1990, în vederea redactarii
Proiectului de Constitutie a României, ce avea sa fie adoptata de Adunarea Constituanta la 21
noiembrie 1991.

Desi în societatea contemporana omul dispune de multiple posibilitati de înregistrare a

evenimentelor, includerea cercetarii „istoriei orale” (oral history) în sfera preocuparilor
investigationale empirice ale sociologiei juridice se justifica, în primul rând, prin existenta anumitor
„paturi si grupuri care nu lasa documente (adecvate) din motive social-
politice”
.

40 În al doile rând, lipsa detaliilor, caracterul protocolar ori stilul concis al unor documente oficiale scrise se constituie si ele în argumente importante în favoarea includerii

istoriei orale printre sursele de informatii ale cercetarii sociologico-juridice.

40 În al doile rând, lipsa detaliilor, caracterul protocolar
ori stilul concis al unor documente oficiale scrise se constituie si ele în argumente importante în
favoarea includerii istoriei orale printre sursele de informatii ale cercetarii sociologico-juridice.
3939
J. Carbonnier, Op. cit., p.277.
40 În al doile rând, lipsa detaliilor, caracterul protocolar ori stilul concis al unor documente oficiale scrise se constituie si ele în argumente importante în favoarea includerii istoriei orale printre
sursele de informatii ale cercetarii sociologico-juridice.40
Zoltán Rostás, Documentele sociale si istoria orala, în S. Chelcea (coord.),
Semnificatia documentelor sociale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.62.
 Utilizarea complementara a istoriei orale în investigatiile sociologico-juridice va permite
descoperirea unor aspecte ale dreptului care n-au aparut si nu vor aparea niciodata în documentele
oficiale scrise. Probabil, cercetarea amintirilor traite de participantii la procesul din 25 decembrie
1989 al fostului presedinte al României, Nicolae Ceausescu, ne-ar oferi o multime de motive politice,
etnice, social-economice si, nu în ultimul rând, juridice inedite, ce au fost invocate cu acea ocazie, dar
care nu au aparut în documentele oficiale privitoare la judecarea acestei cauze. Sau, investigarea
amintirilor celor care au încheiat un contract de munca oficial cu unii patroni în actuala perioada de
tranzitie prin care trece tara noastra, ne-ar oferi detalii dintre cele mai interesante cu privire la
regulile nescrise de angajare, conditiile nestipulate ce au însotit încheierea actului oficial.

Printre documentele nonjuridice de mare interes pentru sociologul dreptului se numara si

scrierile literare sub multitudinea formelor de manifestare: romane, nuvele, opere dramatice, poeme
etice, pamflete etc. Documentele sociale din aceasta categorie s-au bucurat de multa atentie din
partea cercetatorilor care au facut apel, în general, la analiza calitativa derivata din critica istorica a
literaturii. De exemplu, F. Pergolesi, care a cercetat Diritto e giustizia nella letteratura moderna
(1956) sau M. Henriette Faillie, care a investigat La famme et le Code civil dans la Comédie humaine
(1968)
.

41 Valoarea acestei categorii de documente sociale consta, în primul rând, în aceea ca cercetarea scrierilor literare permite obtinerea unei informatii sociologice asupra unor

fapte îndepartate în timp, la care n-am putea ajunge niciodata cu ajutorul altor metode sociologice de genul anchetei, sondajului de opinie etc., iar, în al doilea rând, în aceea

ca sursele literare pot completa, sau, la nevoie, chiar corecta informatiile obtinute din analiza documentelor juridice. Edificator în acest sens este faptul ca sociologia istorica a

recurs constant la sursele literare ale Antichitatii sau Evului Mediu pentru a-si face o imagine mai clara asupra dreptului acestor mari epoci pe care le-a cunoscut omenirea în

evolutia ei. În al treilea rând, valoarea srierilor literare pentru sociologia dreptului consista si în aceea ca, de multe ori, în operele literare pot fi descoperite amanunte de

factura juridica peste care juristii pot trece cu vederea, considerându-le nesemnificative sau chestiuni de natura intima
41 Valoarea acestei categorii de
documente sociale consta, în primul rând, în aceea ca cercetarea scrierilor literare permite obtinerea
unei informatii sociologice asupra unor fapte îndepartate în timp, la care n-am putea ajunge
niciodata cu ajutorul altor metode sociologice de genul anchetei, sondajului de opinie etc., iar, în al
doilea rând, în aceea ca sursele literare pot completa, sau, la nevoie, chiar corecta informatiile
obtinute din analiza documentelor juridice. Edificator în acest sens este faptul ca sociologia istorica a
recurs constant la sursele literare ale Antichitatii sau Evului Mediu pentru a-si face o imagine mai
clara asupra dreptului acestor mari epoci pe care le-a cunoscut omenirea în evolutia ei. În al treilea
rând, valoarea srierilor literare pentru sociologia dreptului consista si în aceea ca, de multe ori, în

41 Valoarea acestei categorii de documente sociale consta, în primul rând, în aceea ca cercetarea scrierilor literare permite obtinerea unei informatii sociologice asupra unor fapte îndepartate în
timp, la care n-am putea ajunge niciodata cu ajutorul altor metode sociologice de genul anchetei, sondajului de opinie etc., iar, în al doilea rând, în aceea ca sursele literare pot completa, sau, la nevoie, chiar corecta informatiile o
41
Cf. R. Treves, Op. cit., p.206.
operele literare pot fi descoperite amanunte de factura juridica peste care juristii pot trece cu
vederea, considerându-le nesemnificative sau chestiuni de natura
intim
a

42, dar care, pentru scriitorii fini observatori ai celor mai mici „frimituri” de viata sociala si individuala, astfel de detalii ale dreptului reprezinta probleme de maxim interes,

care, de multe ori, pot constitui subiectele unor creatii literare de mare anvergura si valoare. Ilustrativ în acest sens pentru literatura zilelor noastre este cazul scriitorului nord-

american John Grisham (1955), ale carui romane pot constitui documente nonjuridice de mare valoare pentru cercetarea unor laturi mai putin vizibile ale vietii juridice din

S.U.A. Acesta, dupa ce a studiat dreptul la Mississippi State University si a profesat timp de zece ani avocatura în Oxford si în orasul natal al lui William Faulkner – Mississippi, a

ajuns unul dintre cei mai prolifici si lecturati scriitori ai anilor ’90. Tânarul avocat-scriitor ne poarta prin romanele sale de succes în lumea afacerilor, dar si în culisele

jurisprudentei americane. Oprindu-se asupra cunoscutuilui sau roman Juriul (1996), sub haina mijloacelor literar-artistice si a elementelor de fictiune la care face apel scriitorul,

cercetatorul interesat de detaliile si partea nevazuta a vietii juridice, poate constata o multitudine de aspecte de foarte mare interes pentru sociologia dreptului. Acestea se

refera, spre exemplu, la rolul juriului în administrarea justitiei în sistemul juridic american, la modul de constituire si structura acestuia, la o serie de aspecte ce privesc

posibilitatile de manipulare sau chiar de control asupra lui, mai ales, la motivatiile diferitelor grupuri de presiune de a-si exercita influenta asupra membrilor juriului si, nu în

ultimul rând, la modalitatile de interventie utilizate în acest scop.

42, dar care, pentru scriitorii fini observatori ai celor mai mici
„frimituri” de viata sociala si individuala, astfel de detalii ale dreptului reprezinta probleme de maxim
interes, care, de multe ori, pot constitui subiectele unor creatii literare de mare anvergura si valoare.
Ilustrativ în acest sens pentru literatura zilelor noastre este cazul scriitorului nord-american John
Grisham (1955), ale carui romane pot constitui documente nonjuridice de mare valoare pentru
cercetarea unor laturi mai putin vizibile ale vietii juridice din S.U.A. Acesta, dupa ce a studiat dreptul
la Mississippi State University si a profesat timp de zece ani avocatura în Oxford si în orasul natal al
lui William Faulkner – Mississippi, a ajuns unul dintre cei mai prolifici si lecturati scriitori ai anilor ’90.
Tânarul avocat-scriitor ne poarta prin romanele sale de succes în lumea afacerilor, dar si în culisele
jurisprudentei americane. Oprindu-se asupra cunoscutuilui sau roman Juriul (1996), sub haina
mijloacelor literar-artistice si a elementelor de fictiune la care face apel scriitorul, cercetatorul
interesat de detaliile si partea nevazuta a vietii juridice, poate constata o multitudine de aspecte de
foarte mare interes pentru sociologia dreptului. Acestea se refera, spre exemplu, la rolul juriului în
administrarea justitiei în sistemul juridic american, la modul de constituire si structura acestuia, la o
serie de aspecte ce privesc posibilitatile de manipulare sau chiar de control asupra lui, mai ales, la
motivatiile diferitelor grupuri de presiune de a-si exercita influenta asupra membrilor juriului si, nu în
ultimul rând, la modalitatile de interventie utilizate în acest
scop
.

42, dar care, pentru scriitorii fini observatori ai celor mai mici „frimituri” de viata sociala si individuala, astfel de detalii ale dreptului reprezinta probleme de maxim interes, care, de multe ori, pot
constitui42
subiectele unor creatii literare de mare anvergura si valoare. Ilustrativ în acest sens pentru literatura zilelor noastre este cazul scriitorului nord-american John Grisham (1955), ale carui romane pot constitui documente n
J. Carbonnier, Op. cit., p.279.
43 Astfel, cercetarea unor lucrari literare vechi sau contemporane, în care autorii surprind anumite aspecte ale vietii dreptului, ofera sociologului posibilitatea de a completa

imaginea acestuia cu anumite detalii pe care nu le poate identifica în documentele juridice oficiale.
43 Astfel, cercetarea unor lucrari literare
vechi sau contemporane, în care autorii surprind anumite aspecte ale vietii dreptului, ofera
sociologului posibilitatea de a completa imaginea acestuia cu anumite detalii pe care nu le poate
identifica în documentele juridice oficiale.

La rândul lor, legendele, miturile si povestirile reprezinta, de asemenea, documente nonjuridice

deosebit de valoroase, pentru ca, nu de putine ori, ele ne releva adevarate pattern-uri juridice
mentale, care au dominat viata unor societati sau grupuri sociale de mult disparute, ale unor edificii
juridice din trecut. Valoarea unor astfel de documente sociale creste prin aceea ca, în unele sisteme,
ele reprezinta, chiar în zilele noastre, importante izvoare ale dreptului. Este cazul sistemului
musulman de drept, spre exemplu, în cadrul caruia o suma de legende, istorioare, expresii sapientiale
si paradigme existentiale puse, toate, pe seama vietii si gândirii profetului Muhammad si care,
structurate într-o colectie de astfel de traditii – Sunnah –, se constituie într-un izvor principal de
drept, de aplicatie subiacenta (dupa Coran). Ele îl diriguiesc pe judecatorul islamic în gasirea solutiilor
temeinice si „legitime” aplicabile în cauzele contencioase.4444

Discursul parlamentar ce însoteste procesul de legiferare reprezinta si el un document nonjuridic

cu mare potential informational pentru sociologul dreptului care vede în acesta un „material frust,
nerafinat, prin intermediul caruia poate deduce cu mai multa precizie si acribie stiintifica trasaturile
societare si harta ideilor sau a mentalitatilor dominante dintr-o societate si epoca date, decât
întregul material legislativ sau normativ care regleaza un aspect conflictual la care refera actele
reglementare în totalitatea lor. Motivatiile si fundamentele ideologice ale actiunilor oamenilor sunt,
nu de putine ori, mai importante pentru un cercetator atent decât actiunile si consecintele imediate
ale actiunilor acelorasi oameni. Ca atare, veridicitatea acestora transpare , mai cu seama, în
surprinderea quasi-spontana, în franchetea si onestitatea constiintelor vii ale secolelor care sunnt:
scriitorii, aristii, jurnalistrii, chiar daca instrumentul estetic cunoaste prea largi expresii stilistice” . 4545

Atentia cercetatorilor se îndreapta, de asemenea, spre studiul sociologico-juridic al unei alte

categorii de documente nonjuridice de o factura aparte, cum sunt cele difuzate prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masa (presa scrisa, radioul, televiziunea

43 Astfel, cercetarea unor lucrari literare vechi sau contemporane, în care autorii surprind anumite aspecte ale vietii dreptului, ofera sociologului posibilitatea de a completa imaginea acestuia cu
anumite detalii pe care nu le poate identifica în documentele juridice oficiale.43
Vezi John Grisham, Juriul, RAO International Publishing
Company, Bucuresti, 1997.
4444
Valerius M. Ciuca, Op. cit., p.143.
4545
Ibidem, p.142.
etc.)
.

46 Aceasta categorie de documente reprezinta o importanta sursa de informatii, mai ales în cazul unor cercetari privind sistemul de norme si valori juridice, mecanismele de

receptare a acestora sau al unor studii asupra atitudinilor si opiniilor diferitelor categorii ale publicului fata de anumite legi, ori comportamente umane ce transgreseaza

normele de drept. Analiza presei scrise poate scoate în evidenta aspecte relative la locul pe care un anumit fapt juridic, dar, mai ales, judiciar, l-a ocupat într-o perioada

determinata de timp în spatiul publicistic al unor ziare si, pornind de aici, pe calea unui rationament ipotetic inductiv, sociologul dreptului poate sa afle cât de mare sau de mica

a fost atentia ce s-a acordat faptului respectiv în diferitele segmente ale opiniei publice. De asemenea, prin analiza documentelor aparute în mass-media, cercetatorul poate

identifica principalele curente de opinie care s-au format cu privire la adoptarea unor legi, desfasurarea unor procrese penale etc.
46 Aceasta categorie de
documente reprezinta o importanta sursa de informatii, mai ales în cazul unor cercetari privind
sistemul de norme si valori juridice, mecanismele de receptare a acestora sau al unor studii asupra
atitudinilor si opiniilor diferitelor categorii ale publicului fata de anumite legi, ori comportamente
umane ce transgreseaza normele de drept. Analiza presei scrise poate scoate în evidenta aspecte
relative la locul pe care un anumit fapt juridic, dar, mai ales, judiciar, l-a ocupat într-o perioada
determinata de timp în spatiul publicistic al unor ziare si, pornind de aici, pe calea unui rationament
ipotetic inductiv, sociologul dreptului poate sa afle cât de mare sau de mica a fost atentia ce s-a
acordat faptului respectiv în diferitele segmente ale opiniei publice. De asemenea, prin analiza
documentelor aparute în mass-media, cercetatorul poate identifica principalele curente de opinie
care s-au format cu privire la adoptarea unor legi, desfasurarea unor procrese penale etc.

În cercetarea presei scrise, sociologul dreptului trebuie sa tina seama de faptul ca relatarile
despre unele evenimente pot avea o semnificatie juridica evidenta, ca în cazul cronicilor judiciare
care relateaza „pe fata” dreptul, spre a satisface curiozitatea nonjuristilor sau, dimpotriva, acestea
pot oferi o informatie mascata, ascunsa, cum este cazul rubricilor de fapte diverse, unde dreptul este
„îngropat” sub moravuri. Dar pentru sociologul dreptului, tocmai materialele de acest gen reprezinta
o adevarata mina de aur, întrucât în astfel de articole este prezentat sub forma faptului senzational,
de multe ori într-o maniera pitoreasca, este relevat în afara contenciosului, înainte de a ajunge sub
„lupa”
juristilor
.

47 Desigur, la fel de bine pot fi cercetate si anumite emisiuni de radio sau televiziune ce abordeaza diferite aspecte ale vietii juridice, iar odata cu extinderea Internet-ului,

analiza se poate opri si asupra sit-urilor ce prezinta interes pentru cercetarea diferitelor fenomene de drept.
47 Desigur, la fel de bine pot fi
46 Aceasta categorie de documente reprezinta o importanta sursa de informatii, mai ales în cazul unor cercetari privind sistemul de norme si valori juridice, mecanismele de receptare a acestora
sau al unor studii asupra atitudinilor si opiniilor diferitelor categorii ale publicului fata de anumite legi, ori comportamente umane ce transgreseaza normele de drept. Analiza presei scrise poate scoate în evidenta aspecte relative
46
R. Treves, Op. cit., p.206.
47 Desigur, la fel de bine pot fi cercetate si anumite emisiuni de radio sau televiziune ce abordeaza diferite aspecte ale vietii juridice, iar odata cu extinderea Internet-ului, analiza se poate opri si
asupra sit-urilor ce prezinta interes pentru cercetarea diferitelor fenomene de drept.47
J. carbonnier, Op. cit., pp.278-279.
cercetate si anumite emisiuni de radio sau televiziune ce abordeaza diferite aspecte ale vietii juridice,
iar odata cu extinderea Internet-ului, analiza se poate opri si asupra sit-urilor ce prezinta interes
pentru cercetarea diferitelor fenomene de drept.

În sfera documentelor nonjuridice care prezinta importanta majora pentru cercetarea

sociologico-juridica se înscriu si documentele personale (scrisori, jurnale, înscrisuri, biografii sociale)
ale celor însarcinati cu supravegherea sau observarea infractorilor (educatori sau supraveghetori din
penitenciare sau alte institutii de reeducare, psihologi, psihiatrii sau asistenti sociali) sau ale
infractorilor
însisi
.

48 Dra sfera acestei categorii de documente nonjuridice poate fi extinsa si asupra documentelor personale ale altor agenti ai dreptului, precum sunt: legislatorii, judecatorii,

procurorii, avocatii, politistii s.a. Astfel de documente contin uneori o bogatie de informatii imposibil de obtinut prin tehnicile standardizate de cercetare. Ilustrativa pentru

importanta documentelor personale în cercetarea sociologico-juridica este lucrarea lui R.S. Galvan, Suicide (Chicago, 1928), în care o pondere însemnata o are analiza unor

jurnale intime ale adultilor sinucigasi. În acelasi scop ilustrativ amintim si cercetarea realizata în tara noastra de profesorul Septimiu Chelcea, care pe baza unui ghid de biografii

sociale, în perioada 1968-1969, a studiat relatia dintre urbanizare si delicventa, încercând sa identifice factorii sociali de context (familia, structura de vecinatati, conditiile de

viata etc.) „responsabili” pentru fenomenul de delicventa ca expresie a inadaptarii sociale.

48 Dra sfera acestei categorii de documente
nonjuridice poate fi extinsa si asupra documentelor personale ale altor agenti ai dreptului, precum
sunt: legislatorii, judecatorii, procurorii, avocatii, politistii s.a. Astfel de documente contin uneori o
bogatie de informatii imposibil de obtinut prin tehnicile standardizate de cercetare. Ilustrativa pentru
importanta documentelor personale în cercetarea sociologico-juridica este lucrarea lui R.S. Galvan,
Suicide (Chicago, 1928), în care o pondere însemnata o are analiza unor jurnale intime ale adultilor
sinucigasi. În acelasi scop ilustrativ amintim si cercetarea realizata în tara noastra de profesorul
Septimiu Chelcea, care pe baza unui ghid de biografii sociale, în perioada 1968-1969, a studiat relatia
dintre urbanizare si delicventa, încercând sa identifice factorii sociali de context (familia, structura de
vecinatati, conditiile de viata etc.) „responsabili” pentru fenomenul de delicventa ca expresie a
inadaptarii sociale.4949

Interesant si oarecum surprinzator este faptul ca si documentele iconografice au trezit interesul

sociologilor dreptului. Ei au avut în vedere, în primul rând, reprezentarile picturale ale justitiei expuse
în salile de tribunale si numeroasele tablouri aflate în diferite muzee, tablouri care reprezinta, între

48 Dra sfera acestei categorii de documente nonjuridice poate fi extinsa si asupra documentelor personale ale altor agenti ai dreptului, precum sunt: legislatorii, judecatorii, procurorii, avocatii,
politistii s.a. Astfel de documente contin uneori o bogatie de informatii imposibil de obtinut prin tehnicile standardizate de cercetare. Ilustrativa pentru importanta documentelor personale în cercetarea sociologico-juridica este lu
48
Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei, Bucuresti, 1981,
p.145.
4949
Septimiu Chelcea, Analiza documentelor sociale, în Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc,
Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura „Destin”, Deva, 1998, p.367.
altele, scene din desfasurarea unor procese, portrete de judecatori
etc
.

50 Fie ca imaginea respectiva a avut drept scop traducerea într-un limbaj accesibil publicului larg, neinitiat în problemele dreptului, a unei manifestari a vointei juridice

(tablourile murale Crédit et mort amplasatre în butiques-uri,

50 Fie ca imaginea respectiva a avut drept scop traducerea într-un
limbaj accesibil publicului larg, neinitiat în problemele dreptului, a unei manifestari a vointei juridice
(tablourile murale Crédit et mort amplasatre în butiques-uri, subiect binecunoscut al folclorului
francez, despre care vorbeste J. Crabonnier), fie ca acesta avea rolul de a crea o constiinta juridica în
cadrul colectivitatii (tablourile privind administrarea justitiei, asezate în salile de audienta si destinate
sa impresioneze publicul). O astfel de reprezentare plastica a vietii juridice se prezinta ca o inedita
sursa de informatii pentru cercetatorul dreptului ca fapt de viata. Dra, în afara de iconografia juridica
prin intentie, autorul francez include într-un „muzeu imaginar al dreptului” si picturile si sclupturile a
caror finalitate este mai degraba estetica sau documentara decât juridica, dar al caror subiect poate
fi juridic sau, cel mai adesea, judiciar, pentru ca „o scena de tribunal este, pentru spectatorul profan,
reprezentarea cea mai pitoreasca a dreptului”5151

Alaturi de reprezentarile picturale, tot în categoria documentelor iconografice ce reprezinta

interes pentru sociologia dreptului, specialistii aseaza la loc de cinste fotografiile si filmul. Daca
fotografiile au fost utilizate mai mult în cercetarea diferitelor aspecte sociologice privind casatoria si
grupul familial, cercetarea filmelor poate surprinde aspecte mult mai diverse din viata dreptului.
Astfel, în Italia, în cadrul cercetarilor privind modul de administrare a justitiei, V. Tomeo a întreprins o
investigatie sociologica asupra imaginii judecatorului în cinematografia italiana, iar în prima faza a
investigatiilor sale a realizat o analiza a continuturilor narative ale filmelor produse de tara sa în
perioada 1946-1965, încercând sa individualizeze itemii relativi la caracterul judecatii. 5252

Pe lânga cercetarea imaginilor vizuale, J. Carbonnier are în vedere si posibilitatea desfasurarii

unor investigatii asupra imaginilor auditive, mai exact asupra „juridicitatii sunetului”, chiar daca astfel
de studii nu au fost înca întreprinse. Autorul exemplifica aceasta posibilitate prin cercetarea
„intonatiilor încarcate de drept” sau muzicii care poate sa sugereze dreptul (spre pilda, unele lucrari
ale lui Wagner).5353

50 Fie ca imaginea respectiva a avut drept scop traducerea într-un limbaj accesibil publicului larg, neinitiat în problemele dreptului, a unei manifestari a vointei juridice (tablourile murale Crédit
et mort amplasatre în butiques-uri, 50
R. Treves, Op. cit., p.206.
5151
J. Carbonnier, Op. cit., p.283.
5252
Cf. R. Treves, Op. cit., pp.206-207.
5353
J. Carbonnier, Op. cit., p.265.
 Înainte de a încheia consideratiile noastre asupra documentelor nonjuridice ca surse de
informatii pentru cercetarile de sociologia dreptului se cuvine sa subliniem faptul ca în activitatea de
investigare a acestei categorii de documente sociale, cercetatorul trebuie sa îndeplineasca cel putin
doua sarcini.

În primul rând, trebuie sa „distileze juridicul”, sa-l separe de socialul nonjuridic si fenomenele
indivbiduale cotidiene, iar, în al doilea rând, sa multiplice în spatiu si timp informatiile astfel
recoltate, sa le ordoneze sub forma unor serii, pentru ca, în final, printr-o abordare istorico-
comparativa, sa dea acestora o semnificatie cu valoare sociologico-juridica.5454

Toate cele mai sus prezentate demonstreaza într-o maniera concludenta faptul ca, asa cum
sustine si profesorul Valerius Ciuca, „sociologia juridica poate sa-si abstraga baza informationala la fel
de bine din multitudinea documentelor nonjuridice, ca si dintr-o lege sau dintr-o expunere de motive
facuta în parlament de un ministru”.5555

În concluzie, pentru a-si recolta datele si informatiile de care are nevoie în decursul cercetarilor
empirice pe care le întreprinde spre mai buna cunoastere a vietii juridice, sociologul dreptului se
poate apleca cu încredere nu numai asupra faptelor sociale, ci si asupra documentelor sociale juridice
si nonjuridice.

5454
Ibidem, pp.277-278.
5555
Valeriu M. Ciuca, Op. cit., p.143.
 VII. METODE SI TEHNICI DE CERCETARE ALE

SOCIOLOGIEI JURIDICE

Metode folosite în sociologia juridică

Reprezentanţii fiecărei paradigme, şcoli sau curent sociologic generează un set de teorii prin care
încearcă să explice fenomenele specifice realităţii sociale. Pentru ca aceste teorii să fie considerate
ştiinţifice ele trebuie să fie testate, comparate cu realitatea la care se referă. În acest scop sunt
folosite metode ştiinţifice de cercetare.

VII.1. Analiza sociologică a jurisprudenţei

Această metodă constă în analiza dosarelor sau deciziilor judecătoreşti iar uneori se limitează la
studiul culegerilor de decizii publicate de diferite instanţe. Analiza jurisprudenţei se deosebeşte de
metoda dogmatică pentru că această din urmă caută doar să cunoască tendinţa generală în cazurile
mai controversate. În schimb sociologul doreşte să cunoască motivele care stau în spatele acestor
decizii (schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor de exemplu numărul de condamnări pentru
homosexualitate sau prostituţie în perioade de timp diferite, mărimea pedepselor pentru o anumită
infracţiune şi factorii care o influenţează – sexul, vârsta şi etnia condamnatului, etc.).
Cercetătorii încearcă şă vadă dacă creşterea sau scăderea numărului unor infracţiuni sau litigii dintr-
un domeniu nu este expresia unei stări de cconflict social (analiza proceselor de contancios
administrativ poate să dovedească faptul că organele de stat aplică abuziv legea sau dimpotrivă că
statul de drept funcţionează corect). O tehnică des folosită în cadrul acestei metode este analiza de
conţinut a deciziilor judecătoreşti. Ea presupune numărarea frecvenţei cu care apare în hotărârile
judecătoreşti o lege, o instituţie sau un cuvânt. Prin această metodă poate fi determinată de exemplu
perioada în care o lege a căzut în desuetudine sau frecvenţa cu care a apărut o instituţie juridică în
atenţia judecătorilor înainte de a fi legiferată (de pildă hărţuirea sexuală).
De cele mai multe ori scopul analizei jurisprudenţei este: determinarea celerităţii proceselor judiciare
(viteza de soluţionare a unei speţe), analiza motivelor de drept care stau la baza unor soluţii juridice,
desprinderea legăturilor dintre ideologie sau anumite doctrine juridice şi deciziile judecătoreşti (prin
analiza dispozitivului hotărârii judecătoreşti).
Principalii factori de eroare care afectează metoda sunt precizarea incorectă a cuvintelor şi
conceptelor analizate şi nereprezentativitatea eşantionului cercetat. Cele mai multe culegeri de
practică judiciară nu epuizează domeniul şi cuprind doar cazuri reprezentative, cazuri exemplare.
Culegeri de jurisprudenţă exhaustive sunt doar cele ale instanţelor superioare (de obicei deciziile
Curţii Constituţionale). Asa dupa cum apreciaza reputatul professor francez de drept civil si sociologie
juridical, Jean Carbonnier, analiza sociologica a jurisprudentei este o analiza a continutului
desfasurata în maniera sociologica asupra unei categorii particulare de documente juridice –
culegerile de
jurisprudenta
.

3 Pentru a evita orice confuzie între analiza sociologica de jurisprudenta si metoda analizei de jurisprudenta, atât de familiara juristilor, se impun câteva precizari. Este adevarat

ca cele daua tipuri de analiza se aseamana prin faptul ca ambele cerceteaza continutul unei hotarâri judecatoresti sau al unei serii de astfel de documente. Însa, ele se

deosebesc fundamental pentru ca: primul procedeu apartine dreptului, iar cel de al doilea intra în sfera de preocupari a sociologiei dreptului. Aceasta stare de lucruri a condos

la o diferentiere radicala a celor doua metode prin obiectul cercetat, tema investigata, modalitatile concrete de desfasurare a analizei si, nu în ultimul rând, prin rezultatele

obtinute si scopurile în care acestea sunt utilizate. Astfel, în cazul analizei jurisprudentei, obiectul de cercetare este dreptul, pe când îanaliza sociologica de jurisprudenta

obiectul investigatiei îl reprezinta faptul.

3 Pentru a evita orice confuzie între analiza sociologica de jurisprudenta si
metoda analizei de jurisprudenta, atât de familiara juristilor, se impun câteva precizari. Este adevarat
ca cele daua tipuri de analiza se aseamana prin faptul ca ambele cerceteaza continutul unei hotarâri
judecatoresti sau al unei serii de astfel de documente. Însa, ele se deosebesc fundamental pentru ca:
primul procedeu apartine dreptului, iar cel de al doilea intra în sfera de preocupari a sociologiei
dreptului. Aceasta stare de lucruri a condos la o diferentiere radicala a celor doua metode prin
obiectul cercetat, tema investigata, modalitatile concrete de desfasurare a analizei si, nu în ultimul
rând, prin rezultatele obtinute si scopurile în care acestea sunt utilizate. Astfel, în cazul analizei
jurisprudentei, obiectul de cercetare este dreptul, pe când îanaliza sociologica de jurisprudenta
obiectul investigatiei îl reprezinta faptul.4

Prin studiul juridic, cercetatorul (juristul) cauta sa desprinda regula de drept aplicata în sentinta
pronuntata sau, într-o viziune mai cuprinzatoare, cum este aceea a lui Henri Lévy-Bruhl, prin
cercetarea jurisprudentei, juristul afla modul în care se aplica regulile de drept în societatea
respective, adica modul în care instantele judecatoresti, în baza normativitatii juridice a societatii,
solutioneaza conflictele aparute între personae, institutii, state
etc
.

5 În cazul unor serii de sentinte, în masura în care jurisprudenta este creatoare de drept, el poate încerca chiar desprinderea noii reguli de drept ce este pe cale de a se cristaliza

în practica judecatoreasca cercetata.

5 În cazul unor serii de sentinte, în masura în care jurisprudenta este creatoare

3 Pentru a evita orice confuzie între analiza sociologica de jurisprudenta si metoda analizei de jurisprudenta, atât de familiara juristilor, se impun câteva precizari. Este adevarat ca cele daua tipuri
de analiza se aseamana prin faptul ca ambele cerceteaza continutul unei hotarâri judecatoresti sau al unei serii de astfel de documente. Însa, ele se deosebesc fundamental pentru ca: primul procedeu apartine dreptului, iar cel de
3
Ibidem.
44
Ibidem, p.269.
5 În cazul unor serii de sentinte, în masura în care jurisprudenta este creatoare de drept, el poate încerca chiar desprinderea noii reguli de drept ce este pe cale de a se cristaliza în practica
judecatoreasca cercetata.5
Henri Lévy-Bruhl, Sociologie du Droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1971, p.99.
de drept, el poate încerca chiar desprinderea noii reguli de drept ce este pe cale de a se cristaliza în
practica judecatoreasca cercetata.6

Spre deosebire de jurist, prin studiul sociologic pe care îl întreprinde, sociologul dreptului cauta
sa identifice în documentele investigate „felia de viata, ansamblul fenomenelor sociale,
interindividuale, respectiv individuale, pe care decizia le-a facut sa iasa la
lumina”
.

7 În cercetarile asupra hotarârilor judecatoresti, spre deosebire de juristi, în ochii carora în analiza tehnica a jurisprudentei preleveaza legalitatea si temeinicia solutiilor date de

instanta, în investigatiile lor, sociologii vor fi interesati sa cunoasca motivele psihologice, economice sau sociologice ce au generat si alimentat litigiul.
7 În cercetarile
asupra hotarârilor judecatoresti, spre deosebire de juristi, în ochii carora în analiza tehnica a
jurisprudentei preleveaza legalitatea si temeinicia solutiilor date de instanta, în investigatiile lor,
sociologii vor fi interesati sa cunoasca motivele psihologice, economice sau sociologice ce au generat
si alimentat litigiul.8 Ei manifesta o puternica atractie pentru cercetarea circumstantelor cauzei. 8 Ei manifesta o puternica atractie
pentru cercetarea circumstantelor cauzei.9

Respectând cerintele procedeului, juristul va cauta sa reduca cât mai mult posibil latura factuala
a hotarârilor pe care le analizeaza spre a face în acest fel sa iasa mai bine la iveala „reptul în
abstractia
sa”
.

10 El este obligat sa realizeze o serie jurisprudentiala omogena, care sa-i serveasca drept fundament pentru extragerea din continutul hotarârilor cercetate norma de drept ce

se naste ca urmare a practicii judecatoresti. Însa, în mod exceptional, ar putea sa faca apel si la fapte, dar nu spre a desprinde regula de drept pe cale sa se nasca, ci în scopul de

a justifica eliminarea unei hotarâri judecatoresti din seria pe care a constituit-o, pe motivul ca sentinta respectiva este o sentinta de specie si, în consecinta, aceasta nu este

menita sa dea nastere unui element de drept jurisprudential.

10 El este obligat sa realizeze o serie jurisprudentiala omogena,
care sa-i serveasca drept fundament pentru extragerea din continutul hotarârilor cercetate norma de
drept ce se naste ca urmare a practicii judecatoresti. Însa, în mod exceptional, ar putea sa faca apel si
la fapte, dar nu spre a desprinde regula de drept pe cale sa se nasca, ci în scopul de a justifica
eliminarea unei hotarâri judecatoresti din seria pe care a constituit-o, pe motivul ca sentinta
66
Jean Carbonnier, Op. cit., p.269.
7 În cercetarile asupra hotarârilor judecatoresti, spre deosebire de juristi, în ochii carora în analiza tehnica a jurisprudentei preleveaza legalitatea si temeinicia solutiilor date de instanta, în
investigatiile lor, sociologii vor fi interesati sa cunoasca motivele psihologice, economice sau sociologice ce au generat si alimentat litigiul.7
Ibidem.
8 Ei manifesta o puternica atractie pentru cercetarea circumstantelor cauzei.8
Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi, Picola
Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p.204.
99
Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridical, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1985, p.225.
10 El este obligat sa realizeze o serie jurisprudentiala omogena, care sa-i serveasca drept fundament pentru extragerea din continutul hotarârilor cercetate norma de drept ce se naste ca urmare a
practicii judecatoresti. Însa, în mod exceptional, ar putea sa faca apel si la fapte, dar nu spre a desprinde regula de drept pe cale sa se nasca, ci în scopul de a justifica eliminarea unei hotarâri judecatoresti din seria pe care a cons
10
Jean Carbonnier, Op. cit., p.270.
respectiva este o sentinta de specie si, în consecinta, aceasta nu este menita sa dea nastere unui
element de drept jurisprudential.1111

Pentru sociologul dreptului, dimpotriva, prezinta interes, în primul rând, faptele, pentru ca ele
reflecta o stare a
moravurilor
.

12 Si, întrucât orice hotarâre a instantelor de judecata lasa sa transpara anumite raporturi sociale conflictuale, studiind astfel de documente, cercetatorul va avea în vedere

faptele sociale care îi vor permite o analiza sociologico-juridica. Acest lucru este poisibil datorita faptului ca omul si societatea, potrivit teoriei sociologice, sunt agenti

conflictuali si, în consecinta, conflictele, cu functiile si disfunctiile lor, sunt însotitoare permanente ale vietii sociale. Marea majoritate a conflictelor îsi gasesc solutionarea pe

cale amiaila, prin negocieri etc. Cele care nu si-au aflat solutionarea printr-o astfel de modalitate ajung în instanta si îsi vor gasi rezolvarea pe calea procesului (civil, penal etc.),

finalizat prin hotarârea judecatoreasca pronuntata. Aceasta categorie de conflicte reprezinta de fapt, „materia prima” asupra careia instantele de judecata se apleaca si pe baza

careia, în functie de normativitatea juridica existenta, pronunta hotarârea judecatoreasca.

12 Si, întrucât orice hotarâre a instantelor de
judecata lasa sa transpara anumite raporturi sociale conflictuale, studiind astfel de documente,
cercetatorul va avea în vedere faptele sociale care îi vor permite o analiza sociologico-juridica. Acest
lucru este poisibil datorita faptului ca omul si societatea, potrivit teoriei sociologice, sunt agenti
conflictuali si, în consecinta, conflictele, cu functiile si disfunctiile lor, sunt însotitoare permanente ale
vietii sociale. Marea majoritate a conflictelor îsi gasesc solutionarea pe cale amiaila, prin negocieri
etc. Cele care nu si-au aflat solutionarea printr-o astfel de modalitate ajung în instanta si îsi vor gasi
rezolvarea pe calea procesului (civil, penal etc.), finalizat prin hotarârea judecatoreasca pronuntata.
Aceasta categorie de conflicte reprezinta de fapt, „materia prima” asupra careia instantele de
judecata se apleaca si pe baza careia, în functie de normativitatea juridica existenta, pronunta
hotarârea judecatoreasca.

Astfel, hotarârea unei instante jurisdictionale într-o cauza nu reprezinta altceva decât rezolvarea,
în planul dreptului, a raporturilor sociale conflictuale ce si-au facut aparitia între indivizi si grupuri
sociale, între grupuri sociale, între indivizi si institutii sociale etc. Ori, tocmai aceste raporturi
conflictuale, ce reprezinta temeiul factual al hotarârii judecatoresti, trezesc, în cel mai înalt grad,
interesul unui sociolog al dreptului si abia apoi norma de drept în baza careia instanta a solutionat
conflictul, norma ce-l preocupa, asa dupa cum am vazut, în primul rând, pe jurist. Referindu-ne la
hotarârile pronuntate în materie de divort, spre exemplu, vom constata ca cele mai multe dintre ele
contin foarte putine motive de drept, în schimb abunda în motive de fapt. De aceea, aceasta

1111
Ibidem.
12 Si, întrucât orice hotarâre a instantelor de judecata lasa sa transpara anumite raporturi sociale conflictuale, studiind astfel de documente, cercetatorul va avea în vedere faptele sociale care îi vor
permite o analiza sociologico-juridica. Acest lucru este poisibil datorita faptului ca omul si societatea, potrivit teoriei sociologice, sunt agenti conflictuali si, în consecinta, conflictele, cu functiile si disfunctiile lor, sunt însotitoar
12
Ibidem.
categorie de hotarâri judecatoresti constituie pentru sociologul dreptului o bogata sursa de
observatii sociologice, psihosociologice si psihologice asupra vietii de familie.1313

Faptul ca în investigatiile sale sociologul dreptului are în vedere, în primul rând, cercetarea
faptului de viata, ce reprezinta cauza, conditia sau efectul unui fapt de drept, nu trebuie sa ne
conduca la concluzia ca, pentru el, investigarea celui din urma n-ar prezenta nici un interes. Adevarul
este ca sociologul dreptului va fi foarte interesat si de manifestarea în social a fenomenului juridic.
Spre exemplu, fata de un fenomen juridic cum este criminalitatea uvenila, el va fi interesat sa
cunoasca amploarea, structura, evolutia, tendintele de dezvoltare, etiologia acestuia si, nu în ultimul
rând, raporturile fenomenului cercetat cu alte fenomene juridice, economice, culturale etc. De
asemenea, el poate fi interesat chiar de masura în care practica judecatoreasca în materie se înscrie
în cerintele legii sau se abate semnificativ de la aceasta. Ori, asa dupa cum remarca unul dintre cei
mai de seama reprezentanti ai Scolii monografice de la Bucuresti, profesorul H. H. Stahl, „uneori,
sociologul poate sa recunoasca vagi tendinte de uniformizare regionala a unor anume jurisprudente,
de creare a unor <<dialecte jurisprudentiale>> care si ele pot fi relevante fata de unitatea sociala pe
care o cercetam”.1414

De asemenea, prin analiza sociologica a jurisprudentei, sociologul dreptului, cercetând pretentiile

partilor litigante, poate sa scoata la iveala fenomene de drept foarte interesante. Chiar daca cele mai
multe pretentii ale acestora sunt aberante din punct de vedere al dreptului dogmatic sau chiar
pozitiv, din perspectiva sociologica astfel de fenomene vor fi deosebit de interesante pentru ca pot
releva elemente de drept obisnuielnic care mai persista, legi imaginare sau norme de drept
împrumutate dintr-un sistem juridic pe calea unui proces de aculturatie juridica incompleta, conflicte
între diferite modele juridice, modele de justitie dominante în constiinta
lor
,

15 reguli de drept straine (în cazul justitiabililor imigranti, spre exemplu) etc. Referindu-se la cunoasterea vietii juridice a satului românesc interbelic, profesorul H. H. Stahl

oferea cercetatorului unele exemple si indicatii concludente cu privire la astfel de aspecte pe care sociologul dreptului trebuie sa le urmareasca în analiza jurisprudentei: „În

regiunile paduroase de pilda – scria el – care cunosteau pâna deunezi o libertate desavârsita de folosire a padurii, satenii nu se considera vinovati atunci când contravin legilor,

comitând delicte silvice. Obstia întreaga a locuitorilor poate avea alta conceptie despre drepturile ei la padure (s.n. – I.V.) decât o are statul si ca atare sa duca o lupta, aproape

pe picior de egalitate de la sat la stat. Un numar excesiv de mare de delicre silvice poate sa ne indice nu o delicventa excesiva a populatiei, ci dimpotriva o puternica idee de

1313
Ibidem.
1414
H.H. Stahl, Plan general pentru cercetarea vietii juridice satesti, în Îndrumari pentru monografiile
sociologice, redactate sub directia stiintifica a d. prof. D. Gusti si conducerea stiintifica a d. T. herseni, Institutul
de Stiinte Sociale al României, Bucuresti, 1940, p.347.
15 reguli de drept straine (în cazul justitiabililor imigranti, spre exemplu) etc. Referindu-se la cunoasterea vietii juridice a satului românesc interbelic, profesorul H. H. Stahl oferea cercetatorului
unele exemple si indicatii concludente cu privire la astfel de aspecte pe care sociologul dreptului trebuie sa le urmareasca în analiza jurisprudentei: „În regiunile paduroase de pilda – scria el – care cunosteau pâna deunezi o libe
15
Jean Carbonnier, Op. cit., p.270.
15 reguli de drept straine (în cazul justitiabililor imigranti, spre exemplu) etc. Referindu-se la
cunoasterea vietii juridice a satului românesc interbelic, profesorul H. H. Stahl oferea cercetatorului
unele exemple si indicatii concludente cu privire la astfel de aspecte pe care sociologul dreptului
trebuie sa le urmareasca în analiza jurisprudentei: „În regiunile paduroase de pilda – scria el – care
cunosteau pâna deunezi o libertate desavârsita de folosire a padurii, satenii nu se considera vinovati
atunci când contravin legilor, comitând delicte silvice. Obstia întreaga a locuitorilor poate avea alta
conceptie despre drepturile ei la padure (s.n. – I.V.) decât o are statul si ca atare sa duca o lupta,
aproape pe picior de egalitate de la sat la stat. Un numar excesiv de mare de delicre silvice poate sa
ne indice nu o delicventa excesiva a populatiei, ci dimpotriva o puternica idee de dreptate înteleasa
în anume fel, o puternica idee de drept obisnuielnic (s.n. – I.V.) dominând activitatea de toate zilele a
satenilor. De asemeni un drept penal obisnuielnic (s.n. – I.V.) poate sa existe. Pe vremuri,
organizatiile interne ale satului aveau menirea de a priveghea si aceasta latura a vietii satesti. Ca
atare, ramasite vor putea sa fi ramas nu numai în folclo, […] ci si în viata de toate zilele. Anumite
fapte pot fi socotite de catre sateni ca delicvente atunci când satul nu le da nici o atentie” 1616

În zilele noastre, când oamenii circula liber, sau fara mari oprelisti, dintr-o tara în alta, intrând sub
incidenta altor sisteme de drept, uneori mult diferite de cele în care s-au nascut si au trait, fenomene
juridice de genul unor modele de justitie sau reguli de drept straine pe care unii justitiabili le vor
invoca în fata instantelor, vor fi des întâlnite în practica judecatoreasca.

Asa dupa cum arata Jean Carbonnier, se poate merge si mai departe si sa fie analizata din
perspectiva sociologica chiar decizia judecatorului. În analiza sa, sociologul dreptului nu va fi interesat
de perspectiva dreptului pozitiv, ci de unghiul de vedere al sociologiei juridice, încercând sa
surprinda, prin studiul respectivei decizii, spre exemplu, „sentimentul dreptului care salaslueste în
constiinta judecatorului si, daca se admite faptul ca un judecator, cu multiple mijlociri si nuante, fara
îndoiala, reflecta sentimentele societatii în care traieste, plecând de la aceasta, cercetatorul poate
surprinde chiar sentimentul dreptului ce traieste latent în rândul populatiei”. 1717

La rândul lui, profesorul Renato Treves considera ca, prin analiza sociologica a jurisprudentei,
sociologul dreptului va fi interesat sa cunoasca originea sociala, formatia culturala, ideologia politica
a
magistratulu
i

1616
H. H. Stahl, Op. cit., p.356.
1717
Jean Carbonnier, Op. cit., pp.270-271.
18 s.a. Dupa opinia noastra, astfel de date si informatii, atât de valoroase pentru o analiza sociologica, nu le putem obtine, de regula, cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a

jurisprudentei ci, mai degraba, facând apel, spre pilda, la ancheta sociologico-juridica pe baza de interviu.
18 s.a. Dupa opinia noastra, astfel de
date si informatii, atât de valoroase pentru o analiza sociologica, nu le putem obtine, de regula, cu
ajutorul tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei ci, mai degraba, facând apel, spre pilda, la
ancheta sociologico-juridica pe baza de interviu.

În concluzie, daca printr-o analiza clasica a jurisprudentei, prin sinteza concluziilor ce le cuprind
hotarârile judecatoresti se poate ajunge la o mai buna cunoastere a dreptului pozitiv, prin analiza
sociologica a jurisprudentei se realizeaza o mai buna cunoastere a dreptului ca fenomen social, a
raporturilor sale cu alte domenii ale vietii sociale (morala, religia, economia etc.).

Cercetarea jurisprudentei de catre sociologul dreptului din perspectiva „stiintei realitatii sociale”,
cum era numita socilogia de fondatorul Scolii sociologice de la Bucuresti – Dimitrie Gusti – nu-l va
exonera, evident, pe acesta de o pregatire juridica adecvata, fara de care nu va putea analiza
hotarârile judecatoresti si întelege semnificatia conceptelor si fenomenelor de factura juridica la care
aceste documente se refera.1919

VII.2. Analiza statistică

Analiza statistică constă în prelucrarea statistică a unui mare număr de date relevante pentru
domeniul studiat pentru determinarea legăturilor de cauzalitate sau condiţionare dintre un fenomen
juridic şi una sau mai multe variabile.
De exemplu în cazul accidentelor de circulaţie se face o grilă de analiză compusă din mai mulţi itemi:
sex, vârstă, profesie, cantitatea de alcool consumată, bioritm, fazele lunii şi orice altă variabilă pe
care cercetătorul o socoteşte semnificativă pentru fenomenul studiat. Apoi se caută o corelaţie
dintre frecvenţa cu care se întâlneşte unul dintre factori şi accidentele de circulaţie. În cazul
exemplului de mai sus s-ar dovedi cu certitudine că bioritmul şi luna plină nu determină creşterea
numărului de accidente de circulaţie.
Multe dintre analizele statistice sunt efectuate de organele oficiale (Ministerul de Interne, Ministerul
Justiţiei, Inspectoratul General al Poliţiei, etc) pentru că ele au acces la un număr mai mare de date şi
documente ale instituţiilor statului.
Uneori prezenţa unei variabile alături de un fenomen nu înseamnă în mod automat că ea îl
determină. De pildă faptul că mortalitatea este mult mai mare în spitale decât în afara lor nu

18 s.a. Dupa opinia noastra, astfel de date si informatii, atât de valoroase pentru o analiza sociologica, nu le putem obtine, de regula, cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei ci,
mai degraba, facând apel, spre pilda, la ancheta sociologico-juridica pe baza de interviu.18
Renato Treves, Op. cit., p.204
1919
Ibidem.
înseamnă că spitalele sunt periculoase sau că ele cauzează moartea pacienţilor ci că cei grav bolnavi
preferă să se interneze în spital mai degrabă decât să se trateze ambulator.

VII.3. Metoda observaţiei

Observaţia este examinarea sistematică pe baza percepţiei nemijlocite a fenomenelor sociale. Ea
presupune înregistrarea evenimentelor şi comportamentelor studiate cu acurateţe şi conform unui
plan de cercetare stabilit anterior.
Metoda observaţiei este deseori folosită în sociologie din două motive. În primul rând multe
fenomene au o frecvenţă mică, uneori fiind chiar unice şi sunt greu sau chiar imposibil de abordat
prin alte metode (de exemplu prin folosirea chestionarului). Al doilea motiv este imposibilitatea
folosirii unor tehnici cantitative sau a altor metode ştiinţifice pentru că acestea ar altera
comportamentul grupului studiat.
În sociologia juridică, de multe ori observaţia este singura metodă care oferă date sigure, mai ales
atunci când este studiat fenomenul infracţional.
În funcţie de gradul de implicare a observatorului observaţia poate fi externă sau internă
(participantă).
Observaţia externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu sesizeze existenţa cercetătorului.
Uneori însă observatorul este vizibil dar rolul său nu este cunoscut.
Utilizând această metodă Joan Luxemburg a monitorizat în 1980 conversaţiile prin radio efectuate
lângă o parcare pentru autocamioane din Oklahoma, pentru a strânge date despre o nouă formă de
recrutare a clienţilor, de către prostituatele care încercau să-i contacteze pe camionagii pe această
cale.
Observaţia internă sau participantă presupune participarea (anonimă) a cercetătorului la activităţile
grupului. Ca şi membru cercetătorul observă interacţiunile sociale şi conversaţiile dintre subiecţii
cercetării.
Danny L. Jorgensen consideră că observaţia internă trebuie folosită atunci când:
1. Se cunoaşte prea puţin despre fenomen (o mişcare sau un grup nou format, o sectă creştină
fundamentalistă, etc).
2. Există diferenţe importante între opiniile membrilor grupului şi cele ale outsiderilor (grupuri
etnice, subculturi ale ocultiştilor, nudişti, etc.)
3. Fenomenul nu este transparent pentru cei din afara (ritualuri religioase, relaţii private în interiorul
grupurilor, sexualitatea adolescenţilor, etc.).
4. Fenomenul este ascuns faţă de opinia publică (crima şi devianţa, grupuri secrete de consumatori
de stupefiante, etc.).
De obicei cercetătorul încearcă să surprindă punctul de vedere al membrilor grupului şi nu se
limitează la o simplă înregistrare a comportamentului lor.
Observatorul poate să participe efectiv la toate activităţile grupului, să participe doar la unele
activităţi sau să fie doar un asociat al grupului. În prima categorie se situează studiul devenit clasic al
lui WilliamWhyte asupra vieţii sociale a italienilor săraci din Boston. Whyle s-a mutat în cartierul
italian; a devenit chiriaş al unei familii de italieni, a învăţat limba italiană şi a devenit membru al unuia
dintre bandele carecontrola străzile din acel cartier. Participarea la toate activităţile grupului îi oferă
cercetătorului ocazia să observe direct modul de funcţionare al acestuia dar are inconvenientul că
uneori el trebuie să participe la infracţiuni ca complice sau coautor. De aceea mulţi cercetători
preferă o participare parţială la activităţile grupului studiat.
Participarea ca membru asociat al grupului are loc atunci când din motive obiective cercetătorul nu
se poate integra direct în grup. Este cazul lui Howard Parker care s-a împrietenit cu un grup de copii
care printre altele se ocupau şi cu furtul aparatelor de radio din automobile.19 Pentru că era mai în
vârstă nu s-a integrat grupului dar juca fotbal cu ei şi cu această ocazie afla despre noile “capturi” ale
grupului şi despre modul în care aceştia îşi valorificau produsele infracţiunii.
Deşi observaţia participantă oferă date de prima mână ea are şi dezavantaje. Cel mai important este
perioada îndelungată de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei.
4.4. Ancheta prin intermediul chestionarului
Ancheta sociologică este o metodă de culegere a informaţiilor de la un număr mare de oameni, prin
intermediul chestionarului. Datele culese oferă informaţii despre un număr de oameni mai mare
decât cel chestionat, de obicei despre un grup social sau populaţia unei ţări.
Chestionarul este o succesiune logică de întrebări cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele
cercetării. Această metodă presupune aplicarea inventarului de întrebări unui număr mare de
oameni din rândul populaţiei studiate.
Oamenii supuşi chestionării se numesc eşantion. Eşantionul chestionat trebuie să fie reprezentativ,
adică să reflecte la o seară mai mică structura populaţiei studiate.
Sub forma sondajelor de opinie această metodă este folosită în mod curent pentru anticiparea
rezultatelor electorale sau stabilirea opţiunilor politice ale populaţiei.
Selectarea eşantionului se face prin diferite metode (eşantionare aleatoare, prin stratificare,
multistadială, multifazică, etc.). Mărimea lui se determină pe baza legilor statistice. Pentru România
eşantionul reprezentativ care dă o eroare mai mică de 3% trebuie să cuprindă aproximativ 2000 de
persoane.
În funcţie de natura lor chestionarele folosite în sociologia juridică sunt de trei tipuri: chestionare
cognitive (sau de cunoaştere), chestionare factuale şi chestionare de opinie.
Chestionarele factuale se concentrează asupra unor fapte concrete efectuate de subiect: “V-aţi
redactat un testament?”, “Aţi săvârşit vreodată una dintre următoarele infracţiuni…” etc. Atunci când
problemele dezvăluite pot provoca daune subiecţilor anchetaţi, este necesar să li se asigure
anonimatul pentru a obţine date corecte.
Chestionarele de opinie sunt cele care cer efectuarea unor judecăţi de valoare sau formularea unei
opinii în legătură cu o problemă de drept.
De pildă, în 1967 în Franţa un eşantion reprezentativ a fost chestionat asupra problemei acordării de
daune-interese concubinei victimei care a suferit un accident mortal. 65% dintre cei anchetaţi (68%
dintre bărbaţi şi 60% dintre femei) s-au pronunţat în favoarea acordării unei indemnizaţii, concubinei,
soluţie adoptată în scurt timp şi de jurisprudenţă (aceeaşi soluţie a fost admisă şi în practica judiciară
din ţara noastră.)
De asemenea se pot adresa întrebări asupra opiniilor cetăţenilor în privinţa unui proiect de lege sau a
unei soluţii jurisprudenţiale disputate.
În funcţie de libertatea pe care o are subiectul în elaborarea răspunsurilor chestionarele pot fi cu
întrebări închise, deschise sau mixte. În cele cu întrebări închise sunt enumerate toate variantele de
răspuns urmând ca subiectul să aleagă varianta pe care o preferă. Cele cu întrebări deschise dau
subiectului posibilitatea să-şi exprime orice opinie fără să-I limiteze răspunsurile. Chestionarele cu
întrebări mixte cuprind pe lângă un set de răspunsuri între care trebuie să aleagă subiectul
posibilitatea dea le completa cu opiniile sale.
Chiar dacă în aparenţă chestionarul pare a fi una dintre cele mai sigure metode de cercetare el nu va
oferi date valide decât atunci când autorul studiului este competent şi bine intenţionat.

VII.4. Experimentul legislativ

Experimentul legislativ este o metodă specifică sociologiei juridice. În principiu el funcţionează astfel:
legislatorul pune în vigoare o lege, pentru a vedea dacă efectele ei sunt benefice, pentru o perioadă
limitată de timp iar uneori numai într-o zonă restrânsă.
Experimentul legislativ se află în contradicţie cu ideea de lege permanentă şi generală. Experimentul
legislativ are avantajul că poate să anticipeze o serie de deficienţe ale unei legi fără ca acestea să se
răsfrângă asupra întregii ţări. În statele federale (S.U.A. de exemplu) unele măsuri se aplică la început
într-un singur stat iar apoi dacă au succes se plică şi în celelalte state. Un exemplu de experiment
legislativ a fost aplicat în 1965 în Franţa când o nouă procedură civilă a fost introdusă la început în
cadrul a cinci curţi de apel, apoi în 1968 în altele cinci pentru ca după un timp să fie extinsă la
întreaga ţară.. Un experiment similar a fost suspendarea pedepsei cu moartea în Anglia în perioada
1965-1970. La sfârşitul perioadei urma ca parlamentul să decidă dacă va aboli sau nu această
pedeapsă. Pedeapsa cu moartea a fost abolită la împlinirea termenului pentru că s-a demonstrat că
ea nu influenţează rata criminalităţii.
De obicei experimentul legislativ este promovat în materie fiscală pentru a se vedea dacă un impozit
sau o taxă nouă sunt eficiente sau, dimpotrivă determină o rată mai mare a evaziunii fiscale.

Întrucât în ceea ce priveste aplicarea practica a tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei nu

exista diferente semnificative fata de modul în care se realizeaza analiza continutului unor
documente în sociologia generala, în cele ce urmeaza nu vom face o descriere a tuturor etapelor
acesteia, ci ne vom îndrepta atentia numai asupra modului de stabilire a materialului pentru analiza,
operatiune care prezinta unele elemente specifice.

Particularitati ale tehnicii analizei sociologice de jurisprudenta relative la stabilirea documentelor

(hotarârilor judecatoresti) ce vor fi cercetate. În functie de tema investigata, de extinderea pe care
cercetatorul intentioneaza sa o dea studiuluisau, de intervalul de timp în care trebuie sa realizeze
cercetarea, de posibilitati tehnice si materiale de care dispune, sociologul dreptului va putea spune
analizei continutului o singura hotarâre judecatoreasca, o parte reprezentativa dintre ele sau
totalitatea acestora. Analiza sociologica a jurisprudentei va fi mai putin complicata si va presupune
un volum de munca mai redus în cazul în care se cerceteaza o singura hotarâre judecatoreasca. În
aceasta situatie, cercetatorul va cauta sa identifice si sa analizeze „o decizie sociologic
expresiva”
.

20 Daca se admite ca respectiva hotarâre este reprezentativa pentru o anumita realitate juridica, acesta va fi îndreptatit sa formuleze inferente inductive relative la întreaga

clasa de fenomene ce o compun.

20 Daca se admite ca respectiva hotarâre este reprezentativa pentru o anumita
realitate juridica, acesta va fi îndreptatit sa formuleze inferente inductive relative la întreaga clasa de
fenomene ce o compun. Atunci, însa, cînd sociologul dreptului este obligat (de principiile si regulile
metodologice ale cercetarii sociologico-juridice) sa investigheze o parte reprezentativa sau ansamblul
hotarârilor judecatoresti pronuntate într-o materie anume, selectia acestora este mai complicata si
presupune mai multa munca. Într-un astfel de demers, cercetatorul va putea sa aleaga fie colectiile
clasice de jurisprudenta, fie colectiile
specializate
.

20 Daca se admite ca respectiva hotarâre este reprezentativa pentru o anumita realitate juridica, acesta va fi îndreptatit sa formuleze inferente inductive relative la întreaga clasa de fenomene ce o
compun. 20
Jean Carbonnier, Op. cit., p.273.
21Iar, în functie de tema si obiectivele cercetarii, el va face apel fie la culegerile instantelor jurisdictionale inferioare, fie la acelea ale instantelor superioare, fie la ambele

categorii de lucrari.
21Iar, în functie de tema si obiectivele cercetarii, el va face apel fie la culegerile
instantelor jurisdictionale inferioare, fie la acelea ale instantelor superioare, fie la ambele categorii
de lucrari.

Nu trebuie uitat faptul ca, daca pentru un jurist culegerile de jurisprudenta sunt cu atât mai
valoroase cu cât contin mai multe hotarâri judecatoresti ale instantelor superioare si mai putine
astfel de documente ce provin de la instantele inferioare, dimpotriva, pentru sociologul dreptului vor
fi mai pretioase cele din urma, care, de regula, contin mai multe elemente de interes
sociologic
.

22 Dupa aceste operatiuni preliminare se impune o selectie a categoriilor de hotarâri ce vor fi analizate. Spre exemplu, din culegerile de practica judiciara penala, daca

cercetam celeritatea justitiei, vom avea în vedere ansamblul hotarârilor judecatoresti în materie penala, dar daca cercetam motivele de fapt ce stau la baza infractiunilor de

omor, vom tine seama numai de hotarârile judecatoresti pronuntate în aceasta materie. Tot aici, din cadrul categoriei respective ce culegeri (cele relative la practica judiciara

penala, spre pilda), cercetatorul, în functie de tema si obiectivele stabilite, trebuie sa se opreasca, eventual, asupra hotarârilor ce tin de jurisdictia Tribunalului Municipiului

Bucuresti. În functie de perioada pe care si-a propus s-o cerceteze (si aceasta stabilita tot în raport cu tema si obiectivele investigatiei), el va analiza culegerile de practica

judiciara penala ce se înscriu în intervalul de timp avut în vedere.

22 Dupa aceste operatiuni preliminare se impune o selectie a
categoriilor de hotarâri ce vor fi analizate. Spre exemplu, din culegerile de practica judiciara penala,
daca cercetam celeritatea justitiei, vom avea în vedere ansamblul hotarârilor judecatoresti în materie
penala, dar daca cercetam motivele de fapt ce stau la baza infractiunilor de omor, vom tine seama
numai de hotarârile judecatoresti pronuntate în aceasta materie. Tot aici, din cadrul categoriei
respective ce culegeri (cele relative la practica judiciara penala, spre pilda), cercetatorul, în functie de
tema si obiectivele stabilite, trebuie sa se opreasca, eventual, asupra hotarârilor ce tin de jurisdictia
Tribunalului Municipiului Bucuresti. În functie de perioada pe care si-a propus s-o cerceteze (si
aceasta stabilita tot în raport cu tema si obiectivele investigatiei), el va analiza culegerile de practica
judiciara penala ce se înscriu în intervalul de timp avut în vedere.

Odata luata decizia de a retine doar o anumita clasa de culegeri de practica judiciara, si din
acestea pe acelea ce vizeaza un anumit interval de timp, o anumita institutie juridica, în functie de
situatie, vor fi cercetate fie toate documentele intrate în selectia facuta (daca numarul acesta este
relativ mic), fie un esantion din hotarârile avute în vedere. Cu riscul unei marje de eroare acceptabile
21Iar, în functie de tema si obiectivele cercetarii, el va face apel fie la culegerile instantelor jurisdictionale inferioare, fie la acelea ale instantelor superioare, fie la ambele categorii de lucrari.21

Ibidem.
22 Dupa aceste operatiuni preliminare se impune o selectie a categoriilor de hotarâri ce vor fi analizate. Spre exemplu, din culegerile de practica judiciara penala, daca cercetam celeritatea
justitiei, vom avea în vedere ansamblul hotarârilor judecatoresti în materie penala, dar daca cercetam motivele de fapt ce stau la baza infractiunilor de omor, vom tine seama numai de hotarârile judecatoresti pronuntate în aceast
22
Ibidem.
în ceea ce priveste rezultatele obtinute, prin esantionarea documentelor ce urmeaza sa fie cercetate,
se obtine o reducere considerabila a volumului de munca si a cheltuielilor financiare impuse de
analiza continutului acestora. Însa, în multe cazuri de aplicare a analizei continutului nu se impune
esantionarea documentelor cercetate. De regula, nu este indicata esantionarea în cazurile în care, în
urma acestei operatiuni, volumul unitatilor de esantionare (talia esantionului) ar fi mai mic de 300-
400 de unitati, stiut fiind faptul ca, în general, un esantion aleatoriu de o talie mai mica decât cea
mentionata nu asigura reprezentativitate
corespunzatoare
.

23 Într-o astfel de situatie în care, desi se afla în posesia unui numar relativ mare de hotarâri judecatoresti, dar volumul lor nu permite aplicarea unei scheme de esantionare,

cercetatorul este obligat sa le analizeze pe toate. Astfel ca, acesta poate realiza fie o cercetare totala, în cazul ca va fi nevoit sa investigheze toate documentele juridice relative

la tema sa de cercetare, fie o cercetare selectiva, atunci când investigatiile sale vor viza numai un esantion extras din ansamblul hotarârilor judecatoresti ce-l intereseaza.
23
Într-o astfel de situatie în care, desi se afla în posesia unui numar relativ mare de hotarâri
judecatoresti, dar volumul lor nu permite aplicarea unei scheme de esantionare, cercetatorul este
obligat sa le analizeze pe toate. Astfel ca, acesta poate realiza fie o cercetare totala, în cazul ca va fi
nevoit sa investigheze toate documentele juridice relative la tema sa de cercetare, fie o cercetare
selectiva, atunci când investigatiile sale vor viza numai un esantion extras din ansamblul hotarârilor
judecatoresti ce-l intereseaza.

În conditiile în care, de cele mai multe ori, analiza va viza o serie jurisprudentiala rezultata în
urma operatiunii de esantionare, cercetatorul va urmari ca modul de realizare a seriilor sa se faca si
el în functie de tema cercetata si obiectivele investigatiei. Daca el va dori, de exemplu, sa releve
evolutia dreptului, va trebui sa realizeze o serie jurisprudentiala diacronica. În schimb, daca va
intentiona sa puna în evidenta unele fenomene de pluralism juridic, cea mai potrivita serie de
hotarâri judecatoresti va fi o serie sincronica, ce surprinde fenomenul cercetat în diversitatea sa într-
un anumit moment al evolutiei sale. Tot aici, se impune sa facem si precizarea ca, spre deosebire de
analiza continutului unor documente de mare întindere cum ar fi, de pilda, un roman, în cadrul caruia
se impune o „esantionare din document” a unor texte (a unor pagini, capitole etc., stabilite printr-o
esantionare probabilista), în analiza sociologica a jurisprudentei, datorita faptului ca volumul
comunicarii este relativ redus, documentele cercetate având, de regula, o mica întindere, o astfel de
esantionare nu si-ar gasi rostul. De aceea, vom proceda la analiza integrala a textelor hotarârilor
judecatoresti.
23 Într-o astfel de situatie în care, desi se afla în posesia unui numar relativ mare de hotarâri judecatoresti, dar volumul lor nu permite aplicarea unei scheme de esantionare, cercetatorul este
obligat sa le analizeze pe toate. Astfel ca, acesta poate realiza fie o cercetare totala, în cazul ca va fi nevoit sa investigheze toate documentele juridice relative la tema sa de cercetare, fie o cercetare selectiva, atunci când investig
23
Septimiu Chelcea, Tehnici de analiza a continutului comunicarii, în Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion
Cauc, Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura „Destin”, Deva, 1998, p.393.
 Deapsind momentul esantionarii si parcurgând toate celelalte etape ale analizei sociologice a
jurisprudentei se ajunge, în final, la rezultatele cercetarii, care, în opinia lui Jean Carbonnier, au
valoare atât pentru sociologia dreptului, cât si pentru sociologia
generala
.

24 Ele au valoare pentru sociologia dreptului întrucât asigura cunoasterea mai buna a unor fenomene juridice specifice acestui domeniu atât de important al vietii dreptului

care vizeaza latura contencioasa (patologica) a acestuia si raporturile unor astfel de fenomene cu alte fenomene juridice sau sociale. Dar, într-un plan mai larg, în care se pleaca

de la premisa ca fiecare hotarâre judecatoreasca contine o felie de viata sociala, iar ansamblul hotarârilor prezentate într-un anumit interval de timp într-un spatiu geografic

determinat „poate reconstitui o societate în actiune”, rezultatele obtinute au importanta si pentru sociologia generala. În sprijinul acestei idei este cazul lucrarii lui J. P. Charnay

– La vie musulmane en Algerie, d’après la jurisprudence de la première moitié du XX-e siècle (1965). Subscriind întrutotul la opinia reputatului profesor francez, consideram în

plus, ca rezultatele cercetarilor desfasutrate cu

24 Ele au valoare pentru sociologia dreptului întrucât asigura cunoasterea
mai buna a unor fenomene juridice specifice acestui domeniu atât de important al vietii dreptului
care vizeaza latura contencioasa (patologica) a acestuia si raporturile unor astfel de fenomene cu alte
fenomene juridice sau sociale. Dar, într-un plan mai larg, în care se pleaca de la premisa ca fiecare
hotarâre judecatoreasca contine o felie de viata sociala, iar ansamblul hotarârilor prezentate într-un
anumit interval de timp într-un spatiu geografic determinat „poate reconstitui o societate în actiune”,
rezultatele obtinute au importanta si pentru sociologia generala. În sprijinul acestei idei este cazul
lucrarii lui J. P. Charnay – La vie musulmane en Algerie, d’après la jurisprudence de la première moitié
du XX-e siècle (1965). Subscriind întrutotul la opinia reputatului profesor francez, consideram în plus,
ca rezultatele cercetarilor desfasutrate cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei au
valoare si pentru stiinta dreptului, care-si va putea fundamenta unele dintre generalizarile sale
teoretice pe terenul solid al datelor obtinute din sociologia juridica în investigarea concreta a
fenomenului juridic din sfera patologiei dreptului. De asemenea, apreciem ca, atât politica legislativa,
cât si practica judiciara însasi pot resimti un efect benefic luând la cunostinta de rezultatele
cercetarilor sociologico-juridice de acest gen.

Iata, prezentate succint, câteva dintre cele mai importante probleme pe care le ridica utilizarea
tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei în cercetarea sociologico-juridica.

Virtuti si limite ale analizei sociologice de jurisprudenta. Compararea din perspectiva

metodologica a analizei sociologice de jurisprudenta cu alte metode, tehnici si procedee de cercetare
va pune în evidenta faptul ca aceasta tehnica de cercetare prezinta o serie de virtuti metodologice,
dar si unele limite ce nu pot fi trecute cu privirea.

24 Ele au valoare pentru sociologia dreptului întrucât asigura cunoasterea mai buna a unor fenomene juridice specifice acestui domeniu atât de important al vietii dreptului care vizeaza latura
contencioasa (patologica) a acestuia si raporturile unor astfel de fenomene cu alte fenomene juridice sau sociale. Dar, într-un plan mai larg, în care se pleaca de la premisa ca fiecare hotarâre judecatoreasca contine o felie de viat
24
Jean carbonnier, Op. cit., pp.275-276.
 În primul rând, dintre toate metodele si tehnicile de cercetare utilizate de sociologia dreptului,
aceasta tehnica de investigatie se preteaza cel mai bine la cercetarea fenomenelor din domeniul
patologiei dreptului. Spre deosebire de analiza sociologica de jurisprudenta, ancheta pe baza de
interviu, de exemplu, nu dispune decât de o capacitate foarte redusa de a surprinde raporturile
conflictuale
.

25 Este greu de presupus ca partile aflate într-un conflict vor fi dispuse sa dezvaluie în fata unui operator de interviu amanunte despre raportul conflictual în care sunt angajate.

Mai de graba, acestea vor fi tentate sa le treaca sub tacere, sa e ascunda sau sa le prezinte denaturat. Dimpotriva, aflate în fata judecatorului, spre propriul lor interes si în

speranta ca cele relatate vor înclina balanta dreptatii în favoarea lor, partile vor fi înclinate sa prezinte si cele mai mici detalii relative la conflictul în care au fost antrenate. Iar

metoda cea mai adecvata pe care o poate utiliza sociologul dreptului spre a cunoaste aceasta adevarata comoara a faptelor de viata psihologice, morale, religioase, culturale,

economice etc., ce constituie contextul litigiului, este analiza sociologica de jurisprudenta. Se întelege de la sine ca pentru sociologia dreptului, valoarea pledoariilor facute de

partile litigante nu consta atât în cercetarea aspectelor juridice pe care acestea le contin, cât în investigarea faptelor de viata ce le-au generat. De aceea, analiza sociologica de

jurisprudenta, care are capacitatea de a surprinde mult mai bine decât ancheta pe baza de interviu multitudinea fenomenelor de natura psihosociologica în contextul carora a

aparut si s-a dezvoltat raportul conflictual dintre cele doua parti, este considerata cea mai potrivita pentru cercetarea fenomenelor ce apartin patologiei reptului. Aceasta

tehnica de cercetare se dovedeste superioara anchetei pe baza de interviu si prin faptul ca are capacitatea de a surprinde o adevarata istorie a conflictului si a
25 Este
greu de presupus ca partile aflate într-un conflict vor fi dispuse sa dezvaluie în fata unui operator de
interviu amanunte despre raportul conflictual în care sunt angajate. Mai de graba, acestea vor fi
tentate sa le treaca sub tacere, sa e ascunda sau sa le prezinte denaturat. Dimpotriva, aflate în fata
judecatorului, spre propriul lor interes si în speranta ca cele relatate vor înclina balanta dreptatii în
favoarea lor, partile vor fi înclinate sa prezinte si cele mai mici detalii relative la conflictul în care au
fost antrenate. Iar metoda cea mai adecvata pe care o poate utiliza sociologul dreptului spre a
cunoaste aceasta adevarata comoara a faptelor de viata psihologice, morale, religioase, culturale,
economice etc., ce constituie contextul litigiului, este analiza sociologica de jurisprudenta. Se întelege
de la sine ca pentru sociologia dreptului, valoarea pledoariilor facute de partile litigante nu consta
atât în cercetarea aspectelor juridice pe care acestea le contin, cât în investigarea faptelor de viata ce
le-au generat. De aceea, analiza sociologica de jurisprudenta, care are capacitatea de a surprinde
mult mai bine decât ancheta pe baza de interviu multitudinea fenomenelor de natura
psihosociologica în contextul carora a aparut si s-a dezvoltat raportul conflictual dintre cele doua
parti, este considerata cea mai potrivita pentru cercetarea fenomenelor ce apartin patologiei
reptului. Aceasta tehnica de cercetare se dovedeste superioara anchetei pe baza de interviu si prin
faptul ca are capacitatea de a surprinde o adevarata istorie a conflictului si a faptelor sociale care l-au

25 Este greu de presupus ca partile aflate într-un conflict vor fi dispuse sa dezvaluie în fata unui operator de interviu amanunte despre raportul conflictual în care sunt angajate. Mai de graba,
acestea vor fi tentate sa le treaca sub tacere, sa e ascunda sau sa le prezinte denaturat. Dimpotriva, aflate în fata judecatorului, spre propriul lor interes si în speranta ca cele relatate vor înclina balanta dreptatii în favoarea lor, par
25
Ibidem, p.272.
generat si întretinut,26 spre deosebire de cea de a doua metoda care analizeaza raportul conflictual, de regula, numai într-un moment al duratei sale. 26
spre deosebire de cea de a doua metoda care analizeaza raportul conflictual, de regula, numai într-
un moment al duratei sale.

Un al doilea avantaj al analizei sociologice de jurisprudenta consta în aceea ca poate aduce în

câmpul cercetarii sociologice justitiabili pe care alte metode, tehnici si procedee de investigatie ale
sociologului dreptului nu-i pot contacta. Aceasta tehnica are meritul ca permite sociologului
dreptului sa-si extinda sfera analizei sale si asupra acelor justitiabili disparuti sau care, invocând
motive, de regula, se sustrag unei anchete pe baza de interviu. Datorita particularitatilor ei, analiza
sociologica de jurisprudenta permite cercetatorului sa investigheze atât fenomene ce tin de patologia
actuala a dreptului, cât si fenomene ce apartin unei patologii
trecute
.

27 Astfel, pe baza culegerilor de jurisprudenta existente, pe lânga investigatiile asupra fenomenelor juridice conflictuale ai caror protagonisti se afla în viata, sociologul

dreptului poate cerceta cu succes si unele litigii în care au fost antrenati reprezentanti ai unor generatii de mult disparute. Ori, ancheta pe baza de interviu, care se preteaza la

cercetarea patologiei prezente a dreptului (si aici cu mari dificultati, dupa cum am vazut), nu-i permite sociologului sa-si extinda investigatiile asupra unor astfel de fenomene

petrecute cu ani si ani în urma.

27 Astfel, pe baza culegerilor de jurisprudenta existente, pe lânga investigatiile
asupra fenomenelor juridice conflictuale ai caror protagonisti se afla în viata, sociologul dreptului
poate cerceta cu succes si unele litigii în care au fost antrenati reprezentanti ai unor generatii de mult
disparute. Ori, ancheta pe baza de interviu, care se preteaza la cercetarea patologiei prezente a
dreptului (si aici cu mari dificultati, dupa cum am vazut), nu-i permite sociologului sa-si extinda
investigatiile asupra unor astfel de fenomene petrecute cu ani si ani în urma.

Superioritatea analizei sociologice de jurisprudenta decurge si din aceea ca, daca unele categorii
de justitiabili, de genul politicienilor, oamenilor de afaceri etc. Se pot sustrage unei anchete pe baza
de interviu, în „focul” dezbaterilor judiciare acestia vor fi nevoiti sa relateze faptele cu lux de
amanunte, ceea ce, se întelege de la sine, nu poate fi decât în avantajul tehnicii analizei sociologice
de jurisprudenta.

Acestea sunt numai câteva dintre virtutile acestei tehnici de investigatie a sociologiei dreptului ce
o recomanda drept una dintre cele mai potrivite modalitati de cercetare a fenomenelor
contencioase.

26 spre deosebire de cea de a doua metoda care analizeaza raportul conflictual, de regula, numai într-un moment al duratei sale.26
bidem, p.273.
27 Astfel, pe baza culegerilor de jurisprudenta existente, pe lânga investigatiile asupra fenomenelor juridice conflictuale ai caror protagonisti se afla în viata, sociologul dreptului poate cerceta cu
succes si unele litigii în care au fost antrenati reprezentanti ai unor generatii de mult disparute. Ori, ancheta pe baza de interviu, care se preteaza la cercetarea patologiei prezente a dreptului (si aici cu mari dificultati, dupa cum a
27
Ibidem.
 Dar, analiza sociologica de jurispruena, ca analiza de continut adaptata cercetarii jurisprudentei,
este o tehnica secundara. Si, ca orice tehnica de acest gen, ea cerceteaza documente, nu
fapte
.

28 De aceea, ea va prezenta avantajele si dezavantajele pe care le au, în general, procedeele care îsi îndreapta investigatiile asupra documentelor. Însa, din faptul ca analiza

sociologica de jurisprudenta se desfasoara asupra unei categorii aparte de documente – culegerile de jurisprudenta – rezulta unele limite particulare ale acesteia. Ele îsi afla

sorgintea în faptul ca, asa dupa cum sublinia Henri

28 De aceea, ea va prezenta avantajele si dezavantajele pe care le au, în
general, procedeele care îsi îndreapta investigatiile asupra documentelor. Însa, din faptul ca analiza
sociologica de jurisprudenta se desfasoara asupra unei categorii aparte de documente – culegerile de
jurisprudenta – rezulta unele limite particulare ale acesteia. Ele îsi afla sorgintea în faptul ca, asa
dupa cum sublinia Henri Lévy-Bruhl, jurisprudenta, care este atât de apropiata de viata, da totusi o
„imagine infidela si trunchiata” a realitatii juridice.2929

Cea mai grava deformare a realitatii juridice decurge din aceea ca hotarârile judecatoresti
cercetate prin tehnica analizei sociologice de jurisprudenta vizeaza numai o mica pate a acesteia,
adica fenomenele contencioase, altfel spus, ceea ce, îndeobste se numeste „patologia dreptului”.
Cunoscuta fiind tendinta juristilor de a exagera rolul fenomenelor contencioase în viata dreptului,
trebuie sa subliniem faptul ca sociologia juridica considera ca aceasta categorie de fenomene juridice
deformeaza dreptul, care este infinit mai mult decât contenciosul. Si aceasta nu fara temei, ci pentru
ca, fenomenele contencioase, atât de importante pentru juristi, reprezinta numai o mica parte a
realitatii juridice, întrucât, dincolo de ele exista un ansamblu de fenomene necontencioase, o „ordine
juridica pasnica si spontana a societatii”, dupa cum bine remarca cunoscutul fondator al sociologiei
dreptului Eugen
Ehrlich
.

30 Este vorba de multitudinea si larga varietate a fenomenelor juridice metaforic numite „în stare de pace”, ce fac parte din realitatea sociala a dreptului si care se desfasoara

în conformitate cu normele juridice stabilite, întelegerile si conventiile încheiate între parti. Lor li se adauga fenomenele litigioase solutionate pe cale amiabila, pe calea unei

negocieri, a unei tranzactii etc., adica toate acele conflicte cu încarcatura juridica care-si gasesc solutionarea înainte de a ajunge în fata unei instante de judecata. De aceea,

28 De aceea, ea va prezenta avantajele si dezavantajele pe care le au, în general, procedeele care îsi îndreapta investigatiile asupra documentelor. Însa, din faptul ca analiza sociologica de
jurisprudenta se desfasoara asupra unei categorii aparte de documente – culegerile de jurisprudenta – rezulta unele limite particulare ale acesteia. Ele îsi afla sorgintea în faptul ca, asa dupa cum sublinia Henri
28
Vasile Maftode, Metodologia sociologica. Metode si tehnici de cercetare sociologica, Editura Porto-Franco,
galati, 1995, p.149.
2929
Henri Lévy-Bruhl, Op. cit., p.99.
30 Este vorba de multitudinea si larga varietate a fenomenelor juridice metaforic numite „în stare de pace”, ce fac parte din realitatea sociala a dreptului si care se desfasoara în conformitate cu
normele juridice stabilite, întelegerile si conventiile încheiate între parti. Lor li se adauga fenomenele litigioase solutionate pe cale amiabila, pe calea unei negocieri, a unei tranzactii etc., adica toate acele conflicte cu încarcatura
30
Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, Verlag von Duncker&Hubolt, München und Leipzig,
1929.
30 Este vorba de multitudinea si larga varietate a fenomenelor juridice metaforic numite „în stare de
pace”, ce fac parte din realitatea sociala a dreptului si care se desfasoara în conformitate cu normele
juridice stabilite, întelegerile si conventiile încheiate între parti. Lor li se adauga fenomenele litigioase
solutionate pe cale amiabila, pe calea unei negocieri, a unei tranzactii etc., adica toate acele conflicte
cu încarcatura juridica care-si gasesc solutionarea înainte de a ajunge în fata unei instante de
judecata. De aceea, cercetarea unei institutii juridice cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a
jurisprudentei, care se rezuma numai la investigarea laturii ei patologice va fi totdeauna incompleta.

Un alt neajuns al utilizarii acestei tehnici de cercetare a socilogiei dreptului decurge din faptul ca
între ansamblul hotarârilor judecatoresti publicate si cele pronuntate în sistemul instantelor de
judecata dintr-o tara, unitate administrativ-teritoriala etc. Exista o mare diferenta sub aspectul
cuprinderii celor din urma în diferitele culegeri de jurisprudenta publicate. Altfel spus, cea mai mare
parte a hotarârilor judecatoresti nu vor fi publicate niciodata în culegerile amintite. Si aceasta soarta
o au mai cu seama hotarârile udecatoresti ale institutiilor urisdictionale inferioare, are foarte rar au
sansa de a vedea lumina tiparui într-o culegere de jurisprudenta. O soarta mult mai buna din acest
punct de vedere o au, în schimb, hotarârile judecatoresti pronuntate în instantele superioare (Curtea
Constitutionala, Curtea Suprema de Justitie sau Curtea de Apel, cum este cazul în sistemul
jurisdictional românesc).

Alte neajunsuri ale aplicarii analizei sociologice de jurisprudenta în cercetarea fenomenelor

juridice din perimetrul patologiei dreptului decurg din selectia operata de realizatorul culegerii în
rândul hotarârilor judecatoresti ce privesc o anumita institutie juridica, din faptul ca unele institutii
ale dreptului sunt slab reprezentate sau nu se regasesc deloc în culegeri s.a. De asemenea, nu trebuie
neglijat nici faptul ca toate culegerile de practica judecatoreasca sunt realizate în scopuri juridice si,
în consecinta, de multe ori, ele pot fi sarace în informatii ce prezinta interes pentru sociologia
dreptului.

Dupa cum am vazut, ca orice alta metoda si tehnica de cercetare, analiza sociologica de
jurisprudenta are atât virtuti, cât si limite. Desi, prin dezvoltarea laturii cantitative a acestei tehnici de
cercetare, însotita de utilizarea calculatorului electronic, care permite repearea directa de catre
computer, pe baza unui dictionar , a categoriilor, cuvintelor sau expresiilor stabilite prin grila de
cercetare, tehnica analizei sociologice de jurisprudenta s-a rafinat mult, capatnd noi virtuti, aceasta
pastreaza înca unele limite inerente, de care un sociolog al dreptului nu poate sa nu tina seama. E
aceea, în activiatea investigationala empirica, pentru a depasi limitele acestei tehnici si pentru a spori
valoarea de ansamblu a investigatiei, cercetatorul va utiliza complementar si metode si tehnici de
cercetare.
 VII.5. Monografia juridica – metoda de cercetare

Sociologia dreptului si-a dobândit statutul de disciplina stiintifica prin conturarea unui obiect
propriu de cercetare, prin stabilirea unui set particular de metode de investigare a fenomenelor
juridice si prin utilizarea unui aparat conceptual specific. Asa dupa cum constata Renato Treves,
sociologia dreptului „se prezinta astazi ca o disciplina unitara si prin uniformitatea metodelor
utilizate”.1

Sociologia dreptului a facut si face apel la metodele stiintelor sociale: metoda logica, metoda
istorica, metoda tipologica, metoda comparativa, metoda statistica, metoda teleologica, metoda
modelarii etc. Dar, cel mai mult, aceasta tânara disciplina s-a orientat spre metodele sociologice
generale, facând apel la observatia sociologica, ancheta, analiza de continut, sondajul de opinie,
experimentul sociologic, tehnica scalarii atitudinilor, studiul de caz etc. Trebuie mentionat însa faptul
ca preluarea metodelor stiintelor sociale, în general, a metodelor sociologiei, în special, a fost însotita
de adaptarea acestora la specificul realitatii sociale a dreptului. Dupa cum aprecia reputatul profesor
francez Jean Carbonnier, „sociologia juridica a primit multe de la sociologia generala, a carei <<fiica>>
este. Metodele sale nu sunt în cea mai mare parte […] decât adaptari ale acestora care deja au fost
puse la punct în alte domenii
sociologice.
”

2 Asa se face ca, în investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va utiliza un set de metode sociologice adaptate, precum experimentul legislativ sau juridic, analiza

sociologica a jurisprudentei, sondajul de opinie legislativa etc. Dupa parerea noastra, acestora li se poate adauga si monografia juridica.
2 Asa se face ca, în
investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va utiliza un set de metode sociologice
adaptate, precum experimentul legislativ sau juridic, analiza sociologica a jurisprudentei, sondajul de
opinie legislativa etc. Dupa parerea noastra, acestora li se poate adauga si monografia juridica.

Este îndeobste cunoscut ca cele mai valoroase rezultate ale investigatiilor sociale din România
antebelica le-au dat cercetarile monografice, iar dintre acestea s-au detasat monografiile sociologice
realizate în cadrul Scolii sociologice de la Bucuresti, initiata si condusa de profesorul Dimitrie Gusti.
De fapt, amplele cercetari monografice întreprinse în deceniile trei si patru ale secolului noastru, care
s-au înscris ca o contributie româneasca de marca în sociologia vremii, reprezinta punctul culminant
al unei vechi traditii nationale în acest domeniu. Referindu-se la „antecedentele” românesti ale
11
Renato Treves, Introduzione, în La sociologia del diritto. Problemi e ricerche, a cura di Renato Treves,
Edizioni di Comunità, Milano, 1966, p.27.
2 Asa se face ca, în investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va utiliza un set de metode sociologice adaptate, precum experimentul legislativ sau juridic, analiza sociologica a
jurisprudentei, sondajul de opinie legislativa etc. Dupa parerea noastra, acestora li se poate adauga si monografia juridica. 2
J. Carbonnier, Sociologie juridique,
Presse Universitaires de France, Paris, 1978, p.20.
acestei miscari, M. Cernea arata ca începuturile ei dateaza din deceniul sapte al secolului al XIX-lea.
Apoi, ele au continuat, cu unele întreruperi sau intensitate diferita, pâna în anii ’70 ai secolului
nostru.3

Cercetarea monografica interbelica a unitatilor sociale, dupa cum se stie, s-a desfasurat, în
principal, pe baza doctrinei (sociologia monografica) si a metodei (monografia sociologica) gustiene,
ceea ce a condus la realizarea unor monografii de tip exhaustiv. Trebuie mentionat faptul ca, desi
cercetarea monografica de tip gustian a avut drept obiectiv de investigatie unitatile sociale (în
principal satul românesc), asa dupa cum remarca profesorul D. Gusti, „cercetarea vietii juridice forma
unul dintre elementele ei esentiale, în legatura cu întreaga viata
sociala”
.

4 Dar, în cadrul scolii sociologice gustiene, mai multi cercetatori, excedati de problemele multiple si complexe, de activitatea laborioasa pe care o impuneau monografiile

exhaustive, de tip gustian, si preocupati de studiul unor probleme concrete de mare interes, au realizat cîteva monografii economice, morale, religioase, muzicale si, nu în

ultimul rând juridice. Documentarul Din studiile monografice ale Scolii sociologice de la Bucuresti asupra manifestarilor juridice ale unitatilor sociale, vine cu argumente

concrete în sprijinul afirmatiei ca un numar important de membrii sau colaboratori ai acestei scoli au acordat mare atentie cercetarii monografice a diferitelor fenomene

juridice specifice satului rimânesc. Dupa cum a concluzionat exegeza de specialitate, din însesi reusitele si slabiciunile monografiei sociologice gustiniene, ce aveau la baza

cunoscuta schema logico-formala a „cadrelor” si „manifestarilor”, s-au acumulat premisele aparitiei unor modificari metodologice substantiale care, în final, au condus la

diversificarea tipologica a cercetarilor monografice. Principalele inovatii s-au

4 Dar, în cadrul scolii sociologice gustiene, mai multi
cercetatori, excedati de problemele multiple si complexe, de activitatea laborioasa pe care o
impuneau monografiile exhaustive, de tip gustian, si preocupati de studiul unor probleme concrete
de mare interes, au realizat cîteva monografii economice, morale, religioase, muzicale si, nu în
ultimul rând juridice. Documentarul Din studiile monografice ale Scolii sociologice de la Bucuresti
asupra manifestarilor juridice ale unitatilor sociale, vine cu argumente concrete în sprijinul afirmatiei
ca un numar important de membrii sau colaboratori ai acestei scoli au acordat mare atentie
cercetarii monografice a diferitelor fenomene juridice specifice satului rimânesc. Dupa cum a
concluzionat exegeza de specialitate, din însesi reusitele si slabiciunile monografiei sociologice
gustiniene, ce aveau la baza cunoscuta schema logico-formala a „cadrelor” si „manifestarilor”, s-au
acumulat premisele aparitiei unor modificari metodologice substantiale care, în final, au condus la
diversificarea tipologica a cercetarilor monografice. Principalele inovatii s-au înregistrat pe linia
diversificarii paradigmelor de cercetare, fapt ce a facut sa apara noi tipuri de monografii: monografia
33
M. Cernea, Etapele cercetarii monografice a comunitatilor rurale în sociologia din România, în „Revista de
Filosofie”, tomul 20, nr.9, 1973, pp.10-44.
4 Dar, în cadrul scolii sociologice gustiene, mai multi cercetatori, excedati de problemele multiple si complexe, de activitatea laborioasa pe care o impuneau monografiile exhaustive, de tip
gustian, si preocupati de studiul unor probleme concrete de mare interes, au realizat cîteva monografii economice, morale, religioase, muzicale si, nu în ultimul rând juridice. Documentarul Din studiile monografice ale Scolii so
4
D. Gusti, Fragmente autobigrafce. Autosociologia unei vieti.1800-1955, în D. Gusti, Opere, vol.V, 1971,
Editura Academiei, Bucuresti, p.199.
centrata pe o problema-cheie; micromonografia sau „monografia sumara de sat”; monografia
sumara comparativa a unor sate selectionate din diferite zone ale tarii; monografia zonala sau
regionala (cu si fara sat-pilot) si monografia tematica.5

Tinând seama de îndelungata traditie româneasca în domeniul cercetarilor monografice, dar mai
ales de bogata si valoroasa experienta a Scolii sociologice gustiene, precum si de nevoia acuta de
date stiintifice pe care o resimt în perioada de tranzitie agentii operei politice, legislative si
administrative, apreciem ca metoda monografica, atent revizuita si adaptata cerintelor moderne ale
investigatiei sociale, poate asigura o buna cunoastere a unor fenomene juridice specifice societatii
românesti contemporane. Suntem convinsi ca, îmbracând haina monografiei juridice, metoda
monografica va putea fi utilizata cu succes în cercetarea fenomenelor de drept. Aceasta presupune
revizuirea substantiala a monografiei gustiene în sprijinul ingenios promovat de Anton Golopentia în
cadrul Institutului Social Banar-Crisana. Avem în vedere o monografie juridica ce se prezinta ca
rezultanta a diferitelor tipuri de monografii practicate în cadrul Scolii sociologice a lui D. Gusti. Este
vorba de o monografie asemanatoare în unele privinte, cu cele realizate pe alte „teme”, de D. G.
Georgescu, L’alimentation de la population rurale en Roumanie, în vol. La vie rurale en Roumanie,
Bucuresti, 1939, pp. 205-238; A. Golopentia, Starea culturala si economica a populatiei din RomâniaI,
în „Revista de igiena economica”, X, nr. 1-6, 1940, pp.212-263 sau H. H. Stahl, Contributii la studiul
satelor devalmase românesti, 3 vol., Bucuresti, 1958-1965, monografii care difera de cele exhaustive
gustiene prin unitatea supusa cercetarii, prin obiectul investigatiei si, în parte, prin paradigma dupa
care s-au desfasurat.

Ca si în cazul monografiei sociologice realizate în cadrul Scolii sociologice de la Bucuresti,

monografia juridica se va întemeia pe o conceptie sociologica. Daca în cazul monografiei realizate de
D. Gusti era vorba de conceptia profesorului asupra realitatii sociale, în cazul monografiei juridice
putem avea în vedere conceptia carbonnierista asupra dreptului. Astfel, profesorul J. Carbonnier
considera ca „dreptul nu exista decât în societate” si, în consecinta, „fenomenele juridice sunt […]
fenomene
sociale
”

55
P. Caraion, Profesorul Dimitrie Gusti si Scoala sociologica de la Bucuresti, în Sociologia militans, vol. IV,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971, pp.74-121; H. H. Stahl, Teoria si practica investigatiilor sociale. Cercetari
interdisciplinare zonale, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pp.30-47; M. Cernea, loc.
cit., pp.1052-1065; M. Larionescu, Dimitrie Gusti – fondatorul scolii sociologice de la Bucuresti, în M.
Larionescu (coord.) Scoala sociologica de la Bucuresti. Traditie si actualitate, Editura Metropol, Bucuresti,
1996, pp.30-32.
6 Nici un fenomen juridic nu exista însa în stare izolata; totdeauna el se afla inserat spatial si temporal - sincronic si diacronic – în social, unde interactioneaza cu fenomenele

politice, economice, religioase, morale etc.

6 Nici un fenomen juridic nu exista însa în stare izolata; totdeauna el se afla
inserat spatial si temporal - sincronic si diacronic – în social, unde interactioneaza cu fenomenele
politice, economice, religioase, morale etc.

Daca monografia gustiana se desfasura de regula, la nivelul unitatilor sociale, monografia juridica,
luând în seama inovatiile Institutului Banat-Crisana, îsi va putea organiza investigatiile în functie de
nevoi, atât la nivelul unitatilor sociale (sate, orase, comune, întreprinderi, istitutii etc.), cât si la nivel
zonal sau national. În cazul cercetarilor zonale sau nationale, studiul monografic se va realiza pe
esantioane de localitati reprezentative pentru fenomenul juridic studiat.

În ceea ce priveste obiectul studiului monografic, avem în vedere deplasarea investigatiei de la

caracterizarea starii globale (integrale) a unitatii sociale la cercetarea focalizata a unui fenomen
juridic de interes local, zonal sau national.

Întrucât fenomenul de drept nu poate fi cercetat si explicat decât în contextul social în care
acesta se manifesta, monografia juridica va urmari analiza cât mai completa a acestuia, dar nu pe
baza schemei standard a „cadrelor” si „manifestarilor”, ci dupa o schema originala de categorii
investigationale. În locul cercetarii fiecarui cadru si a fiecarei manifestari a unitatii sociale ca atare,
monografia juridica îsi propune concentrarea eforturilor sociologiei, stiintei dreptului si ale celorlalte
stiinte particulare pentru „luminarea” fenomenului juridic ce ne intereseaza. În felul acesta nu va mai
exista o schema standard, ci pentru investigarea fiecarui fenomen de drept cercetatorul va trebui sa
construiasca un instrument de cercetare propriu, cu ajutorul caruia sa surprinda „manifestarile”
fenomenului juridic cercetat si „cadrele” sociale concrete în care acesta functioneaza. Configuratia
acestei scheme va depinde de natura fenomenului cercetat, de scopul investigatiei s.a.m.d. În
concluzie, monografia juridica nu va mai cerceta unitatile sociale prin manifestarile si cadrele lor, ci
fenomenele juridice în geneza, structura, dinamica si functionalitatea lor în contextul fenomenelor
sociale (politice, morale, religuioase, economice, demografice, culturale etc.) cu care interactioneaza
direct.

Prin monografia juridica va fi, de asemenea, valorificata una dintre cele mai importante inovatii
ale cercetarii monografice gustiene: constituirea unor echipe compuse din specialisti în felurite
discipline sociale particulare. Dar, daca echipele gustiene se constituiau pornind de la schema
standard a celor patru cadre si patru manifestari, cele destinate realizarii monografiei juridice vor fi

6 Nici un fenomen juridic nu exista însa în stare izolata; totdeauna el se afla inserat spatial si temporal - sincronic si diacronic – în social, unde interactioneaza cu fenomenele politice, economice,
religioase, morale etc.6
J Carbonnier, Op. cit., p.16.
formate plecând de la schema fiecarei cercetari în parte si vor cuprinde specialisti selectionati în
functie de natura fenomenului juridic studiat (constitutionala, penala, civila, administrativa etc.) si a
principalelor fenomene sociale ce reprezinta cauze, conditii sau efecte ale acestuia. Astfel,
componenta echipei monografice se va schimba de la o cercetare la alta. De exemplu, daca se
monografiaza un fenomen juridic precum avortul, din echipa de cercetare vor trebui sa faca parte
neaparat si medicii, iar în cazul ca se investigheaza problema mostenirii, prezenta lor nu-si afla rostul.
Desigur, din astfel de echipe nu vor lipsi niciodata nici juristii, nici sociologii. De asemenea, pentru
investigarea unui aspect sau altul al fenomenului cercetat se pot constitui echipe de cercetare
speciale.

În aceste conditii, monografia juridica devine opera colaborarii stiintelor dreptului si a sociologiei
juridice cu celelalte stiinte sociale. Inovatia gustiana în acest domeniu nu este deloc depasita,
deoarece, asa cum remarca repurtatul sociolog american de origine româna, Mihail Cernea, în ultima
vreme specialistii în stiinte sociale îsi demonstreaza tot mai mult „utilitatea si eficienta pentru
programele de dezvoltare”. De altfel, revigorarea activitatii de cercetare a vietii juridice de catre
specialisti din diferite domenii s-ar dovedi o întreprindere benefica. Aceasta întrucât abordarea
monografica a unor probleme juridice semnificative, care necesita interventie de tip reformator, ar
reprezenta un demers util pentru instantele diriguitoare ale vietii juridice. Pe linia conceptiei lui Gusti
si a scolii sale sociologice, cunoasterea vietii juridice nationale trebuie sa preceada si sa orienteze
actiunea practica de reformare a dreptului, de elaborare a legilor. Nimic nu e mai firesc ca activitatea
monografica sa-si fixeze programatic drept obiectiv înregistrarea starii functionale a unei manifestari
vitale a natiunii cum este viata juridica. Momentul cognitiv, de radiografiere a vietii juridice
românesti va trebui sa fie urmat de momentul actional, practic, care pornind de la datele existente,
va trebui sa edifice o realitate juridica noua, proprie statului de drept, cu parametrii superiori de
adecvare, pe de o parte, la realitatile nationale, iar pe de alta parte, la tendintele ce se manifesta în
viata juridica a lumii contemporane.

Semnificatia monografiei juridice rezida tocmai în aceea ca acest tip de cercetare are capacitatea
de a realiza o sinteza sociologica a materialului recoltat cu privire la fenomenele juridice respective,
de a formula concluzii si de a oferi solutii stiintific fundamentate institutiilor chemate sa gestioneze
astfel de aspecte ale vietii sociale, creând în acest fel premisele unor actiuni reformatoare eficiente.
Si, nu în ultimul rând, atunci când este cazul, în spiritul sociologiei juridice aplicative gustiene,
rezultatele acestor cercetari au menirea de a ajuta instanta legiuitoare sa legifereze în cunostinta de
cauza, în acord cu „tara reala”. Pentru ca, asa cum sustine D. Gusti, „nu se poate legifera pâna când
nu se stie ce si pentru cine se legifereaza, dupa cum nu se poate gospodari, când nu se stie ce si
pentru cine se
gospodareste”.7 Este oare nevoie de mai mult pentru a scoate în evidenta necesitatea cercetarii monogarfice a diferitelor fenomene juridice ? 7 Este oare
nevoie de mai mult pentru a scoate în evidenta necesitatea cercetarii monogarfice a diferitelor
fenomene juridice ?

În spiritul preceptelor metodologice ale sociologiei gustiene consideram ca recuperarea

monografiei sociologice, sub forma monografiei juridice, nu înseamna renuntarea la celelalte metode
de cercetare a vietii juridice, ci numai valorificarea în contemporaneitate a elementelor viabile ale
modelului de cercetare monografica. Argumentele de mai sus, la care pot fi adaugate si altele, ne dau
convingerea ca recuperarea metodei monografice si includerea ei în setul de metode si tehnici de
cercetare ale sociologiei dreptului ar fi o întreprinmdere benefica. Si poate, asa cum în perioada
interbelica sociologia monografica a reprezentat „marcatorul identitar” al sociologiei românesti, în
viitor, efortul comun al sociologilor si juristilor, de lansare si sustinere a monografiilor juridice, ar
putea conduce la afirmarea internationala a sociologiei românesti a dreptului

7 Este oare nevoie de mai mult pentru a scoate în evidenta necesitatea cercetarii monogarfice a diferitelor fenomene juridice ?7
D. Gusti, Sociologia monografica –
stiinta a realitatii sociale, în D. Gusti, Opere, vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.327.
 VIII. STUDIUL COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Termenul devianţă desemnează un ansamblu dispersat de activităţi care decepţionează o

aşteptare, o normă, o valoare. In mod analitic, apare întrebarea: ale cui? In mod firesc, gîndul se
îndreaptă spre "indivizii dezirabili" şi "indivizi marginali". Dar sîntem noi înşine atît de normali pe cît
ne-ar plăcea să credem? Persoanele al căror comportament pare de neînţeles sau straniu pot fi oare
considerate fiinţe raţionale atunci cînd înţelegem din ce motiv acţionează în felul respectiv?

Dar din acest fel de a ne întreba nu rezultă cumva că este imposibil de formulat o definiţie a
devianţei care ar fi absolut transparentă? Ne vom putea da seama de aceasta comparînd modurile în
care diverşi sociologi îşi încarnează expunerea cu exemple. Tocmai pentru aceasta, în acest capitol
vom urmări expunerea lui A. Giddens. Din primele rînduri ele ne avertizează să ne îndreptăm atenţia
către influenţa claselor sociale, către diviziunile dintre bogaţi şi săraci. Pentru un punct de vedere
oarecum alternativ, recomandăm capitolul "Devianţa" din "Tratatul de sociologie" coordonat de R.
Boudon9.

A. Analiza lui A. Giddens

Studiul devianţei, asemenea altor domenii ale sociologiei, ne îndreaptă atenţia către puterea
socială şi către influenţa clasei sociale – diviziunile dintre bogaţi şi săraci. Atunci cînd considerăm
devianţa sau conformarea de la regulile şi normele sociale, trebuie întotdeauna să avem în vedere
întrebarea: “ale cui reguli?” Aşa după cum vom vedea, normele sociale sînt puternic influenţate de
divizările de putere şi de clasă.

După A. Giddens, devianţa poate fi definită drept non-conformism faţă de un set dat de
norme, care sînt acceptate de un număr semnificativ de oameni, în cadrul unei comunităţi sau a
unei societăţi. Nici o societate nu poate fi împărţită într-o manieră simplă între cei care deviază
de la norme şi cei care se conformează. În anumite ocazii, majoritatea dintre noi încălcăm reguli
general acceptate de comportament. E posibil, de exemplu, ca la un moment dat să fi comis
nişte furturi minore, cum ar fi mici şterpeleli din magazine sau însuşirea unor mici obiecte de la
servici – de exemplu bloc-notesuri sau pixuri – pentru uz personal!

Anvergura concepului de devianţă este foarte largă. Iată cîteva exemple pe care ni le dă
Giddens.

Miliardarul Howard Hughes şi-a clădit masiva avere cu ajutorul unui amestec de muncă
susţinută, idei inventive şi decizii iscusite. Din punctul de vedere al nevoii sale de a reuşi, activităţile
sale s-au conformat unora dintre valorile fundamentale din societăţile occidentale, valori care pun
accentul pe dorinţa de recompense materiale şi de realizare a individului. Pe de altă parte, în
anumite domenii, comportamentul lui a deviat în mod, clar de la normele impuse. El a trăit ultimii săi
ani de viaţă aproape complet izolat de lumea exterioară, ieşind extrem de rar din apartamentul său
9
Pentru un studiu aprofundat al problemelor legate de sociologia devianţei şi sociologia juridică, recomandăm
lucrările lui Dan Banciu şi Sorin M. Rădulescu.
de hotel, pe care îl transformase în adevărata sa casă. Îşi lăsase părul să crească extrem de lung şi
avea o barbă mare şi neîngrijită, care îl făceau să semene mai degrabă cu un profet biblic decât cu un
prosper om de afaceri.

Hughes a fost extrem de plin de succes, cât şi extrem de deviant în comportamentul său. Ca
exemplu contrastant, am putea lua cariera lui Ted Bundy. În aparenţă felul de viaţă al lui Bundy era
conform normelor de comportament ale unui bun cetăţean. Viaţa pe care a dus-o el n-a fost numai
normală,ci şi extrem de merituoasă. De exemplu, el a jucat un rol activ în cadrul Samaritenilor, o
asociaţie care organizează un serviciu telefonic non-stop pentru persoanele disperate sau care vor să
se sinucidă. Cu toate acestea, Bundy a săvârşit mai multe crime oribile. Înainte de a-l condamna la
moarte, judecătorul procesului l-a lăudat pe Bundy pentru aptitudinile sale (îşi pledase singur cauza),
dar a încheiat remarcând felul în care îşi irosise existenţa. Cariera lui Bundy dovedeşte că o persoană
poate părea complet normală, în timp ce, în secret, săvârşeşte acte de devianţă extremă.

Devianţa nu se referă doar la comportamentul individual; ea are în vedere activităţile

grupurilor. O ilustrare o constituie cultul Hare Krishna, o grupare religioasă ale cărei credinţe
şi mod de viaţă sînt diferite de cele ale majorităţii oamenilor dintr-o ţară oarecare din Europa.
Cultul a fost întemeiat în anii ’60, cînd Sril Prabhupade a venit în Occident din India, pentru a
răspândi cuvântul conştiinţei lui Krishna. El îşi îndrepta mesajul îndeosebi către tinerii care
erau consumatori de droguri, proclamând că poţi “rămâne euforic tot timpul şi poţi descoperi
fericirea eternă” urmându-i învăţăturile. Membrii cultului Hare Krishna au devenit un grup
familiar spectaculos dansând şi cântând pe străzi, în aeroporturi şi în alte locuri. Ei erau
toleraţi de către majoritatea populaţiei, chiar dacă convingerile lor păreau excentrice.
Membrii cultului reprezintă un exemplu de subcultură deviantă. Cu toate că numărul său de
membri a scăzut, ei au avut capacitatea de a supravieţui destul de uşor în cadrul societăţii.
Organizaţia este bogată, fiind finanţată de donaţii de la membri şi simpatizanţi. Poziţia lor se
deosebeşte de cea a unei culturi deviante care ar putea fi menţionată aici sub formă de contrast: cei
lipsiţi de o casă. Oamenii aflaţi într-o situaţie precară din toate punctele de vedere trăiesc pe străzi zi
de zi petrecându-şi timpul în parcuri sau în clădiri publice (cum sînt bibliotecile). Ei fie dorm în aer
liber, fie îşi găsesc adăposturi. Majoritatea celor fără o casă stabilă duc o existenţă mizerabilă, la
marginea societăţii.

Norme şi sancţiuni
Toate normele sociale sînt însoţite de sancţiuni care promovează conformismul şi protejează
împotriva nonconformismului. O sancţiune este orice reacţie din partea unora faţă de
comportamentul unui individ sau al unui grup, menită să confere certitudinea că persoana sau grupul
respectă o anumită normă. Sancţiunile pot fi pozitive (oferirea unor recompense pentru
conformitate) sau negative (pedeapsă pentru comportamentul non-conformist). Ele pot fi, de
asemeni, oficiale şi neoficiale.

Sancţiunile oficiale sînt aplicate de un grup specific de persoane sau de o agenţie pentru a
avea grijă de respectarea unui anumit set de norme.

Sancţiunile neoficiale sînt reacţii mai puţin organizate şi spontane faţă de non-conformism, ca
atunci cînd un student este acuzat, prin tachinare, de către prieteni că lucrează prea mult sau că e
“tocilar” dacă ia hotărârea de a petrece seara sudiind refuzând să meargă la o petrecere.
 În societaţile moderne, principalele tipuri de sancţiuni formale sînt cele reprezentate de
tribunale şi închisori. Desigur, poliţia este agenţia însărcinată cu aducerea vinovaţilor la proces şi cu
posibila încarcerare.

Legile reprezintă sancţiunile formale definite de către guverne ca principii, pe care cetăţenii
lor trebuie să le respecte; ele sînt folosite împotriva persoanelor care nu se conformează. Acolo unde
există legi, există şi delicte, pentru că delictul poate fi definit, în cel mai simplu mod, drept orice tip
de comportament care încalcă o lege.

TEORII DESPRE DELICT ŞI DEVIANŢĂ

Punctul de vedere biologic

Unele dintre primele încercări de explicare a delictului au avut un caracter preponderent
biologic. Criminalistul italian Cesare Lombroso, care a activat în anii 1870, era de părere că tipurile de
delicvenţi pot fi identificate după forma craniului. El era de acord cu faptul că învăţarea socială poate
influenţa dezvoltarea comportamentului criminal, dar considera majoritatea criminalilor ca fiind
degeneraţi din punct de vedere biologic sau cu defecte. Ideile lui Lombroso au fost discreditate în
totalitate, dar au fost sugerate în mod repetat în opinii similare.

O altă metodă populară de a se încerca demonstrarea influenţei eredităţii asupra tendinţelor

delictuale era studierea arborelui genealogic. După Giddens, acest lucru nu demonstrază practic
nimic despre influenţa eredităţii pentru că sînt imposibil de separat influenţele moştenite de cele
dobândite.

O teorie ulterioară distingea trei tipuri principale de fizic uman şi susţinea că unul dintre ele
este asociat în mod direct cu delicvenţa. Tipurile musculare, active (mezomorfe) - afirmă teoria – au
mai multe şanse de a deveni delincvenţi decât cele cu fizic fin (ectomorfe) sau personale mai solide
(endomorfe).

Astfel de opinii au fost amplu criticate. Chiar dacă ar exista o relaţie globală între tipul fizic şi
delincvenţă, acest lucru nu ar arăta nimic despre influenţa eredităţii. Persoanele aparţinând tipului
muscular pot fi atrase de activităţi delictuale pentru că acestea oferă oportunităţi pentru
demonstrarea calităţilor atletice. În plus, majoritatea studiilor în acest domeniu s-au limitat la
delincvenţi din şcolile de corecţie şi există posibilitatea ca delincvenţii duri, cu o înfăţişare atletică, să
aibă mai multe şanse de a fi trimişi în astfel de şcoli decât cei cu o înfăţişare fragilă şi slăbănogi.

Unii indivizi pot fi înclinaţi către iritabilitate şi agresivitate, iar acest lucru poate fi reflectat în
delicvenţe care au ca scop atacul fizic asupra altora. Totuşi nu există o dovadă decisivă că este
moştenită în acest mod vreo trăsătură de personalitate, şi chiar dacă s-ar petrece acest lucru,
legătura lor cu delincvenţa ar fi doar una îndepărtată.

Punctul de vedere psihologic

Ca şi interpretările biologice, teoriile psihologice despre delict asociază delincvenţa cu
anumite tipuri de personalitate. Unele au sugerat că în cadrul unei minorităţi de indivizi de dezvoltă o
personalitate imorală sau psihopată. Psihopaţii sînt firi retrase, lipsite de emoţii care găsesc plăcere
în violenţă de dragul violenţei.

Indivizii cu caracteristici psihopate comit într-adevăr uneori delicte violente, există însă
probleme majore legate de conceptul de psihopat. Nu este evident că trăsăturile psihopate sînt în
mod inevitabil delictuale. Majoritatea studiilor despre persoane considerate a poseda aceste
caracteristici au fost referitoare la deţinuţii condamnaţi, şi există tendinţa ca personalităţile lor să fie
prezentate în mod negativ.

Unii oameni pot fi exploratori, spioni, împătimiţi ai jocurilor de noroc sau doar plictisiţi de
rutina vieţii cotidiene. Este posibil ca ei sa-şi propună să săvârşească acţiuni delictuale, dar este la fel
de posibil ca ei să caute provocarea pe căi respectabile din punct de vedere social 10.

Teoriile psihologice despre delincvenţă pot, în cel mai bun caz, să explice doar anumite
aspecte ale delictualităţii. Cu toate că anumiţi delincvenţi pot poseda caracteristici ale personalităţii
distincte de cele ale restului populaţiei, este extrem de improbabil ca majoritatea delincvenţilor să se
afle în această situaţie. Există diferite tipuri de delicte şi nu este indicat să presupunem că cei care le
comit împărtăşesc anumite caracteristici psihologice specifice. Chiar dacă ne limităm la o singură
categorie de delicte, cum ar fi delictele cu violenţă, sînt implicate circumstanţe diferite. Unele dintre
astfel de delicte sînt săvârşite de indivizi singuratici, în vreme ce altele reprezintă opera unor grupuri
organizate. Pare neverosimil ca structura psihologică a indivizilor care sînt singuratici să aibă multe în
comun cu membrii unei bande bine constituite. Chiar dacă diferenţele sesizabile ar putea fi puse în
legătură cu forme de delincvenţă, totuşi nu am putea fi siguri în privinţa sensului liniei cauzalităţi. E
posibil ca faptul de a ajunge să fie implicat în grupuri delictuale să influenţeze concepţia oamenilor, şi
e mai puţin probabil ca această concepţie să producă un comportament delictual, în primul rând.

Societate şi delict: teorii sociologice

Orice evaluare satisfăcătoare despre natura delictului trebuie să fie sociologică, căci ceea ce
înseamnă delict implică instituţiile sociale ale unei societăţi. Unul dintre aspectele cele mai
importante, asupra căruia insistă gândirea sociologică, îl reprezintă interconexiunile dintre
conformismul şi devianţa în contexte sociale diferite. Societăţile moderne conţin multe subculturi
diferite, iar comportamentul care se conformează normelor unei anumite subculturi poate fi socotit
deviant în afara ei. De exemplu, poate exista o puternică presiune asupra unui membru al unei bande
de adolescenţi, de a-şi dovedi valoarea furînd o maşină. În plus, în socitate există ample divergenţe
de avere şi putere, care influenţează masiv oportunităţile accesibile diferitelor grupuri. Nu este
surprinzător faptul că, furtul şi tâlhăria sînt săvârşite în special de către persoane din segmentele
sărace ale populaţiei; frauda şi evaziunea fiscală sînt prin definiţie limitate la persoanele aflate în
posturi bine remunerate.

10
Vezi o dezvoltare a acestei analize în N. Perpelea, Despre "ritualizarea optimismului" prin "raţionamente
prescurtate", în Starea societăţii romaneşti după zece ani de tranziţie, E. Zamfir, I. Bădescu, C. Zamfir (ed), Ed.
Expert, Bucureşti, 2000.
 Devianţa dobândită: asociere distinctivă
Edwin H. Sutherland punea delictul în legătură cu ceea ce denumea el asociere distinctivă.
Această idee este extrem de simplă. Într-o societate care conţine o varietate de subculturi, unele
medii sociale tind să încurajeze activităţile ilegale, iar altele nu. Indivizii devin delincvenţi prin
asocierea cu oameni care sînt susţinătorii unor norme delictuale. După Suherland, în mare parte
comportamentul delictual este dobândit în cadrul grupurilor primare, în special în cadrul grupurilor
de aceeaşi vârstă. Această teorie se află în contrast cu opinia conform căreia, diferenţele psihologice
îi separă pe delincvenţi de ceilalţi oameni, consideră activităţile delictuale ca fiind învăţate exact în
aceeaşi manieră ca şi cele care respectă legea, fiind îndreptate către aceleaşi nevoi şi valori. Hoţii
încearcă să obţină bani exact ca şi oamenii care au slujbe normale, dar aleg metode ilegale pentru a
face acest lucru.

Presiunea structurală: anomia în calitate de cauză a delictului

Interpretarea delictului pe care a efectuat-o Robert K.Merton, care leagă delicvenţa de alte
tipuri de comportament deviant, pune accent de asemeni, pe normalitatea delincventului. Merton s-
a bazat pe conceptul de anomie pentru a construi o teorie despre devianţă care a exercitat o mare
influenţă.

Noţiunea de anomie a fost enunţată pentru prima dată de către Émile Durkheim, unul dintre
fondatorii sociologiei, care a sugerat că societăţile moderne normale şi standardele tradiţionale devin
subminate dacă nu sînt înlocuite de altele noi. Anomia există atunci cînd nu sînt standarde clare
pentru a ghida comportamentul într-un anumit domeniu a vieţii sociale. Durkheim era de părere că,
în aceste circumstanţe, oamenii se simt dezorientaţi şi anoxioşi; anomia fiind, prin urmare, unul
dintre factorii sociali care influenţează predispoziţia pentru sinucidere.

Merton a redefinit conceptul de anomie pentru a face referire la presiunea la care este supus
comportamentul indivizilor, atunci cînd normele acceptate intră în conflict cu realitatea socială. În
societatea americană – şi, într-o oarecare măsură, în alte societăţi industrializate – valorile general
acceptate pun accentul pe succesul material, iar modalităţile de a dobândi succesul se presupun a fi
autodisciplina şi munca asiduă. În mod corespunzător, cei care muncesc cu adevărat din greu pot
reuşi, indiferent care este punctul lor de plecare în viaţă. În realitate această ideee nu este validă,
datorită faptului că celor mai dezavantajaţi le sînt oferite doar oportunităţi convenţionale limitate de
avansare, sau nu. Totuşi, cei care nu “reuşesc” pot fi condamnaţi pentru aparenta lor incapacitate de
a realiza un produs material. În această situaţie, există o puternică presiune pentru a se încerca
progresia prin orice mijloace, legale sau ilegale. După Merton, deci, devianţa reprezintă un produs
secundar al inegalităţilor economice.

Merton identifică cinci reacţii posibile la tensiunile dintre valorile susţinute la scară socială şi
mijloacele limitate de a le realiza:

Conformiştii acceptă atât valorile susţinute social cât şi modalităţile conformiste de a le

realiza, indiferent dacă sînt sau nu încununate de succes. Majoritatea populaţiei intră în acestă
categorie.

Inovatorii continuă să accepte valorile aprobate la scară socială, dar folosesc mijloace ilegale
de a le realiza. Delincvenţii care dobândesc avere prin activităţi ilegale sînt exemplu pentru acest tip.
 Ritualiştii se conformează standardelor acceptate la scară socială, cu toate ca omit valorile
conţinute ale acestor standarde. Regulile sînt respectate, fără a se avea în vedere un scop clar, într-o
manieră forţată. Ritualiştii sînt persoane care se dedică unor activităţi monotone, chiar dacă acestea
nu au perspective pentru carieră şi nu oferă multe recompense.

Retraşii au abandonat complet viziunea competitivă, respingând astfel atât valorile

dominante cât şi mijloacele acceptate de realizare a lor. Un exemplu ar fi membrii unei comunităţi
care se întreţine singură.

Rebelii resping atât valorile cât şi mijloacele existente, dar doresc în mod activ să le înlocuiacă
cu unele noi şi să înşele astfel sistemul social. În această categorie intră membrii grupărilor politice
radicale.

Cercetări ulterioare au legat noţiunea lui Sutherland de "asociere distinctivă" (ideea că grupul
de oameni cu care se asociază indivizii îi influenţează înspre sau înpotiva delictului) de tipologia lui
Merton. În studiul lor consacrat bandelor de băieţi delincvenţi, Richard A. Cloward şi Lloyd E. Ohlin
susţin că astfel de bande apar în comunităţile subculturale unde şansele de a avea succes pe căi
legale sînt reduse, cum ar fi minorităţile etnice lipsite de drepturi. Lucrarea lor pune accentul, în mod
corect, pe legăturile dintre conformitate şi devianţă. Lipsa de oportunităţi pentru succes în cadrul
societăţii reprezintă principalul factor care face diferenţa între cei care se angajează în
comportament delictual şi cei care nu fac acest lucru.

Trebuie să fim precauţi în privinţa ideii că oamenii din comunităţile sărace aspiră la acelaşi
nivel de succes ca şi oamenii bogaţi. Majoritatea au tendinţa de a-şi ajuta aspirtaţiile la ceea ce ei
percep ca fiind realitatea situaţiei lor. Totuşi, ar fi de asemenea greşit să presupunem că un dezacord
între aspiraţii şi oportunităţi este doar apanajul celor mai puţin privilegiaţi. Există presiuni în ceea ce
priveşte activitatea delictuală şi în cadrul altor grupuri, aşa după cum indică aşa-numitele delicte ale
gulerelor albe (funcţionari), de fraudă, delapidare şi evaziune fiscală, pe care le vom studia.

Teoria etichetării
Una dintre cele mai importante abordări în înţelegerea delincvenţei este denumită teoria
etichetării. Ea interpretează devianţa nu ca pe un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor, ci
ca pe un proces de interacţiune între devianţi şi non-devianţi. În opinia acestopr teoreticieni, noi
trebuie să decoperim motivul pentru care anumite persoane ajung să fie etichetate drept “deviante”
pentru a putea înţelege însăşi natura devianţei.

Oamenii care reprezintă forţa legii şi a ordinii sau care sînt capabili să impună altora definiţii
ale moralităţii convenţionale, realizează cea mai mare parte a etichetărilor. Etichetările care creează
categorii de devianţă exprimă astfel structura de putere a societăţii. În general vorbind, regulile, în
funcţie de care este definită devianţa, sînt elaborate de către cei bogaţi pentru cei săraci, de către
bărbaţi pentru femei, de către cei în vârstă pentru cei tineri, de majorităţile etnice pentru grupurile
minoritare. De exemplu, mulţi copii pătrund în grădinile altora, fură fructe sau trag chiulul de la
şcoală. Într-un cartier locuit de oameni bogaţi, aceste fapte pot fi socotite de către părinţi, profesori
şi poliţie drept un divertisment nevinovat al copilăriei. În zonel sărace, ele pot fi considerate drept
dovezi ale tendinţelor către delincvenţă juvenilă.
 În momentul în care un copil este etichetat ca fiind delincvent, el este considerat ca fiind
răufăcător si sînt şanse ca el să fie socotit, ca fiind în neregulă de către profesori şi posibilii patroni.
După aceea individul poate reveni la comportamentul delictual, sporind înstrăinarea faţă de
convenţiile sociale curente. Edwin Lemert a numit actul iniţial de săvârşire a unei infracţiuni devianţă
primară.

Devianţa secundară are loc atunci cînd individul ajunge să accepte eticheta şi se consideră ca
fiind deviant. Să-l luăm ca exemplu pe Luke, care sparge vitrina unui magazin în timp ce-şi petrece
seara de sâmbătă în oraş cu prietenii. Actul poate fi considerat ca fiind rezultatul accidental al unui
comportament extrem de furtunos, o caracteristică scuzabilă a tinerilor. Luke ar putea scăpa cu o
mustrare şi cu o mică amendă. Dacă el provine dintr-un mediu “respectabil”, aceasta este consecinţa
probabilă. Iar spargerea vitrinei rămâne la nivel de devianţă primară, dacă tânărul respectiv este
considerat ca fiind o persoană în regulă care în această împrejurare a devenit neastâmpărată. Dacă,
pe de altă parte, poliţia şi tribunalul dau o condamnare cu suspendare şi îl obligă pe Luke să ţină
legătura cu un asistent social, incidentul ar putea deveni prima etapă a drumului către devianţă
secundară. Procesul de “a învăţa să fii deviant” are tendinţa de fi accentuat prin chiar organizaţiile
care trebuie să corecteze comportamentul deviant – închisorile şi ospiciile.

Teoria etichetării este importantă pentru că începe de la premisa că nici un act nu este
delictual în mod intrinsec. Definiţiile date delincvenţei sînt stabilite de către cei puternici, prin
formularea legilor şi prin interpretarea lor de către poliţie, tribunale şi instiuţii de corecţie. Criticii
acestei teorii au susţinut că există anumite acte care sînt complet interzise practic în toate culturile,
cum ar fi crima, violul şi tâlhăria. Această opinie este cu siguranţă incorectă; chiar şi în cadrul propriei
noastre culturi, uciderea nu este întotdeauna socotită drept crimă. În vreme de război, ucidera
inamicului este aprobată, iar până nu demult, legile din Marea Britanie nu au recunoscut ca fiind viol,
relaţia sexuală la care îl obligă o femeie pe soţul ei.

Putem critica într-o manieră mai convingătoare teoria etichetării pe alte temeiuri. În primul
rând subliniind procesul activ de etichetare, teoreticienii etichetanţi neglijează procesu care conduce
la acte diferite drept deviante. Căci etichetarea anumitor activităţi drept deviante nu este complet
arbitară, diferenţele de socializare, atitudini şi oportunităţi influenţează măsura în care oamenii se
implică într-un comportament care are şanse de a fi etichetat drept deviant. De exemplu, copii din
medii sărace sînt mai predispuşi decât copiii mai bogaţi dă fure din magazine. Nu atât etichetarea lor
îi face să fure în primul rând, cât mediul din care provin.

În al doilea rând, nu este clar dacă etichetarea are drept efect sporirea comportamentului
deviant. Comportamentul delictual are tendinţa de a se accentua după o condamnare, dar este oare
acest lucru, însuşi rezultatul etichetării? Pot fi implicaţi alţi factori precum o interacţiune sporită cu
alţi delincvenţi sau descoperirea unor noi oportunităţi delictuale.

Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Toby, Nye şi Reckless
Teoria lui Albert Reiss
În anul 1951, Albert J. Reiss a studiat evidenţele oficiale ale instanţelor judecă toreşti pentru
1.100 cazuri de infractori juvenili cu vâ rste între 11 şi 17 ani, că rora le-a fost revocată eliberarea
provizorie. Cu această ocazie, el a descoperit că tinerilor le-a fost revocată eliberarea provizorie,
îndeosebi câ nd ei nu mergeau în mod regulat la şcoală şi câ nd ei erau descrişi de că tre profesori
ca elevi problemă .
De asemenea, a mai stabilit că revocarea a avut loc îndeosebi la tinerii care erau diagnosticaţi
psihiatric cu un control mai slab al ego-ului sau superego-ului şi câ nd psihiatrul recomanda un
tratament intensiv într-o instituţie izolată de comunitate.
Reiss a motivat că , în ambele cazuri, diagonosticarea şi recomandă rile profesorilor au fost fă cute
pe baza evaluă rii “controlului personal” al tâ nă rului, a modului în care el s-a abţinut de la
realizarea nevoilor sale prin modalită ţi care vin în conflict cu normele şi regulile comunită ţii.
Argumentele lui Reiss care să susţină teoriile controlului erau totuşi nesemnificative, deoarece,
în ultimă instanţă , opiniile sale şi-ar fi regă sit mai repede ră dă cinile în teoria lui Freud. 2.2.
Teoria lui Jackson Toby
Jackson Toby a introdus în anul 1957 conceptul că , tinerii, pentru a comite o crimă, trebuie să
aibă o “miză în conformitate”. El susţinea că toţi tinerii sunt tentaţi să încalce legea, însă sunt unii
dintre ei care riscă mult mai mult, dâ nd curs acestei tentaţii. Aşa, de exemplu, tinerii care învaţă
bine riscă nu numai o pedeapsă pentru că au încă lcat legea, ci ei îşi primejduiesc şi carierele
viitoare. De aceea, aceşti tineri au o mare “miză în conformitate” faţă de lege. Cei care învaţă slab
au mult mai puţin de pierdut, fiindcă ei riscă să fie doar pedepsiţi pentru fapta pe care au comis-
o, deoarece aşteptă rile lor viitoare sunt deja compromise. De aceea, aceşti tineri au un stimulent
mult mai redus în a rezista tentaţiilor de a face ceea ce vor.
Toby mai susţinea că , în comunită ţile cu un numă r mare de tineri cu mize joase în conformitate,
se poate înregistra o rată a criminalită ţii mult mai ridicată avâ nd în vedere “mizele în
conformitate” ale fiecă rui tâ nă r in parte.
De asemenea, Toby a acordat atenţie şi faptului câ t de bine învaţă tinerii la şcoală , afirmâ nd:
“pentru a fi corecţi ar trebui să reamintim că baza pentru comportamentul şcolar constă în
educaţia de acasă şi în cea comunitară ”.
Rolul acordat de Toby educaţiei primite acasă şi în mediul comunitar, este unul care şi azi, la o
jumă tate de secol de la lansarea tezei sale,constituie elementul principal care îl formează pe
tâ nă r, fiindcă , fă ră educaţia celor doi factori – familie şi comunitate – comportamentul uman ar fi
mult mai inadecvat unui comportament normal în societate.
2.3. Teoria lui Ivan Nye
În 1958, F. Ivan Nye a efectuat un studiu care pornea de la ideea de bază că familia este cea mai
importantă sursă a controlului social pentru tineri.
El a susţinut cu argumente că cele mai multe comportamente delincvente s-au datorat faptului
că nu a existat un control social suficient din partea familiei.
În opinia lui Nye, prin control social se poate înţelege un termen mai vast, care include
controalele directe - impuse prin restricţii şi pedepse, controalele interne - care se exercită prin
conştiinţă şi controalele indirecte - care au loc prin relaţia de afectivitate a tinerilor cu pă rinţii şi
alte persoane apropiate, dar şi prin disponibilitatea mijloacelor legale de a le satisface nevoile.
Referitor la tipul final de control social, Nye a precizat: “dacă toate nevoile individului ar putea fi
satisfă cute, adecvat şi fă ră întâ rziere, fă ră încă lcarea legilor, şi n-ar exista nici un punct într-o
asemenea violare, ar fi suficient doar puţin control intern, indirect şi direct pentru a asigura
conformitatea”.
Pentru a da mai multă credibilitate teoriei sale în legă tură cu rolul pe care familia îl are asupra
tinerilor, Nye a efectuat un test pe 780 bă ieţi şi fete, cu vâ rste între 15 şi 17 ani, incluzâ nd în
activitatea de supraveghere a acestora o gamă largă de probleme referitoare la viaţa de familie,
dar şi 6 indicatori care constau în:
absenţele nemotivate de la şcoală ;
sfidarea în faţă a autorită ţii pă rinteşti;
furtul de obiecte cu o valoare mai mare de 2$;
cumpă rarea sau consumul de bă uturi alcoolice (inclusiv acasă );
distrugerea cu intenţie sau degradarea proprietă ţii publice ori private;

au avut o relaţie sexuală cu o persoană de sex opus.

În funcţie de câ t de frecvent au afirmat că au comis aceste fapte de la intrarea în liceu, aproape o
pă trime dintre tineri se plasau în grupul “cel mai delincvent”, iar restul se încadrau în grupul “cel
mai puţin delincvent”.
Evaluarea s-a fă cut astfel: tinerilor care au susţinut că nu au comis niciodată un act delincvent de
la începutul liceului li s-au acordat zero puncte, acelora care au spus că au comis o dată sau de
două ori le-a fost acordat l punct, iar acelora care au comis trei sau mai multe fapte le-au fost
acordate 2 puncte. Bă ieţii de 15 ani sau sub această vâ rstă care au acumulat 5 sau mai multe
puncte pentru cele 6 ofense au fost plasaţi în grupul “cel mai delincvent”, împreună cu bă ieţii de
16 ani şi peste, care au acumulat cel puţin 7 puncte. Nye a susţinut că o asemenea divizare a
diferenţiat adecvat între adolescenţi.
Nye a constatat că tinerii din grupul “cel mai delincvent” dispuneau ori de o libertate totală , ori
erau lipsiţi complet de aceasta; dispuneau de sume mari de bani; nu recunoşteau autoritatea
pă rinţilor sau îi dezaprobau; aveau pă rinţi care uneori erau veseli, iar alteori morocă noşi, erau
nervoşi, iritabili, dificil de a-i satisface şi care “luau lucrurile forţat” atunci câ nd tinerii aveau
necazuri.
De asemenea, s-a mai constatat cu ocazia studiului fă cut că tinerii ale că ror mame erau casnice şi
care erau renegaţi de pă rinţii lor au fost mai frecvent gă siţi în grupul “cel mai delincvent”. În
schimb, tinerii din grupul “cel mai puţin delincvent” proveneau, de regulă , din familii care
mergeau regulat la biserică , care nu s-au mutat foarte des şi locuiau în mediul rural. Aceşti copii
erau, cel mai probabil, copilul cel mai mare sau cel mai mic la pă rinţi, proveneau dintr-o familie
mică , aveau o atitudine favorabilă faţă de pă rinţi, fiind de acord cu sumele de bani pe care le
primeau de la aceştia şi urmâ ndu-le sfaturile cu atenţie. În total, Nye a testat 313 relaţii între
tineri şi pă rinţii lor şi a gă sit că 139 corespundeau teoriei sale, 167 erau nesemnificativi şi doar 7
dintre aceştia o contraziceau.
De altfel, contribuţia lui Nye la dezvoltarea teoriei controlului este unanim recunoscută .
Cu toate acestea, în testul să u, Nye nu a inclus şi tineri din marile oraşe, iar ca urmare, Jackson
Toby i-a reproşat că grupul pe care el îl numeşte “cel mai delincvent” ar putea fi considerat de
că tre mulţi sociologi ca non-delincvent. De asemenea, i-a mai fost reproşat faptul că chestionarul
nu a fost dat decâ t în licee şi nu a cuprins şi tinerii care au pă ră sit, din diferite motive, şcoala. Pe
de altă parte, doar două comportamente din chestionar constituiau încă lcă ri ale legii (furtul mai
mare de 2$ şi distrugerea sau avarierea intenţionată a proprietă ţii) şi, de aceea, rezultatul
studiilor lui Nye ar putea fi interpretat ca descriind efectul relaţiilor de familie asupra
activită ţilor delincvente ale tâ nă rului printre ceilalţi tineri non-delincvenţi.
Totodată , Toby a subliniat că cercetă rile lui Nye presupun în aparenţă că aceleaşi procese
cauzale ar fi implicate şi în cazul delincvenţilor cu fapte mai grave, ceea ce ar putea face ca alţi
cercetă tori să nu fie de acord cu ele. În final, Toby concluzionează că trebuie acordată o mare
atenţie atunci câ nd se face interpretarea rezultatelor lui Nye.
2.4. Teoria lui Walter Reckless
În 1961, Walter C. Reckless a propus o teorie a conţinutului controlului, în care a încercat să
prezinte într-un mod mai organizat conceptele şi variabilele din teoriile precedente, cu intenţia
de a crea o teorie generală a crimei şi delincvenţei. Teoria sa a mai fost numită şi teoria
înfrânării. El a argumentat că toţi indivizii sunt afectaţi de o varietate de forţe care-i împing spre
crimă şi o altă varietate de forţe care-i reţin de la crimă şi delincvenţă .
Acele forţe care-l împing pe individ că tre crimă au fost numite presiuni sociale şi ele includ
condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar şi lipsa oportunită ţilor. De
asemenea, Reckless a susţinut că între forţele care-1 împing pe individ că tre crimă sunt şi
impulsurile sociale, care au ca efect îndepă rtarea unei persoane de la normele general acceptate
de convieţuire, ca de exemplu prieteniile cu persoane ră u famate, subcultura criminală sau
delincventă , mass-media, grupurile deviante etc.
Există , totodată , o a treia categorie de forţe care împing pe individ la crimă iar pe acestea
Reckless le-a numit impulsuri biologice sau psihologice. El a motivat că acestea vin din interiorul
fiecă rui individ şi ele îl pot conduce la crimă şi delincvenţă . Aceste impulsuri includ
agresivitatea, ostilitatea, oboseala, tensiunile interne, nemulţumirea etc. Împotriva celor trei
categorii de forţe care-l împing pe individ că tre crimă , există forţele conţinutului intern şi extern,
care vin şi îl reţin pe individ de la comiterea unor crime sau alte fapte de natură delincventă .
Conţinutul extern constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca: moralitatea,
consolidarea instituţiilor statului, norme rezonabile şi aşteptă ri pe mă sură , disciplina, coeziunea,
formarea şi dezvoltarea unui sens al apartenenţei la proprietate, al identită ţii etc.
Conţinutul intern constă în autocontrolul pe care îl are individul, în tă ria ego-ului, a superego-
ului, sensul responsabilită ţii, toleranţa la frustrare, rezistenţa la diversiuni, orientarea că tre un
scop ş.a.m.d.
Reckless a susţinut ca teoria conţinutului este o teorie generală , care poate explica delincvenţa şi
crima mult mai bine decâ t alte teorii care descriau doar presiunile specifice şi impulsurile.
Cercetă ri mai recente au stabilit, totuşi, că în teoria lui Reckless există o relaţie moderată între
concept şi delincvenţa, iar studiile acestuia au fost criticate că au implicat o metodologie greşită .
Teoria conţinutului este formulată pe idei vagi, afirma Schrag, iar presiunile şi impulsurile sunt
definite doar prin enumerarea funcţiilor lor, care, de fapt, nu sunt altceva decâ t o listă de dorinţi.
Forţele care acţionează în favoarea conformită ţii sunt forţe care, în realitate, acţionează în
favoarea delincvenţei. De exemplu, “prietenii ră u famaţi” sunt enumeraţi la imbolduri
(impulsuri), în timp ce “relaţiile de susţinere” (care ar trebui să închidă lista prietenilor buni)
sunt clasificaţi ca un conţinut extern. Aceste probleme aşezate într-o logică inversă , fac teoria
dificil de testat.
Dacă privim teoria lui Reckless ca pe un cadru de lucru general, în care pot fi vă zute mai multe
teorii ale crimei şi delincvenţei, atunci putem să adă ugă m că nici deciziile pe care le propune nu
sunt foarte precise, singura contribuţie care trebuie reţinută fiind cea care face referire la
conceptele de conţinut intern şi extern.
Totuşi, agresivitatea în sine nu este un comportament anormal, aşa cum se mai susţine şi azi de
că tre unii specialişti. Agresivitatea şi stresul emoţional sunt frecvent necesare în atingerea unui
scop, care, deseori, nu este criminal.
Problemele trebuie să fie abordate mai combativ, fiindcă astfel, avâ nd un scop, este suficient a
crea abur afectiv în boilerul nostru uman, pentru a favoriza acţiunea tendinţelor agresive. Totuşi,
problemele încep să apară atunci câ nd individul este blocat sau frustrat în atingerea scopului.
Aburul înă buşit, aflat sub presiune, caută să gă sească o ieşire. Direcţionarea sa greşită sau
nefolosirea sa poate deveni o forţă distructivă .
Într-o situaţie ca cea de mai sus, de exemplu, muncitorul care vrea să -şi lovească şeful dar nu
îndră zneşte se duce acasă şi produce violenţe în familie, bă tâ ndu-şi soţia sau copiii.
Unii dintre aceşti indivizi, într-o asemenea situaţie, îşi pot descă rca agresivitatea şi asupra
propriei persoane, lovindu-se sau mutilâ ndu-se singuri.
De aceea, specialiştii susţin că ră spunsul la agresivitate nu este eradicarea ei, ci înţelegerea şi
canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.
În cazul de mai sus, este necesar ca agresivită ţii să -i fie furnizat un debuşeu adecvat, acesta fiind
la fel de important, dacă nu chiar mai important decâ t iubirea şi tandreţea.
Simpla înţelegere a mecanismului ne ajută să reglă m binomul frustrare-agresivitate, fiindcă ,
altfel, agresivitatea prost direcţionată , în loc să atingă o ţintă se va împră ştia în toate direcţiile,
situaţie care poate crea mari necazuri. Într-un asemenea context, nu poţi rezolva o problemă
creâ nd alta.
Supapele de siguranţă ale aburului afectiv trebuie să funcţioneze…
Practicarea exerciţiilor sportive, de exemplu, poate constitui un bun debuşeu pentru aburul
agresivită ţii.
3. Teoriile moderne ale controlului
3.1. Teoria lui David Matza şi delincvența
Teoriile moderne ale controlului au constituit o replică puternică la teoriile mai vechi, care
prezentau delincvenţa juvenilă ca fiind cauzată de factori speciali biologici, psihologici sau
sociali.
În lucrarea sa “Delincvenţa şi mişcarea”, David Matza afirma că teoriile tradiţionale ale
delincvenţei puneau în prim-plan constrâ ngerea şi diferenţierea, evidenţiind faptul că
delincvenţii sunt total diferiţi de nondelincvenţi şi că diferenţa îi constrâ nge pe primii să încalce
legea.
Despre diferenţe, unele teorii susţin că ele sunt biologice sau psihologice, iar constrâ ngerea ia
forma unei necesită ţi. Altele afirmă că diferenţele sunt de ordin social, iar constrâ ngerea vine si
apă ră valorile care ar putea fi afectate.
Matza ia atitudine împotriva acestor teorii, acuzâ ndu-le că au previzionat şi explicat prea mult
delincvenţa, fiindcă majoritatea delincvenţilor ocazionali sunt angajaţi din rutină în
comportamente de ocolire a legii, ca de altfel oricine altcineva, dar, dacă ar fi să dai crezare
acestor teorii, delincvenţii ar trebui să comită infracţiuni tot timpul. În plus, se atrage atenţia că
pe aceste teorii nu se poate conta şi datorită faptului că cei mai mulţi dintre tineri devin
delincvenţi şi îşi stabilesc un mod de viaţă din eludarea legii, câ nd ei ating vâ rsta unei
adolescenţe mai tâ rzii sau pe cea a unui adult timpuriu.
La o vâ rstă fragedă , chiar dacă factorii care cauzează delincvenţa sunt prezenţi, ca de exemplu
lipsa de oportunită ţi legitime, totuşi, delincvenţa în sine dispar
Matza spune că libertatea şi similaritatea cauzează mai repede delincvenţa decâ t constrâ ngerea
şi diferenţierea. Această nouă propunere, după opinia sa, crează mişcarea (acea acţiune de a
mişca şi rezultatul ei).
Mişcarea apare în ariile structurilor sociale, unde controlul a fost pierdut şi unde delincvenţilor
li se oferă posibilitatea de a încă lca legea. Într-o asemenea situaţie, cauzele care duc la
delincvenţă pot fi accidentale şi imprevizibile din punct de vedere teoretic, iar readucerea ei la
respectul legii poate fi similar (adică , tot accidental şi imprevizibil). Într-un asemenea context,
nu se scot în relief cauzele delincvenţei, ci mai degrabă s-ar descrie condiţiile care fac mişcarea
delincventă posibilă atunci câ nd controlul social este pierdut.
Matza susţine că într-o asemenea situaţie există delincvenţi nu fiindcă au fost constrâ nşi, ci
fiindcă sunt “mişcă tori”, adică oscilanţi. El a realizat mai multe interviuri personale cu tineri
delincvenţi şi susţine că aceştia nu apreciază comportamentul delincvent, nefiind de acord cu el,
cel puţin din punct de vedere moral, însă au existat mereu circumstanţe atenuante care nu
puteau să nu fie luate în atenţie, astfel că acţiunile lor delincvente au fost “fă ră vină ”.
Prin descrierea fă cuta de delincvenţi a acestor circumstanţe, ei se află în vecină tatea celor oferite
de textele legale cu privire la intenţie, accident, autoapă rare etc., dar cu o arie mult mai largă ,
deseori considerâ ndu-se nevinovaţi pentru acţiunile delincvente întreprinse.
De fapt, acest sens al iresponsabilită ţii este deseori confirmat de că tre judecă tori, care îşi
motivează sentinţele pe care le dau minorilor pe faptul că aceştia nu sunt responsabili de
acţiunile lor.
Sensul iresponsabilită ţii este o condiţie necesară , care face posibilă mişcarea delincventă , fiindcă
tâ nă rul va accepta acest sens şi o va face printr-un sens al injustiţiei. Dacă sensul
iresponsabilită ţii este derivat dintr-o interpretare mai largă a textelor legale în ceea ce priveşte
circumstanţele agravante, sensul injustiţiei este derivat dintr-o interpretare extinsă a
standardelor convenţionale legale în ceea ce priveşte justiţia. De exemplu, conform legii, este
obligatoriu ca să probezi presupunerea că un anumit individ a comis un anumit act criminal.
Delincvenţii fac însă uz excesiv şi extensiv de aceste prevederi ale legii, pentru a argumenta că
fapta imputată “nu se dovedeşte”. Este şi motivul pentru care deseori ei susţin că nu au fost
trataţi corect din punct de vedere juridic, chiar dacă uneori admit şi faptul că au comis actul
respectiv.
Matza susţine că , din moment ce sensul moral al legii a fost pierdut de sensul iresponsabilită ţii şi
de cel al injustiţiei, minorul se gă seşte într-o stare de “mişcare” şi de aceea el va alege dintre
acţiunile delincvente sau dintre cele legale.
Dacă minorul va prefera acţiunile delincvente în locul celor legale, atunci unele cauze ale
delincvenţei pot fi “pozitive”. În această situaţie, minorul realizează că el nu-şi exercită nici un
control asupra conduitei sale şi asupra destinului ce îl aşteaptă . Într-un asemenea caz, minorul
va încerca să facă ceva, să -şi dea un ră spuns la cauzele care provoacă evenimentele în care este
antrenat. Acest mod disperat de a se gă si pe sine furnizează motivaţia de a comite noi acte de
delincvenţă . Dacă aceste acţiuni au fost comise, el devine motivat să -şi continue activitatea
ilegală , deoarece el a învă ţat raţionamentele morale necesare pentru a se considera pe sine
nevinovat, mai ales şi datorită faptului că a învă ţat şi mijloacele tehnice de a ieşi din astfel de
necazuri. 3.2. Teoria lui Travis Hirschi
Travis Hirschi este unanim acceptat ca fiind unul dintre cei mai reprezentanţi teoreticieni ai
teoriei controlului social. El a argumentat că nu trebuie să se caute prea multe explicaţii pentru a
ajunge la motivele care duc la delincvenţă , deoarece “noi toţi avem un instinct animalic si de
aceea suntem în mă sură să comitem şi acte criminale”.
Plecâ nd de aici, Hirschi a propus o teorie a controlului, în care indivizii sunt strâ ns legaţi de
grupurile sociale (familie, şcoală etc.) şi, ca atare, este puţin probabil ca aceştia să comită acte de
natură delincventă .
3.2.1. Elementele legăturii sociale
Hirschi Travis susţine că cel mai important element al legă turii sociale este: a) ataşamentul,
afecţiunea şi sensibilitatea pentru semenii noştri. Acest ataşament corespunde, în mare mă sură , şi
concepţiei lui Reiss cu privire la controalele personale, câ t şi conceptului lui Nye cu privire la
controalele directe şi indirecte.
De asemenea, b) angajamentul este un alt element al legă turii sociale, el asigurâ nd încrederea pe
care individul o are în societatea în care tră ieşte, dar şi riscul pe care şi-l asumă dacă se
angajează într-un comportament deviant.
De altfel, putem să afirmă m că angajamentul este similar cu ceea ce Toby numea “miză de
conformitate”.
Un alt element îl constituie c) implicarea în activităţi stabilite convenţional în societate. Acest
element este stabilit pe sensul comun al observaţiei că “mâ inile fă ră ocupaţie sunt magazinul
diavolului” şi că dacă indivizii sunt ocupaţi cu rezolvarea unor probleme cotidiene legale, aceasta
face ca oportunită ţile pentru activită ţi delincvente să nu mai opereze.
Ultimul element pe care Hirschi îl consideră important este d) credinţa (crezul) în valorile morale
şi sociale.
Matza susţinea că delincvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le neutralizează cu scuze,
astfel că ei pot comite acte ilegale fă ră sentimentul de vinovă ţie. În contrast, Hirschi susţine că
“există o variaţie în mă sura în care oamenii cred că s-ar putea supune regulilor societă ţii şi, mai
departe, cu câ t o persoană crede mai puţin că trebuie să se conformeze regulilor, cu atâ t este mai
probabil ca el să le violeze. De aceea, Matza susţinea că delincvenţii sunt legaţi de ordinea morală
convenţională şi, pentru a comite ilegalită ţi, ei trebuie mai întâ i să se elibereze de aceasta.
Hirschi avansează ideea că tinerii sunt independenţi de ordinea convenţională şi, ca atare, sunt
liberi să comită sau nu acte delincvente.
Pentru a-şi susţine teoria, Hirschi a efectuat un test pe 4.000 de tineri liceeni, concluziile acestuia
fiind folosite în explicarea cauzelor delincvenţei juvenile.
3.2.2. Concluziile testului lui Hirschi
Chestionarul pe care l-a folosit Hirschi conţinea, pe lâ ngă elemente referitoare la familie, şcoală ,
relaţii interpersonale şi 6 întrebă ri, din care 3 se refereau la comiterea infracţiunii de furt
(bunuri cu o valoare sub 2$, între 3$ şi peste 50$). Celelalte trei se refereau la:
dacă tâ nă rul a luat vreodată o maşină ca să se plimbe (să dea o tură ) fă ră permisiunea
proprietarului;

dacă a trâ ntit vreodată cu intenţie un lucru care nu-i aparţinea;

dacă a bă tut sau ră nit vreodată , intenţionat, pe cineva (altcineva decâ t fraţii sau surorile).
Hirschi a folosit, de asemenea, înregistră rile şcolare şi datele oficiale ale poliţiei.
Concluzia la care a ajuns era că , în general, nu exista nici o legă tură între actele delincvente
înregistrate oficial şi clasa socială de care aparţin fă ptuitorii, însă a acceptat că pot fi cazuri ca
unii tineri provenind din familii foarte să race să fie mai predispuşi la a comite acte de
delincventă . De asemenea, el a mai gă sit diferenţe minimale rasiale, deşi ratele oficiale ale
poliţiei erau cu totul altele.
Hirschi a mai analizat şi efectele ataşamentului faţă de pă rinţi, şcoală şi semeni, ocazie cu care a
descoperit că , indiferent de clasa socială sau rasă şi indiferent de antecedentele prietenilor lor în
materie de delincvenţă , bă ieţii care erau mai ataşaţi de pă rinţii lor erau mai puţin probabil să
comită acte de delincventă decâ t cei care erau mai puţin ataşaţi. Această descoperire vine şi
confirmă teoriile controlului, însă intră în contradicţie cu teoriile culturale, unde ataşamentul
faţă de prietenii devianţi sau pă rinţii devianţi este asociată cu o creştere a delincvenţei.
Asocierile cu alţi delincenţi ar putea să sporească un comportament delincvent numai câ nd
controalele sociale nu se mai fac sau sunt sporadice. Totodată , în urma testului să u, a mai
desprins concluzia că tinerii cu mize mari in conformitate sunt mai puţin probabil să aibă
prieteni delincvenţi, iar atunci câ nd îi au, este puţin probabil să comită acte delincvente ca şi
aceştia.
Tinerii cu miză redusă în conformitate se află însă într-o altă situaţie, aceştia comiţâ nd fapte
delincvente cu câ t sunt mai expuşi influenţelor criminale.
Teoriile controlului susţin că un tâ nă r cu aspiraţii scă zute şi aşteptă ri reduse are un angajament
mai mic în conformitate, adică el riscă mai puţin să se antreneze în activită ţi care să eludeze
legea.
Constatâ nd aceasta, Hirschi intră în contradicţie cu teoreticienii stresului, deoarece aceste teorii
localizează sursa de stres în pră pastia care se naşte între aspiraţii şi aşteptă ri.
Teoriile stresului susţin că tinerii cu aspiraţii înalte, dar cu aşteptă ri scă zute datorită
oportunită ţilor care le sunt blocate, sunt cei care comit în mod frecvent acte de delincvenţă .
Hirschi descoperă însă că , “cu câ t este mai înaltă aspiraţia unui tâ nă r, cu atâ t este mai scă zută
rata delincvenţei, indiferent de aşteptă rile elevului”. El a mai stabilit că bă ieţii care acordau mai
puţin timp rezolvă rii temelor, care spuneau că sunt plictisiţi sau şi-au petrecut mult timp
vorbind cu prietenii, erau mai probabili de a se implica în acte delincvente. Acestea pot fi
posibile, susţinea cercetă torul, fiindcă tinerii respectivi duceau o lipsă de implicare în activită ţile
convenţionale.
În final, Hirschi nu a gă sit suportul pentru a susţine existenţa unei culturi a clasei de jos, aşa cum
a fost descrisă de Miller. De altfel, nici nu şi-a propus în mod special acest lucru. El a gă sit însă
că , credinţele, pe care le susţinea Matza şi pe care le-a descris ca elemente ce eliberează
delincventul din limitele morale ale legii, se întâ lnesc foarte frecvent la tinerii incompetenţi din
punct de vedere şcolar, indiferent că aparţin claselor de jos sau de mijloc. De aceea, el a
concluzionat că valorile clasei de jos nu sunt culturale şi nici nu pot fi transmise ereditar.
Valorile respective “sunt disponibile tuturor membrilor societaţii, mai mult sau mai puţin egali;
ele sunt acceptate sau respinse în mă sura în care ele sunt sau nu conforme cu o poziţie realistă a
societă ţii americane”. De aceea, Hirschi crede că “clasa tată lui poate să nu fie importantă , dar
clasa copilului este în mod cert”. 4. Evaluare critică
Teoriile controlului social au suscitat o serie de aprecieri, pro şi contra, materializate într-un
numă r important de studii, care – în majoritatea lor – au prezentat argumente ce par să le
susţină .
Cu toate acestea, majoritatea studiilor s-au axat pe ofense relativ neînsemnate comise de tinerii
nondelincvenţi.
Studiile şi teoriile lansate în acest sens atâ t de Nye câ t şi de Hirschi vin să confirme această
afirmaţie. Chiar Hirschi admite că “delincvenţii sunt atâ t de nereprezentaţi în aceste completă ri
de chestionare, că rezultatele nu trebuie luate în serios”. El admite că dacă în studiile sale ar fi
inclus şi delincvenţi cu fapte mai grave, concluziile studiului să u ar fi fost şi mai veridice.
Cred că dacă ar fi procedat aşa, dimpotrivă , Hirschi şi-ar fi diminuat din rezultatele studiului să u.
Dar critica aceasta i-a adus-o şi Toby studiului lui Nye şi ea a fost completată cu argumentul lui
Matza că s-ar putea ca delincvenţii care au comis fapte grave să nu fie “mişcă tori” (migratori),
dar în schimb să fi fost constrâ nşi să comită acele fapte.
Hirschi a descoperit că o implicare accentuată a tinerilor în activită ţile convenţionale face ca
delincvenţa să fie mai redusă , dar, tot el remarcă faptul că : “Ceva este greşit în teoria mea. Se
pare că problema este această definiţie a delincvenţei pe care am folosit-o şi care face ipoteza
implică rii virtuale tautologică .”
Câ nd Cohen spune, de exemplu, că bandele delincvente “necesită o mare parte din timpul
membrilor care o compun”, el, desigur, nu a spus că delincvenţa, aşa cum este ea aici definită ,
necesită o însemnată parte din timpul bă ieţilor. De fapt, aşa cum delincvenţa a fost definită , ea
necesită foarte puţin timp: cei mai delincvenţi dintre bă ieţii eşantionului poate că nu au dedicat
mai mult de câ teva ore în cursul unui an faptelor care îi definesc drept delincvenţi”.
Teoria controlului poate explica în mod corespunză tor delincvenţa pentru acei tineri care au
petrecut doar câ teva ore pe an angajaţi într-un asemenea comportament, dar dacă ea explică
delincvenţa printre bă ieţi în sensul referinţei lui Cohen, atunci este cu totul o altă problemă .
Această problemă se referă la presupunerea teoriei controlului, că , comportamentele criminale
şi delincvente sunt “natural motivate” şi că nu există presiuni exterioare care să le genereze. Ar fi
simplu să credem că ofensele minore din studiile lui Nye şi Hirschi ar fi natural motivate, nefiind
nevoie de nici o altă explicaţie decâ t aceea că acei tineri au comis un act delincvent pentru a se
distra.
Ceea ce am prezentat mai sus, nu mai este chiar atâ t de simplu câ nd ne referim la natura
delincventă şi agresivă , a mult mai serioasei delincvenţe de grup (bandă ) şi la criminalitatea
adultă .
Teoriile controlului atribuie în mod greşit agresivită ţii umane, cu care ne naştem, o asemă nare
cu moştenirea violenţei de că tre animale.
Dar, problema dacă oamenii sunt în esenţă împă ciuitori sau agresivi a fă cut obiectul unor
dezbateri pentru filosofi, psihologi, teologi, antropologi ş.a., timp de peste 2000 de ani, iar acum
face şi subiectul dezaberilor dintre sociologi şi criminologi.
Cred, totuşi, că evaluarea pe deplin a teoriilor controlului social în ceea ce priveşte
explicarea crimei nu o putem face acum, ci ea este rezervată viitorului.

Concluzii teoretice
Ce am putea conchide din această trecere în revistă a teoriilor depre delincvenţă? Mai întâi
trebuie să ne amintim un enunţ făcut mai sus: chiar dacă delincvenţa este doar una dintre
subcategoriile comportamenului deviant în ansamblu, ea acoperă o varietate atât de mare de forme
de activitate – de la furatul unei ciocolate până la uciderea în masă – încât este improbabil, că am
putea produce o singură teorie care să explice toate formele de comportament delictual.

Fiecare dintre teoriile de mai sus contribuie la înţelegera unor aspecte sau tipuri de delict.
Abordările biologice şi psihologice pot identifica caracteristici de personalitate care, în anumite
contexte de învăţare socială şi experienţă, îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte atenţia
asupra actelor delicuale. De exemplu, oameni cu trăsături care în mod normal sînt considerate
psihopate pot fi reprezentaţi mai mult în rândul unor categorii de delincvenţi violenţi, decât în
rândurile populaţiei normale. Pe de cealaltă parte, ei sînt totodată mai bine reprezentaţi în rândurile
celor care săvârşesc acte de eroism sau de a-şi asuma riscuri majore.

Delictele “gulerelor albe”

Termenul de “delict al gulerelor albe”, a fost introdus pentru prima oară de către Edwin
Sutherland, şi se referă la delictul săvârşit de către cei din segmentele bogate ale societăţii. Termenul
defineşte tipuri de activitate delictuală, inclusiv frauda fiscală, practica de vânzare ilegală, frauda de
titluri de valoare şi proprietăţi, delapidarea, producerea sau comercializarea unor produse
periculoase şi ilegale, poluarea mediului, furtul. Răspândirea delicvenţei gulerelor albe este şi mai
greu de măsurat decât cea a altor tipuri de delicte; majoritatea unor astfel de forme de delincvenţă
nu apar deloc în statistici. Putem face diferenţa între delincvenţă a gulerelor albe si delincvenţă a
celor puternici. Delincvenţa gulerelor albe implică în principal folosirea unei poziţii ocupate în clasa
de mijloc sau în cadrul profesiei pentru implicarea în activităţi ilegale. Delictele celor puternici sînt
cele în care autoritatea conferită de o anumită poziţie este folosită în modalităţi delictuale – ca în
cazul în care un funcţionar acceptă mită pentru a favoriza o anumită decizie.

Cu toate că autorităţile par să tolereze delictele săvârşite de către cei mai puţin privilegiaţi,
costul delincvenţei gulerelor albe este considerabil. În Statele Unite s-au efectuat cu mult mai multe
studii despre delincvenţa gulerelor albe decât în Marea Britanie. În America, s-a calculat că sumele de
bani implicate în delincvenţa gulerelor albe (definită drept fraudă fiscală, fraudă de titluri de valoare
care implică medicamente şi servicii medicale, fraudă de îmbunătăţire a casei sau frauda de reparare
a maşinii) sînt de 40 de ori mai mari decât cele aferente delictelor obişnuite împotiva proprietăţii
(jafuri, furturi, delapidări, falsificări şi furturi din maşini) (Comisia prezidenţială despre crima
organizată 1985). În plus, anuimite forme de delincvenţă a gulerelor albe afectează un număr mai
mare de persoane decât delincvenţa sau prin intermediul fraudei pe computer, milioane – de
oameni, iar alimentele şi medicamentele alterate care sînt vândute în mod ilegal pot afecta sănătatea
multora, şi pot provoca decese.

Aspectele violente ale delincvenţei gulerelor albe sînt mai puţin vizibile decât în cazurile de
omucidere sau atac, dar sînt la fel de reale – şi ocazional pot fi mai grave prin consecinţe. De
exemplu, reglementările dispreţuitoare referitoare la prepararea noilor medicamente, siguranţa la
locul de muncă sau poluarea pot provoca rănirea ori decesul multor oameni. Decesele cauzate de
accidente de muncă depăşesc cu mult ca număt crimele, cu toate că statistici precise referitoate la
accidentele de muncă sînt dificil de obţinut. Desigur, nu putem presupune că toate sau majoritatea
acestor decese şi răniri sînt urmarea neglijenţei paronului în privinţa factorilor de siguranţă pentru
care sînt răspunzători din punct de vedere legal. Cu toate acestea, există un anumit temei pentru a
presupune că multe dintre ele se datorează neglijenţei de către patroni sau directori, a
reglementărilor legale referitoare la siguranţă.

S-a estimat că aproximativ 40% din rănirile accidentale la locul de muncă în SUA în fiecare an
reprezintă rezultatul direct al condiţiilor de lucru ilegale, iar alte 24% derivă din condiţii legale dar
lipsite de siguranţă. Aproape mai mult o treime se datorează actelor săvârşite de muncitorii în
condiţii lipsite de siguranţă. Există exemple concrete de patroni care introduc sau menţin în mod
conştient practici riscante chiar şi atunci cînd acestea contravin legii. Unii susţin că decesele rezultate
în aceste împrejurări ar trebui denumite omucideri ale corporaţiei, pentru că ele implică în mod
efectiv responsabilitatea corporaţiilor.

DELICT, DEVIANŢĂ ŞI ORDINE SOCIALĂ

Ar însemna o eroare să considerăm delictul şi devianţa într-o lumină complet negativă. Orice
societate care recunoaşte că fiinţele umane au diverse valori şi preocupări trebuie să găsească spaţiu
pentru indivizii sau grupurile a căror activităţi nu se conformează normelor urmate de majoritate.
Oamenii care au idei noi, în politică, ştiinţă, artă sau alte domenii, sînt deseori priviţi cu suspiciune
sau ostilitate de către cei care urmează modalităţile normale. De exemplu, idealurilor politice de
către cei care urmează modalităţile normale. De exemplu, idealurilor politice dezvoltate în revoluţia
americană – libertatea pentru individ şi egalitate de oportunităţi – li s-au opus vehement multe
persoane la vremea respectivă, şi totuşi acum ele au devenit acceptate în toată lumea. E nevoie de
curaj şi hotărâre pentru a devia de la normele dominante ale unei societăţi, dar deseori acest lucru e
esenţial în susţinerea proceselor de schimbare care ulterior sînt considerate a fi în interesul general.

O societate care este tolerată faţă de comportamentul deviant nu trebuie să sufere de

dezbinare socială. La această situaţie se poate ajunge, însă, doar acolo unde libertăţile individuale se
alătură justiţiei sociale – într-o ordine socială în care inegalităţile nu sînt sesizabile şi în care populaţia
în ansamblu ei are şansa de a duce o viaţă îmbelşugată şi satisfăcătoare.

Iată în final cam cum este întrevăzută soluţia de către A. Giddens:

Dacă libertatea nu este echilibrată prin egalitate, şi dacă mulţi oameni îşi consideră vieţile
lipsite de împlinire personală, comportamentul deviant are şanse să fie canalizat către scopuri
distructive din punct de vedere social.

B. O analiză de caz din perspectiva teorie etichetării 11

Devianţa este un punct focal al sociologiei numite "interacţionism simbolic". Sociologii care
vor folosi această cale de atac au dat naştere teoriilor etichetări sociale (label theory). Teza propusă
de autori ca H. Becker sau E. Goffman afirmă că devianţa nu este un în sine faptul de a încalca
normele, ci acela de fi numit delincvent de celălalt. Astfel spus, delincvenţa este o construcţie socială
cu ajutorul căreia anumiţi indivizi ajung să fie numiţi delincvenţi. “Devianţa nu este o calitate a actului
comis de o persoană, ci mai degrabă o consecinţa a aplicării, de către ceilalţi, a unor norme şi
sancţiuni unui “transgresor". Deviantul este cel căruia această etichetă i-a fost aplicată cu succes, iar
comportamentul deviant este cel pe care colectivitatea lipeşte această etichetă" 12.

E. Lemert (Paranoia and the drnalnic of Exclusions, 1967) distinge devianţa primară (actul de
încălcare a normelor) de devianţa secundară (etichetarea de către mediul social). La acest al doilea
proces participă activ, în cazul bolnavilor mintal, atât psihologul, poliţia cât şi membrii apropiaţi ai
familiei. Ideea este confirmată de cercetările lui E. Goffman. Prin metoda observaţiei directe timp de
trei ani, E. Goffman (Asiles, 1961) a descris lumea închisă şi coercitivă a spitalului psihiatric, un fel de
„instituţie totalitară" în care indivizii trăiesc împreună o viaţă izolată ale cărei evenimente sînt impuse
şi minuţios controlate. E. Gofftnan arată că în universul azilului nebunia nu se reduce la o formă de
alienare mintală, ci este însoţită de alienarea socială (fixarea indivizilor în rolul de nebun). Cu toate
acestea, şi în pofida unei lupte inegale care duce adesea la conflict, toţi bolnavii pun în aplicare
scheme şi stratageme nenumărate pentru a se împotrivi rolului social pe care membrii corpului
medical sau rudele vor ca ei să-1 joace.

H. Becker, a studiat din perspectiva menţionată interpreţii de jazz (H. Becker era el însuşi un
interpret de jazz). El a scos astfel la iveală existenţa unei culturi specifice acestei profesii şi a arătat că

11
După H. Becker, Outsiders (1963), Métailié, 1985, pp. 43-45.

12
H. Becker, Outsiders, 1963, trad. franceza 1985, p. 33.
se ascunde aici un exemplu tipic de probleme întâmpinate de devianţi în contact cu persoane din
afară care au un punct de vedere diferit despre activităţile lor. Ceea ce, în cariera de muzician, în
forma concretă a unui conflict constant între doua obiective: a face “muzica comercială" pentru a
avea succes sau a cânta după canoanele şi normele profesiei cu riscul de a fi marginalizat de marele
public. La rândul său, M. Dalton (Men who Manage, 1959) a analizat obiceiul salariaţilor de a-şi însuşi
bunuri şi servicii aparţinând întreprinderii unde lucreează. Practica aceasta, la fel de veche ca şi
"salariatul", nu poate fi asemănată cu furtul. În logica interactionismului simbolic, ea trebuie
înţeleasă ca produs al acţiuni efectuate de doi actori (salariatul, întreprinderea). Salariatul obţine, pe
calea transgresiunii, recompense pentru angajamentul său în întreprindere, patronul fiind scutit de
instaurarea oficială a unui astfel de sistem.

CARIERA FUMĂTORULUI DE MARIJUANA

"Un individ adoptă un mod de consum regulat de marijuana doar dacă a inceput să-i placă,
însă această condiţie necesară nu este suficientă: el trebuie de asemenea să nu fie influenţat de
asprele controale sociale care descriu acest obicei al său ca imoral sau necugetat.

Este nevoie de o slăbiciune a controalelor sociale care tind de obicei să menţină

comportamentele ân conformitate cu normele şi valorile fundamentale ale societaţîî pentru ca un
comportament,deviant să-şi facă apariţia într-o societate ca a noastră, acest proces poate fi foarte
complex întrucât slăbiciunile controlului social se produc de cele mai multe ori atunci cand indivizii
devin membri ai unui grup a cărui cultură şi controale sociale proprii se opun celor ale societaţii
globate. Trebuie deci să ne asteptăm la a găsi anumite determinante ale comportamentului deviant
în procesele prin care indivizii se eliberează de controalele societaţii pentru a cădea sub influenţa
celor ale unui grup restrâns.

Controalele sociale influentează in primul rând comportamentul individual prin exercitarea

unei puteri care se manifestă în aplicarea de sancţiuni: după cum comportamentele sînt conforme
sau contrare în raport cu valorile, ele sînt răsplătite sau pedepsite. Dar controlul ar fi greu de
menţinut dacă este mereu impus prin constrângeri. Există mecanisme mai, subtile care pot îndeplini
aceeaşi funcţie. Unul dintre acestea influentează conceptiile pe care şi le construiesc indivizii despre
activităţile in discuţie şi despre posibilitatea de a le practica. Aceste concepţii sînt transmise prin
persoane demne de stima şi sînt întărite de experienţă, în împrejurări în care indivizii sînt convinşi să
creadă că activitatea cu pricina este neplacută, necugetată sau imorală, şi prin urmare să nu se
implice.

Dacă adoptăm acest unghi de vedere, vom analiza naşterea comportamentelor deviante
urmârind ceea ce face ca aceste comportamente să fie demne de luat în considerare: evenimentele
care contracarează eficacitatea sancţiunilor şi experienţele care schimbă concepţiile indivizilor despre
aceste comportamente. Cu ajutorul exemplului despre consumul de marijuana voi studia, în acest
capitol, şirul de evenimente şi experienţe în urma cărora o persoană devine capabilă să continue să
furnizeze marijuana, în pofida normelor elaborate de control social care acţioneaza pentru a
împiedica această practică ş...ţ.
 Cariera fumătorului de marijuana poate fi împarţită în trei faze, care corespund fiecare unei
modificari diferite a raportului dintre fumator şi controalele sociale ale societaţii globale pe de o
parte şi a mediului în care consumă marijuana pe de altă parte. În prima faza avem începătorul, care
fumează marijuana pentru prima oară; în a doua, consumatorul ocazional, la care utilizarea sporadică
depinde de circumstanţe aleatorii; iar în a treia apare consumatorul regulat, a cărui practică a devenit
sistematică şi rutinată, în general zilnică". (H. Becker, Outsiders,1963)

C. CONCLUZII13

 Comportamentul deviant se referă la acţiuni care trec dincolo de normele acceptate în

mod obişnuit. Ceea ce este socotit drept deviant se poate schimba uneori şi pe alocuri;
comportamentul “normal” într-un anumit cadru social poate fi etichetat drept “deviant”
într-un altul.
 Sancţiuni, oficiale sau neoficiale, sînt aplicate de către societate pentru a aplica normele
sociale. Legile sînt normele definite şi aplicate de către guverne; delictele reprezintă
actele care nu sînt permise de către aceste legi.
 Teoriile biologice şi psihologice au fost dezvoltate pentru a se dovedi că delictul şi alte
forme de devianţă sînt determinate din punct de vedere genetic; dar ele au fost
discreditate în mare măsură. Sociologii susţin că devianţa şi conformismul sînt definite în
mod diferit în contexte sociale diferite. Deosebirile de bogăţie şi de putere în societate
influenţează oportunităţile ce se oferă diferitelor grupuri de indivizi şi maniera în care
anumite activităţi sînt socotite delictuale. Activităţile delictuale sînt deprinse cam în
acelaşi fel ca şi cele care respectă legea, şi în general sînt direcţionate către aceleaşi
nevoi şi valori.
 Teoria etichetării (care spune că etichetarea cuiva drept deviant va întări
comportamentul deviant al respectivei persoane) este importantă pentru că porneşte de
la ideea că nici un act nu este delictual (sau normal) în mod intrinsec. Totuşi, această
teorie trebuie să fie suplimentată prin întrebarea: ce anume a provocat comportamentul
(care a ajund să fie denumit deviant)?
 Răspîndirea delincvenţei în orice societate este dificil de evaluat, pentru că nu toate
delictele sînt raportate. Doar anumite societăţi par a avea niveluri mult mai ridicate ale
delincvenţei decât altele – aşa după cum indică ratele înalte ale omuciderilor în Statele
Unite, în comparaţie cu ţările occidentale.
 “Delincvenţa” variază de la o perioadă sau o cultură la alta, iar acelaşi lucru se întâmplă
cu formele de pedepsire. Închisorile s-au dezvoltat parţial pentru a proteja societatea şi
parţial cu intenţia de a-l “reforma” pe delincvent. Ele par a fi complet ineficiente în acest
sens. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în majoritatea ţărilor.
 Închisorile nu par a descuraja delictele, iar gradul în care îi reabilitează pe deţinuţi pentru
a se adapta în societate fără a recurge din nou la delincvenţă este îndoielnic. Au fost
sugerate numeroase alternative la închisoare, inclusiv eliberarea condiţionată, muncă în
serviciul comunităţii, amenzi, plata unor sume către victime şi alte măsuri. Unele dintre
acestea se folosesc deja la scară largă în anumite ţări.
 Reţelele delincvenţei sînt mult mai scăzute la femei decât la bărbaţi, probabil din cauza
diferenţelor de socializare generală între bărbaţi şi femei, plus implicarea mai mare a
bărbaţilor în sferele non-domestice.
13
După A. Giddens, Sociologie, All, 2000, p.p. 227-228. Pentru o comparaţie cu situaţia delincvenţei în
România, vezi Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999.
 Violul se pare că este mult mai răspândit decât arată statisticile oficiale. Într-un anumit
sens, toate femeile sînt victimele violului, având în vedere că ele trebuie să-şi ia precauţii
speciale pentru protecţie şi să trăiască cu teama permanentă de a fi violate.
 Delincvenţa gulerelor albe şi delictele celor puternici se referă la delictele săvârşite de cei
din segmentele bogate ale societăţii. Crima organizată se referă la formele
instituţionalizate ale activităţii delictuale, în care apar multe dintre caracteristicile
organizaţiilor normale, dar activităţile respective sînt în mod ilegal sistematice.
 Sociologia juridică a fost dominată, pe parcursul timpului, de mai multe teorii, multe
dintre ele fiind prezentate în acest curs, însă teoriile stresului, cele care de o bună
perioadă de timp guvernau peste cercetarea sociologică modernă, au început treptat să
intre sub influenţa teoriilor controlului, în special aşa cum acestea au fost formulate de
Hirschi.
 De asemenea, teoriile controlului furnizează sociologilor teorii foarte testabile
comparativ cu alte teorii sociologice. Totodată, ele au făcut legătura cu metode proprii ce
aparţin altor domenii, ca de exemplu chestionarul preluat din cercetarea statistică.
Aceste tehnici de cercetare au susţinut tezele de bază ale teoriilor controlului, fapt ce le-
a făcut mult mai atractive.
 Faţă de alte teorii, teoriile controlului social sunt susţinute de cercetările empirice. Cu
toate acestea, ele nu par a garanta nici cercetarea generală asupra comportamentului
uman, nici cercetarea sociologică, care se axează pe explicarea comportamentului
criminal şi delincvent prin prisma controlului social.
 IX. SOCIOLOGIA VIOLENŢEI

Acest capitol îşi propune să analizeze conceptul de violenţă, în încercarea de a-l

delimita de conceptele corelate. Se urmăreşte fixarea extensională şi intensională a acestui
termen, precum şi relevarea principalelor teorii asupra cauzelor violenţei şi evidenţierea
consecinţelor acesteia.

VIII.1. Intensiunea şi extensiunea termenului de violenţa

Conceptul de violenţă a fost definit diferit în literatura de specialitate. Unii autori

definesc prin raportare la conceptul de agresivitate, alţii prin raportare la actul de lovire sau
rănire. Dificultatea provine din gama largă a reacţiilor agresive şi a nuanţelor pe care
conceptul le poate căpăta în contextul complicat al comportamentului social, ceea ce
determină uneori un concept prea larg, inutilizabil, iar alteori un concept prea îngust. Pentru
surprinderea intensiunii şi extensiunii, vom delimita prin raportare la conceptele de
agresivitate, abuz, delincvenţă şi putere, în încercarea de a oferi o definiţie instrumentală
utilă cercetării noastre.
Clarificarea noţiunilor de violenţă şi de agresivitate este una necesară, întrucât uzajul
acestora trimite, de multe ori, la sinonimie, în condiţiile în care diferenţele sunt esenţiale.
Conceptul de violenţă suscită, în literatura de specialitate, numeroase definiţii, cu
multiple suprapuneri şi particularizări. Etimologic, termenul se extrage din rădăcina latină
„vis”, care înseamnă “forţă”. Astfel, se evidenţiază ideea de putere, de dominaţie, de folosire
a superiorităţii fizice asupra celuilalt.
Eric Debarbieux (1996, La violence en milieu scolaire T.1: état des lieux, Paris, ESF,
pp. 45-46) consideră că “violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem
personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi
fizică, psihică sau materială. Aceasta dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin
utilizarea forţei, constient sau inconstient, însa poate exista şi violenta doar din punctul de
vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”. Această definiţie
evidenţiază natura discretă a violenţei, care ar consta, în opinia autorului, nu doar în acte
fizice, ci şi acţiuni la nivelul psihic sau al obiectelor agresatului.
 Psihologic, violenţa desemnează comportamentul agresiv manifestat pe căi
indezirabile social. Perspectiva aceasta necesită însă o clarificare a conceptului de
agresivitate, care, în sens etimologic, semnifică o potenţialitate individuală de a înfrunta un
obstacol, de a se confrunta cu altul şi de a nu da înapoi în caz de dificultate.
Dicţionarul de psihologie (Şchiopu, Ursula, 1997, p. 78) evidenţiază mai multe
definiţii ale agresivităţii: comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de
atacare; atitudine bătăioasă, însuşire de a trăi şi de a asigura trebuinţele principale vitale
(alimentare şi sexuale) prin forţă; este o reacţie înnăscută ca o formă de adaptare; rezultat al
frustraţiilor. Dicţionarul relevă numeroasele uzaje ale termenului, dar şi dificultatea de a
realiza discriminări între agresivitate şi violenţă.
Mai mult chiar, unii autori oferă definiţii ale termenului de agresivitate care acoperă
o mare parte din caracteristicile violenţei. Astfel, termenul de agresivitate trimite la orice
formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea
producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune (Mitrofan, Nicolae, în Neculau,
Adrian – coordonator, 1996, p. 428). Nicolae Mitrofan, în studiul Agresivitatea (Mitrofan,
Nicolae, în Neculau, Adrian – coordonator, 1996, pp. 428-429), distinge între diferitele
forme de agresivitate. Astfel, în funcţie de agresor, există o agresivitate a tânărului şi una a
adultului, masculină şi feminină, individuală şi colectivă, spontană şi premeditată. În funcţie
de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, autorul distinge între
agresivitatea fizică şi cea verbală, între agresivitatea directă, cu efecte directe asupra
victimei, şi agresivitatea indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari. În funcţie
de obiectivele urmărite, există o agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui
câştig material şi una ce vizează predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei. În sfârşit,
în funcţie de forma de manifestare, diferenţiază între agresivitatea violentă şi cea non-
violentă, între agresivitatea latentă şi cea manifestă.
Michel Floro (1996, Question de violence a l`ecole, Editions Eres, Paris, p. 53)
propune o diferenţiere a celor doi termeni utilizând trei criterii. Primul este unul funcţional,
conform căruia agresivitatea este o potenţialitate ce permite dirijarea acţiunii. Aceasta ţine
mai mult de gandire, de analiză. Prin contrast, violenta este ţine mai direct de activitatea
concretă, de acţiunea adaptată obiectivului ce trebuie atins. Al doilea criteriu este de ordin
topologic: agresivitatea ar fi mai ales internă, în timp ce violenţa este preponderent externă.
În sfârşit, criteriul etic atribuie agresivităţii o potentialitate care îi permite individului să
înfrunte problemele şi care, din acest punct de vedere, poate fi considerata acceptabilă, în
timp ce violenţa, înţeleasă ca acţiune ce produce durere, este inacceptabilă.
 Referitor la agresivitate, există mai multe teorii explicative referitoare la aceasta.
Astfel, Sigmund Freud consideră că agresivitatea este înăscută, oamenii născându-se cu
instinctul de a agresa şi de a fi violenţi ca „pulsiune a morţii”, alături de libido, „pulsiune a
vieţii”. (Sigmund Freud, 1991, Trei eseuri privind teoria sexualității, Editura Măiastra).
Psihologia gestaltistă identifică în agresivitate o oportunitate, deoarece are o funcţie
adaptativă, folosind şi argumentele lui Konard Lorenz conform carora orice animal sănătos
are o agresivitate sănătoasă cu care se hrăneşte, se apără, îşi asigură un teritoriu. Konard
Lorenz (1973, On Aggression, New York: Bantam Books) formulează modelul psiho-
hidraulic prin intermediul analogiei cu un rezervor de apă. Comportamentul violent este
produs de frustrarea care atinge un anumit nivel, aşa cum presiunea generată face ca apa să
curgă. John Dollard (Dollard et al, 1939, Frustration and Aggression, Yale University Press)
consideră de asemenea că agresivitatea e un raspuns la frustrare. Astfel, el susţine că
agresivitatea este determinată de condiţiile externe. În aceeaşi linie, Albert Bandura
consideră că agresivitatea este un comportament social învăţat. Conform acestuia,
comportamentul agresiv se învaţă fie direct, prin recompensarea sau pedespirea unor
comportamente, fie prin obervarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Aşadar, vom înţelege prin violenţă orice fel de manifestare care conduce la o
pierdere a integrităţii fizice, psihice sau materiale şi care modifică, într-o manieră brutală sau
continuă, activitatea proprie (violenţa poate fi şi autoreferenţială) sau a unui altei persoane,
a unui colectiv sau a societăţii în ansamblu. Violenţa este întotdeauna distructivă. Prin
contrast, agresivitatea e înăscută, se poate manifesta atât ca violenţă, cât şi în
comportamente dezirabile social. Aria agresivităţii este mai largă, ea cuprinzând, alături de
violenţă, şi excitabilitatea, impulsivitatea, propulsivitatea, comportament aberant.
Un alt termen corelat este cel de abuz. Acesta desemnează orice act prin care se
produc vătămări corporale, tulburări psihologice emoţionale, sau expuneri la situaţii
periculoase sau percepute a fi periculoase de către o persoană dintr-o categorie subordonat.
În acest sens, abuzul este corelat cu termenul de putere, înţeles ca posibilitate şi actualizare
de a exploata, de a constrânge, de a manipula situaţia, de a folosi poziţia de superioritate
fizică, psihologică sau socială în folos propriu. Violenţa ţine de nivelul de reactivitate al
sistemului nervos, dar mai ales de structura caracterială, de lipsa de stăpânire de sine, de
impulsivitate, de slaba organizare a vieţii psihice, de lipsa autocontrolului sau insuficienţa
reacţiilor emotiv-impulsive, de emoţii puternice, de conştiinţă de sine dilatată, de forţă brută
needucată, de lipsă de morală (Pop, L.M., 2001, Dicţionar de politici sociale. Bucureşti:
Editura Expert, p.722). Aşadar, violenţa devine abuz când este legată de o poziţie de putere
şi de impunere a acestei puteri asupra celorlalţi. Totuşi, în mod paradoxal, de multe ori, chiar
lipsa de putere determină violenţa. Conştiinţa lipsei de putere, a inferiorităţii, poate crea o
nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate distructivă.
Din punct de vedere juridic, se poate considera că violenţa este violarea generală a
drepturilor fiinţei umane: dreptul la viaţă, la securitate, la demnitate şi la integritate fizică şi
mentală. În sens general, ea desemnează folosirea forţei fizice sau a altor mijloace
persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare a integritaţii unei persoane.
In acest sens, un act de violenţă are, de cele mai multe ori, un caracter premeditat, fiind
elaborat cu intenţie sau semnificând intenţia de a produce o suferinţă sau un prejudiciu fizic
altei persoane. Termenul poate fi corelat cu cel de delincvenţă, care desemnează totalitatea
conduitelor care încalcă norma juridică, având drept nucleu noţiunea de infracţiune sau
delict. Noţiune de infracţiune are o triplă semnificaţie: infracţiunea ca mod de interpretare,
ce rezultă în urma proceselor de interacţiune socială şi defineşte reacţia emoţională a
grupului la săvârşirea delictului; infracţiunea ca expresie a puterii sistemului penal de a
eticheta astfel anumite conduite; infracţiunea ca efort societal de distanţare, grupul având
tendinţa constantă de îndepărtare/marginalizare a delincvenţilor (Neamţu, Cristina, 2003,
Devianţa şcolară, Polirom, Iaşi, p. 30). Aşadar, din acest punct de vedere, fenomenul
violenţei acoperă majoritatea infracţiunilor. Însă, pe de altă parte, violenţa poate fi
pasivitate, indiferenţă, refuzul ostentativ al dialogului, astfel încât violenţe şi
infracţionalitatea sunt noţiuni aflate într-o relaţie de intersecţie.
Aşadar, din punct de vedere intensional, conceptul de violenţă primeşte următoarele
note caracteristice: formă de agresivitate manifestă, luând o formă distructivă, relaţionată
îndeosebi cu sistemul acţiunii. Extensional, violenţa înseamnă războaie, crime, jafuri,
violuri, distrugeri, amenintări, injurii, loviri. Ea poate lua forma active (violenţă fizică,
psihologică materială) sau pasive, ca non-acţiune, refuzul de a colabora, de a comunica.
Violenţa se poate aplica celorlalţi, dar şi sieşi, ca automutilare, rănire, sinucidere.
Constatăm, din punct de vedere psihologic, o constanţă a manifestărilor violente. În
toate cazurile avem de-a face cu o acţiune îndreptată intenţionat împotriva nevoilor general
umane: nevoi primare (de hrană, adăpost, apa, somn, sexuale), nevoi secundare (de
securitate, de stimă de sine, de comunicare, etc ).
Aşadar, vom asuma în această cercetare un concept de violenţă care are următoarele
note specifice: formă de agresivitate manifestă, intenţie distructivă, frustrarea nevoilor
general umane.
 2.2. Formele violenţei

Acest subcapitol îşi propune să ofere o prezentare a principalelor tipuri de violenţă, pentru a
oferi cercetării posibilitatea de a evidenţia aria de cuprindere a acestui termen. În aceste condiţii,
pentru a oferi o privire de ansamblu asupra formelor violenţei, vor realiza o serie de taxonomii a
acesteia, după criterii precum domeniul de aplicare, profunzimea şi duritatea acţiunii violente,
instanţele cărora i se aplică.
După domeniul de aplicare, se poate distinge între violenţă fizică, sexuală, psihică şi
socială (A. Muntean, M. Popescu, S. Popa, 2004; Iolanda Beldianu, 2006). Violenţa fizică
constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, orientate către victimă sau cei dragi victimei
(copii, părinţi, fraţi, surori etc.). Violenţa fizică începe cu gesturi şi lovituri care ţintesc
victima şi poate merge până la crimă. Violenţa fizică se poate manifesta şi prin distrugerea
bunurilor care aparţin victimei sau pe care participanţii la o practică socială le utilizează
împreună. Există o progresie nefastă a gesturilor în violenţa fizică: de la a împinge, a
scutura, a plesni, a izbi, a bate, a lovi, a lovi cu diverse obiecte, a rupe oasele, a folosi
diverse arme, până la a ucide. Violenţa sexuală începe cu comentarii degradante la adresa
femeii şi continuă cu atingeri neplăcute şi diverse injurii provocate victimei in legătură sau
în timpul actului sexual. Cea mai dură formă de violenţă sexuală este violul (A. Muntean, M.
Popescu, S. Popa, 2004 ). Violenţa emoţională∕psihică (inclusiv cea verbală) e cea mai larg
întâlnită ca şi parte componentă a tuturor formelor de violenţă. Se manifestă prin cuvinte
injurioase, ameninţări, intimidări, observaţii umilitoare sau răutacioase, izolare, dispreţ. Pe
termen lung, violenţa emoţională are un impact dezastruos la nivelul stimei de sine şi a
încrederii in sine a victimei. Violenţa socială se poate manifesta prin interzicerea accesului
şi a comunicării victimei cu persoanele sau serviciile care ar putea sa îi vină in sprijin,
izolarea vioctimei de familie şi societate. Acest tip de violenţă conduce la adâncirea
dependenţei faţă de partener.
O altă clasificare a formelor de violenţă este dată de Ina Curic şi Lorena Văetişi (Ina
Curic şi Lorena Văetişi, 2005, Editura Eikon, Cluj Napoca), care dinting între: violenţa
directă (fizică, sexuală, socială, economică şi psihologică), care este forma cea mai uşor
observabilă a violenţei; violenţa structurală este violenţa existentă în sistemele sociale,
politice şi economice ale societăţii (este vorba despre inegalitatea între bărbaţi şi femei, între
bătrâni şi tineri, între adulţi şi copii, ca grupuri sociale); violenţa culturală se referă la acele
aspecte ale culturii care fac din violenţă un lucru „normal”, o modalitate acceptabilă de a
răspunde la diferite conflicte, legitimând violenţa directă şi structurală. Cele trei forme ale
violenţei se manifestă doar rareori în mod singular. Toate cele trei forme ale violenţei
servesc menţinerii unor relaţii de putere inegale. În aceeaşi ordine de idei, Ana Muntean
distinge între manifestari ale violentei în situaţii unice, izolate, şi manifestări violente
procesuale, de durată(Ana Muntean, Anca Munteanu, Violenţă, traumă, rezilienţă, Polirom,
2011, p. 17). Astfel, violenţa culturală poate fi identificată ca o violenţă de durată care poate
stimula, cauza şi legitima violenţa directă.
Bronfenbrenner (1979, The Ecology of Human Development: Experiments by Nature
and Design, Harvard University Press, Cambridge, MA) clasifică violenţa dintr-o
perspectivă ecosistemică. Astfel, în microsistem întilnim: violenţă în cuplu, violenţă în
familie, abuzul şi neglijarea copilului, abuzul persoanelor de vîrsta a treia. În mezosistem,
identificăm violenţa la locul de muncă, violenţa în şcoală, violenţa ritualurilor de iniţiere în
anumite grupuri. În exosistem gasim violentă în comunitate, în paţii publice, în instituţii, pe
stradă, etc. Iar în macrosistem identificăm violenţă la nivelul valorilor, religiilor,
stereotipiilor sociale, etc.
După tipul de actor social implicat, se poate clasifica violenţa umană în: violenţa
personală, colectivă şi instituţională. Sub incidenţa noţiunii de violenţă personală intră acele
acte comise de un individ împotriva altcuiva (violenţă interpersonală), a lui însuşi
(automutilare, suicid), a animalelor sau a obiectelor. Violenţa colectivă subsumează violenţa
cetăţenilor contra puterii (revoluţii, greve, terorism), a puterii contra cetăţenilor şi războiul.
Violenţa instituţională este o formă de violenţă colectivă care are la bază interesele unei
instituţii religioase, politice, culturale.
Bufacchi (2005, Two Concept of violence, Political Studies Review, no 3, 2005, pp.
193-204) distinge între conceptul de violenţă ca forţă distructivă intenţionată şi violenţă ca
violarea cu sau fără intenţie a nevoilor general umane.
În ce ne priveşte, ne interesează corelarea formelor de violenţă cu frustrarea nevoilor
umane. De aceea vom realiza o clasificare proprie a formelor violenţei plecînd de la celebra
clasificare a lui Maslow. Conform acestei teorii, nevoile cele mai puternice au fost așezate la
baza piramidei. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică
individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atât tuturor
oamenilor, cât și animalelor: hrana, apa, aerul, igiena, somnul, sexul etc. Odată ce individul
își satisface acest nivel de necesități, se poate concentra pe nevoile de siguranță. Acestea au
de a face cu stabilitatea și consistența într-o lume relativ haotică. Ele țin mai mult de
integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei și a familiei. Urmează apoi nevoia de iubire și
de apartenență. In acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenență la un grup,
sau de implicare într-o relație intimă non-sexuală. La nivelul patru sunt nevoile de stimă,
care cuprind atât recunoașterea venită din partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de
putere, prestigiu, acceptare, etc), cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul de
încredere, adecvare, competență. Nesatisfacerea nevoilor de stimă conduce la descurajare și,
pe termen lung, la complexe. Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a
omului de a fructifica la maximum capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun.
In lucrarea The Farther Reaches of Human Nature, Maslow (1993, Penguin) scrie că oamenii
care au atins starea de auto-actualizare intră adesea într-o stare de transcendenţă, în care
devin conştienţi nu doar de potenţialul lor personal, ci şi de întreg potenţialul speciei umane.
Deşi aceşti indivizi trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată şi o tristeţe cosmică. Pe
primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise "deficiente": o persoana nu simte
nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute.
Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creștere". Acestea nu dispar când
sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.

Figura 1: Piramida nevoilor. A. Maslow

Actualizarea sinelui: moralitate, creativitate,

spontaneitate, rezolvarea probelemelor, lipsa
prejudiciilor, acceptarea faptelor

Stimă: respect, reuşite,

stimă de sine,
încredere

Iubire/Apartenenţă: prietenie, familie, intimitate

sexuală

Securitate fizică, a angajării, a

Siguranţă:
resurselor, moralităţii, sănătăţii,
proprietăţii

Fiziologic Aer, mâncare, apă, sex, somn etc.

Înţeleasă sub sensul de manifestare a frustrării nevoilor umane, noţiunea de violenţă

primeşte determinaţii pe fiecare nivel al piramidei nevoilor. Astfel, pe palierul fiziologic
întâlnim violenţă criminală, constând în acte acţiuni precum terorism, înfometare, însetare,
abuz. Pe nivelul următor, întâlnim violenţe la adresa securităţii: violenţă fiziologică, violenţă
economică, violenţă domestică. Urmează violenţă emoţională. Pe nivelul stimei regăsim
violenţă verbală: ironia, conotaţia, peiorativul, atacul la persoană, jignirea etc. În sfârşit,
legat de autoactualizare, identificăm violenţă instituţională, manifestată în fenomene precum
blocarea sentimentului de auto-eficienţă, corupţia. Piramida violenţei poate fi reprezentată
sub următoarea imagine:

Figura 2: Piramida violenţei

Violenţă instituţională: violenţă instituţională

(blocarea sentimentului de auto-eficienţă,
corupţia)

Violenţă emoţională: Ironia, conotaţia,

peiorativul, atacul la
persoană, jignirea
etcetc. )
Violenţa socială: Excludere, discriminare

Violenţă fiziologică, violenţă

Violenţe la adresa
economică, violenţă domestică
securităţii:

Violenţă Terorism, înfometare, însetare,

criminală: abuz

Diversitatea formelor violenţei este, de multe ori, deconcentrantă, cazuistica

remarcându-se prin originalitate şi schimbări paradigmatice. Clasificările menţionate mai sus
reuşesc să pună o oarecare ordine în multiplicitatea faptelor, taxonomiiile relevând formele
principale de manifestare a violenţei.

2.3. Teorii asupra cauzelor violenţei

Teoriile asupra cauzalităţii violenţei sunt numeroase, fiecare relevând aspecte

importante. În acest subcapitol vom prezenta explicaţii asupra cauzelor violenţei, grupate
după trei criterii: explicaţii individuale, referitoare la caracteristicile persoanei şi ale
formelor individuale de învăţare, explicaţii socio-culturale, care explorează influenţele
sociale şi normele culturale, precum şi câteva teorii integratoare.
 2.3.1. Teorii referitoare la persoană

Studiile care aprofundează rolul individual în determinarea şi învăţarea violenţei sunt

grupate de Diana Muntean (Muntean, Diana, 2001, pp. 16-21) în cinci mari categorii:
învăţarea socială, caracteristici de personalitate şi disfuncţii psihopatologice, explicaţii
biologice şi fiziologice, teoria schimbului şi cea a resurselor.
Teoria învăţării sociale (Bandura si Walters, 1963, Social learning and personality
development, Holt, Rinehart and Winston (New York); Emery & Laumann-Bllings, 1998 An
overview of the nature, causes, and consequences of abusive family relationships. Toward
differentiating maltreatment and violence. The American psychologist 1998;53(2):121-35.))
explicitează transmiterea inter-generaţională a violenţei. Indivizii învaţă să acţioneze violent
prin expunerea directă la acte de violenţă. Familia este mediul principal de socializare prin
violenţă, în cadrul căreia copiii sau ceilalţi membri învaţă să foloseasca violenţa pentru a
obţine ceea ce işi doresc de la persoanele apropiate lor. Spre exemplu, aceasta teorie explică
de ce femeilor le este dificil să iasă dintr-o relaţie violentă, întrucât acestea învaţă ca violenţa
nu poate fi controlată şi devin deprimate şi incapabile să se ajute. Tot pe învăţare se bazează şi
teoria cost-beneficiu explică violenţa ca un comportament învăţat prin pedeapsă şi
recompensă. De multe ori, persoanele care înfăptuiesc acte de violenţă fie sunt recompensaţi,
fiescapă de pedeapsă. Violenţa are loc atunci când costurile de a fi violent nu depăşesc pe cele
ale recompensei (Diana Muntean, 2001). Se constată că, în 74% din cazuri (Killen, K., 1998,
Copilul maltratat, Eurobit, Timişoara), modelul de comportament violent trece de la o
generaţie la alta.
Teoriile caracteristicilor de personalitate şi a disfuncţiilor care ţin de psihopatologie
pun accent pe responsabilitatea agresorului în actul violent. Conform acestora, agresorii au o
stimă de sine cazută, sunt complexaţi sau geloşi în mod excesiv, sunt personalităţi agresive
şi ostile, au abilităţi sociale şi de comunicare reduse, simt nevoia extinsă de putere, suferă de
depresie severă, au sentimente de neputinţă, anxietate, şi teamă puternică de abandon, şi sunt
personalităţi narcisiste.
Teoriile biologice şi fiziologice consideră că actele de violenţă au la bază tulburările
de atenţie din copilărie şi traumatismele cerebrale. Numeroase studii au relevat faptul că o
jumătate din bărbaţii violenţi au suferit traumatisme cerebrale şi se estimează că acestia se
confruntă cu un risc de 6 ori mai mare de a deveni violenţi (Diana Muntean, 2001).
 În sfârşit, teoria resurselor are în centrul său conceptul de putere. Spre exemplu,
familia este văzută ca un sistem bazat pe putere, iar violenţa este folosită atunci când celelalte
resurse sunt epuizate. S-a demonstrat faptul că persoanele cu mai multe resurse au mai multă
putere şi influenţă asupra celorlalţi. Conştiinţa puterii, a dependenţei celuilalt, facilitează
acţiunea violentă. Levinson susţinea că în societăţile în care nu este un acces egal al femeii si
bărbatului la resursele economice şi politice creste riscul de abuz asupra femeii în relaţia de
cuplu (Levinson, D. (1989). Family violence in cross-cultural perspective. Newbury Park:
CA: Sage Publications. Logan, BB & Dawkins).
Aşadar, explicaţiile referitoare la persoană relevă determinanţii individuali ai
violenţei: fiziologia, boala, personalitatea, învăţarea, recompensa.

2.3.2. Explicaţii socio-culturale

Influenţele sociale şi a normelor culturale sunt temelia unei alte grupe de explicaţii
asupra cauzelor violenţei. Se pot identifica, aici, teoria violenţei familiale, acceptarea
culturală a violenţei, subculturile, stresul social.
Prima perspectivă se centrează pe ideea violenţei în familie. Originea sa stă în
structura familiei. Acolo unde se creează o legătura falsă între dragoste şi violenţă (femeile
acceptă pedeapsa corporală ca situaţie normală) structura familiei din care aceasta face parte
este una orientată spre violenţă. Corelativ, în astfel de familii domină conceptul de patriarhat,
ceea ce înseamnă ca bărbatul domină femeia în structurile şi practicile sociale, bărbaţi şi
femeile învaţă roluri tipice bazate pe gen. Se promovează, astfel, conduite de dominaţie a
bărbatului asupra femeii. (Muntean Ana, 2011, p. 676, Violenţa în familie şi maltratarea
copilului, în: George Neamţu – coordonator, Tratat de asistenţa socială, Ediţia a II-a,
Polirom, Iaşi) În special în familiile tradiţionale, violenţa asupra femeii este o metodă prin
care bărbaţii vizează menţinerea controlului asupra femeii. S-a demonstrat că, în societăţile
egalitariste, violenţa asupra femeii este mult mai redusă. Şi părinţii greşesc atunci când sunt
de acord sau chiar aplică pedepse corporale copiilor. Unele studii ne arată faptul că, cu cât
suntem mai non-violenţi, cu atât mai greu acceptăm ca în jurul nostru să se utilizeze violenţa,
astfel încât nivelul de acceptare a violenţei scade odată cu scăderea folosirii violenţei (Diana
Muntean, 2001).
O subcultură este o subdiviziune din cultura dominantă care îşi are propriile norme,
credinte si valori. Teoriile subculturilor violente sugerează faptul că violenţa este adoptată
ca un stil de viaţă în anumite grupuri, aceste grupuri menţin valori care încearcă să justifice
de ce au loc acte de violenţă asupra soţiei (bărbaţii se încurajează unul pe celălalt în
comportamentul violent) şi in aceste grupuri domină conceptul de bărbăţie ca şi înţeles de
putere, dominanţă, forţă. Albert Cohen (Albert Cohen, 1955, Deliquent Boys:The Culture of
the Gang, Glencoe. IL: Free Press) susţine teoria conform căreia una din cauzele
delincvenţei este subcultura. Pornind de la diferenţele existente între clasa mijlocie,
caracterizată prin etica responsabilităţii individuale şi subcultura populară, bazată pe etica
reciprocităţii, autorul arată că diferenţele existente între aceste grupuri sociale în privinţa
percepţiilor culturale afectează tineretul şcolar încă din primele faze ale iniţierii
educaţionale. Subcultura violentă este punctul de pornire şi locul de incubare a criminalităţii
comise de tineri, astfel încât toate subculturile apar ca raspuns la problemele speciale carora
membrii culturilor dominante nu le fac faţă.
Teoriile stresului propun existenta unor forte sociale sau presiuni psihice care imping
oamenii la comiterea faptelor de natura infracţională. Aceste forţe nu sunt repartizate
uniform în societate şi apar mai frecvent în grupurile unde rata criminalităţii este mai
ridicata. Merton a propus prima teorie a stresului (Robert K. Merton, Social Theory and
Social Structure, The Free Press, NewYork, 1968, pag 185-214), considerând că problema
fundamentală a anomiei nu este legată de schimbările sociale bruşte, ci de structura socială
care cere aceleaşi realizari din partea membrilor săi, fără a le oferi însa aceleaşi mijloace.
Merton sublinia că înclinaţia indivizilor de a comite infracţiuni nu este naturală, ci mai
degraba acestea sunt fapte care au la origine o inducere culturală. Structura socială, prin
valentele sale coercitive, ar putea limita inclinaţia unor grupuri de a se deda la astfel de
fapte, de asemenea ar putea să exercite şi o anumita presiune asupra unor persoane din
societate, fapt ce i-ar determina pe membrii subculturilor să adopte mai repede o atitudine
mai nonconformistă, decât una subordonată perceptelor sociale. Teoria stresului se poate
aplica şi mediului familial. Familia este o instituţie socială care prezintă nivele ridicate la
conflict şi stres. În familiile unde nivelul de stres e ridicat, acesta devine un factor de risc
care poate duce la violenţă. (Diana Muntean)
Teoria acceptării culturale a violenţei scoate în evidenţă rolul comunicării de masă în
legitimarea unui astfel de comportament. Violenţa este mult mediatizată în producţile
cinematografice şi în mass-media, fapt pentru care multe grupuri vulnerabile sunt tentate să
imite actele agresive. Efectele negative ale evenimetelor violente prezentate de către media
asupra comportamentelor copiilor au fost semnalate încă din anii ’60. Berkowitz (1965,1970)
a condus o serie de investigaţii privind dezvoltarea comportamentelor violente prin
intermediul informaţiei media. El a descoperit că violenţa poate fi exprimată de o persoană
care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiţii: 1.
violenţa reprezentată de media este justificată de context; 2. persoana care vizionează se află
într-o situaţie frustrantă generată de o situaţie similară celei prezentate în mass-media; 3.
persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu personajele din prezentarea
media; 4. barierele interne si externe faţă de violenţă sunt minime. Studii româneşti constată şi
ele acest fonomen. Astfel, Muntean Ana (2011, p. 677, Violenţa în familie şi maltratarea
copilului, în: George Neamţu – coordonator, Tratat de asistenţa socială, Ediţia a II-a,
Polirom, Iaşi) constată că „regimul umoristic al lecturii unor exprimări sau evenimente
violente este probobil cel mai frecvent aplicat în cultura noastră. Presa diseminează adesea
astfel de interpretări „umoristice”, prezentând violenţa în relaţiile de cuplu, din familie, ca pe
un dat inevitabil al societăţii şi culturii noastre”.

2.3.3. Explicaţii multi-dimensionale

Diverse teorii combină explicaţii individuale şi socio-culturale. Explicaţiile multi-

dimensionale au un caracter integrator, încercând să depăşească limitărilor modelelor
unidimensionale.
Modelul etiologic social sunţine că, în societate, violenţa este rezultatul unei
inegalităţi structurale prin care se stabileşte un tipar de dominare şi exploatare a unui grup de
către altul. Violenţa asupra unui grup social este chiar rezultatul acestei inegalităţi în
sistemul social. La nivel individual, indivizii văd violenţa ca o rezolvare a conflictelor prin
care ei câştigă sau redobândesc controlul ( Diana Muntean, 2001 ).
Un cadru răspândit de explicare a violenţei este modelul ecologic, care explică
comportamentul ca fiind rezultat din interacţiunea dintre personalitatea individului si mediul
social. Conturarea sau schimbarea unui comportament depinde de tipul de interacţiuni cu
familia, prietenii, vecinii, precum si de impactul credinţelor si modelelor social si culturale.
modelul ecologic de abordare a violenţei este regăsit în special în domeniul programelor de
prevenţie, furnizând puncte de sprijin în identificarea factorilor de risc si în crearea cadrelor
de suport în vecinătatea victimei. această idee a dezvoltării violenţei prin intermediul tipurilor
de interacţiune socială este regăsită si în teoria lui Woflgang (1954, cit in J. M. Henslin,
„Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 8-16) privind substructura violenţei; woflgang
susţine că tinerii care cresc într-o subcultură a violenţei învaţă să fie violenţi si învaţă că
violenţa este un răspuns potrivit pentru multe probleme ale vieţii.
 W.C. Reckless (1973, J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 9-18) a explorat
întrebarea de ce anumite persoane sunt violente si altele nu, desi împart acelasi spaţiu socio-
cultural. în acest demers el dezvoltă teoria conţinutului care operează în două direcţii: prima
se referă la capacitatea individului de a face faţă presiunii interne si externe de se comporta
violent; cea de-a doua se referă la normele si valorile dezvoltate de un grup în direcţia
nonviolenţei. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde de capacitatea
acestor două sisteme de a-l apropia sau depărta pe individ de utilizarea violenţei.
O altă clasificare a posibilelor cauze, de această dată la nivelul restrâns al violenţei
domestice, este dată de autoarea Ana Muntean (2004 ). Autoarea a încercat să găsească
cauzele posibile atât la nivelul societal, cât şi la nivelul familial. Astfel, la nivelul societal,
identifică: inegalitatea de gen existentă în familie şi în societate; tranziţia; toleranţa socială
faţă de acest fenomen; sărăcia; lipsa legilor specifice a acestui fenomen la nivel naţional sau
nerespectarea lor; absenţa de servicii, nu numai pentru victimile acestui fenomen, dar şi a
agresorilor lor. La nivelul familial, autoarea localizează: prezenţa unor boli psihice la
victimă sau la agresor; experienţe traumatizante din copilărie, incluziv abuzuri de orice fel;
consumul ridicat de alcool sau alte substanţe; antecedentele penale ale agresorului; izolarea
socială; prezenţa copiilor în familie.
Violenţa în familie nu rezolvă tensiunile, ci le amplifică, ea se transmite prin
socializare intergeneraţional. Martor sau victimă a violenţei, experienţa violenţei are o
probabilitate mare de reproducere socială.
În concluzie, trebuie remarcat faptul că nici o explicaţie cauzală nu este completă.
Unele se centrează pe persoană, altele pe societate, în timp ce o parte importantă se doresc a
fi integrative. În fapt, fiecare factor îşi aduce contribuţia lui la dezvoltarea fenomenului
violenţei, iar aceasta apare atunci când diverse serii cauzale se întretaie. Riscul violenţei
creşte pe măsură ce factorii personali şi cei socio-culturali coexistă.

2.4. Consecinţele violenţei

 Violenţa este o constantă în viaţa omului contemporan. Acasă, la servici, pe stradă, la
televizor, zi de zi, întâlnim o formă sau alta de violenţă. De la atacuri şi până la înjurături la
volan, o întreagă pleiadă de comportamente agresive populează spaţiul public românesc.
Acest lucru nu poate trece neobservat, deoarece violenţa şi suferinţa sunt inseparabile. În plus,
suferinţa cauzată de violenţă este întodeauna atât mentală, cât şi fizică (Ana Muntean, Anca
Munteanu, Violenţă, traumă, rezilienţă, Polirom, 2011, p. 13).
Studierea efectelor violenţei asupra fizicului şi psihicului unui individ s-a realizat
pornind de la dihotomia victimă-agresor. Agresorul a fost înţeles ca sursă a violenţei şi poate
fi reprezentat, în acelaşi timp, de terorist, tiran, jefuitor, parinte abuziv, coleg agresiv etc.
Victima poate fi definită ca ţinta directă sau indirectă a violenţei şi poate fi reprezentată de
un copil, o femeie, un batrân, un barbat, un grup, o întreagă societate.
Expunerea la violenţă cauzează efecte multiple, pe termen scurt, mediu şi lung. Cele
mai vizibile sunt traumele fizice, însă, într-o manieră profundă şi, de multe ori,
nevindecabilă, există şi cele non-fizice, determinate de diverse forme de conflict
interpersonal, inclusiv intimidări, ameninţări, neglijare, privarea, obstrucţionarea
comportamentului liber etc. Efectele violenţei pot fi analizate pe mai multe planuri: fizic,
psihic, social, economic. În ce ne priveşte, preferăm organizarea consecinţelor violenţei
asupra victimilor în funcţie de piramida violenţei.

Figura 3: Piramida consecinţelor violenţei

Violenţa instituţională: neactualizarea potenţialului

propriu, stres, sentiment de autoeficacitate scazut,
marginalizare

Stima de sine scăzută

Violenţă
emoţională

Traume, stare de abandon, Violenţă socială

comportamente antisociale

Frică, intimidare, traume, Violenţe la adresa securităţii

insecuritate etc.

Moarte, schilodire,
boală etc. Violenţă criminală
 2.4.1.Consecinţele violenţei criminale
Violenţa criminală se referă la acele forme de violenţă care lasă urme asupra
organismului, mergând până la suprimarea lui(moarte).Victima poate suferi o serie de
vătămări care pot necesita îngrijiri medicale: fracturi, organe interne afectate, boli
transmisibile, traumatisme craniene, mutilări, hemoragii, pierderi de organe. În acelaşi timp,
„sunt tot mai multe dovezi că abuzul şi neglijarea copilului au efecte semnificative asupra
tulburărilor fiziologice ale adultului, cum ar fi bolile coronariene ischemice, bolile hepatice
şi cancerul pulmonar, acestea fiind probabil mediate şi prin comportamente de risc pentru
sănătate ale individului” (Kessler et al., 2008, p. 625). Aşadar, violenţa criminală afectează
starea de sănătate a individului, traumele lasate fiind, în primul rind, fizice.

2.4.1.Consecinţele violenţei la adresa securităţii

Frica, intimidarea, insecuritatea ca efecte ale violenţei la acest nivel sunt obţinute prin
agesiuni ca: ameninţări, şantaj, atacuri. Fie ca sunt doar realităţi lingvistice, fie că atacul se
realizează propriu zis, trauma şi tensiunea psihică sunt la fel de prezente. În cazul violenţei
domestice, apare o modalitate interesantă de obţinere a acestor efecte: violenţa economică.
Victimele pot fi lipsite de o slujbă permanentă, de oportunităţi de dezvoltare personală şi
profesională. În cazul violenţei domestice, femeile agresate au dificultăţi în menţinerea
serviciului din cauza absenteismului pe bază de concedii medicale ca urmare a agresiunilor
suferite. Unele femei sunt dependente financiar de partenerii lor şi nu dezvoltă nici un fel de
autonomie şi carieră ( Diana Muntean, 2001).

2.4.1. Consecinţele violenţei sociale

Din punct de vedere social, victimele violenţei riscă izolarea atât comunitară (de
grupul de prieteni, colegi, servicii de suport social), cât şi familială. Unor victime le este
interzis să părăsească locuinţa fară acordul sau neînsoţite de partener. Implicaţiile violenţei
în familie pot fi rezumate pe patru direcţii principale (Ina Curic, Lorena Văetişi, 2005,
Inegalitatea de gen, Editura Eikon, Cluj-Napoca, apud. C. Bunch, 1997):
1. Violenţa domestică afectează generaţiile viitoare. Copii care sunt abuzaţi de către
părinţi sunt predispuşi la a repeta acest tipar, nu numai în familiile lor, ci şi în
societatea în ansamblu, creând un cerc vicios şi continuu.
 2. Există un paralelism între violenţa din exteriorul şi cea din exteriorul familiei.
Toleranţa de care dă dovadă violenţa împotriva femeilor şi fetelor în cadrul familial
influenţează societatea , existând studii care demonstrează faptul că violenţa
domestică este cauza principală a multor probleme sociale ( copii stăzii, prostituţie,
trafic ).
3. Violenţa constituie o problemă de sănătate publică deoarece are consecinţe fizice,
psihologice şi sociale asupra femeilor şi copiilor pe durata întregii vieţi.
4. Efectele negative ale violenţei în familie se resimt şi la nivelul dezvoltării şi
productivităţii tuturor societăţilor, motivul fiind acela că femeile sunt considerate
necesare pentru dezvoltarea durabilă.

2.4.1.Consecinţele violenţei emoţionale

Victimele pot suferi o serie de tulburări emoţionale, precum: traume, anxietate, insomnii,
atacuri de panică, fobii, tulburări de personalitate şi comportamentale, tentative suicidare,
depresii. Deasemenea, emoţiile ce alcătuiesc suferinţa afectează dezvoltarea fiinţei umane.

2.4.1. Consecinţele violenţei instituţionale

Atmosfera violentă

Aşadar, prezenţa violenţei în relaţiile interumane şi în societate influenţează

personalitatea indivizilor implicaţi (atât în calitate de victimă cât şi de agresor), dar şi a celor
care nu au fost participanţi direcţi: ”dacă nu este luat în considerare, fenomenul violenţei
funcţionează ca un perpetuum mobile, nu doar în viaţa unui individ, ci şi în viaţa unei familii,
prin trecerea transgeneraţională, şi a unei instituţii, prin crearea unei atmosfere care tolereayă
sau chiar stimulează violenţa” (Ana Muntean, Anca Munteanu, Violenţă, traumă, rezilienţă,
Polirom, 2011, p. 14).