MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPTUL ECOLOGIC
(Ciclul I)

AUTOR:
Cristian Şaptefraţi
mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
DREPTUL ECOLOGIC
PARTEA GENERALĂ
Subiectul 1. Noţiunea, obiectul şi sistemul dreptului ecologic
1. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului ecologic.
2. Definiţia dreptului ecologic ca ramură de drept. Obiectul dreptului ecologic.
3. Principiile dreptului ecologic.
4. Metoda de reglementare a dreptului ecologic.
5. Corelaţia dintre dreptul ecologic şi alte ramuri de drept.
6. Sistemul dreptului ecologic.

Diversitatea raporturilor de mediu şi intensificarea lor pun noi probleme în faţa celor care le
reglementează. O astfel de problemă care se impune este determinarea locului pe care îl deţine fondul
ecologic în cadrul ansamblui de relaţii existente în societate.Protecţia mediului ambiant şi utilizarea
resurselor naturale reprezintă două forme principale deinteracţiune dintre societate şi natură, care
se intersectează reciproc.
Exploatarea resurselor naturale provoacă implicit necesitatea protecţiei mediului contra
poluării, deteriorării şi degradării. Tot odată protecţia mediului influenţiază activ procesul de
utilizare, supunîndu-l cerinţelor legilor naturii, protecţiei sănătăţii omului, intereselor generaţiilor
actuale şi viitoare.
Definiţia mediului : “Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul
şi subsolul, aspectele specifice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
atmosferice, fiinţele vii, sistemul natural în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea şi condiţiile care pot influenţa buna stare şi sănătatea
omului.”
Dreptul mediului – ansamblul complex al reglementărilor şi instituţiilor publice care
guvernează raporturile sociale ce se desfăşoară între participanţi în procesul de protecţie, concentrare
şi dezvoltare a mediului pentru realizarea unei dezvoltări durabile a societăţii.
Obiectul reglementării. Obiectul dreptului mediului îl constituie relaţiile sociale specifice, care
iau naştere în procesul de protecţie,conservare şi dezvoltare a mediului şi, care relaţii, vizează trei
aspecte :
a) protecţia mediului
b) conservarea mediului ( folosirea resurselor astfel încât să nu conducă la declinul pe termen
lung al acestora )
c) dezvoltarea mediului ( menţinerea aceloraşi condiţii de mediu pentru generaţiile viitoare,
prin protejarea resurselor regenrabile şi consumul echilibrat al celor neregenerabile )
Metoda de reglementare – este de intervenţie directă a statului, ceea ce conferă un caracter de
autoritate, imperative reglementării juridice a raporturilor sociale în acest domeniu.
Principiile dreptului mediului => reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care
activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie
conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie
pe cale de interpretare a reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în
normele juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:
1
§ Principiul prevenirii poluării => presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării

2
sau de degradării mediului, cît şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor dăunătoare ale
poluării, însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun.
§ Principiul precauţie în luarea deciziilor de către autorităţile cu atribuţii în protecţia mediului.
Precauţia ca măsură de prudenţă, trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul protecţiei
mediului în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare.
§ Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor => presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului.
§ Principiul “poluatorul plăteşte” => exprimă ideea că cel ce poluează va suporta rigorile legii
indiferent dacă este culpabil sau nu.
§ Principiul cooperării => aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin,
administrează şi folosesc factorii de mediu pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării,
pe plan intern, este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi cetăţeni
există o cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea că poluarea nu are frontieră, se
impune cu necesitate şi cooperarea internaţională între state dar şi între diferitele organizaţii şi
organisme internaţionale în scopul prevenirii şi înlăturării efectelor poluării.
§ Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor => se exprimă ideea după care omul este cel
mai important element al mediului, el ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, ceea ce impune
protecţia vieţii şi sănătăţii sale prin toate mijloacele.
§ Principiul “utilizării durabile” => semnifică obligaţia generală de a conserva şi proteja
mediul, ca şi patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care a
fost moştenit şi a transmiterii sale, generatţiilor următoare.
§ Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului
=> exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor
economico=sociale, a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor
globale.

Subiectul 2. Raporturile juridice ecologice

1. Noţiunea şi clasificarea raporturilor juridice ecologice.
2. Subiecţii raporturilor juridice ecologic.
3. Obiectele raporturilor juridice ecologic.
4. Conţinutul raporturilor juridice ecologic.
5. Temeiurile de apariţie, modificare şi stingere a raporturilor juridice ecologic.
6. Normele juridice ecologic, mecanismul de realizare al acestora.

Raport juridic - raport social reglementat de o normă juridică, ,,acea

legătură socială reglementată de norma juridică, conţinînd un sistem deinteracţiune reciprocă între
participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilăa fi apărată pe calea coerciţiei statale”
Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie care apare în domeniulinteracţiunii între societate şi
natură, reglementată de norme juridice de Dreptulmediului
Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie socială formată între persoaneîn legătură cu
prevenirea poluării, refacerea mediului poluat şi îmbunătăţireacondiţiilor de mediu, reglementată prin
norme juridice specifice înmănuncheate înDreptul mediului.
Raport juridic de Dreptul mediului
relaţie socială, reglementată denormele juridice de Dreptul mediului, apărută între persoane în legătur
ă cufolosirea, conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului şi în caz de necesitateasigurată pe calea
coerciţiei statale.
Caracteristicile raportului juridic de Dreptul mediului:a.) poate lua naştere numai între persoane
(fizice, juridice); b.) poartă caracter voliţional: poate apărea numai prin exprimarea voinţei(unice sau
a ambelor părţi); voinţa iniţierii raportului poate fi exprimată atîtnemijlocit de către părţi, cît şi prin
intermediul actului legislativ, care prevedeapariţia raportului indiferent de faptul iniţiază sau nu
persoana acest raport, el fiindo reflectare a voinţei generale ce poartă caracter obligatoriu;c.) poziţia
de subordonare a părţilor;d.) statul, de cele mai dese ori, este o parte a raportului: deşi unele
raporturi juridice apar la iniţiativa persoanelor fizice/juridice, statul, în orice moment, poateinterveni
cu modificări; cu atît mai mult că în majoritatea raporturilor el este parteobligatorie, reprezentat prin
organele sale de supraveghere şi control.
Structura raportului juridic de Dreptul mediului:
1.) părţile – subiecte ce pot încheia o relaţie de Dreptul mediului;
2.) conţinutul – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor;
3.) obiectul – valori ce ţin de realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului.
În literatura juridică se folosesc ca sinonime sintagma ,,subiect al raportului juridic” şi cea de
,,subiect de drept”, fără ca autorii să aibă în vedere deosebiricalitative între cele două noţiuni.
Totuşi, cele două noţiuni nu se identifică, nu sesuprapun întotdeauna. Orice participant la un
raport juridic este obligatoriu subiect
de drept.
În schimb, nu orice subiect de drept este şi subiect al raportului juridic(celibatarul).
Din cauza confruntării acestor termeni, există diferite păreri cu privire lacategoriile de subiecte
ale Dreptului mediului. Într-o părere, subiecte ale raportului juridic de Dreptul mediului sînt doar
persoanele fizice şi persoanele juridice. Într-oaltă părere, majoritară, subiecte pot fi: persoanele fizice,
persoanele juridice, statul[organele statului.
Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului:
Persoanele fizice (cetăţenii RM, străinii, apatrizii), în calitate de beneficiaride folosinţă a
componentelor mediului.
Persoanele juridice, ca colectivităţi umane, ce dispun de o organizaredistinctă şi activînd în
realizarea unui scop comun şi finit, înzestrate în acestdomeniu cu drepturi şi obligaţii, ce pot izvorî fie
din prevederea expresă a legii, fiedintr-un fapt juridic.
Organele statale, înzestrate cu drepturi şi obligaţii prin lege careprezentînd interesele statului
sau ca apărător al acestor interese.
Statul Republica Moldova, ca subiect de drept în materie de răspundere juridică pe plan intern
şi ca participant la relaţiile internaţionale în problemele ceţin de protecţia mediului.E necesar de a
menţiona faptul că în majoritatea raporturilor subiectele segăsesc în relaţii de subordonare.
Conţinutul raportului juridic de Dreptul mediului.
Conţinutul raportului juridic – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nascîntr-o relaţie
concretă.
În raporturile juridice de Dreptul mediului subiectele se prezintă întotdeauna ca titulari de
drepturi şi obligaţii, acestea fiind prevăzute în contractele în bazacărora le este acordat dreptul de
beneficiere asupra resurselor naturale. Ele apar orica subiecte pasive, avînd numai obligaţii, ori ca
subiecte active, avînd numaidrepturi. În cele mai dese cazuri, însă, subiectele întrunesc aceste două
poziţii,fiind titulare de drepturi şi obligaţii.În dependenţă de conţinutul drepturilor şi
obligaţiilor subiectele raporturilor juridice de Dreptul mediului pot fi divizate în patru categorii:
beneficiarii de folosinţe, (persoane fizice şi persoane juridice) în zestraţi
cu drepturi şi obligaţii privind folosirea şi protecţia componentelor mediului;
organele de stat , împuternicite cu drepturile de gestiune şi administrare afondului natural al
RM;
organele de drept , împuternicite să efectueze controlul şi supraveghereaîn acest domeniu;
organizaţiile obşteşti , înzestrate cu dreptul de promovare a obligaţiei de protecţie a mediului.
Obiectul raportului juridic de Dreptul mediului.
În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectulraportului juridic
de Dreptul mediului. Principalele opiniile exprimate sînt:
a) Obiectul raportului juridic – anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le
efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat ale săvîrşi. Obiectul
raportului juridic de Dreptul mediului – acţiunile sau inacţiunile
subiectelor, conduită ce ţine de folosirea, protecţia, dezvoltarea, conservarea componentelor
naturii, răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului.
b) Obiectul raportului juridic – numai bunurile materiale.Obiectul raportului juridic de
Dreptul mediului – componentele mediului : biotice, abiotice, antropice
În dependenţă de obiectul raportului se află şi conţinutul drepturilor şiobligaţiilor părţilor,
precum şi părţile care vor fi obligate să participe la acestraport.Norme tehnice ale mediului:
a) norma de calitate a mediului – limitele maxime de poluare
b) norma de emisie – cantitatea de poluanţi
c) norma de procedeu – tipuri de dispozitive de epurare
d) norma de produse – calitatea fizică şi chimică a unui produs

Subiectul 3. Izvoarele dreptului ecologic

1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului ecologic.
2. Alte acte normative - izvoare ale dreptului ecologic.
3. Importanţa practicii judiciare pentru reglementarea raporturilor juridice ecologice.
4. Problemele perfecţionării legislaţiei ecologice.

Cauzele obiective ale apariţiei şi existenţei Dreptului mediului sînt înrădăcinate în condiţiile
materiale ale vieţii, care s-au instaurat la etapa actuală în RM şi în lume în general.
În literatura de specialitate, totalitatea de cauze şi condiţii materiale cedetermină instituirea unor
reguli de comportare au primit denumirea de izvor dedrept. Actualmente, este tot mai pronunţată
tendinţa delimitării stricte a izvoarelor de drept în sens material şi în sens formal.
Izvoarele materiale ale Dreptului mediului sînt: starea de criză ecologică,necesităţile social-
economice ş.a. factori materiali.
Izvoarele formale ale Dreptului mediului sînt: formele de exprimare anormelor juridice, ce sînt
determinate de modul de determinare, de edictare sausancţionare a lor de către stat şi care privesc
relaţii în legătură cu folosirea,conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor mediului.Izvoarele
formale pot fi:
- directe (actele normative): Constituţia RM; Legile Parlamentului RM; Hotărîrile
Parlamentului RM; Decretele Preşedintelui RM; Hotărîrile Guvernului RM; Acte emise de
organele autoadministraţiei locale; Acte emise de organele specializate (Ministerul
Ecologiei);
 - indirect: Obiceiuri, reguli de convieţuire socială la care actele normative factrimitere;
Practica judiciară; Doctrina; Dreptul comparat.
Particularităţile izvoarelor Dreptului mediului: multitudinea de izvoare ce cuprind diverse
domenii (regimul juridic defolosire şi protecţie a apelor, solului, aerului, subsolului, pădurilor etc.),cu
caracteristicile lor în fiecare domeniu; regulile de conduită, de cele mai dese cazuri, sînt strîns legate
derespectarea unor norme tehnice relativ la activităţile economice ale subiectelor;
natura extensivă a fenomenului poluării dictează astăzi necesitateaaplicării pe plan intern a unor
izvoare internaţionale.
Sistemul izvoarelor Dreptului mediului.
Într-o opinie, sistemul izvoarelor Dreptului mediului cuprinde două categorii:* izvoare ce ţin
de regimul de protecţie a naturii (Legea protecţiei mediului);* izvoare ce se referă la regimul de
folosire a resurselor naturale (Codulfunciar, Codul apelor etc.)
Contra argumente: normele Dreptului mediului conţin reglementări nu numai cu privire
lafolosirea şi protecţia naturii, dar şi mediului artificial, creat prinactivitatea umană; părerea că unele
izvoare ţin numai de regimul de protecţie, iar altelenumai de regimul de folosire a resurselor nu e
raţională, deoarece unsingur act poate conţine reglementări de ambele tipuri.
Într-o altă opinie, izvoarele Dreptului mediului pot fi clasificate în funcţiede domeniul
reglementat:domeniul folosirii şi protecţiei apelor; domeniul folosirii şi protecţiei solului; etc
Conform criteriului forţei juridice a actului normativ, izvoarele formaleale Dreptului mediului
pot fi divizate în: Constituţia RM, care stabileşte reglementări fundamentale , cu caracter general, ce
privesc drepturile şi obligaţiile cetăţenilor în legătură cu protecţiamediului, cît şi obligaţiile statului în
acest domeniu etc. (Art. 4(2), 34, 36(1), 37,46, 50, 59.)
Legi generale: L. protecţiei mediului; L. expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra
mediului ş.a.
Legi specifice: C funciar;C apelor;C silvic ş.a.
Condiţia generală: pentru ca o lege a Parlamentului RM să fie consideratăizvor al Dreptului
mediului, ea trebuie să conţină reglementări ce ar avea atribuţiidirecte în realizarea sarcinii de
protecţie şi folosire raţională a componentelor mediului. Astfel, pot fi considerate la fel ca şi izvoare
da Dreptul mediului: C penal; C civil; C contravenţii administrative.
Decretele Preşedintelui RM , ce vizează relaţiile privind folosirea şi protecţiamediului.
Hotărîrile Guvernului RM. Actele Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării
teritoriului. Actele organelor administraţiei publice locale, cînd acestea impugn reglementări privind
regimul de folosire şi protecţie a componentelor de mediu peteritoriul unităţii administrative.
Tratate şi convenţii internaţionale.
1. Convenţia Internaţională de Protecţie a Plantelor din 06.12.1951 (Noul
textrevizuit, aprobat de confrerinţa FAO la cea de a 29-a sesiune a acesteia - Noiembrie 1997).
2. Convenţie privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şifloră pe cale
de dispariţie din 03.03.1973 // în "Tratate internaţionale", 2001, volumul 28, pag. 257.
3. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale dinEuropa
din 19.09.79, Berna // în "Tratate internaţionale", 1999, volumul 7, pag.74.
4. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi din13.11.79, Geneva
// în "Tratate internaţionale", 1999, volumul 9, pag.63.
5. Carta mondială pentru natură din 28.10.1982, New York // în "Tratateinternaţionale", 1999,
volumul 7, pag.59.
6. Convenţia pentru protecţia stratului de ozon din 22.03.85 // în "Tratateinternaţionale", 1999,
volumul 11, pag.219.
7. Protocolul referitor la substanţele care distrug stratul de ozon din 16.09.87,Montreal // în
"Tratate internaţionale", 1999, volumul 11, pag.237.
8. Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora din 22.03.1989 // în "Tratateinternaţionale", 1999,
volumul 15, pag.97.
9. Convenţie privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător înzonele transfrontiere
din 25.02.91, Espoo (Finlanda) // în "Tratate internaţionale",1999, volumul 7, pag.39.
10. Acord cu privire la colaborarea în domeniul ecologiei şi protecţieimediului natural ambiant
din 08.02.1992, CSI // în "Tratate internaţionale", 1999,volumul 16, pag.17.
11. Convenţie privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă tranfrontiere şi alacurilor
internaţionale din 17.03.1992, Helsinki // în "Tratate internaţionale",1999, volumul 7, pag.65.
12. Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei
din 09.05.92, New York // în "Tratate internaţionale", 1999, volumul
9, pag.74.13. Convenţia privind diversitatea biologică din 05.06.92 // în "Tratateinternaţionale", 1999,
volumul 9, pag.101.14. Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite
asupraschimbărilor climatice din 11.12.1997.
Aplicarea legislaţiei mediului.
Legile privind folosirea şi protecţia mediului acţionează concomitent sub treiaspecte:
- o anumită perioadă de timp: relaţiile sociale suferă permanente modificări,de aceea şi regimul
de reglementare necesită schimbări; dacă o lege adoptatăreflectă necesităţile timpului, cealaltă
este automat abrogată;
- asupra unui teritoriu limitat acţionează, în acelaşi timp, mai multe legi:coexistenţa legilor este
determinată de necesitatea soluţionării în complex arelaţiilor ce ţin de regimul de folosire şi
protecţie a mediului;
- asupra unor anumite categorii de subiecteparticipante la relaţiile reglementate de lege.
Acţiunea legislaţiei mediului în timp este marcată de două momente principale: momentul
intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii legii. Altfel spus, din ce moment legea nouă
va începe a produce efecte juridice, iar cea vecheîşi va pierde valoarea.În teoria dreptului
aceste probleme au fost soluţionate prin implementareaunui şir de principii ce ţin de aplicarea
legii în timp, adică asupra relaţiilor avuteloc în trecut, ce se petrec în prezent şi ce vor avea loc
în viitor:
Principiul neretroactivităţii legii – legea este aplicabilă acelor relaţii şiacţiuni, care se produc după
momentul intrării în vigoare a legii.
Principiul retroactivităţii legii noi – excepţie de la principiul precedent,conform căreia legea nouă
adoptată poate avea efect asupra acţiunilor de pînă la adoptarea ei, dar numai în acele cazuri care se
preved expres în legeanouă şi dacă aceasta nu înrăutăţeşte situaţia subiectelor implicate. (De
ex.,actele emise cu privire la lichidarea consecinţelor calamităţilor, catastrofelor ecologice, accidente
etc.)
Principiul aplicării imediate a legii noi adoptate – presupune aplicarea legiinoi, din momentul intrării
în vigoare, asupra tuturor situaţiilor, excluzîndimediat acţiunea legii vechi. Momentul intrării în
vigoare a legii ţine de data publicării sau de data indicată expres în textul legii.
Principiul ultraactivităţii legii vechi – excepţie de la principiul precedent,care presupune
,,supravieţuirea” legii vechi, în timp ce legea nouă este dejaîn vigoare. Legea veche este aplicată în
domeniile şi limitele prevăzuteexpres în legea nouă. Se aplică pentru o perioadă scurtă de timp, de
regulă, pînă la şase luni, termen indicat în dispoziţiile finale sau tranzitorii ale legii,în vederea În mod
obişnuit, acţiunea în timp a legilor mediului este supusă condiţiilor generale. Abatere prezintă legile
adoptate în situaţii excepţionale, care îşi aulimitele în funcţie de faptul cît timp vor persista condiţiile
ce au generat acestesituaţii. Aplicarea legii mediului în spaţiu este determinată de următoarele reguli:
Actul normativ emis de un organ public central îşi răspîndeşte acţiuneaasupra tuturor relaţiilor ce se
desfăşoară în limitele frontierelor naţionale.
Actul emis de un organ de stat local are forţă juridică în limitele teritoriuluiadministrativ.
Actele internaţionale la care RM este parte îşi extind jurisdicţia asupraîntregului teritoriu al statului.

Subiectul 4. Dreptul de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi

resurselor naturale.
1. Dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi resurselor
naturale. Noţiune, caracteristica generală.
2. Subiecţii şi obiectele dreptului de proprietate şi altor drepturi de beneficiere asupra obiectelor
naturii şi resurselor naturale
3. Conţinutul dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi
resurselor naturale
4. Temeiurile de apariţie, modificare şi stingere a dreptului de proprietate şi alte drepturi de
beneficiere asupra obiectelor naturii şi resurselor naturale
5. Forme şi metode de apărare a dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra
obiectelor naturii şi resurselor naturale.

Drepturile reale asupra obiectelor naturii sunt acele drepturi subiectiv civile care confera
titularului posibilitatea exercitarii in mod direct si nemijlocit a prerogativelor conferite de lege fara a
fi necesara interventia a altor subiecti de drept.
In sens obiectiv, dreptul de proprietate asupra obiectelor naturii este o institutie de drept civil
ale carei norme de drept reglementeaza statica raporturilor de proprietate ecologică ca stare de
aparenta naturală
Dreptul de uzufruct.
Dreptul de servitute.
Dreptul de superficie – este reglementat de art. 443 CC si este un drept real imobiliar de a folosi
terenul altuiea in vedera exploatarii constructiei deasupra si sub acest teren, sau a exploatarii unei
constructii existente.
Caracterele juridice ale dreptului de superficie sunt:
- Este un drept real
- Este un drept imobiliar
- Este un drept care se instituie doar cu privire la un teren
- Este un drept alienabil
Constituirea dreptului de superfice se poate realiza prin: act juridic si lege
Termneul maxim este de 99 de ani
Structura dreptului de superficie
Partile – proprietarul si superficiarul
Obiectul - il reprezinta constituirea de catre Proprietar in favoarea Supericiarului a unui drept de
superficie asupra terenului
Dreptul de vecinatate
1. Apele naturale
Proprietarul terenului inferior este obligat sa suporte scurgerea apei fara a modifica cursul
 apei, sau a o stopa.Proprietarul terenului superior este obligat de a nu intreprinde masuri care ar
agrava situatia terenului inferior.
2. Apele izvoarelor. Proprietarul terenului poate intrebuinta apa potrivit dorintei
sale fiind obligat sa nu modifice cursul apei care aprovizioneaza o localitate
3. Dreptul de granituire – art. 393 – 394 CC
4. Distanta pentru constructii, lucrari si plantatii – conform art. 389 CC regula
este, respectarea distantei normative fata de linia de hotar. Aceste distante se stabilesc prin
legi speciale si regulamente de urbanism, in cazul cind aceste lipsesc se aplica uzanta.

Subiectul 5. Administrarea de stat în domeniul protecţiei mediului şi utilizării resurselor

naturale
1. Noţiune, funcţiile, formele şi metodele de administrare de stat în domeniul protecţiei mediului şi
utilizării resurselor naturale.
2. Sistemul organelor de administrare în domeniul protecţiei mediului şi utilizării resurselor
naturale.
3. Competenţa Ministerului Mediului.
4. Cadastrul resurselor naturale.
5. Standatrizarea calităţii mediului.
6. Monitoringul ecologic.

Administrarea (gestiunea) resurselor naturale este o activitate dereglementare, evidenţă şi

control al însuşirii primare a resurselor naturale,utilizării şi reproducerii lor. Regim de administrare -
ansamblu unitar de măsuri de protecţie, ecologice şi tehnico-
organizatorice care reglementează activitatea, desfăşurată în cadrulfondurilor naturale, de
conservare, optimizare şi dezvoltare raţională durabilă acomponentelor mediului.
Principiile de bază ale admiistrării resurselor naturale sînt:
a) asigurarea unei folosiri durabile (ce nu duce la degradare) a acestora;
b) susţinerea activităţii orientate spre folosirea raţională a resurselor naturale renovabile şi
economisirea celor nerenovabile;
c) prevenirea efectelor negative ale activităţii economice asupra resurselor naturale;
d) neadmiterea cumulării de funcţii ce ţin de gestiunea resurselor naturale cuactivităţi de
utilizare a acestora în scop de profit;
e) folosirea contra plată a resurselor naturale, cu excepţia cazurilor deregenerare a lor;
f) prioritatea dreptului internaţional în domeniul folosirii resurselor naturaletransfrontiere.

Formele de administrare în domeniul protecţiei mediului înconjurător :

a) Reglementarea administrativă a folosirii resurselor naturale.
b) Mecanismul economic de gestiune a resurselor naturale.
c) Reglementarea administrativă a folosirii resurselor naturale.
Pentru evidenţa şi reglementarea folosirii economice inepuizante (durabile) aresurselor natural
renovabile şi pentru economisirea celor nerenovabile, statul
stabileşte un sistem de standarde şi de cerinţe tehnico - normative, precum şi un sistem de licenţe la
activităţile din domeniu şi la folosirea resurselor naturale.
Elaborarea şi aprobarea standardelor şi a cerinţelor tehnico normative
în domeniul folosirii resurselor naturale sînt reglementate de legislaţia privindstandardizarea.
Nomenclatorul activităţilor din domeniul folosirii resurselor naturale acăror practicare necesită
licenţe şi cel al organelor autorizate să elibereze astfelde licenţe se întocmesc de Guvern.
Pentru anumite activităţi sau tehnologii cu risc ecologic sporit se stabilesc cerinţe ecologice
deosebite.
Monitoringul ecologic.Monitoringul ecologic – sistem de observaţii şi prognozări pentru
relevareaschimbărilor stării mediului, descoperire a şi prevenirea proceselor şi tendinţelor negative.
Monitoringul se realizează de către Ministerul Ecologiei, prinsubdiviziunile sale.Exemple
particulare:
Monitorizarea poluării aerului
se realizează de către Serviciul"Hidrometeo", care asigură sistematic persoanele fizice şi juridice cu
informaţiişi prognoze asupra nivelului de poluare
a atmosferei, generată de activităţileeconomice şi condiţiile meteorologice.În cazul în care, din cauz
a condiţiilor meteorologice nefavorabile, aemisiilor sporite de poluanţi şi a altor influenţe nocive asu
pra aeruluiatmosferic, în unele zone este periclitată sănătatea oamenilor, organeleServiciului "Hidro
meteo" sînt obligate să
informeze de îndată Guvernul, organelerespective ale controlului de stat, autorităţile administraţiei p
ublice locale, populaţia şi conducerea întreprinderilor interesate.
Monitoringul fondului funciar reprezintă un sistem de supraveghere
şi prognoză a stării fondului funciar pentru evidenţa schimbărilor, pentru apreciereaacestor schimbăr
i, pentru preîntîmpinarea urmărilor proceselor şi tendinţelor negative. Structura, conţinutul şi
modul de realizare a monitoringului sînt stabilitede legislaţie, ţinîndu-se seama de condiţiile zonale.
Cadastrele de stat ale resurselor naturale.
Pentru a ţine evidenţa cantităţii, calităţii şi altor caracteristici aleresurselor
naturale, precum şi evidenţa volumului, caracterului, regimului deutilizare a acestora, se
întocmesc cadastre de stat ale resurselor naturale.
Nomenclatorul cadastrelor de stat ale resurselor naturale se aprobă deGuvern, la propunerea
organului de stat abilitat cu conducerea cadastrării.Categorii :
Cadastrul de stat al regnului animal,
conţine totalitatea informaţiilor despre arealul, efectivul, locurile de vieţuire şi reproducere a animal
elor şifolosirea lor şi se întocmeşte pe o perioadă de 10 ani de către Academia de Ştiinţea
Moldovei pe baza evidenţei de stat a animalelor.
Controlul asupra ţinerii Cadastrului de stat al regnului animal se exercită decătre Ministerul
Ecologiei.
Cadastrul de stat al obiectelor şi complexelor din fondul ariilor protejate
cuprinde date despre statutul juridic, apartenenţa, amplasamentul, regimul de protecţie, importanţa şt
iinţifică, cognitivă şi recreativă a acestor obiecte şicomplexe.Ţinerea cadastrului de stat al obiectelor
şi complexelor din fondul ariilor protejate este de competenţa Ministerului Ecologiei.
Cadastrul de Stat al Apelor
cuprinde datele evidenţei apelor conformindicilor de cantitate şi calitate, datele privind înregistrarea
folosinţelor deapă, evidenţa folosirii apelor şi starea lor ecologică.
Cadastrul funciar
conţine un sistem de informaţii şi documente despreregimul juridic al terenurilor, despre
atribuirea lor deţinătorilor de terenuri, despre parametrii cantitativi şi calitativi şi despre valoarea
economică a
terenurilor.Cadastrul funciar are menirea de a asigura autorităţile administraţiei publicelocale, întrep
rinderile, instituţiile, organizaţiile interesate şi
cetăţenii cu informaţiidespre starea terenului în scopul organizării folosirii raţionale şi
protecţiei lui,reglementării relaţiilor funciare, regimului proprietăţii funciare, fundamentării proporţi
ilor plăţilor funciare, aprecierii activităţii economice, efectuării altor măsuri legate de folosirea
terenului.Cadastrul funciar este ţinut de autorităţile administraţiei publice localeconform unui sistem
unic pentru întreaga republică. Documentele principale cese elaborează pentru cadastrul funciar
general sînt: dosarul lucrărilor de hotărnicie, planurile, registrele şi fişele cadastrale.
Cadastrul silvic de stat conţine un sistem de informaţii despre
regimul juridic al fondului forestier, clasificarea pădurilor pe grupe şi categoriifuncţionale, aprecierea
lor sub raport economic, altă informaţie necesară pentrugospodărirea fondului forestier şi evaluarea
rezultatelor activităţii economice înfondul forestier. Materialele evidenţei de stat a fondului forestier
sînt corelate cudatele din cadastrul funciar.
Cadastrele de stat ale obiectivelor de folosire a subsolului.
Cadastrele de stat se întocmesc pentru zăcămintele naturale şi tehnogene şimanifestările de
substanţe utile, precum şi pentru obiectivele din subteran, carenu sînt legate de extracţia substanţelor
utile.Cadastrele de stat ale zăcămintelor şi manifestărilor de substanţe utiletrebuie să conţină date
despre fiecare zăcămînt, caracterizînd locul de
aflarea lui, cantitatea şi calitatea substanţelor de bază şi secundare şi a componentelor lor,
condiţiile tehnico-miniere, hidrogeologice, ecologice şi
alte condiţii de exploatare a zăcămintelor şi evaluarea geologo-economică, precum şi date cu privire
la fiecare manifestare a substanţelor utile.
Cadastrele de stat ale obiectivelor din subteran, ce nu sînt legate deextracţia substanţelor utile,
precum şi sectoarele subsolului folosite pentruîngroparea (depozitarea) substanţelor
nocive şi deşeurilor trebuie să
conţinădate cu privire la locul de aflare, dimensiunile, destinaţia, termenele defuncţionare, condiţiile
geologo-miniere şi alte condiţii naturale ale obiectivului
Subiectul 6. Reglementarea juridică a evaluării impactului asupra mediului.
Controlul ecologic şi expertiza ecologică
1. Noţiunea, elementele şi trăsăturile specifice ale evaluării impactului asupra mediului.
2. Noţiunea şi scopul controlului ecologic de stat;
3. Formele controlului ecologic;
4. Metodele de control ecologic;
5. Expertiza ecologică;

Diversitatea şi complexitatea problemelor ce ţin de protecţia mediului impun folosirea unor

metode foarte variate privind soluţionarea acestora. Astfel, în cadrul procesului de elaborare şi
aplicare a reglementărilor privind protecţia mediului, au luat naştere o serie de principii, printre
care şi principiul prevenirii degradării mediului, fundamentat pe ideea că prevenirea unei
eventuale poluări va fi mai puţin costisitoare decît activitatea de recuperare a daunei şi de
combatere a efectelor distructive în urma acestei poluări. În acest context, pe plan mondial s-a şi
cristalizat această formă de activitate care constă în evaluarea eventualului impact asupra mediului
şi expertiza ecologică. În RM, odată cu adoptarea noii concepţii privind politica de protecţie a
mediului, reflectată în Legea RM privind protecţia mediului înconjurător s-a instituit şi baza
juridică pentru activitatea de evaluare a impactului asupra mediului şi efectuarea expertizei
ecologice.
Categorii de control ecologic:
- de stat,
- de producţie,
- municipal,
- obştesc.
Controlul de stat asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului animal
are drept sarcină asigurarea îndeplinirii de către toate ministerele,departamentele, persoanele fzice şi ju
ridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, a obligaţiunilor de protecţie
a regnuluianimal, respectarea modului stabilit de folosire a animalelor şi a altor norme prevăzute de
legislaţie. Controlul de stat asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului
animal esteexercitat de către Ministerul Ecologiei şi autorităţile administraţiei publice locale.
Organele de stat de protecţie şi folosire a resurselor regnului animal aredreptul:
a) să oprească folosirea neautorizată a animalelor, precum şi folosirea cuîncălcare a regulilor,
normelor, termenelor stabilite şi a altor cerinţe de protecţie şifolosire a resurselor regnului animal;
b) să retragă autorizaţia sau să stabilească limitări la dreptul de folosinţă aresurselor regnului animal;
c) să dea indicaţii obligatorii pentru executare privind eliminarea de încălcăriale regulilor, normelor,
termenelor stabilite şi ale altor cerinţe de protecţie şifolosire a resurselor regnului animal;
d) să stopeze lucrările care pot cauza pagube considerabile animalelor şihabitatului lor;
e) să tragă la răspundere administrativă contravenienţii regulilor, normelor,termenelor stabilite şi altor
cerinţe de protecţie şi folosire a resurselor regnuluianimal iar, după caz, să înainteze organelor de
drept materiale pentru luareamăsurilor corespunzătoare.
Controlul departamental asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului animal este exercitat de către
organele în a căror subordine se află persoanele juridice care utilizează resursele acestuia.
Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este chemat să asigure:
a) respectarea de către toate persoanele juridice şi fizice, indiferent deformă de proprietate,
a modului stabilit de folosire a apelor;
b) executarea obligaţiunilor şi prescripţiilor privind protecţia apelor, prevenirea şi lichidarea efectelo
r lor distructive, respectarea regulilor de ţinere aevidenţei apelor, precum şi altor reguli, stabilite de
legislaţia apelor.
Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este exercitat de către
Ministerul Ecologiei şi de autorităţile administraţiei publice centrale
Mecanismul economic de gestiune a resurselor naturale este o partecomponentă a sistemului unic de
gestiune a economiei naţionale şi
este orientatspre stimularea folosirii economice inepuizante a resurselor naturale renovabileşi
economisirii celor nerenovabile.Acest mecanism funcţionează datorită politicii financiar-creditare
şi fiscal- bugetare şi presupune:a) planificarea şi finanţarea de stat a măsurilor de evidenţă, evaluare
şi păstrarea obiectelor naturii, de restabilire a resurselor naturale deteriorate sau
utilizate;b) folosirea contra plată a resurselor naturale (plata pentru resurselenaturale şi plata pentru
poluarea mediului înconjurător);c) acordarea de facilităţi fiscale şi creditare agenţilor
economici care îşimodernizează pe cont propriu tehnologiile în scopul reducerii consumului
deresurse naturale şi al protecţiei mediului înconjurător;d) crearea unei bănci ecologice comerciale
specializate;e) acordarea de facilităţi fiscale băncilor comerciale şi fondurilor de investiţiiîn cazul
participării lor la finanţarea de proiecte ecologice pe termen lung;f) stabilirea preţurilor la resursele
naturale şi includerea valorii potenţialului deresurse naturale în calculele macroeconomice;g)
promovarea unei politici investiţionale speciale în domeniul
folosiriiresurselor naturale, bazate pe evaluarea "amortizării" potenţialului de resursenaturale;h) evid
enţa contabilă adecvată a cheltuielilor de folosire a resurselor naturale şi de protecţie a mediului
înconjurător;i) perceperea unor impozite pentru utilizarea resurselor naturale cu conţinutsporit de
componente ecologic dăunătoare
j) trecerea la sistemul comenzilor de stat pentru executarea lucrărilor deocrotire a naturii din contul
bugetului, în al cărui cadru funcţiile beneficiarului
leasumă, în numele statului, organul de stat abilitat cu gestiunea resurselor naturale şi cu protecţia
mediului înconjurător;k) stimularea activităţii de regenerare a resurselor naturale renovabile.
2. Sistemul organelor de administrare în domeniul protecţiei mediului.Structura instituţională
de administrare a resurselor naturale esteurmătoarea:
a) Guvernul;b) Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale;c) autorităţile administraţiei publice
locale.
3. Noţiunea, formele, sistemul controlului ecologic.
3.1. Statul în persoana autorităţilor administraţiei publice are obligaţia săasigure folosirea raţională
şi suficientă a resurselor naturale, precum şi protecţiaacestora indiferent de destinaţia lor.Sarcinile
serviciului controlului de stat în domeniul folosirii şi
protecţieiresurselor naturale constau în asigurarea respectării de către toate organele de statşi cele ob
şteşti, de către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile agricole
de stat,cooperatiste obşteşti, precum şi de întreprinderile mixte, persoanele fizice şi juridice străine,
a cerinţelor legislaţiei ecologice în scopul folosirii eficiente şi protecţiei cuvenite a acestor resurse.
Scopul controlului ecologic –
protecţia mediului pe calea preîntîmpinăriisau înlăturării încălcării normelor ecologice.
Obiectul controlului ecologic:
- starea mediului în absamblu,- starea componentelor mediului în particular,- nivelul schimbărilor
produse,- respectarea legislaţiei ecologice.
Formele controlului ecologic:
- informaţional – acumularea şi răspîndirea informaţiilor în vederea luăriimăsurilor necesare;- de
preîntîmpinare – orientată spre evitarea survenirii consecinţelor negative;- de sancţionare – aplicarea
măsurilor de constrîngere de către stat.
Metodele controlului ecologic:
- supraveghere,- verificarea respectării legislaţiei
Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei terenurilor îl exercită Guvernul şi autorităţile
administraţiei publice locale. Dispoziţiile acestora sînt obligatorii pentru toţi deţinătorii de terenuri.
Controlul de stat asupra stării, folosirii, regenerării, pazei şiprotecţiei fondurilor forestier şi cinegetic
are drept sarcină asigurarearespectării de către persoanele fizice şi juridice a legislaţiei silvice şicine
getice.
El este exercitat de Guvern şi organele de stat pentru protecţia mediuluiînconjurător.Cetăţenii şi
asociaţiile obşteşti au dreptul să primească de la
organele silvicede stat şi de la organele de stat pentru protecţia mediului înconjurător informaţiedesp
re starea fondurilor forestier şi cinegetic, măsurile planificate şi realizate deconservare şi folosire a
acestora, să propună şi să realizeze, în
conformitate culegislaţia, măsuri privind paza şi folosirea raţională a fondurilor forestier şicinegetic,
conservarea biodiversităţii în ele.
Expertiză ecologică
– gen de activitate în domeniul protecţiei mediului,constînd în aprecierea prealabilă a influienţei
activităţilor economice
preconizateasupra stării mediului, a corespunderii parametrilor acestor activităţi actelor legislative,
altor acte normative, normelor şi standardelor în vigoare.
Subiectele expertizei ecologice.
Expertiza ecologică se efectuează de Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, de alte organe
centrale de specialitate ale administraţiei publice sau deasociaţiile obşteşti.Deosebim:
Expertiza ecologică de stat
este atribuţia exclusivă a autorităţii centrale pentruresursele naturale şi mediu, care dispune
efectuarea ei de subdiviziunile salestructurale şi/sau de organizaţiile din subordine ce constituie
sistemul expertizeiecologice de stat.
Expertiza ecologică departamentală
este efectuată de ministere şidepartamente în organizaţiile şi întreprinderile din subordine.
Expertiza ecologică obştească
se organizează şi se efectuează de asociaţiileobşteşti.
Scopurile expertizei ecologice.
a) adoptarea unor decizii argumentate şi aprobarea actelor care prevădutilizarea resurselor naturale
şi măsuri de protecţie a mediului înconjurător şicomponentelor lui;b) prevenirea sau minimizarea
eventualului impact direct, indirect saucumulativ al obiectelor şi activităţilor economice
preconizate asupra mediuluiînconjurător, componentelor lui, ecosistemelor şi sănătăţii populaţiei;c)
menţinerea echilibrului ecologic, fondului genetic şi biodiversităţii, creareacondiţiilor optime de
viaţă pentru oameni;d) corelarea dezvoltării social-economice cu capacităţile ecosistemelor.
Sarcinile sistemului expertizei ecologice de stat
asigurarea expertizării ecologice a proiectelor de acte
legislative, adocumentaţiei de proiect şi planificare şi a altor materiale în termenele prevăzutede pre
zenta lege şi întocmirea avizelor respective conform prescripţiilor documentelor normative;
b) generalizarea practicii expertizării ecologice a materialelor prezentateşi elaborarea propunerilor p
rivind perfecţionarea modalităţilor de efectuare aacesteia;c) asigurarea controlului asupra
aplicării corecte de către beneficiarii şiexecutanţii documentaţiei de proiect şi planificare a
dispoziţiilor actelor legislativeşi ale altor acte normative în vigoare precum şi a normelor şi
instrucţiunilor îndomeniu;d) analiza tendinţelor şi practicii expertizării ecologice din alte ţări
şivalorificarea experienţei mondiale în acest domeniu;e) asigurarea metodologică a activităţii
organelor de expertiză ale ministerelor,departamentelor şi organizaţiilor privind protecţia
mediului înconjurător.
Principiile de bază ale expertizei ecologice.
a) prezumţia că orice activitate economică sau altă activitate materială preconizată care presupune
utilizarea resurselor naturale poate dăuna
mediului;b) efectuarea în mod obligatoriu a expertizei ecologice de stat înainte deadoptarea
deciziilor privind realizarea
obiectelor;c) aprecierea complexă a influenţei activităţii economice preconizateasupra mediului
înconjurător;d) fundamentarea ştiinţifică, obiectivitatea şi legalitatea avizelor
expertizeiecologice;e) transparenţa, participarea asociaţiilor obşteşti şi luarea în considerare aopiniei
publice
Subiectul 7. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei ECOLOGICE
1. Noţiune, particularităţile, temeiul şi tipurile răspunderii juridice pentru nerespectarea legislaţiei
ecologice.
2. Răspunderea civilă pentru nerespectarea legislaţiei ecologice.
3. Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală pentru nerespectarea legislaţiei ecologice.
4. Răspunderea specială (materială de taxă).

DAUNĂ ECOLOGICĂ = considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor
factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.
Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate
factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în deteriorări ale mediului
şi dezastre ecologice. Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul medioului, prejudiciul trebuie
să îndeplinească ca condiţii: - să fie patrimoniale; - să fie cert; - să fie determinat ca întindere, ca
valoare. Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este iposibilă întotdeauna, obligaţia
poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercînd o
restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.
Raspunderea juridica este raportul juridic special ce consta in obligatia de a suporta sanctiuni
prevazute de lege, ca urmare a comiterei unor acte imputabile (ca urmare a incalcarii normelor de
drept)
Răspunderea ecologică – obligaţia persoanelor fizice, persoanelor juridice şistatului de a
respecta normele ce reglementează corelaţia societăţii şi naturii, învedere îmbinării ştiinţifice a
intereselor ecologice şi economice.
Funcţiile răspunderii ecologice:
a) de stimulare – se materializează în motivarea persoanelor, prin pîrghii juridice şi
economice, să protejeze mediul ambiant;
b) de compensare – orientată spre restabilirea deplină, în formă materială sau bănească, a
prejudiciilor provocate mediului;c) de prevenire – preventiv acţionează asupra comportamentului
subiectelor prin înăsprirea treptată a măsurilor de
constrîngere.În funcţie de caracter şi metoda de reglementare, distingem răspundereecologică
economică şi răspundere ecologică juridică.
Răspunderea ecologică economică se bazează, în particular, pe interesulmaterial al
beneficiarului resurselor naturale în micşorarea gradului de poluare sauexcluderea altei influienţe
negativeasupra mediului.
Răspunderea ecologică juridică este consecinţa acţiunilor ilegale ale persoanelor fizice şi juridice.
Ea este stabilită de către organele de stat prin metode juridico-administrative şi apare
în legătură cu faptul provocării daunelor mediuluiîn ansamblu sau anumitor componente ale
sale.Temeiul apariţiei răspunderii ecologice este delictul (conteavenţia) ecologică.
Delict ecologic – comportament nelegitim şi vinovat al unei persoane, ce esteîndreptat
împotriva ordinii ecologice şi care a cauzat un prejudiciu naturii sau acreat un pericol real de a
pricinui o pagubă.
Obiect al delictelor ecologice – mediul ambiant, ocrotit de legislaţie, omul, bunurile materiale
create de societate.
Latura obiectivă a delictelor ecologice caracterul ilegal al comportării persoanei vinovate, care
atentează la ordinea de drept ecologică stabilită însocietate.Rezultatul obiectiv al acestor încălcări –
intervenirea daunei sau ameninţareareală cu această daună.Subiecte ale delictelor ecologice –
persoanele fizice, persoanele juridice[persoanele oficiale ale acestora.
Latura subiectivă – vinovăţia persoanei care a cauzat prejudiciul naturii, înambele forme:
a) intenţia – vinovatul îşi dădea seama de caracterul social periculos al acţiuniisau inacţiunii
sale, a prevăzut consecinţele ei social periculoase şi le-a dorit(intenţie directă) sau le-
a admis în mod conştient (intenţie indirectă); ex.:vînătoarea nelegitimă, pescuitul nelegitim,
nimicirea semănăturilor prin păşunatetc.
b) imprudenţa vinovatul fie că a prevăzut posibilitatea provocăriiconsecinţelor social periculo
ase ale acţiunii sau inacţiunii sale, dar în modnechibzuit considera că ele ar putea să nu se producă
(încrederea exagerată însine), fie că nu a prevăzut posibilitatea unor asemenea consecinţe, deşi
trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa); ex.: nerespectarea regulilor securităţii contraincendiilor în
păduri, neglijarea regulilor de folosire a mijloacelor chimice înagricultură etc.Răspunderea juridico-
ecologică poate fi clasificată după diferite criterii.Reieşind din obiectele naturii, distingem
răspundere juridico-ecologică pentruîncălcarea legislaţiei despre ocrotirea pămîntului, apelor,
pădurilor etc.Conform sancţiunilor aplicate, răspunderea juridico-ecologică se clasifică înrăspundere
penală, civilă, materială, administrativă, disciplinară.
Răspunderea juridică penalăîn raporturile de dreptul mediului.
Răspundere penală -condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor
care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedatăde măsurile de constrîngere prevăzute de
lege.(art.50 CP)
Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită(infracţiunea), iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridical răspunderii penale.
Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.(art.14 CP RM)
Infracţiunea este o faptă socialmente periculoasă, ilegală, săvîrşită cuvinovăţie şi pedepsită în
mod penal, ce atentează la orînduirea socială sau de stat,la sistemul economic, la avuţia
proprietarului, la persoană, precum şi alte faptecare încalcă ordinea de drept şi sînt prevăzute de lege
ca infracţiune.
Infracţiunea ecologică - include fapta social-periculoasă (acţiune sauinacţiune) prevăzută de lege ce
atentează la ordinea de drept ecologică şi carecauzează daună mediului ambiant, sănătăţii omului
sau crează astfel de pericol.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sînt:
a) pericolul social al infracţiunii – fapta este dăunătoare pentru societate, adică pricinuieşte sau
creează primejdia de-a pricinui o anumită daună relaţiilor sociale;
b) ilegalitatea penală – fapta prejudiciabilă concretă trebuie să fie prevăzută delegea penală;
acţiunea prejudiciabilă nu poate fi calificată ca infracţiune, dacă înmomentul săvîrşirii ei ea n-a fost
prevăzută de legea penală, adică ea n-a fostilegală;
c) vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile (inacţiunile) prejudiciabile,
precum şi urmările lor;d) pasibilitatea de pedeapsă – pedeapsa se exprimă prin ameninţare, adică
prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru fapta prejudiciabilă şi ilegală.
La tragerea persoanei la răspundere penală, organele de anchetă şi cele judiciare trebuie să
indice precis ce infracţiune a săvîrşit persoana şi de care normăa legii penale este prevăzută această
infracţiune. Soluţionarea acestor problemeeste bazată pe concepţia privind componenţa de
infracţiune.
Componenţa de infracţiune este un sistem de elemente şi semne (trăsături) obiective
şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilădrept infracţiune concretă.
Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unuisistem integral al
infracţiunii. Aceste părţi integrate se numesc elementele saulaturile infracţiunii.
Distingem patru părţi componente ale faptei infracţionale:
a) obiectul – relaţiile sociale, ocrotite de legislaţia penală, ce atentează lavalorile sociale
unanim recunoscute, enumerate în particular de Codul Penal alRM, partea specială. b) latura
obiectivă – actul exterior al atentării prejudiciabile la obiectul ocrotitde legea penală (fapta,
consecinţele, raportul dintre faptă şi consecinţă, locul,timpul, împrejurările, metodele săvîrşirii
infracţiunii).c) subiectul – persoana fizică (16 ani (excepţie 14 ani)) şi persoana juridicăcare
desfăşoară activitate de întreprinzător (art.21 CP)d) latura subiectivă – atitudinea psihică a persoanei
faţă de fapta săvîrşită, subformă de intenţie sau imprudenţă, şi faţă de consecinţele ce pot avea loc
(vinovăţiasub formă de intenţie sau imprudenţă, motivul după care se conducea vinovatul,scopul pe
care tindea să-l atingă prin săvîrşirea infracţiunii).
Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic.
Răspunderea civilă = intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită se cauzează un prejudiciu
patrimonial, ce trebuie reparat. Problema răspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se
soluţionează conform principiului “poluatorul plăteşte”. Răspunderea este obiectivă, indiferent de
culpă şi solitară, î cazul pluralităţii autorilor.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc
cumulativ următoarele condiţii:
- săvîrşirea unei fapte ilicite;
- cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
- existenţa unui raport de cauzalitate;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotă, dat fiind caracterul obiectiv al
răspunderii civile de mediu.
Răspunderea juridico-civilă este prevăzută de către normele dreptului civilşi ale legislaţiei
mediului ambiant.
Menirea ei constă în apărarea drepturilor şi intereselor proprietarilor şi beneficiarilor de resurse
naturale, precum şi repararea daunelor şi prejudiciilor cauzate prin nerespectarea legislaţiei
protecţiei mediului ambiant.
Pentru a realiza prezenţa răspunderii civile trebuie să fie întruniteurmătoarele patru condiţii:
Fapta ilicită – acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcareadrepturilor subiective sau
a intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul – rezultate dăunătoare, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale persoanelor.3.)
Raportul de cauzalitate – legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat; prejudiciul trebuie
să fie consecinţa faptei ilicite.
Culpa (vinovăţia) – atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită şiconsecinţele
ei.Răspunderea juridico-civilă în domeniul protecţiei mediului ambiant semanifestă în trei forme:
Declararea nulă a tranzacţiilor legate de pămînt, subsoluri, ape, păduri
(încazurile prevăzute de lege), adică a tranzacţiilor legate de vînzare-cumpărare, donaţie, gaj,
testament, schimb liber etc.
Stabilirea obligaţiilor de înlăturare a încălcărilor ce împiedică beneficiarul laexercitarea
drepturilor legale de folosinţă a resurselor. (ex.: prezentarea decătre proprietarul lotului de pămînt a
unei acţiuni faţă de întreprindereaindustrială, din cauza deşeurilor nocive ale căreia, se micşorează
roada şicalitatea culturilor agricole.
Repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislaţiei protecţiei mediului. Dauna se repară
în natură sau prin încasarea costului daunelor pricinuite.Repararea daunelor în natură se poate
manifesta prin faptul că delicventulare obligaţia din contul şi din mijloacele sale să restaureze starea
înrăutăţităa mediului, de ex., să recultiveze pămînturile.
Costul prejudiciilor cauzate se calculează reieşind din cheltuielile derestabilire a obiectelor naturale
şi aducerea lor în stare posibilă
pentrufolosirea după destinaţie, cheltuielile de compensare a pierderilor materialeşi veniturile
neobţinute, de ex., paguba pricinuită de încălcarea
regulilor securităţii antiincendiare a pădurilor, include costul pierdut al mărfiiforestiere, cheltuielile
de lichidare a incendiului, pierderile materiale legatede curăţirea teritoriilor, mijloacele de
reproducere a resurselor de pădure. O modalitate a răspunderii civile, aplicabilă pentru paguba
pricinuită
mediuluiambiant, este răspunderea materială. Particularitatea acestei răspunderi semanifestă prin
faptul că este reglementată de acte juridice speciale şi se aplică
prinintermediul încasării anumitor taxe speciale. Mărimea acestei taxe reprezintăcheltuielile de stat
pentru ocrotirea obiectelor naturii. Restituirea pagubei în caz derăspundere materială se efectuează
pe cale judiciară la acţiunea organelor deocrotire a naturii, indiferent de aplicarea sau neaplicarea
amenzii
administrative.Taxa răspunderii materiale nu cuprinde costul instrumentului care a servitnemijlocit p
entru comiterea daunei materiale şi nici costul obiectului naturiivătămat sau nimicit.
Răspunderea juridică administrativăîn raporturile de dreptul mediului. Contravenţie administrativă
se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea)
ilicită ce atentează la peronalitate, la drepturile şi la interesele legitime ale persoanelor fizice şi
juridice, la proprietate, la orînduirea de stat şi la ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru
care legislaţia prevede răspundereadministrativă.
Răspunderea administrativă - pentru contravenţiile prevăzute de Codul cu privire la Contravenţiile
Administrative (CCA) apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenţii nu atrag după sine, în
conformitate cu legislaţia în vigoare,răspunderea penală.
La răspunderea administrativă pot fi trase persoanele, care pînă în
momentulcomiterii contravenţiei administrative au atins vîrstă de şaisprezece ani.Persoana cu funcţii
de răspundere se trage la răspundere administrativă pentrunerespectarea prevederilor actelor juridice
a căror îndeplinire intră în îndatoririle eide
serviciu.Persoană cu funcţii de răspundere este considerată persoana căreia înautorităţile publice, înt
r-o întreprindere, instituţie, organizaţie, indiferent de tipulde proprietate şi forma juridică de
organizare, i se acordă permanent sau provizoriu- în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin
încredinţarea unei însărcinări, -anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor
autorităţii publice saua acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice
Răspunderea disciplinarăîn raporturile de dreptul mediului.Pentru a lua naştere răspunderea
disciplinară, este necesar ca o persoanăîncadrată în unitate să fi săvîrşit o abatere de la disciplina
muncii.
Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor
de a se subordonaunor reguli de comportare stabilite în conformitate cu Codul Muncii, cu alte
acte normative, cu convenţiile colective, cu contractele colective şi cu celeindividuale de muncă,
precum şi cu actele normative la nivel de unitate, inclusivcu regulamentul intern al unităţii
Abaterea disciplinară
este unicul temei, condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea răspunderii
disciplinare.Prin abatere disciplinară se subînţelege încălcarea cu vinovăţie de cătresalariat,
indiferent de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor sale, inclusiv
anormelor de comportare. Ca exemple de abatere disciplinară pot servi:neexecutarea ordinului
angajatorului (administraţiei), încălcarea regulilor de ordineinterioară a muncii, încălcarea normelor
tehnicii de securitate etc. Aceste abatericapătă amprentă ecologică dacă în rezultatul comiterii lor s-a
produs un impactnegativ asupra mediului.Răspunderea disciplinară poartă un caracter dispozitiv,
deoarece aplicarea sauneaplicarea ei în deplină măsură depinde de voinţa angajatorlui.Pentru
încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţăde salariat următoarele
sancţiuni disciplinare:a) avertismentul;b) mustrarea;c) mustrarea aspră;d) concedierea.Legislaţia în
vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariaţi şi alte sancţiuni
disciplinare.Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o singurăsancţiune.
La aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul trebuie să ţină cont degravitatea abaterii disciplinare
comise şi de alte circumstanţe obiective. (art.206 CM) Sancţiunea disciplinară se aplică de organul
căruia i se atribuie dreptul deangajare (alegere, confirmare sau numire în funcţie) a salariatului
respectiv. (art.207 CM)
Modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare. Pînă la aplicarea sancţiunii disciplinare,
angajatorul este obligat să ceară
salariatului o explicaţie scrisă privind fapta comisă. Refuzul de a prezentaexplicaţia cerută
se consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentantal angajatorului şi un
reprezentant al salariaţilor.În funcţie de gravitatea faptei comise de salariat, angajatorul este în drept
săorganizeze şi o anchetă de serviciu. În cadrul anchetei, salariatul are dreptul să-şiexplice atitudinea
şi să prezinte persoanei abilitate cu efectuarea anchetei toate probele şi justificările pe care le
consideră necesare. (art. 208 CM)
Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare.
Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după constatareaabaterii disciplinare, dar
nu mai tîrziu de o lună din ziua constatării ei, fără a lua încalcul timpul aflării salariatului în
concediul anual de odihnă, în concediul destudii sau în concediul medical.Sancţiunea disciplinară nu
poate fi aplicată după expirarea a
6 luni din ziuacomiterii abaterii disciplinare
, iar în urma reviziei sau a controlului activităţiieconomico-financiare - după expirarea a 2 ani
de la data comiterii.În termenele indicate nu se include durata desfăşurării procedurii penale.
Aplicarea sancţiunii disciplinare.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie,decizie, hotărîre), încare se indică în
mod obligatoriu:a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii;b) termenul în care
sancţiunea poate fi contestată;c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunicăsalariatului, sub semnătură, în
termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la datacînd a fost emis şi îşi produce efectele de la data
comunicării. Refuzul salariatuluide a confirma prin semnătură comunicarea ordinului se fixează
într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al
salariaţilor.Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare poate fi contestat desalariat în
instanţa de judecată. (art. 210 CM)
Termenul de validitate şi efectele sancţiunilor disciplinare.
Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate depăşi un an din ziua aplicării.
Dacă pe parcursul acestui termen salariatul nu va fi supus unei noisancţiuni disciplinare, se
consideră că sancţiunea disciplinară nu i-a fost aplicată.Angajatorul care a aplicat sancţiunea
disciplinară este în drept să o revoce îndecursul unui an din proprie iniţiativă, la rugămintea
salariatului, la demersulreprezentanţilor salariaţilor sau al şefului nemijlocit al salariatului.În
interiorul termenului de validitate a sancţiunii disciplinare, salariatuluisancţionat nu i se pot aplica
stimulări. (art.211 CM)

PARTEA SPECIALĂ

Subiectul 8. Regimul juridic de folosire şi protecție a fondului forestier

1. Noţiune şi componenţa fondul forestier.
2. Administrarea şi controlul de stat în domeniul folosirii şi protecţiei fondului forestier.
3. Cadastrul silvic de stat.
4. Reglementarea juridică a folosirii fondului forestier.
5. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei silvice.

Aspecte legate de necesitatea protectiei padurilor. Notiunea de padure si fond forestier

Padurile reprezinta cel mai important stalp de rezistenta al sistemului ecologic, avand o importanta
existentiala in viata oricarui popor, ca factor de geneza, conservare si dezvoltare a fiintei nationale.
Binefacerile padurii asupra mediului sunt rezultatul unor functii deosebit de importante pentru
desfasurarea normala a activitatii social-economice. Padurile sunt esentiale pentru dezvoltarea
economica si pentru subventionarea tuturor formelor de viata (umana, animala, vegetala), avand un
rol important ca surse de bunuri si de servicii.
Functiile multiple (ecologice, sociale si economice) ale padurii presupun instituirea si existenta unor
mijloace de protectie adecvate ale acesteia. in acest sens, se pot stabili urmatoarele teze cu privire la
rolul padurii:
- padurea asigura continuitatea poporului roman in spatiul sau geografic;1
- padurea contribuie la sanatatea fizica si spirituala a omului;
- padurea mentine o atmosfera sanatoasa;
- padurea determina atenuarea hazardului climatic;
- padurea contribuie la conservarea solului prin ecosistemele forestiere;
- padurea are rol de reglare a sistemelor ambientale si de conservare a biodiversitatii;
- padurea contribuie la dezvoltarea economica a tarii, prin functia economica pe care o indeplineste;
- padurile sunt bunuri regenerabile.
Pentru realizarea functiilor padurii este necesar un ansamblu de mijloace de protectie care sa
armonizeze sfera intereselor economice, sociale si ecologice.
Un rol important in cadrul mijloacelor de protectie a fondului forestier il ocupa categoria
instrumentelor juridice.
in acest sens, tara noastra a ratificat mai multe acte normative internationale care stabilesc principii
si orientari de conservare si protejare a padurilor si de gestionare durabila a acestora, si a adoptat pe
plan intern numeroase legi si alte acte normative.
Abordarea notiunilor de 'padure' si 'fond forestier', a caracteristicilor acestora, presupune definitia
lor, precum si stabilirea semnificatiilor si implicatiilor de natura juridica si legislativa a acestuia.
Fondul forestier national este constituit din totalitatea fondurilor, a terenurilor destinate impaduririi,
a celor ce servesc nevoilor de cultura, de productie sau administratie silvica, iazurile, albiile
paraielor, precum si terenurile neproductive, incluse in amenajamentele silvice, indiferent de natura
dreptului de proprietate.
Notiunea de protectie juridica a padurilor. Generalitati
Scopul instituirii mijloacelor de protectie este strans legat de caracterul de bun interes national al
padurii. Astfel, stabileste ca scopul protectiei il reprezinta asigurarea gospodaririi durabile a
ecosistemelor forestiere.
Dispozitiile art.9 din Codul silvic prevad la alin.1 ca: 'Fondul forestier national este supus regimului
silvic' constituit din norme tehnice silvice, economice si juridice, a caror elaborare revine autoritatii
publice centrale care raspunde de silvicultura si care exercita si controlul aplicarii acestui regim.
Aceasta inseamna ca legiuitorul are ca obiectiv protectia padurilor prin insasi elaborarea Codului
silvic si stabilirea regimului silvic prin lege. Prin aceasta se confera juridic o natura imperativa
majoritatii normelor tehnice silvice, economice si strict juridice ce alcatuiesc regimul silvic.
O latura distincta a protectiei juridice a padurilor o reprezinta ansamblul de norme juridice speciale
privind apararea acestora. in acest context se evidentiaza normele juridice referitoare la paza
padurilor. Aceasta se asigura si exercita de catre Regia Nationala a Padurilor pentru fondul forestier
aflat in administrarea sa 'impotriva taierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradarilor,
pasunatului, braconajului si altor fapte pagubitoare' , precum si impotriva incendiilor. Paza padurilor
proprietate privata se asigura de catre proprietarii acestora in conformitate cu dispozitiile din Codul
silvic, cu sprijinul organelor silvice, a unitatilor de politie, jandarmerie, de pompieri, de catre
prefecti, consilii locale si judetene, in limitele atributiilor ce le revin conform legii.
intreg ansamblul de mijloace de protectie juridica a padurilor face parte componenta din ansamblul
mai larg al mijloacelor de protectie juridica a mediului existand intre acestea, categorii intermediare,
respectiv cele ce presupun protectia fondului forestier, a fondului funciar si a naturii in general.2 De
altfel, notiunile de protectie a mediului in general, de protectie a naturii, a fondului funciar si a
fondului forestier sunt strans legate intre ele existand un raport de la intreg la parte, in sensul ca,
notiunea de protectie a mediului le inglobeaza pe celelalte, avand o sfera mai larga, mai
cuprinzatoare decat acestea.
Incursiunea in prezentarea mijloacelor juridice de protectie presupune si relevarea unor aspecte
generale privind regimul padurii.3
Padurea este un element al fondului forestier national ce reprezinta terenul ocupat cu vegetatie
forestiera cu o suprafata mai mare de 0,25 ha4 constituita dintr-o asociatie de arbori a carei intindere
reprezinta 30% din suprafata uscatului, iar in tara noastra raportat la teritoriul Romaniei padurea se
intinde pe o suprafata reprezentand 27% din aceasta.
Functiile padurii sunt atat economice cat si sociale si ecologice. Padurea este sursa de materie prima
importanta, dar si un factor cu rol deosebit in conservarea si protejarea mediului. Padurea este o
adevarata bariera impotriva aridizarii climatului, ea asigura resursele cele mai mari de apa, produce
oxigenul necesar vietii si purifica aerul, servind deopotriva pentru pasunat, vanatoare si agrement.
Pentru ca padurea sa protejeze, ea insasi are nevoie de protectie, functiile ei fiind cele ce o impun in
grija ocrotitorilor naturii si in afectiunea calda a omului.

Subiectul 9. Regimul juridic de folosire şi protecție a subsolului

1. Noţiunea şi componenţa fondului de stat al subsolului;
2. Cadastrul manifestărilor de zăcăminte minerale utile şi al obiectivelor din subteran;
3. Dreptul de beneficiere asupra subsolului;
4. Protecţia juridică a subsolului;

Subsolul reprezintă spaţiul fizic de sub sol, alcătuit din totalitatea formaţiunilor geologice accesibile
lucrărilor de cercetare şi prospecţiuni geologice.
Compoziţia chimică a subsolului influenţează starea de fertilitate a stratului superior al
pămantului,al sol.
Datorita insusirilor sale, a resurselor naturale, a bogatiilor pe care le cuprinde, cu rol deosebit asupra
dezvoltarii generale a societatii, se impune protejarea subsolului prin toate mijloacele, inclusiv cele
juridice, care sunt cele mai eficiente. Este necesara o protectie a resurselor naturale, o gestiune
durabila a acestor materii prime printr-o exploatare si o explorare eficienta.
Datorita legaturii organice dintre sol si subsol, regimul lor juridic si protectia lor sunt reglementate
de multe ori in acelasi context.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică sau
biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt: emisii
din procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, reziduurile industriale şi deşeurile
menajere, exploatările de resurse minerale, etc.
Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele fenomene negative care prin efectul lor
duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca suport şi mediu în acelaşi timp.
Principalele efecte ale poluării solului sunt:
- acidificarea solului;
- diminuarea rezervei de humus;
- deficitul unor microelemente;
- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
- eroziunea şi saturarea solului;
- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide, etc.
Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter imediat sau pe
termen lung. Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a
importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deţine şi
le oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt
necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de gospodărire,
conservare, organizare şi amenajare a terenurilor.
Protectia solului presupune urmatoarele tipuri de activitati.:
- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;
- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special, poluarii
antropice.
Primul text legal cu privire la exploatarea si protejarea resurselor subsolului il reprezinta Legea
minelor din anul 1894 (modificata si completata in 1906 si 1913), ce cuprindea dispozitii in legatura
cu protectia zacamintelor miniere.
Prin Constitutia din 1923, zacamintele si bogatiile subsolului au fost declarate proprietatea exclusiva
a statului.
A urmat apoi Legea minelor din 1924, Legea nr.9/1973 privind protectia mediului, care a stabilit
reglementari stricte privind protectia subsolului, a zacamintelor si a resurselor sale.
Capitolul VI din Legea nr.18/1991 republicata, cuprinde dispozitii ce reglementeaza regimul juridic
al subsolului si protectia sa juridica.
Prin Legea petrolului nr. 134/1995 s-a instituit regimul juridic al explorarii si exploatarii petrolului
in tara noastra fiind stabilite si reguli de protectie a solului si subsolului.
Legea nr. 137/1995 prevede in art. 48 obligatia generala pentru toti detinatorii, indiferent de titlu, de
a proteja solul, subsolul si ecosistemele terestre, iar alte dispozitii stabilesc supunerea la un regim de
protectie a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligatii in sarcina celor ce le prospecteaza
sau le exploatează.
H.G. nr. 221/1995 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resursele
Minerale;
Ordinul nr. 101/1997 al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale pentru aprobarea
instrucţiunilor tehnice privind evaluarea,clasificarea,confirmarea resurselor geologice si rezervelor
de petrol şi conţinutul- cadru al studiilor de evaluare a resurselor geologice si rezervelor de petrol
etc.
2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România
Explorarea si exploatarea subsolului si a resurselor sale naturale trebuie sa se faca in interesul
intregii societati. Subsolul, bogatiile si resursele sale naturale, fiind supuse degradarii si poluarii,
impun necesitatea luarii unor masuri de protectie juridica corespunzatoare.
S-a stabilit că autoritatea publica centrala pentru protectia mediului stabileste:
- reglementarile corespunzatoare protectiei calitatii subsolului;
- procedura de autorizare a lucrarilor de exploatare, prospectare si extractie de zacaminte ale
subsolului;
- reglementari privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).
Pentru amplasarea obiectivelor cu caracter permanent sau cu funcţionarea îndelungată, precum şi
pentru lucrări de prospectiune,explorare si exploatarea se vor obtine,in prealabil,avizele ministerelor
de specialitate, cu respectarea legislatiei în vigoare privind proprietatea terenurilor care urmează să
constituie perimetrele concesionabile.
În vederea realizării politici economice a Guvernului în domeniul cercetării, exploatării,valorificării
şi protecţiei resurselor minerale cercetării,exploatării,valorificării şi protecţiei resurselor minerale şi
a controlului modului cum se desfăşoară aceste Activităţi,a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru
Resurse Minerale, ca organ central de specialitate cu personalitate juridică, care este împuternicită,în
principal,cu :
-gestionarea resurselor minerale ale statului;
-negocierea clauzelor şi condiţiilor acordurilor pentru resurse minerale în vederea
cercetării,exploatării şi valorificării acestora;
-fundamentarea textelorşilegale
-emiterea de normative în domeniu;
instrucţiuni cu caracter obligatoriu cu privire la cercetarea geologică,
exploatarea şi protecţia zăcămintelor de substanţe minerale utile.
Subiectul 10. Regimul juridic de folosire şi protecţie a apelor
1. Noţiunea şi componenţa fondului de stat al apelor;
2. Administrarea fondului acvatic, cadastrul apelor;
3. Reglementarea juridică a folosirii resurselor acvatice;
4. Măsurile juridice de protecţie a apelor;
5. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic al apelor.

Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi

productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii
umane şi a bunurilor materiale. Ea reprezintă o activitate obligatorie a structurilor de gospodărire a
apelor, organelor de protecţie a mediului şi a autorităţilor administraţiei publice locale, orientată spre
protecţia, menţinerea şi reabilitarea parametrilor iniţiali, cantitativi şi calitativi, ai obiectivului acvatic.
Toate apele (obiectivele acvatice) sînt ocrotite împotriva poluării, epuizării, impurificării, care pot
prejudicia sănătatea populaţiei şi pot conduce la diminuarea rezervelor piscicole, la degradarea
condiţiilor de aprovizionare cu apă şi altor fenomene negative, cauzate de modificarea
23
fizice, chimice şi biologice ale apelor, reducerea însuşirii lor de epurare naturală, perturbarea
regmului hidrologic şi hidrogeologic. (art.87 CA) Protecţia apelor, în sens larg, se realizează sub trei
forme principale:
Protecţie cantitativă, realizată prin folosirea raţională şi protecţia apelor împotriva
epuizării; Protecţie calitativă, realizată în forma prevenirii şi combaterii poluării;
Protecţie sanitară, orientată împotriva contaminării sau impurificării apelor.
În vederea protecţiei cantitative a resurselor de apă, legislaţia în vigoare stipulează şi asigură:
- dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileşte prin
autorizaţia organelor de stat pentru gestionarea fondului apelor;
- obligativitatea respectării de către utilizatorii de apă a normelor de consum de apă pe unitatea de
produs sau pe activitate se stabileşte la nivelul celor mai bune performanţe ale tehnologiilor
folosite şi economisirii apei prin folosire judicioasă, recirculare şi folosire repetată.
Protecţia calitativă a apelor se realizează prin:
-interzicerea poluării în orice mod a resurselor de apă;
Prin poluarea apelor se înţelege orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei,
inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi
umane, care o fac improprie folosirii în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a
interveni alterarea.
În acest scop, Codul Apelor:
* interzice deversarea în obiectivele acvatice a deşeurilor industriale, menajere şi de altă natură;
* nu admite poluarea şi impurificarea apelor cu derivate petroliere, substanţe chimice şi alte produse
ale activităţii de producţie;
* nu admite poluarea şi impurificarea suprafeţei bazinelor de recepţie, a stratului de gheaţă din bazine
şi
cursul de apă cu deşeuri de producţie, menajere şi de altă natură, precum şi derivate petroliere
şi substanţe chimice, spălarea cărora va conduce la degradarea calităţii apelor de suprafaţă şi a
celor subterane;
* nu admite poluarea apelor cu îngrăşăminte şi produse toxice.
- stabilirea de norme de calitate a resurselor de apă în general, de norme de calitate a apei
potabile, de limite de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de apă şi de limite
de descărcare maxim admise;
- stabilirea unor restricţii şi interdicţii de siguranţă în cazul punerii în funcţiune de obiecte
economice noi sau dezvoltarea celor existente, realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă
potabilă sau industrială ori de extindere a celor existente, aruncarea sau introducerea în orice mod a
deşeurilor de orice fel, evacuarea de ape uzate;
- stipularea în sarcina utilizatorilor de apă a unor obligaţii în vederea folosirii raţionale şi
protejării calităţii resurselor de apă;
- elaborarea de planuri de prevenire şi de combatere a poluărilor accidentale şi de
sancţionare a poluărilor intenţionate.
Protecţia sanitară are drept scop prevenirea pericolului de alterare a calităţii apelor prin contaminarea
acestora cu bacterii, virusuri sau alte organisme vii sau impurificarea chimică cu substanţe
fitofarmaceutice, substanţe chimice, contaminare radioactivă sau poluare termică. Aceasta se
realizează prin aplicarea măsurilor de protecţie a calităţii apelor, stabilite prin acte normative în
vigoare, precum şi prin instituirea, în jurul surselor de apă, lucrărilor de captare, construcţiilor şi
instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, zăcămintelor de ape minerale utilizate pentru cură
1
internă, lacurilor şi nămolurilor terapeutice, de zone de protecţie sanitară în care se impun,
diferenţiat, restricţii specifice în scopul

2
evitării alterării calităţii apelor.
În scopul menţinerii unui regim favorabil sănătăţii rîurilor, lacurilor naturale, lacurilor de
acumulare, apelor subterane şi altor obiective acvatice, precum şi pentru prevenirea eroziunii
solurilor, colmatării bazinelor, degradării condiţiilor de viaţă ale animalelor acvatice, pentru
reducerea intensităţii oscilaţiilor scurgerilor etc, se stabilesc zone riverane de protecţie şi zone de
împădurire de protecţie a apelor, se realizează măsuri de ameliorare silvică, antierozionale,
hidrotehnice şi de altă natură. (art.97 CA) Utilizatorii resurselor acvatice sînt obligaţi să realizeze
măsuri pentru prevenirea şi lichidarea efectelor distructive ale apelor:
a) revărsări ale apelor, inundaţii şi subinundaţii;
b) distrugerea malurilor, îndigurilor de protecţie şi a altor construcţii;
c) înmlăştinirea şi salinizarea terenurilor;
d) eroziunea solurilor, formarea rîpelor, alunicărilor de teren, a cursurilor noroiase de apă din
ploi torenţiale şi a altor fenomene periculoase. (art.99 CA)
La nivel general, menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor se realizează
printr-un ansamblu de reglementări privind:
a) normele tehnice referitoare la protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei
umane în cazul poluării accidentale;
b) procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi ecosistemelor acvatice, realizarea
construcţiilor hidrotehnice, pentru lucrările de irigare şi regularizare a cursurilor de apă de irigaţii
şi de desecare-drenaj;
c) standardele de emisie;
d) standardele de calitate a apelor;
e) cerinţele de evacuare şi epurare a apelor uzate.
Folosirea raţională şi protecţia apelor poate fi atinsă prin stimulare economică, şi anume
prin: a) stabilirea unei plăţi pentru folosirea resurselor de apă şi deversarea substanţelor
poluante în obiectivele acvatice;
b) acordarea unor înlesniri de creditare şi altor avantaje beneficiarilor de folosinţă a apei pentru
implementarea unor tehnologii şi cicluri de producţie hidroeconomicoase şi cu deşeuri minime,
pentru realizarea altor activităţi de mare eficienţă în domeniul protecţiei apelor;
c) vînzarea licenţei (autorizaţiei) pentru dreptul de deversar al substanţelor poluante în obiectivele
acvatice;
d) obligarea beneficiarilor de folosinţă a apei să remedieze starea ecologică a obiecvtivelor acvatice;
e) încasarea în modul stabilit a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea
legislaţiei
apelor;
f) luarea de măsuri pentru ameliorarea stării zonelor de protecţie sanitară ale surselor de
alimentare cu apă, optimizarea regimului de exploatare a prizelor de ape subterane şi
îmbunătăţirea evidenţei funcţionării acestor prize;
g) şi alte modalităţi de stimulare economică a activităţii de protecţie a apelor. (art.90 CA)
Subiectul 11. Regimul juridic de folosire și protecție a solului
1. Pămîntul ca obiect de folosire şi protecţie;
2. Administrarea fondului funciar, cadastrul funciar;
3. Măsurile juridice de protecţie a solului;
4. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic funciar.
Necesitatea protectiei juridice a solului. Modalitati de protectie1 Solul este o componenta
importanta si esentiala a biosferei, avand o ecologie vulnerabila la influentele negative naturale
(inundatii, furtuni, contaminare, poluare atmosferica) sau artificiale asupra sa. Poluantii acumulati in
sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu consecinte negative asupra mediului.
Poluarea solului este rezultatul actiunilor ce produc degradarea solului (fizica, chimica, biologica),
afectand negativ capacitatea sa bioproductiva. Sursele de poluare a solului sunt: emisii din procese
tehnologice, pesticidele, deversarile de petrol, rezidurile industriale si deseurile menajere,
exploatarile de resurse minerale etc. Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele
fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea si distrugerea functiei sale ca suport si
mediu in acelasi timp.
Principalele efecte ale poluarii solului sunt:
- acidificarea solului;
-diminuarea rezervei de humus;
-deficitul unor microelemente;
-deficitul sau excesul potential de umiditate;
-eroziunea si saraturarea solului;
-contaminarea cu agenti patogeni, pesticide etc.
Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putand avea caracter imediat sau pe
termen lung.
Datorita multiplelor forme de poluare la care este expus, a intinderii sale limitate, a importantei
in asigurarea perenitatii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrana pe care le detine si le ofera, dar
si a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt necesare
mijloace complexe si variate pentru protectia solului, masuri adecvate de gospodarire, conservare,
organizare si amenajare a terenurilor.
Solul este in stransa interdependenta cu subsolul si cu celelalte ecosisteme terestre, fiind supuse
atat regulilor comune de protectie, cat si celor specifice, impuse de caracteristicile si particularitatile
fiecaruia.
Reprezentand un patrimoniu indispensabil supravietuirii, protectia si refacerea acestuia este
deosebit de importanta si necesara. Protectia solului presupune urmatoarele tipuri deactivitati.:
- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;
- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special, poluarii
antropice.
In scopul protectiei solurilor, legislatia in vigoare stabileste o serie de obligatii pentru detinatorii
de terenuri cu orice titlu, protectia juridica fiind considerata mijlocul cel mai eficient de conservare
si ameliorare a calitatii acestora.
Protectia juridica a terenurilor are ca scop atat protectia cantitativa (folosirea completa si
pastrarea destinatiei acestor terenuri, a fertilitatii lor, etc), cat si protectia lor calitativa (executarea
de lucrari de conservare si ameliorare a solului pe baza de studii si proiecte, prevenirea si inlaturarea
degradarii calitatii fizico-chimice si biologice).
Protectia juridica calitativa si cantitativa a solului este parte componenta a protectiei juridice a
mediului, fiind o problema de interes atat public, cat si privat, ce se realizeaza mai ales prin
stabilirea de obligatii legale pentru orice detinator de teren, care va executa lucrarile de protectie si
ameliorare a solului fie prin forte proprii, fie cu aportul unitatilor specializate.
Dispozitiile constitutionale (art.46) consacra o obligatie generala pentru detinatorii de terenuri cu
orice titlu si pentru autoritatile publice, de intocmire de studii si proiecte de lucrari de protectie si
ameliorare a calitatii solului, dar si executarea acestora.
Legea privind protectia mediului cuprinde dispozitii care prevad obligatia pentru toti detinatorii
de terenuri de protectie a solului, subsolului si ecosistemelor terestre prin masuri de gospodarire,
conservare si amenajare a teritoriului complexe si adecvate.
Terenurile degradate si neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate, pietris, bolovanis,
nisipoase, saraturile, terenurile acide, cu deseuri, etc.) care si-au pierdut, total sau partial, capacitatea
de productie, sunt supuse unui program de recuperare si ameliorare.2
Solul poate fi protejat si ameliorat prin lucrari de imbunatatiri funciare3, sub forma de constructii
hidrotehnice, lucrari de prevenire si inlaturare a secetei, inundatiilor, umiditatii excesive, eroziunii,
etc., in scopul imbunatatirii cpacitatii de productie a terenurilor neproductive. Aceste lucrari se
executa in corelare cu lucrarile de gospodarire a apelor, de amenajare a teritoriului, in acord cu
interesele proprietarilor de teren.
Pentru ca regimul juridic al solului sa fie reglementat eficient, printr-o legislatie adecvata, in
scopul protectiei si imbunatatirii calitatii sale, este necesar a se lua in considerare particularitatile
specifice ale terenurilor.
RAPORTUL JURIDIC DE PROTECTIE A TERENURILOR AGRICOLE
1. Parte componenta a fondului funciar, terenurile cu destinatie agricola sunt alcatuite din:
- terenuri agricole productive (arabile, vii, livezi, pasuni, fanete, sere, solarii);
- terenuri cu vegetatie forestiera - pasuni impadurite, terenuri ocupate cu constructii si instalatii
agrozootehnice, amenajari piscicole, de imbunatatiri funciare, drumurile de exploatare agricola,
platforme si spatii de depozitare pentru produse agricole;
- terenuri neproductive (ce pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola).
Mijloacele juridice de protectie privesc atat terenurile agricole productive, cat si cele
neproductive. Acestea constau in:
- interdictia de a le schimba destinatia agricola, cu exceptia cazurilor si conditiilor prevazute de
lege;
-interdictia de a desfasura activitati poluante, etc.
2. Atributiile subiectelor raportului juridic de protectie a terenurilor agricole
Subiectele acestor raporturi juridice sunt: statul, organele statului si detinatorii de terenuri cu
orice titlu. Statul, ca subiect al raporturilor juridice de protectie a terenurilor agricole, urmareste
realizarea unei protectii cantitative si calitative a acestora, indeplinind in acest sens urmatoarele
atributii:
- stabileste cadrul legislativ de protectie a terenurilor agricole;
- organizeaza evidenta acestor terenuri si stabileste sistemul de monitorizare a calitatii solului;
- controleaza respectarea prevederilor imperative ale legii de catre detinatorii de terenuri agricole;
- stabileste procedura de autorizare privind probleme de protectia mediului;
- asigura respectarea obligatiilor asumate pe plan international in domeniul cooperarii in materie;
- sprijina realizarea lucrarilor de protectie si ameliorare a solului, suportand partial sau total
cheltuielile, in limita alocatiilor bugetare alocate. Protectia cantitativa a terenurilor agricole are ca
scop folosirea completa si eficienta, precum si pastrarea destinatiei lor economice. Pentru a se evita
reducerea fondului funciar agricol, scoaterea din circuitul agricol (temporar sau
definitiv) este admisa numai in cazuri justificate si exceptionale, conform legii.
Protectia calitativa a terenurilor agricole are ca scop pastrarea potentialului productiv al acestora,
prevenirea si inlaturarea degradarii calitatilor fizico - chimice si biologice, precum si imbunatatirea
calitatii solului terenurilor agricole.
Art. 50 din Legea privind protectia mediului stabileste in sarcina autoritatilor centrale pentru
agricultura si silvicultura obligatia de a tine evidenta terenurilor degradate, improprii pentru
productia agricola, de a indruma si controla lucrarile de imbunatatiri funciare, de a acorda asistenta
tehnica de specialitate pentru lucrarile de imbunatatiri funciare, elaborand reglementari privind
mentinerea si ameliorarea calitatii terenurilor, conservarea biodiversitatii si habitatelor naturale.
Detinatorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege6, in scopul asigurarii protectiei calitatii
solurilor, urmatoarele obligatii:
-sa previna deteriorarea calitatii solurilor;
- sa respecte conditiile stipulate in acordul/autorizatia de mediu pentru lucrarile de amplasare,
construire si punere in functiune a obiectivelor de orice fel, precum si pentru schimbarea destinatiei
terenurilor;
- sa nu arda vegetatia ierboasa, stuful, tufarisurile, fara autorizatie eliberata de autoritatea de
mediu competenta;
- sa respecte toate prevederile legii privind protectia terenurilor.
Controlul respectarii reglementarilor privitoare la protectia si conservarea, precum si la folosirea
judicioasa a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizeaza si se exercita de autoritatile
pentru protectia mediului, sau dupa caz, de alte autoritati ale administratiei publice competente.
Un rol deosebit de important in privinta protectiei juridice a terenurilor agricole il reprezinta
normele juridice8 care reglementeaza imperativ aspecte legate de: folosirea temporara sau definitiva
a terenurilor in alte scopuri decat productia agricola, amplasarea constructiilor de orice fel pe
terenuri agricole din extravilan, scoaterea definitiva din circuitul agricol a terenurilor agricole din
extravilan, scoaterea temporara a terenurilor agricole din productia agricola pentru realizarea
lucrarilor de imbunatatiri funciare, de remediere a unor deranjamente la liniile de telecomunicatii,
executarea de lucrari de organizare si amenajare a teritoriului, etc.

Subiectul 12. Regimul juridic de folosire şi protecție a regnului animal

1. Noţiune şi caracteristica generală a regimului juridic de folosire şi protecție a
regnului animal.
2. Particularităţile regimului juridic de folosire şi protecție a regnului animal.
3. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic de folosire şi protecție a
regnului animal.

Sub influenta factorilor umani diversitatea regnului animal, spre regret, se afla in diminuare
continua. Din fauna salbatica a Republicii Moldova prin Legea nr.1538 ? XIII din 25.02.1998 sunt
ocrotite peste
300 specii de animale, iar 216 sunt incluse in Cartea Rosie a Rpiblicii Moldova (ed.II.).
Legislatia in vigoare reglementeaza doar relatiile in domeniul protectiei si folosirii animalelor
salbatice (mamifere, pasari, reptile, amfibieni, pesti, insecte, crustacee, moluste etc.) din
ecosistemele naturale terestre forestiere, stepice, pietrofite, acvatice, palustre etc. (art. 1 al Legea
privind Regnul Animal).
Nu sunt luate sub protectie juridica speciile daunatoare si nu constituie obiect de protectie
atat
animalele domestice si agricole, cat si reprezentatii speciilor salbatice, intretinuti in captivitate
sau semicaptivitate in scopuri de cercetare, estetice sau educative.
Regimul juridic de protectie si utilizare a regnului animal (Legea R. Moldova privind Protectia
Mediului inconjurator din 16 iunie 1993, Legea privind Regnului Animal din 27. 04. 1995 etc.) este
intocmit intru conservarea biodiversitatii faunistice prin pastrarea mediului de existenta, pastrarea
biotopurilor populatiilor de animale salbatice in conditii de libertate, de a mentine fondul genetic al
speciilor si folosirea rationala a resurselor faunistice. Acest scop strategic se preconizeaza a fi atins
prin realizarea activitatilor ce tin
de: a) planificarea si management in domeniul protectiei si utilizarii rationale a lumii
animale; b) trecerea in revista a obiectelor, care necesita a fi
protejate; c) elaborarea normelor juridice cu caracter de avertisment, restabilire,
interzicere etc.; d) supravegherea respectarii normativelor de protectie si utilizare a
resurselor faunistice; e) tragerea la raspundere a infractorilor pentru incalcarea regimului legislativ.
În baza celor expuse concluzionam: protectia juridica a regnului animal reprezinta totalitatea
masurilor statale si obstesti prevazute de legislatia in vigoare, in scopul conservarii si utilizarii
rationale a resurselor faunistice, asigurarii autoreproducerii regnului animal intru mentinerea
biodiversitatii salbatice, mentinerea viabilitatii patrimoniului natural ca factor si componenet necesar
al dezvoltarii durabile a sistemului socio-economic national.
Potrivit ali.4 art.127 al Constitutiei Republicii Moldova si art.3 al Legii Regnului Animal, fauna
salbatica este proprietate publica fapt care interzice orice actiuni ce contravin dreptului de
proprietate publica asupra regnului animal. Acest imperativ isi raspindeste actiunea asupra tuturor
subiectilor raporturilor juridice din domeniul dat, inclusiv cetatenilor straini si apatrizilor. În
conditiile de poluare excesiva a mediului (acvatic, edafic, atmosgeric) protejarea faunei este o
datorie a omului, inclusiv si preintampinarea transmiterii unor boli de la animale la om etc..
Dar nu numai poluarea mediului are urmari grave pentru fauna existenta, ci si activitatea umana
directa conduce la distrugerea biotopurilor, diminuarea genofondului faunistic. Frecvent pot fi
intalnite actiuni nejustificate ale unor personaje sau grupuri de indivizi prin care se cauzeaza
suferinte de nedescris acestor vietuitoare. Pentru obtinerea unui profit cat mai mare, la un pret de
cost cat mai scazut, adesea se purcede la exterminarea in masa a multor animale de blana, luptelor
organizate intre caini, cucosi etc. pentru a obtine un castig prin pariuri si multe alte astfel de actiuni
inumane fac ca problema protectiei lor sa stea in atentia legiuitorului.
Fiind constient de aceasta stare a lucrurilor, omul, care se gasesc in varful piramidei vietuitoarelor
si este inzestrat cu judecata rationala, nu poate ramane indiferent si pasiv fata fe procesele de
diminuare a diversitatii faunistice. intr-un stat de drept civilizat, societatea, cu toate posibilitatile sale,
nu poate sa nu reactioneze si sa nu actioneze, folosind toate mijloace legale posibile pentru protectia
mediului.
Ca rezultat al muncii consecvente si indelungate intru protectia animalelor, treptat populatia
constientizeaza starea animalelor salbatice si are atitudine sanatoasa fata de regnul animal ca rezultat
al activitatii organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale, nationale si internationale in
vederea luarii masurilor concrete. Astazi putem afirma ca, in ultimele doua-trei decenii, a aparut in
societatea umana necesitatea fireasca de a veni in spriginul protectiei animalelor.
Legislatia in vigoare este parghia principala si contribuie esential la protejarea regnului animal.
Ea stabileste urmatoarele domenii de reglementare a protectiei faunei.
Cerintele principale privind protectia si folosirea resurselor regnului animal in procesele de
planificare si realizare a activitatilor de teren sa fie evitate masuri ce ar putea afecta: a) conservarea
genofondului populational si specific din ecosistemele naturale; b) degradarea habitatelor si
conditiilor
de reproducere a animalelor; c) structura si functia biocenozelor; d) mentinerea efectivului tuturor
populatiilor si comunitatilor din diverse grupe de animale (vertebrate, nevertebrate,
microorganisme); e) restabilirea habitatelor si biodiversitatii specifice acestor habitate.
Masurile de asigurarea a conservarii regnului animal. Conservarea genofondului faunistic poate fi
asigurata prin: a) stabilirea regulelor si normelor de utilizare rationala a resurselor faunistice; b) in
proiectele de amenajare teritoriala a evita activitati ce ar afecta elementele structurale ale Retelei
Ecologice Nationale; c) crearea retelei de arii protejate cu reprezentativitate specifica adecvata
situatiei actuale; d) conservarea in conditii de ?ex-situ? a taxonilor rari si pe cale de disparitie; e)
limitarea introducerii speciilor noi alohtone in ecosistemele naturale; f) recultivarea terenurilor
afectate prin extragerea resurselor subterane; g) instaurarea in teren a monitoringului ecologic
complex; h) utilizarea tuturor modalitatilor de educatie si propaganda a necesitatii conservarii
biodiversitatii regnului animal; i) realizarea de curand a planurilor de actiune incluse in Strategia
Conservarii Biodiversitatii R. Moldovei.
Reglementarea efectivului de animale. Evitarea fenomenului de dezvoltare exploziva a efectivului
unor specii de animale ce pot provoca daune economiei nationale sau ecosistemelor naturale cum ar
fi cainii salbatici, insectele defoliante, albinele agresive si alte specii invazive.
Prevenirea pieirii animalelor la efectuarea unor procese de productie .
in procesele de valorificare a terenurilor naturale si aplicarea tehnologiilor de producere a evita
activitati ce provoaca pieirea in masa a regnului animal: a) interzicerea incendierii miristelor;
b) interzicerea desecarii terenurilor inmlastinite etc.
Protectia speciilor de animale rare, periclitate si vulnerabile. Speciile de animale rare, periclitate si
vulnerabile sunt in mod obligatoriu protejate de stat prinLegea cu privire la ariile protejatede stat,
prin includerea in Cartea Rosie a Republicii Moldova. Protectia animalelor in cazul aplicarii
chimicatelor in economia nationala. Gospodariile agricole, intreprinderile si organizatiile
preocupate de utilizarea, transportarea si stocarea chimicalelor precum si persoanele fizice sunt
obligate sa respecte regulile de aplicare a chimicalelor in vederea evitarii pieirii animalelor. Se
interzice aplicarea chimicalelor pentru care nu au fost elaborate normativele de concentratii maxime
admisibile in mediul inconjurator. Regulile de aplicare a chimicalelor precum si lista lor propuse
pentru a fi utilizate e necesar sa fie coordonate cu serviciile corespunzatoare ale Ministerului
Sanatatii, Ministerului Protectiei Mediului si Amenajarii Teritoriului, Ministerul Agriculturii si
Industriei Prelucratoare.
Importul, exportul, stramutarea si aclimatizarea, incrucisarea animalelor. Activitatile ce tin de
import, export si comercializare a animalelor, aclimatizarea speciilor alohtone, precum si
incrucisarea animalelor se admite doar in baza deciziilor Ministerul Mediului si Amenajarii
Teritoriului.
Restrictii la drepturile beneficiarilor si stabilirea obligatiunilor acestora privind folosinta
obiectelor naturale in scopul protectiei regnului animal. Conform legislatiei in vigoare persoanele
fizice si juridice pot aplica modalitatile de utilizare a resurselor faunistice numai in limitele stabilite
de legislatia in vigoare si in baza permiselor speciale. Reglamentarea folosirii resurselor regnului
animal pot fi limitate de catre organele administratiei publlice locale in cazurile reducerii efectivului
de animale sau retragerii
din folosinta a unor specii, populatiile carora s-au pomenit in proces de diminuare
esentiala.

Subiectul 13. Protecţia juridică a aerului atmosferic

1. Noţiune şi caracteristica generală a regimului juridic al aerului atmosferic.
2. Măsurile juridice de protecţie a aerului atmosferic;
3. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic al aerului atmosferic.

Ca element important al mediului natural, aerul atmosferic si in special calitatileacestuia reprezinta

o semnificatie deosebita pentru viata si sanatatea populatiei, inclusiv pentruexistenta florei si faunei.
Aerul atmosferic ca obiect al naturii indeplineste cateva functii: 1)servesteo sursa de neinlocuit a
oxigenului; 2) serveste in calitate de strat de protectie impotriva radiatieicosmice; 3)formeaza baza
conditiilor climaterice.Una din particularitatile regimului juridic al aerului atmosferic consta in
faptul ca inlegatura cu capacitatile fizice ale sale, el nu poate fi obiect al dreptului de proprietate,
deoareceaerului atmosferic nu-i sunt caracteristice elementele traditionale ale acestui institut, adica
aerulatmosferic nu poate fi individualizat sau conservat pentru a fi obiect al dreptului de proprietate.
Canici un alt obiect al naturii, aerul atmosferic nu recunoaste hotarele politico-geografice;
aerul formeaza un mediu unic vital pentru om.
Analiza legislatiei ecologice genereaza concluzia ca aerul atmosferic
este folosit inurmatoarele scopuri: 1)asigurarea vietii si sanatatii populatiei, florei si faunei;2)pentru
emisia substantelor poluante in atmosfera;3)pentru necesitatile de productie in calitate de materie
prima pentru dobandirea oxigenuluisi azotului.Calitatea aerului atmosferic care in esenta sa
reprezinta ansamblul de caracteristici calitativesi cantitative depinde in cea mai mare masura de
activitatea economica a societatii, inclusiv deimplementarea proceselor economice noi, de politica
ecologica a statului care este promovata deorganele de competenta speciala.
Unul din mecanismele cele mai reusite de exercitare a protectiei este stabilirea prin legislatiea unor
normative, standarde, masuri de protectie, conditii si cerinte care si poarta denumirea de protectie
juridica a aerului atmosferic.Legea cu privire la protectia aerului atmosferic determina 2 normative
cu privire la calitateasi protectia aerului atmosferic si anume:
concentratia maxima admisibila de poluanti (CMA)elaborat de Ministerul Sanatatii; emisiile limitat
admisibile de poluanti (ELA) stabilite de MinisterulMediului. In anumite situatii, normativele
concentratiei maxime admisibile pot fi diferite si aceastadepinde de calitatea aerului atmosferic intr-
o anumita localitate si intr-o anumita perioada de timp.Emisiile limitat admisibile de poluanti
reprezinta normativele poluantilor evacuati in aerulatmosferic de la suprafata solului de o sursa sau
de un grup de surse de emisie in corespundere cunormativele calitatii aerului atmosferic care sunt
prevazute pentru populatie, regnul animal si celvegetal. Normativele emisiilor limitat admisibile de
poluanti se stabilesc la un asa nivel incatsubstantele evacuate de toate sursele existente dintr-o
localitate sa nu depaseasca concentratiamaxima admisibila de poluanti. Cantitatea poluantilor se
calculeaza total pe întreprindere si sedivizeaza in 2 grupe: grupa de poluanti solizi cum sunt cenusa,
praful metalic, praful de lemn; grupade poluanti gazosi si lichizi cum sunt vaporii de acid sulfuric,
amiac, hidrocarburile.
Cantitatile poluantilor sunt calculate in grame pe secunda si tone pe an. . In ceea ce priveste emisiile
de poluanti in aerul atmosferic de la mijloacele de transport, ele nu trebuie sa depaseasca
normativeleemisiile limitat admisibile.
Prima conferinta general-europeana pentru protectia mediului organizata la Geneva in 1879 a
elaborat conventia si rezolutia privind poluarea atmosferica transfrontiera la mari distante care
defineste poluarea atmosferei in general ca fiind eliberarea de catre oameni de substante sau energie
cu efecte nocive precum si periclitarea sanatatii deteriorarea ecosistemelor sau altor bunuri dar si
o limitare a beneficiilor mediului.Conventia defineste si si poluarea atmosferica transfrontiera pe
distante lungi ca acea poluare a carui sursa fizica este cuprinsa total sau partial in zona de jurisdictie
nationala a unui stat si care are efecte daunatoare intr-o zona de jurisdictie nationala a altui stat la o
distanta la care nu este in general posibil sa se identifice contributia surselor individuale sau a
grupurilor de surse de emisie.Poluantii atmosferici se impart in doua grupe mari :
-poluanti primari-emisi din surse identificate sau identificabile
-poluanti secundari- produsi prin intractiunea a 2 sau mai multi poluanti.Cel mai raspandit poluant al
aerului este monoxidul de carbon care are ca surse naturale eruptiile vulcanice, descarcarile electrice
,incendiile forestiere iar ca surse artificiale arderile de combustibil..Principala substanta daunatoare
din aer este dioxidul de sulf provocata in principal din arderea carbunilor insa cea mai grava forma
de poluare este cea acida.
Prevenirea si combaterea poluarii industriale a atmosferei
Considerata drept cea mai ampla si mai nociva forma de poluare a aerului poluarea de origine
industriala este prevenita si combatuta prin 3 cai principale ;stabilirea concentratiilor maxime
admisibile de substante nocive in atmosfera, stabilirea zonelor de protectie sanitara si reguli
specifice de amplasare a zonelor industriale sau a obiectivelor economice.
Concentratiile maxime admisibile(CMA)
Pentru diferite substante poluante sunt stabilite de catre autoritatea centrala pentru protectia
mediului in colaborare cu alte autoritati de protectia mediului .in tara noastra activitatea de protectie
a calitatii aerului face cu prioritate obiectul preocuparilorInstitutului de Meteorologie si Hidrologie
(INMH) care determina calitatea aerului prin masurarea concentratiilor de poluanti atat in cadrul
unui monitoring de fond cat si unia de import.
Zonele de protectie sanitara
O contributie importanta la prevenirea si combaterea poluarii atmosferei (inclusiv fonice) pe langa
celelalte masuri prevazute de lege o are instituirea zonelor de protectie sanitara. astfel intre
intreprinderile industriale care polueaza atmosfera sau produc zgomot si teritoriile protejate
invecinate se asigura zone de protectie sanitare.Suprafata zonelor de protectie sanitara se considera
de la punctele de emisie in atmosfera a noxelor respective pana la limita obiectivelor si a teritoriilor
protejate.Marimea si forma zonei de protectie sanitara dintre obiectivele economice cu surse de
poluare si zonele protejate se stabilesc pe baza calculelor de antievaluare a concentratiei substantelor
poluante in zonele protejate care trebuie sa fie inferioara concentratiei maxime admisibile chiar si in
conditiile meteorologice cele mai lavorabile.
Amplasarea obiectivelor economice
In ceea ce priveste amplasarea obiectivelor economice care prin natura activitatii lor pot polua
atmosfera ca modalitate de protectie a mediului aceasta se poate realize prin mai multe cai.astfel
amplasarea acestor obiective se face cu precadere in zonele rezervate industriilor cu surse de
poluare ; la alegerea amplasamentului zonei industriale sau obiectivului economic se tine seama si
de factorii naturali capabili sa influienteze asupra conditiilor de mediu ;clima,relieful,reteaua
hidrografica si caracteristicile solului.
Reglementari nationale privind protectia stratului de ozon
Pentru aplivarea masurilor preconizate de Conventia de la viena privind protectia stratului de
ozon(1985) , a celor cuprinse in protocolul de la montreal privind substantele care epuizeaza stratul
de ozon (1987) si a amendamentului acestuia adoptat la Londra(1990) documente la care Romania a
aderat prin legea nr. 84/1993 a fost infiintat in tara noastra Comitetul National pentru Protectia
Stratului de Ozon ,organism interministerial fara personalitate juridica a carui activitate este
coordonata de autoritatea publica centrala pentru protectia mediului.Comitetul National pentru
Protectia Stratului de Ozon este alcatuit prin reprezentanti ai ministerelor ale caror activitati au
legatura cu cu producerea,comercializarea substantelor mentionate in Protocolul de la Montreal si al
amendamentelor lui .Dintre atributiile ce revin acestui organism mentionam :analizeaza si propune
spre aprobare Guvernului oportunitatea aderarii Romaniei la actele internationale in domeniul
protectiei stratului de ozon precum si la incheierea de intelegeri bilaterale si regionale in domeniul
activitatii cu substantele aflate sub incidenta protocolului de la Montreal ,echipamente si produse
finite care contin in ele substantele in cauza sau care sunt obtinute cu ajutorul acestor substante
propune in conditiile legii Programul national de cercetare stiintifica si tehnologica privind protectia
stratului de ozon ;colaboreaza cu autoritatea centrala pentru protectia mediului la elaborarea sau
avizarea dupa caz a proiectelor de acte normative pentru productia,importul,exportul ,reciclarea
,regenerarea ,recuperarea, distrugerea stabilite ca fiind esentiale pentru substantele prevazute in
protocolul de la montreal .Comitetul prezinta guvernului odata la 2 ani spre aprobare un raport
privind actiunile pe care le-a intreprins in vederea aplicarii mrotocolullui de la Montreal , raport care
se transmite Secretariatului Ozonului din cadrul Programului Natiunilor unite pentru mediu.In anul
1996 prin Ordinul nr 506 /17 septembrie al ministrului apelor, padurilor si protectiei mediului a fost
aprobata procedura de reglementare a activitatilor de import -export cu substante produse si
echipamente inscrise in anexele Protocolului de la Montreal procedura care se refera la conditiile
emiterii acordului de mediu cu privire la desfasurarea acestor activitati si a licentei de import-
export.

Subiectul 14. Regimul juridic al managementului deşeurilor

1. Noţiunea şi categorii de deşeuri;
2. Managementul deşeurilor;
3. Controlul de stat în domeniul deşeurilor;
4. Autorizarea pentru managementul deşeurilor;
5. Deşeurile menajere, ionizate radioactive etc;
6. Supravegherea respectării regimului juridic al deşeurilor;
7. Răspunderea pentru încălcarea regimului juridic al deşeurilor;

Regimul juridic national si international al deseurilor are ca obiective principale identificarea si

analizarea instrumentelor juridice consacrate protectiei mediului si sănătătii umane împotriva
consecintelor gestionării necorespunzătoare a deseurilor, precum si evidentierea jurisprudentei si
doctrinei în materie, atât în vederea realizării unui cadru sintetizat în domeniul supus studiului,
cât si pentru determinarea măsurilor necesare optimizării conditiilor de prevenire si reducere la
minim a producerii de deseuri si a poluării cauzate de acestea.
Cercetarea regimului juridic national si international al deseurilor prezintă un caracter complex,
realizarea obiectivelor anterior mentionate implicând recurgerea la metode specifice domeniului
juridic, cum sunt metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică.
Regimul juridic national si international al deseurilor sunt prezentate concluziile desprinse în
urma cercetării domeniului tematic de fată, propunerile de modificare si completare a cadrului
legislativ, precum si prezentarea unor măsuri apreciate ca necesare pentru evitarea producerii
poluării cu deseuri si pentru utilizarea acestora, acolo unde este posibil, ca surse de materii prime
în vederea conservării resurselor, întemeiată pe conceptul dezvoltării durabile, în scopul realizării
unui înalt nivel de protectie a mediului si sănătătii umane.
Deşeuri toxice, poluarea aerului şi deversarea reziduurilor toxice sunt o parte a moştenirii
ecologice dezastruoase pe care a lăsat-o fostul regim comunist. Aderarea la UE fiind anticipată
pentru 2007, autorităţile iau măsuri pentru rezolvarea acestor probleme.
În urmă cu aproape un an autorităţile române au descoperit 404 containere conţinând peste 100
de tone de policlorură de vinil în curtea unei ferme din Felnac, un sat de lângă graniţa cu
Ungaria. Reziduurile fuseseră importate din Franţa de o companie românească înfiinţată cu
 numai două luni înainte. Proprietarul firmei, un cetăţean francez, urma să improvizeze un
incinerator şi să încerce să neutralizeze substanţele periculoase -- un plan care ar fi costat de zece
ori mai puţin decât în Europa de vest.
În prezent, deşeurile reprezintă una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului.
Mari cantităţi de deşeuri sunt generate anual. Protecţia mediului este o problemă a tuturor. Este
problema redresării, conservării şi ocrotirii mediului în scopul restrângerii şi eliminării surselor
de poluare, în cadrul dezvoltării armonioase a societăţii. Cadrul general al strategiei gospodăririi
deşeurilor menajere îl constituie Strategia Protecţiei Mediului bazată pe Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă. Soluţia problemei depozitării şi procesării ecologice a deşeurilor
menajere are o prioritate absolută în dezvoltarea durabilă a teritoriului. În România, majoritatea
depozitelor de deşeuri urbane datează din anii 1960 şi sunt supraîncărcate. Pentru depozitele
vechi nu există proiecte şi măsuri de remediere a poluării. Pe lângă deşeurile menajere, stradale,
comerciale, în depozitele de deşeuri urbane sunt introduse şi deşeuri industriale periculoase.
Deşeurile poluează aerul, apa şi solul, degradează peisajele pe suprafeţe întinse, şi antrenează
costuri ridicate pentru depozitarea lor.
NOTIUNEA DE “DESEURI” SI DE “DESEURI PERICULOASE”
Legislatia in vigoare defineste deseul ca fiind “orice substanta, preparat sau orice obiect din
categoriile stabilite de legislatia specifica privind regimul deseurilor, pe care detinatorul il
arunca, are intentia sau are obligatia de a-l arunca”.
In ceea ce priveste deseurile periculoase, potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.
195/2005, acestea sunt “deseurile incadrate generic, conform legislatiei specifice privind regimul
deseurilor, in aceste tipuri sau categorii de deseuri si care au cel putin un constituent sau o
proprietate care face ca acestea sa fie periculoase”. Deseurile periculoase provin din activitati
antropice si odata introduse sau mentinute in mediu, au un efect nociv asupra acestuia, asupra
oamenilor, plantelor si animalelor si a bunurilor materiale.
Conventia de la Basel, desi nu defineste deseurile periculoase, prevede categoriile de deseuri
considerate periculoase ce urmeaza a fi supuse controlului in cazul transportului international,
cum sunt: cele de natura chimica, provenite din spitale, din productia farmaceutica, deseuri
petroliere, de natura exploziva etc. Cu un inteles apropiat, cu referire la poluarea marii,
Conventia de la Bucuresti privind protectia Marii Negre impotriva poluarii, 1992, defineste
notiunea de substanta nociva ca fiind “orice substanta periculoasa, otravitoare sau un alt tip de
substanta care introdusa in mediul marin, din cauza toxicitatii ei si/sau caracteristicilor
bioacumulatoare, ar cauza poluarea sau ar afecta negative procesele biologice”.
Substanta periculoasa sau nociva este si deseul considerat periculos din cauza compozitiei si/sau
efectului sau nociv asupra unui component al mediului sau a mediului inconjurator in general.

Subiectul 15. Regimul juridic al fondului ariilor protejate de stat

1. Noţiunea şi componenţa fondului ariilor protejate de stat;
2. Regimul juridic al rezervaţiilor
3. Regimul juridic al parcurilor naţionale;
4. Regimul juridic al monumentelor naturii, a grădinilor botanice şi parcurilor dendrologice

Având în vedere amploarea pe care a luat-o ideea de a pune obiecte ale naturii sub ocrotirea
legii si constatându-se ca nomenclatura si legislatia erau foarte diferite de la o tara la alta, s-a
stabilit, în cea de-a 16 sesiune a Adunarii Generale ONU din 1959, crearea unui cadru international
pentru ocrotirea naturii. Acesta este Uniunea Internationala de Conservare a Naturii(UICN), a
carui Comisie pentru Paruri Nationale si Arii protejate (CPNAP) a început din 1971 sa publice liste
ale ariilor protejate din lume. În 1981, CPNAP a creat un nou organism, PADU (Protected Areas
Data Unit), menit a centraliza si prelucra datele, UICN si CPNAP urmând a stabili criterii pentru
definirea unor categorii de arii protejate în functie de scopul lor (ce anume trebuie protejat), din care
decurge si modalitatea de gospodarire a lor (ce anume trebuie protejat), din care decurge si
modalitatea de gospodarire a lor (regimul proprietatii, regimul de paza si exploatare etc.).
Categoriile si criteriile de clasificare au fost stabilite în urma mai multor runde de congrese
internationale si ele sunt recomandate a fi utilizate de tarile aderente la UNESCO, trebuind sa stea la
baza legislatiei nationale de protectie a naturii si a mediului.
Initial, UICN a publicat, în 1973, un sistem preliminar de categorisire a ariilor protejate, care a
fost reluat si definitivat în 1978 în raportul CPNAP intitulat "Categorii, obiective si criterii pentru
ariile prot 12412d34m ejate". Acesta prevedea zece categorii de arii protejate, distinse mai ales prin
gardul de protectie si care erau urmatoarele.
I. Rezervatie stiintifica (Rezervatie naturala stricta)
II. Parc national
III. Monument natural
IV. Rezervatie de conservare a naturii (definit mai expresiv în limba engleza "Wildlife
Sanctuary")
V. Peisaj protejat
VI. Rezervatie de resurse
VII. Arie naturala biotica sau antropica
VIII. Arie gestionata pentru utilizari multiple
IX. Rezervatie a biosferei
X. Rezervatie a patrimoniului mondial natural
Pe baza acestei clasificari s-a lucrat în numeroase state, ea fiind introdusa si în unele legislatii
nationale si tot pe baza ei au fost publicate, în 1990, de PADU listele de arii protejate (o versiune
prescurtata într-un volum si alta extinsa în trei volume). S-a constatat însa ca aceasta clasificare nu
corespunde perfect scopului, deoarece da nastere la gresite interpretari (de exemplu, la noi în tara au
fost confundate categoriile III si IV), apoi în categoriile VI-VIII nici o tara nu a introdus o rezervatie
(desi erau numeroase arii care s-ar fi pretat), iar pe de alta parte, categoriile sunt create pentru
utilizarea la nivel national, de fiecare tara, în timp ce categoriile IX si X sunt acordate de UICN si,
respectiv, UNESCO, depasind deci cadrul national. Fata de aceste obiectii, în 1990, la Adunarea
Generala a UICN de la Perth (Australia) s-a propus un nou sistem, adoptat în 1992 la cel de-al IV-
lea Congres Mondial al Parcurilor Nationale si Ariilor Protejate de la Caracas (Venezuela). În
esenta, în acest nou sistem au fost abandonate categoriile VI-VIII, a fost redefinita categoria VI, iar
ultimele doua au iesit din clasificare, ele fiind de resortul unor organisme internationale. Dar, ceea
ce este mai important, în fixarea categoriilor, statele trebuie sa plece nu de la intentia de a acorda o
anumita protectie unei arii ce urmeaza sa fie protejata (de exemplu, un parc national), ci trebuie fixat
în primul rând scopul pentru care se intentioneaza punerea sub protectie, de unde deriva un anumit
management care devine obligatoriu pentru tara respectiva.
UICN a publicat în 1994 o brosura (Guidlines for protected Areas management Categories) în
care sunt definite categoriile, obiectivul managementului, liniile directoare pentru selectarea ariei
respective si responsabilitatile de organizare.
În ceea ce priveste scopul major al punerii sub ocrotire, el cuprinde o paleta foarte larga de
interese, de protejare propriu-zisa a naturii, dar si de conservare a unor trasaturi caracteristice
culturale ale populatiei care are rezidenta în acea arie.
Scopurile majore pentru care se pune sub ocrotire o arie sunt urmatoarele:
1. Cercetarea stiintifica
2. Protectia salbaticiei
3. Protectia diversitatii speciilor
4. Mentinerea serviciilor
5. Protectia unor trasaturi naturale si culturale
6. Turism si recreere
7. Educatie
8. Utilizarea durabila a ecosistemelor
9. Mentinerea caracteristicilor culturale si traditionale.
Fara a intra în detaliu, prezentam mai jos categoriile UICN, cu constrângerile legislative
impuse de fiecare categorie.
Categoria I: Rezervatii stiintifice. Sunt destinate ocrotirii unor ecosisteme remarcabile
aflate într-o stare cât mai nealterata, ca si procesele ecologice. Suprafata trebuie sa apartina statului,
sa fie destul de mare pentru a asigura integritatea ecosistemelor. Rezervatiile sunt destinate
cercetarilor stiintifice, fara acces turistic sau de alta natura. Este interzisa orice exploatare
economica. Aceasta categorie are doua subcategorii:
1. a. Arie gestionata în principal pentru cercetarea stiintifica;
1. b. Arie gestionata în principal pentru protejarea salbaticiei.
Categoria a II-a: Parcuri nationale. Sunt teritorii întinse, cuprinzând mai multe ecosisteme
sau valori naturale deosebite. Terenul apartine statului sau altor niveluri guvernamentale; nu sunt
permise exploatari economice (agricultura, pasunat, exploatare forestiera si miniera), fiind permisa
existenta unor mici asezari permanente umane care pot exploata resurse doar pentru supravietuire.
Parcurile Nationale sunt deschise vizitatorilor pentru învatamânt, educatie, cercetare stiintifica,
recreere. Este admisa o redusa industrie turistica.
Categoria a III-a: Monumente naturale. Sunt teritorii gestionate în principal pentru
conservarea trasaturilor naturale specifice (lacuri, cascade, pesteri, puncte paleontologice, formatiuni
geologice etc.). Nu sunt permise exploatari economice, teritoriul poate apartine statului sau unor
organizatii neguvernamentale (ONG-uri). Este admisa vizitarea în scopuri educative, stiintifice sau
estetice.
Categoria a IV-a: Arii de gestionare a habitatelor si speciilor. Scopul managementului este
pastrarea conditiilor de habitat al unor specii sau comunitati biotice rare sau periclitate, chiar daca
este necesara o interventie a omului pentru mentinerea lor. Teritoriul apartine statului, organismelor
locale sau celor neguvernmentale care trebuie sa asigure si managementul. Aria este destinata
cercetarii stiintifice, monitorizarii habitatelor si speciilor, cu vizitare restrânsa pentru educarea
publicului.
Categorie a V-a: Peisaje protejate. Scopul este conservarea unor teritorii în care sunt
întrunite mai multe valori naturale (flora, fauna, elemente geologice) într-un ansamblu estetic,
trebuind sa fie mentinuta diversitatea peisajului. teritoriile sunt proprietate privata sau de stat, dat
statul trebuie sa mentina supravegherea pentru a nu se deturna scopul protectionist. Teritoriul poate
cuprinde si asezari permanente, de mica dimensiune, în care populatia sa se întretina pe baza
turismului ecologic sau a valorificarii produselor naturale (colectarea fructelor de padure, pescuitul,
servicii pentru asigurarea apei curate). Scopul principal este cel de protectie complexa, educativ si de
recreere.
 Categoria a VI-a: Arie protejata cu resurse gestionate. Este necesar ca teritoriul sa
cuprinda 2/3 sisteme naturale, în cadrul carora trebuie sa se acorde o protectie si asigurarea pe
termen lung a diversitatii biologice. În aria protejata pot exista asezari permanente, populatia traind
pe baza resurselor naturale ce urmeaza sa fie gestionata durabil. De aceea este necesar ca aria sa fie
destul de mare pentru a permite utilizarea continua a resurselor, fara ca ceasta sa fie în detrimentul
valorilor naturale pe termen lung. Proprietatea terenului este mixta, apartinând statului, unor
organisme administrative locale, ONG-uri, dar mai ales persoanelor private. Categoria este destinata
utilizarii durabile a ecosistemelor naturale.
Gospodarire în principal pentru:
I. Protectie stricta:
a. pentru cercetare stiintifica
b. pentru protectia salbaticiei
II. Conservarea ecosistemelor si recreere
III. Conservarea trasaturilor naturale
IV. Conservarea prin management activ
V. Conservare si recreere
VI. Utilizarea durabila a resurselor
Categorie
I. rezervatie stricta
II. Parc National
III. Monument Natural
IV. Arie de gestionare a habitatelor, speciilor
V. Peisaj terestru si marin
VI. Arie protejata cu resurse gestionate
În "Liniile directoare" se mentioneaza însa ca denumirea nu este obligatorie, putând varia de la
o tara la alta. În acest sens, exista numeroase alte tipuri de rezervatii corespunzând unor necesitati
nationale, cum ar fi în SUA, sanctuare marine nationale, tarmuri nationale lacustre, respectiv
marine, paduri nationale, parcuri statale (deci nu la nivel national), Parcuri de recreere etc.
majoritatea încadrate în categoria V. Mai frecvente în diverse tari apar doua tipuri de arii protejate.
În primul rând, sunt parcurile naturale, teritorii asemanatoare parcurilor nationale, cu deosebirea
ca pot sa cuprinda locuiri permanente si admis exploatarea resurselor regenerabile prin metode
traditionale.
O extensie si mai mare o au parcurile regionle, teritorii mari adapostind mai multe asezari
umane (sate, comune, chiar orasele) ce gospodaresc în comun zone deosebit de frumoase
peisagistic, dar în care factorul de exploatare traditionala joaca un rol primordial pentru activitate
turistica, scopul principal fiind tocmai dezvoltarea turismului de recreere. Proprietatea este majoritar
particulara, iar accesul complet liber, managementul si ocrotirea elementelor revenind comunelor
asociate pentru exploatare în comun. Conform clasificarii UICN, parcurile naturale trebuie cuprinse
în categoria V, iar parcurile regionale în categoria VI.
Din cele prezentate se observa ca exista o gradatie a raportului dintre activitatea umana si
categoriile de ocrotire. Astfel, în categoriile I, II si III, interventia omului a fost si trebuie sa fie în
continuare limitata, în timp ce în categoriile celelalte ea este admisa sau chiar de dorit. Astfel, în
categoria IV, interventia omului se face în folosul ecosistemelor, pentru a le mentine conditii
optime de dezvoltare, în timp ce în categoriile V si VI ea are ca scop dezvoltarea relatiei
populatiilor native cu natura în scopul protejarii ei (cat. V) sau chiar exploatarii durabile a
 resurselor salbatice (cat. VI).
În afara sistemului de arii protejate, menite a fi utilizate pe plan national de fiecare tara, dar
respectând normele prescrise, exista înca trei categorii de zone puse sub paza legii, ci din altele.
Acestea pot fi, si de cele mai multe ori chiar sunt, si arii cuprinse în sistemul national. Ele sunt:
Bunuri ale patrimoniului mondial, unde sunt puse sub protectia legii si a unei supravegheri
internationale, vestigii istorice de mare valoare internationala (de exemplu, piramidele, Tadj Mahal,
Catedrala Nôtre Dame) si zone naturale de valoare peisagistica (de exemplu, Grand Canyon sau
Parcul Yellowstone). Ele sunt constituite pe baza Conventiei privind protectia patrimoniului
mondial, cultural si natural de la Paris din 1972, intrata în functiune în 1975.
Rezervatii ale biosferei, care intra în Programul UNESCO, Omul si Biosfera, fiind menite a
constitui o retea mondiala de arii cu ecosisteme specifice, reprezentative pentru întregul glob. În
rezervatii trebuie sa existe asezari permanente, în cadrul carora se practica sisteme traditionale de
exploatare a resurselor regenerabile si, de asemenea, sunt vizate si zone unde sa se realizeze
reabilitari ecologice. Teritoriul poate sa apartina statului, dar si unor proprietari particulari,
supravegherea ecologica apartinând însa statului.
Rezervatii de zone umede de importanta internationala (Rezervatii Ramsar), definite pe
baza unei conventii semnate la Ramsar (Iran) în 1971, ca arii destinate a proteja fauna acvatica, în
special avifauna. Statele semnatare ale acordului si-au luat obligatia sa conserve si sa
gospodareasca zonele umede (râuri, lacuri, mlastini, balti etc.) de ape naturale sau acumulate
artificial, dulci, salmastre sau sarate si ape marine pâna la adâncimea de sase metri. Rezervatiile
capata protectie legala a statului pe teritoriul carora se afla pe baza unei înscrieri într-o lista aprobata
international.
În afara ariilor protejate, se mai bucura de protectia legii alte doua categorii de elemente ale
naturii. Unele suntexemplare unice de arbori cu valoare istorica (de exemplu, gorunul lui Horia)
sau naturaliste (de exemplu, dudul alb din curtea Bisericii Babtiste). Al doilea grup îl
reprezinta specii de plante si animale rare, semnificative pentru o regiune, sau pe cale de
disparitie. De exemplu, floarea Reginei (Leontopodium alpinum) se afla sub protectia legii peste tot
în Europa, altele sunt endemisme protejate cum este garofita Pietrii Craiului (Dianthus callizonus),
sau animale, precum rinocerul, elefantul sau capra neagra în Europa.
Pentru speciile periclitate sau chiar pe cale de disparitie, UNESCO, sau alte organisme (UICN,
WWF, Consiliul Europei), publica liste rosii în care sunt înscrise acestea si pentru care se cere, pe
plan national, o protectie legislativa.
Am insistat asupra acestor componente ale naturii, deoarece ele au fost primele asupra carora
s-au aplecat ecologii, si aceasta înca din secolul XIX, luptând si obtinând impunerea ideii de ocrotire
a naturii prin instrumente juridice.