CUPRINS

CUPRINS.......................................................................................................................................................................1
RESUME........................................................................................................................................................................3
INTRODUCERE...........................................................................................................................................................5
CAPITOLUL I. GLOBALIZARE ŞI REGIONALIZARE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR
COPILULUI.....................................................................................................................................7
I.1. DREPTURILE COPILULUI- EXPRESIE A NEVOILOR INDIVIDUALE ŞI SOCIALE ...........7
I.2. DREPTURILE ESENŢIALE ALE COPIILOR .............................................................................. 14

CAPITOLUL II. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI........................ 24

II.1. CONSILIULUI EUROPEI ŞI DREPTURILE COPILULUI......................................................... 24
II.2. CARTA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA PARTICIPAREA TINERILOR LA VIAŢA
COMUNITĂŢILOR LOCALE ŞI REGIONALE .................................................................................. 30
II.3. DREPTURILE COPILULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ......................................................... 39
CAPITOLUL III. STATUTUL JURIDIC AL COPILULUI ÎN ROMÂNIA...................................................... 44
III.1. SITUAŢIA COPILULUI ÎN ROMÂNIA........................................................................................ 44
III.2. ORGANISME IMPLICATE ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR COPILULUI ....................47
III.3. NOUL PACHET LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE COPILULUI................................. 54
APLICAŢII PRACTICE : SPEŢE........................................................................................................................... 60
ANEXA : DIN JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI PRIVIND COPII
MINORI .................................................................................................................................................... 66
CONCLUZII............................................................................................................................................................... 86
LISTĂ ABREVIERI................................................................................................................................................. 88
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................................ 89

1
RESUME

2
 Through the followed social finalities, the law is addressing to the human behaviour, the
main idea being to protect and to defend the human being. Each branch of the law has its specific
methods of protecting the person and every human being’s patrimony.
A special preoccupation for the human problematic, in order to identify the most adequate
social-political and juridical ways of protecting the human being is offered by the International
Law, especially in that specific branch referring to the human rights.
With a lot of care and attention, this branch of law insists over the physical persons found
in special situations because of their age, mental health state, or other special circumstances for
which the law offers special ways of protection.
Children, the future of the humanity, are still in the attention of some international
organizations, of the European ones, especially those who had adopted documents with a
juridical value able to assure each child the right for a sufficient level of life, for his physical,
moral and social development.
In what concerns Romania, this country has affirmed the O. U. N. Convention regarding
the child’s rights even since 1990. Once with the Constitution from 1991 enforcement, an
important principle imposed by the Convention had been included among the constitutional
principles that guarantee the free development of the human personalities.
According to this principle, children enjoy a special regime of protection and of
assistance in realizing their rights.
In this way, the Romanian regulations in the field have been aligned to the European
system of protection of the child rights. The above-mentioned system had been initiated and had
developed inside the institutional frame of the European Council, being tightly bound to the
United Nations’ system.
It is one of the most performing systems, in this field, guaranteeing effectively, by
specific means the human rights and his fundamental freedoms.
It is illustrative, in this sense the example of the European Union Constitution (adopted in
18 June 2004) that for the first time in the history of European Union contains concrete
references to the child rights.
The European Constitution refers to the protection of child rights in the internal and
external actions of the Union supposing that it assures the protection of the child rights in all the
states, where the European Union can promulgate laws and adopt policies.

3
4
 INTRODUCERE

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului constituie nu doar o realitate ci şi o

finalitate a întregii activităţii umane într-o societate alcătuită după reguli democratice şi
progresive. De aici rezultă şi preocuparea sporită ce se acordă în prezent şi pretutindeni
problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului.
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este reglementată de
dreptul constituţional pe plan intern şi în acelaşiu timp de reglementările dreptului internaţional.
În teoria şi practica dreptului internaţional (în special dacă avem în vedere dreptul
internaţional al drepturilor omului) ideea ce s-a cristalizat este că societatea internaţională trebuie
să trateze drepturile omului global, într-o manieră corectă şi egală.
Chiar dacă particularităţile naţionale şi regionale, varietatea condiţiilor istorice, culturale,
religioase trebuie avute în vedere, este datoria statelor ca indiferent de sistemele lor politice,
economice şi culturale, să promoveze şi să protejeze toate drepturile şi libertăţile omului.
Este o dovadă în plus că astăzi problematica drepturilor omului a devenit un autentic
fenomen politic şi juridic internaţional care trebuie să angajeze toate popoarele lumii.
Cel puţin din a doua jumătate a secolului al XX-lea încoace problematica drepturilor
omului a devenit un subiect extrem de dezbătut care a contribuit, pe baza Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului la adoptarea unui număr impresionant de reglementări internaţionale
prevăzute cu numeroase mecanisme pentru aplicarea lor practică. Evoluţia pe plan internaţional
a acestor prevederi, implicaţiile ce decurg din acestea pe planul politicii externe a statelor
(inclusiv pentru apărarea păcii şi securităţii mondiale) au făcut ca preocupările pentru respectarea
drepturilor omului să devină astăzi unul din elementele centrale ale ordinii internaţionale.
Este incontestabil faptul că drepturile omului prin importanţa şi gradul lor de generalitate
se referă la fiinţele umane, oriunde s-ar afla acestea, indiferent de vârstă, rasă sau religie. Iar
inviolabilitatea drepturilor , abordarea acestora în ansamblul lor, se referă la toate categoriile de
drepturi, de libertăţi şi de persoane sau de natura obligaţiilor asumate de statele lumii.
Pornind de la caracterul global al problematicii drepturilor omului trebuie să recunoaştem
că în plan regional aceasta ridică unele aspecte particulare. De aceea, se discută în prezent de o
regionalizare a drepturilor omului.
O îndelungată perioadă de timp, regionalizarea drepturilor omului a fost privită cu
reticenţă, cu suspiciune chiar, de către Naţiunile Unite. Fenomenul era privit ca o tendinţă de

5
fragmentare a mişcării pentru drepturile omului care ar putea pune sub semnul întrebării
universalitatea acestor drepturi.
Odată cu adoptarea în 1966 a celor două Pacte, O.N.U. a devenit mai receptivă la ideea
de regionalism în domeniul drepturilor omului, aşa se explică faptul că prin Rezoluţia Adunării
Generale a Naţiunilor Unite nr.32/127 din 1977, se recomandă statelor membre să realizeze
înţelegeri regionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului.
În baza acestei recomandări mişcarea a luat amploare astfel că în prezent putem vorbi de
trei sisteme regionale de promovare şi protecţie a drepturilor omului: sistemul european ,
sistemul inter-american şi sistemul african. Sistemele menţionate au ca fundament juridic
reglementări cu vocaţie universală, care au fost completate şi adaptate, apoi, la condiţiile
specifice ale regiunilor respective. Cel mai bine conturat este sistemul european de promovare şi
protecţie a drepturilor omului ce are ca armatură juridică Convenţia europeană a drepturilor
omului şi asupra acestora ne vom opri în mod special, cu referire la drepturile copilului.
Instituţiile şi organismele europene de promovare şi protecţie a drepturilor copilului trebuie
analizate prin prisma recentelor reglementări adoptate în acest domeniu prin Tratatul de la
Lisabona (2007) şi Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. (2007).

6
 CAPITOLUL I. GLOBALIZARE ŞI REGIONALIZARE ÎN
PROBLEMATICA DREPTURILOR COPILULUI

I.1. DREPTURILE COPILULUI - EXPRESIE A NEVOILOR INDIVIDUALE ŞI

SOCIALE

Pornim în realizarea demersului nostru de la ideea că problematica drepturilor omului in

general si a copilului in special poate fi abordată din mai multe perspective dintre care cea
juridică este cea mai des întâlnită. Invocându-se încălcarea lor, legea intervine pentru restabilirea
ordinii, redarea dreptului celui care a fost frustrat.
În mod constant se apreciază că tocmai încălcarea dreptului generează dreptul. Aceasta
înseamnă că până nu este afectată starea în care ne aflăm nici nu sesizăm că ceea ce ne aparţine
constituie obiect al imixtiunii celorlalţi.
În viziune sociologică dreptul este expresia unei nevoi individuale dar şi sociale. În
ambele situaţii satisfacerea nevoilor înseamnă participare la exercitarea lui. Participarea
presupune acţiune socială. Cum în orice acţiune omul intră în relaţie cu semenii, putem considera
exercitarea dreptului o relaţie de un tip aparte în care membrii sunt de puteri inegale. De
exemplu, dreptul la viaţă situează mama în raport cu fătul în poziţii inegale. Unul depinde de
celălalt, fătul de mamă, care şi ea, la rândul ei, poate să ia decizii condiţionată fiind de aspectele
materiale, propriile mentalităţi, politica demografică ş.a. Sau, dreptul la educaţie, expresie a
nevoii de educaţie, aparţine celor care cred că prin instrucţia şcolară pot intra în posesia lui, pot
să-şi satisfacă această nevoie individuală. Oferta educaţională, în primul rând cea instituţională,
conferă şcolii garanţia responsabilităţii de a oferi prin serviciile sale acest drept. Puterile sunt
inegale:
 individul cere, doreşte să i se respecte un drept, are o nevoie;
 instituţiile oferă, prin serviciile lor, elementele necesare satisfacerii nevoii.
Cadrul în care se întâlnesc cererea şi oferta generează un spaţiu de respectare dar şi de
încălcare a drepturilor. Drepturile aparţin indivizilor, indiferent în ce ipostaze se află: de
solicitant sau ofertant. Din această poziţie rezultă drepturi diferenţiate. În aceleaşi exemple ale
drepturilor la viaţă şi educaţie putem distinge:
 drepturi ale copilului;

7
  drepturi ale elevilor;
 drepturi ale adulţilor;
 drepturi ale cadrelor didactice.
Diferenţierea pe categorii de vârstă şi socio-profesionale determină şi o anumită
specificitate: unele sunt drepturile copilului la educaţie, de a frecventa o şcoală, de a participa
gratuit la forma de învăţământ obligatoriu, de a dobândi un statut social, altele sunt drepturile
personalului din învăţământ în spaţiul şcolar: la recompensă materială, la recunoaştere
profesională, odihnă, protecţie etc. Ceea ce este însă comun izvorăşte din acele nevoi care,
indiferent de diferenţele interumane, rămân specifice fiinţei umane.
 dreptul la viaţă;
 dreptul la un trai decent;
 dreptul la muncă şi la odihnă;
 dreptul la respect, înţelegere şi toleranţă;
 dreptul la libertate.
În condiţiile dezvoltării şi diversificării nevoilor, a diferenţelor de tot felul asistăm la un
pluralism valoric care este adesea invocat în respectarea drepturilor 1. El însuşi a devenit o
valoare care creează dificultăţi în educaţia educatorilor tocmai pentru faptul că nu se mai ştie la
ce valori să se adere, iar prin politica educaţională cei care hotărăsc sunt adulţii, tocmai cei care
au fost educaţi în alte sisteme de valori şi au ca misiune educaţia pentru un viitor, el însuşi incert
sub aspectul axiologic, mereu în schimbare.
Istoria a demonstrat că acolo unde există valori dominante este mai uşor a se face
educaţie. Trebuie să fim prudenţi în a declara şi acţiona pentru valorificarea diferenţelor deoarece
militând pentru diferenţă ne angajăm spre un comunitarism şi mai puţin comunitate. Aceasta din
urmă înseamnă în primul rând aducerea laolaltă a unor oameni care au aceleaşi interese, doresc
binele comun, acţionează pentru a respecta şi proteja drepturi fundamentale ale oamenilor care
izvorăsc din natura umană, aceea care face din fiecare o fiinţă umană. De aici nevoia de a
concilia între principiul egalităţii în drepturi şi demnitate şi cel de valorificare a diferenţelor.
Dreptului la diferenţă şi respectarea deosebirilor, valorificarea lor, i se asociază dreptul la
asemănare, ca principiu unificator în viaţa socială.

1
Florian Coman, Nicolae Purdă , Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Era, 1999, p. 67 si urm.

8
 Istoria drepturilor copilului se confundă cu istoria umanităţii căci drepturile care s-au
afirmat de-a lungul timpurilor, s-au articulat în jurul ideilor pe care societatea le-a vehiculat.
O abordare a drepturilor copilului trebuie să plece de la două premise: sociabilitatea
fiinţei umane şi constatarea că relaţia de putere (inerentă oricărei societăţi) generează anumite
raporturi între indivizi, ca fiinţe umane, deşi egale, totuşi diferite.
Ideea aristoteliană, conform căreia omul este o fiinţă socială, plasează individul în situaţia de
fiinţă umană cu nevoi nu numai natural-biologice, ci şi sociale care nu pot fi satisfăcute decât în
comunitate.
Sociabilitatea, ca o caracteristică naturală, intrinsecă fiinţei umane, este un element care
conferă egalitate între membrii unei colectivităţi şi din care izvorăsc comandamentele morale ale
vieţii în societate cărora oamenii trebuie să li se conformeze, să le accepte, generând anumite
atitudini ce diferenţiază indivizii. Istoria demonstrează că ideile de bine, dreptate, demnitate,
egalitate au fost prezente în viaţa socială a primelor comunităţi umane, că aceste idei erau
prezente în primele legislaţii (Codul lui Hamurabi-aprox. 1700 de ani A.Chr.), în marile epopei
indiene (Vedele, Upanişadele, Mahabharata, Ramayana ş.a.). Concepţia budistă, sistemele
filosofice din vremea lui Confucius vorbeau de o societate în care oamenii sunt fiinţe egale în
demnitate şi valoare, singurele criterii de diferenţiere fiind vârsta şi venitul, că o societate
armonioasă este posibilă numai dacă oamenii care o compun sunt călăuziţi de principii de înaltă
moralitate. Binele şi armonia socială erau văzute într-o legătură atât cu lumea materială
(universul) cât şi cu cea spirituală (cerească, în sensul de divinitate).
Relaţia de putere care, în decursul istoriei a îmbrăcat şi alte forme decât aceea de om-
univers şi om-divinitate se leagă de o anumită concepţie a oamenilor despre lume şi viaţă ale
cărei coduri trebuie descifrate pentru a înţelege distincţia între drepturi, semnificaţia elitei, a
partidelor aflate la putere, a diferitelor persoane publice şi instituţii ale puterii, drepturile celor
mulţi, ale maselor.
Filosofia antică grecească a generat un ansamblu de reflecţii despre om ca cetăţean,
participant la conducerea vieţii publice în care instituţiile publice (polis=cetate) trebuie supuse
unor aprecieri raţionale. Autoritatea constitutivă era privită în mod critic. În raportul individ-
societate, om-instituţie, gânditorii greci au considerat drepturile omului ca fiind fundamentale,
eterne, imuabile, ce izvorăsc din natura lucrurilor, iar legea este cea care le consfinţeşte fiind
expresia acestei naturi (drepturile fiind anterioare consacrării lor legale). "Omul este măsura
tuturor lucrurilor", expresia devenită celebră a lui Protagoras este o sinteză a concepţiei umaniste
care sugerează şi ideea de autoritate a naturii umane (date) în raport cu cea socială (creată). Omul
9
cetăţii era cetăţeanul liber, egal cu ceilalţi, care participa la viaţa cetăţii. Primele semne de
inegalitate sunt exprimate şi în filosofia lui Aristotel la care societatea era împărţită în oameni
liberi şi sclavi (inegalitatea naturală).
Cu stoicii se intră în universalitatea drepturilor omului căci gânditori precum: Seneca,
Epictet, Domiţian au răsturnat argumentele lui Aristotel cu privire la inegalitatea naturală a
omului şi au conturat ideea dreptului natural al oamenilor ca fiinţe umane înzestrate cu raţiune.
Ideea de egalitate naturală, izvorâtă din asemănarea dintre oameni (liberi şi înzestraţi cu raţiune)
a constituit punctul de pornire în dreptul roman din vremea lui Cicero pentru care "o singură lege
trebuie să guverneze toate popoarele şi un singur zeu va fi ghidul tuturor".
Odată cu creştinismul, egalitatea, libertatea şi fraternitatea se însoţesc cu ideea de iubire
pentru celălalt, oamenii fiind creaţia divină şi deci, egali. Moralitatea vieţii sociale este bazată pe
ideile de întrajutorare, toleranţă, egalitate. Asistăm la o desacralizare a statului care devine o
instituţie temporală, fiind în slujba poporului de unde emană legile prin reprezentanţii săi1. Din
filosofia dreptului natural se inspiră doctrina modernă a drepturilor omului si ale copilului
transformându-se astfel ideea filosofică a universalităţii dreptului natural inerent naturii umane,
în instituţie politică. Montesquieu, Rousseau, Diderot şi alţii au abordat într-o altă manieră ideile
drepturilor umane considerând că ele rămân valabile indiferent de circumstanţele istorice, sociale
şi politice. Teoria "contractului social"(Rousseau), a separării puterilor în stat (Montesquieu) sunt
expresii ale ideilor de convieţuire în societate, de organizare democratică a vieţii morale.
O incursiune în istoria ideilor filosofice şi religioase permite să constatăm adesea un
decalaj între ceea ce marii gânditori au exprimat prin ideile lor, cuprinse în adevărate sisteme de
gândire, şi ceea ce realitatea socială a pus în evidenţă. Dintotdeauna viaţa socială a fost scena
confruntării unor interese opuse, în care puterea, reprezentată printr-un grup numericeşte mai mic
decât restul populaţiei a marcat o distincţie între cei înzestraţi, nu şi recunoscuţi s-o exercite, şi
ceilalţi. Adesea drepturile elitei au fost transformate în privilegii reprezentând surse de
discriminare şi conflict. Diferenţele umane recunoscute şi în marile sisteme filosofice au fost
motive pentru a justifica sclavia, războiul, dominaţia. Este dificil de urmărit problematica
drepturilor omului în abstract, neluând în considerare faptele care au generat respectarea sau
nerespectarea drepturilor omului.
Este însă uşor sesizabil că în întreaga istorie modernă eforturile de a demonstra nevoia
exercitării drepturilor şi libertăţilor umane a fost o luptă permanentă de a afirma şi invoca
1
Se întrevede astfel distincţia în lumea modernă dintre dreptul juridic (justiţia) şi dreptul moral (concordia).

10
 raţionalitatea umană, în numele căreia s-au constituit fel de fel de instituţii, organisme naţionale
şi internaţionale care prin activităţile lor şi documentele emise au încercat şi încearcă să
stabilească o ordine socială în care să domnească pacea şi armonia socială1.
Mişcările sociale: revolte, răscoale, revoluţii, războaie au fost purtate în numele cuceririi
unor drepturi care încălcând alte drepturi încercau o restabilire sau instaurare a unor noi ordini
sociale.
Asistăm astăzi, poate mai mult ca în alte epoci, la o abordare a acestei problematici pe
două planuri paralele:
 abordări teoretice, lupte de idei, legislaţii naţionale şi internaţionale, colocvii şi seminarii
internaţionale care au ca scop dezbaterile şi reflecţii asupra acestei problematici, în care
se caută puncte comune, asemănările şi universalitatea lor şi se încearcă fixarea unor
repere legislative sub formă de acorduri, convenţii, pacte, semnate de ţări în diverse
forme de asociere, cu caracter de obligativitate sau nu;
 manifestarea unor încălcări ale drepturilor omului în viaţa socială prin fapte, fenomene,
procese ce se manifestă la nivel individual, de grup sau al maselor şi care atrag după sine
alte forme de manifestare pentru recâştigarea lor.
Aceste două planuri se întâlnesc în voinţa comună de a le recunoaşte existenţa, de a
rezolva problemele care apar în exercitarea lor.
Desigur înţelegerea situaţiilor care apar presupune cunoaşterea cauzelor, a elementelor
din cultura popoarelor (tradiţii, obiceiuri, mentalităţi, stări de spirit) care pot justifica uneori
practici nedemocratice, încălcări ale drepturilor omului. Adesea acest criteriu - cultural - a fost şi
este invocat pentru a demonstra inexistenţa unei universalităţi a drepturilor omului aşa cum
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului o afirmă.
Rămâne de meditat dacă problema drepturilor copilului nu trebuie analizată în contextul
social care a generat-o şi dacă nu cumva tocmai această specificitate este şi cea care să genereze
soluţii spre rezolvare.
O sistematică a drepturilor omului si ale copilului se impune nu doar din raţiuni didactice,
ci şi pentru a urmări cum diferite categorii sunt purtătoare ale unor nevoi specifice. Drepturile
sunt ale omului, aparţin fiinţei umane şi ele izvorăsc din nevoi specifice acesteia. Există însă
anumite drepturi care pot fi ale:
1
Tudor Drăgan , Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Editura Lumina
Lex. Bucureşti, 1998.

11
  statelor,
 instituţiilor
 copiilor
 minorităţilor.
Există şi o altă grupare a drepturilor după criteriul domeniului care le consfinţeşte şi în
care se manifestă. Astfel pot fi:
 drepturi economice
 sociale (civice)
 juridice
 culturale
După felul în care au apărut şi se manifestă, drepturile pot fi:
 scrise
 nescrise
După criteriul titularilor sau subiecţilor
 drepturi individuale
 drepturi colective
După criteriul conţinuturilor
 drepturi negative/ libertăţi
 drepturi creanţe
După criteriul procedurii de punere în aplicare
 drepturi justiţiabile (self-executing)
 drepturi programe
Drepturile mai pot fi:
 subiective
 obiective
Drepturile subiective se definesc prin elementele1 următoare:
a. un subiect, titular de drept, individul;
b. un conţinut protejat;
1
Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a IV-a, Editura Actami, Bucureşti,
1999, p. 67 si urm.

12
 c. o sancţiune care poate fi obţinută ca urmare a unei proceduri, într-o manieră ce permite a
asigura aspectul.
Aceste elemente sunt independente unele faţă de altele, în acest sens se pot distinge mai
multe categorii de subiecţi, de conţinuturi şi de procedură de sancţionare.
Dreptul obiectiv reprezintă un ansamblu de norme juridice în vigoare într-un stat la un moment
dat.
Sursele fundamentale ale drepturilor copilului pot fi :
A. Convenţiile, pactele, tratatele- instrumente cu forţă juridică. Exemplu: Carta ONU, Convenţia
europeană a drepturilor omului, Convenţia europeană a drepturilor copilului.
B. Declaraţiile, rezoluţiile, proclamaţiile- instrumente cu valoare mai mult politică decât juridică.
Exemplu: Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Declaraţia Drepturilor Copilului.
C. Tradiţia internaţională.
Principiile şi drepturile aplicabile ale copiilor sunt:
- Egalitatea în drepturi şi demnitate;
- Non-discriminarea;
- Drepturile şi libertăţile personale:
a. Dreptul la viaţă;
b. Libertatea şi securitatea persoanei;
c. Dreptul la un proces echitabil.
-Drepturi în raport cu comunitatea şi exteriorul:
a. Dreptul la viaţă privată;
b. Libertatea de circulaţie;
c. Dreptul la proprietate.
-Drepturile civile şi politice:
a. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
b. Libertatea de expresie;
c. Libertatea de unire şi asociere;
d. Dreptul la participare.
-Drepturi economice, sociale şi culturale:
a. Dreptul la o viaţă decentă;
b. Dreptul la educaţie.

13
 I.2. DREPTURI ESENŢIALE ALE COPIILOR

1. Dreptul la o viaţă decentă (la un nivel de viaţă satisfăcător)

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai
suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente,
precum şi la o îmbunătăţire continua a condiţiilor sale de existenţă 1. Statele părţi vor lua măsuri
potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a
unei cooperări internaţionale liber consimţite.
2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice
persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, individuale şi prin cooperare internaţională,
măsurile necesare, inclusiv programe concrete:
a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor
alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor
de educaţie în ceea ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în
aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale;
b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile,
ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de
produse alimentare."
(Art. 11- Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale)
"1. Statele părţi recunosc dreptul fiecărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
2. Părinţilor şi oricăror altor persoane care au în grijă un copil le revine, în primul rând,
responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare, condiţiile
de viaţă necesare dezvoltării copilului.
3. Statele părţi, ţinând seama de condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, vor
adopta măsuri corespunzătoare pentru a ajuta părinţii şi alte persoane care au în grijă un copil
să valorifice acest drept şi vor oferi, în caz de nevoie, o asistenţă materială şi programe de
sprijin, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa.

1
Augustin Fuerea , ”Introducere în problematica dreptului internaţional al drepturilor omului ”, Editura Era, Bucureşti,
2000, p. 121.

14
 4.Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura recuperarea pensiei
alimentare a copilului de la părinţii săi sau de la alte persoane care au răspundere financiară
faţă de el, indiferent dacă se află pe teritoriul lor sau în străinătate. În special în cazul în care
persoana care are răspundere financiară faţă de un copil trăieşte într-un alt stat decât cel al
copilului. Statele părţi vor favoriza aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de
asemenea acorduri, precum adoptarea oricăror alte angajamente corespunzătoare"
(Art. 27-Convenţia cu privire la drepturile copilului)
Prin acest drept se înţelege dreptul la :
 hrană;
 îmbrăcăminte;
 locuinţă satisfăcătoare.
Pactul pune accent pe dreptul fundamental pe care-l au toate persoanele la hrană şi un
adăpost pentru aceasta statele adoptă individual sau în comun măsuri de cooperare internaţională
necesare pentru a ameliora metodele de producere, conservare şi distribuţie a alimentelor prin:
 difuzarea principiilor de educaţie nutriţională;
 dezvoltare durabilă;
 reforma regimurilor agrare şi acolo unde este cazul asigurarea punerii în valoare a
utilizării resurselor naturale.

2. Dreptul la educaţie

"1. Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce
priveşte învăţământul elementar şi de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu.
Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare
trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit.
2. Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea
respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze
înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate popoarele şi între toate grupurile rasiale sau
religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea
păcii.
3. Părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată
copiilor lor."

15
 (Art. 26- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului )
"1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană
trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să
favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale,
etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru
menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a
acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar tehnic şi
profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele
potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui;
c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de
capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptată a
gratuităţii;
d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru persoanele
care au primit educaţie primară sau care n-au primit-o până la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se
stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod continuu condiţiile materiale
ale personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci
când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ, altele
decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie
sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor
lor în conformitate cu propriile lor convingeri.
4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere
libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ
cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate, iar
educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie
statul."
16
(Art. 13- Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale)
"1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării acestui
drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse vor urmări în mod special:
a) să facă învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
b) să încurajeze diferite forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional, să le
facă deschise şi accesibile oricărui copil şi să ia măsuri corespunzătoare, cum sunt binstituirea
gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;
c) să asigure accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacităţile fiecăruia, prin toate
mijloacele adecvate;
d) să facă deschise şi accesibile tuturor copiilor informarea şi orientarea şcolară şi
profesională;
e) să ia măsuri pentru a încuraja frecventarea şcolii cu regularitate şi reducerea ratei de abandon
a şcolii.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea
disciplinei şcolare într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în
conformitate cu prezenta Convenţie.
3. Statele părţi vor promova şi încuraja cooperarea internaţională în domeniul educaţiei,
mai ales cu scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a
facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la metode de învăţământ moderne. În această
privinţă, se va ţine în special seama de necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare."
(Art.28- Convenţia cu privire la drepturile copilului)
Dreptul la educaţie este recunoscut tuturor persoanelor. Obiectul acestui drept variază în
funcţie de documentul care îl statuează: Convenţia pentru drepturile copilului, Pactul cu privire
la drepturile economice, sociale şi culturale. În materie de educaţie elementară este un drept care
este gratuit şi obligatoriu.

3. Dreptul la pace

Articolul 29 din Convenţia internaţională a drepturilor copilului precizează că dreptul

copilului la educaţie este strâns legat de necesitatea de "a asuma responsabilităţile vieţii într-o
societate liberă, într-un spirit de înţelegere, pace, toleranţă, egalitate între sexe şi prietenie între
popoarele şi grupurile etnice, naţionale, religioase şi cu persoanele de origine autohtonă".

17
 Acest text că şi altele din Declaraţia universală a Drepturilor Omului şi Convenţii
asociază dreptului la viaţă şi educaţie, dreptului de a trăi în pace.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirmă în articolul 28 că "fiecare persoană
are dreptul să beneficieze, pe plan social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită
ca drepturile şi libertăţile enunţate în prezenta Declaraţie să-şi poată găsi o rezolvare deplină".
Este vorba de recunoaşterea unui drept la pace, nu ca un drept al omului, ci ca o condiţie
prealabilă şi necesară de a respecta toate drepturile enunţate în declaraţie.
Rezoluţia 33/73 din 15.12.1978 intitulată: "Declaraţia asupra pregătirii societăţilor să
trăiască în pace" aminteşte că dreptul de a trăi în pace este un drept al tuturor naţiunilor şi al
indivizilor conform principiului non-discriminatoriu.
UNESCO, în majoritatea textelor cu privire la educaţia pentru drepturile omului proclamă
dreptul la pace ca un drept al tuturor Oamenilor.
Rezoluţia 33/73 al Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 1978 a confirmat
"dreptul indivizilor, Statelor şi umanităţii în ansamblu de a trăi în pace".
Diferite instrumente juridice internaţionale care fac referinţă la dreptul la educaţie
prescriu o educaţie pentru pace şi drepturile omului. Această legătură a fost explicit formulată şi
reafirmată în Conferinţa de la Paris, organizată de UNESCO. "Pacea este bunul cel mai de preţ al
umanităţii, este o adeziune profundă a fiinţei umane la principiile libertăţii, justiţiei, egalităţii şi
solidarităţii între toate fiinţele umane şi de asemenea o asociaţie armonioasă între umanitate şi
mediu." Această Conferinţă a invitat toate Statele, comunităţile educative din lume să includă în
toate programele educative elemente cu privire la pace şi drepturile omului, care să aibă un
caracter permanent. Este important de remarcat că din 1990 în diversele foruri internaţionale se
asociază conceptele de pace şi drepturile omului celui de democraţie.
Conferinţa generală a UNESCO din 1995 precizează că: " educaţia în spiritul toleranţei
trebuie să fie considerat un imperativ prioritar". Educaţia implică nu numai cunoştinţe, dar şi
atitudini, valori şi comportamente care trebuie integrate în viaţa şcolară. Pentru prima dată în
istorie se face referire, la scară mondială despre un program de educaţie globală care vizează
instaurarea păcii, promovarea unei culturi democratice, dezvoltarea unei educaţii pentru
drepturile omului şi afirmarea dreptului la o dezvoltare economică durabilă pentru toate Statele.
A instaura o cultură a păcii şi drepturilor omului este un proiect cu multiple dimensiuni:
economică, politică, juridică, socială, culturală şi se realizează în jurul ideilor de: securitate
economică, stabilitate politică, dezvoltare economică durabilă, şi solidaritate mondială. A educa
în spiritul păcii înseamnă a refuza orice act de barbarie care revoltă conştiinţa, adică genocidul,
18
epurările etnice sau lingvistice, toate formele de discriminare. Este vorba de respectul pentru
persoana umană.
Obiectivele educaţiei pentru pace. Prin acest tip de educaţie mai mult se preîntâmpină
decât se rezolvă probleme precum sunt:
1. discriminarea şi violenţa faţă de femei;
2. exploatarea şi neglijenţa gravă faţă de copii;
3. tratamentul degradant şi practicile discriminatorii faţă de populaţia autohtonă, minorităţile
etnice şi culturale sau grupurile defavorizate;
4. agresiuni brutale faţă de străini, refugiaţi şi alte tipuri de persoane;
5. recrudescenţa xenofobiei, antisemitismului şi urii etnice;
6. multiplicarea cazurilor în sistemul şcolar a abandonului, violenţei şi delincvenţei juvenile.
Aceste probleme au generat o atenţie sporită din partea organismelor internaţionale care,
prin acţiunile preconizate au ca scop înlăturarea unor astfel de probleme, combaterea violenţei şi
excluderii, educarea tinerilor într-un climat de pace şi înţelegere, în care spiritul de toleranţă,
solidaritate să devină norme ale unei societăţi autentic democratice. În 1993 UNESCO 1 invită
statele să organizeze un prim nivel de intervenţie. Este vorba de a înscrie în programele de studii,
învăţământul pentru drepturile omului şi democraţie, la toate nivelele, cu prioritate în
învăţământul primar, obligatoriu pentru toţi. Este vorba despre un "Plan mondial de acţiune" care
să dezvolte un învăţământ transdisciplinar care să facă parte din educaţia de bază, cu o
dimensiune multiculturală.
Pentru că este mai greu de definit pacea decât războiul şi conflictul, obiectivele educaţiei
pentru pace vor viza:
· identificarea formelor cotidiene de conflict;
· descrierea tipurilor de conflicte între grupuri, comunităţi, etnii, state;
· formularea unor soluţii de negociere şi rezolvare pe cale paşnică a conflictelor;
· definirea corespondenţei dintre drepturi şi obligaţii;
· identificarea formelor de limbaj şi expresie artistică prin care se poate exprima pacea.

4. Non-discriminarea

1
In "Planul mondial de acţiune”, 1993.

19
 1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în
prezenta declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de
religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere sau
decurgând din orice altă situaţie.
2. Pe lângă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau
internaţional al ţării sau al teritoriului de care aparţine o persoană, fie aceasta ţară sau
teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei eliminări oarecare a
suveranităţii"
(Art.2-Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

"Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa particulară, în familia sa, în

domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice
persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri."
(Art.12- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

1."Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor

indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în
prezentul pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el
vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă
împrejurare".
(Art.2 - Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice)

"Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare, astfel încât copilul să fie efectiv
protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate prin situaţia
juridică, activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor legali
sau ale familiei sale".
(Art.2 - alin 2 - Convenţia cu privire la drepturile copilului)

20
 Non-discriminarea este primul efect al egalităţii tuturor fiinţelor umane în demnitate şi în
drepturi. Non-discriminarea se regăseşte în toate tratatele asupra drepturilor fundamentale, în
articolele constând în aplicarea drepturilor. Acesta este un principiu general care este în dreptul
internaţional de aceea înainte de a asigura o reală egalitate de tratare a tuturor fiinţelor umane
este necesar a dezvolta protecţia numeroaselor categorii vulnerabile adică a acelor categorii care
suferă din pricina discriminării Această protecţie este acordată în tratate faţă de femei, copii,
populaţiile autohtone, minorităţi.

5. Dreptul la libertate şi la inviolabilitatea persoanei

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „orice fiinţă umană are dreptul
la viaţă, la libertate1 şi la securitatea persoanei sale2, iar Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile Civile şi Politice precizează că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane''. Acest
drept trebuie ocrotit pin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar. Dreptul la
viaţă, la libertate şi Ia inviolabilitatea persoanei include dreptul de a nu fi supus la tortură, la
tratamente şi pedepse crude şi inumane; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; dreptul de a nu fi
arestat sau deţinut în mod arbitrar; dreptul de a nu fi constrâns la executarea unei munci forţate 3;
dreptul de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura
prevăzută de lege.

1
Experienţa umană demonstrează că un anumit drept şi o anumită libertate, care par imperceptibile ca urmare a
practicării şi exercitării lor în mod obişnuit, au o importanţa vitală pentru o persoană într-o anumită împrejurare,
cum este aceea în care această persoană are o anumită suferinţă. Dreptul de „a obţine" şi de „a intra în posesia
medicamentului salvator" este, fără îndoială, vital pentru acea persoană. Fără a avea posibilitatea de a beneficia de
medicamentul respectiv, însăşi viaţa persoanei este pusă în pericol. Pentru persoana în cauză, negarea sau anularea
„dreptului său" de a intra în posesia medicamentului, echivalează cu „un atentat grav, chiar extrem de grav la dreptul
acelei persoane la viaţă, la existenţă" - care sunt, indiscutabil, drepturi fundamentale.
2
Art. 3, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10
decembrie 1948.
3
Sau obligatorii (alin. 3, art. 8), în acelaşi timp, Pactul stipulează că „în ţările în care anumite infracţiuni pot fi
pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un
tribunal competent" nu este interzisă recurgerea la asemenea măsuri (Punctul b, alin. 3, art. 8). Totodată, Pactul
precizează că nu se consideră muncă forţată sau obligatorie „orice muncă sau serviciu... cerute în mod normal unui
individ deţinut"; orice serviciu cu caracter militar; orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră; orice muncă sau
orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale (Punctul c, alin, 3, art. 8).

21
 Orice individ arestat, inclusiv minorul, are dreptul de a fi informat - chiar în momentul
arestării sale - „despre motivele acestei arestări". El are dreptul să fie înştiinţat - în cel mai scurt
timp posibil despre orice învinuire i se aduce, în cazul în care este vorba despre o infracţiune,
individul arestat sau deţinut are dreptul de a fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui
judecător „sau în faţa unei alte autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare"
pentru a fi judecat „într-un interval rezonabil sau să fie eliberat", în baza legii române, reţinerea
nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru
o durată de cel mult 30 de zile. Cu privire la legalitatea mandatului „arestatul se poate plânge
judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată".
Dreptul la apărare este garantat. Pe tot parcursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau
detenţiune, are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta „să
hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone liberarea sa", în cazul în care
detenţiunea este ilegală. Orice persoană care a fost privată de libertate 1 are dreptul să fie tratată
cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.
Potrivit Pactului, regimul penitenciar trebuie să aibă drept scop esenţial ameliorarea
condamnaţilor şi „reclasarea lor socială", ceea ce implică obligaţia acordării unui tratament
adecvat în acest sens.

6. Dreptul la egală ocrotire a legii

Toţi oamenii, fi ca sunt adulti sau copii, au un drept egal de ocrotire legală; ei sunt egali
în faţa tribunalelor şi a curţilor de justiţie. Acest drept implică examinarea în mod echitabil şi
public de către un tribunal competent a litigiului respectiv. Instanţa trebuie să fie independentă şi
imparţială.
Persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată, atât timp
cât vinovăţia sa nu a fost stabilită în baza tuturor procedurilor legale. Persoana arestată şi acuzată

1
In afara unor circumstanţe excepţionale, persoanele aflate în prevenţie vor fi separate de condamnaţi şi vor fi
supuse unui regim distinct, ţinându-se seama de condiţia lor de persoane necondamnate (Ibidem, aîin. 2). Mai mult,
Pactul stipulează expres obligaţia ca tinerii aflaţi în prevenţie să fie separaţi de adulţi, iar în cazul lor se prevede
obligaţia de a se adopta o hotărâre „cât mai repede cu putinţă".

22
de comiterea unei infracţiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească „împotriva sa însăşi sau
să se recunoască vinovată"1.

7. Dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale

Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi Pactul cu privire la Drepturile

Economice, Sociale şi Culturale stipulează expres „dreptul oricărei persoane la securitate socială,
inclusiv la asigurări sociale".
Statele-părţi au recunoscut că o ocrotire cât mai largă şi o asistenţă adecvată „trebuie
acordate familiei" - elementul natural şi fundamental al societăţii. O ocrotire specială trebuie
acordată mamelor - într-o perioadă de timp rezonabilă - „înainte şi după naşterea copiilor".
Textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului precizează că „orice persoană are
dreptul la odihnă si recreaţie, inclusiv la limitarea rezonabilă a zilei de muncă" (art. 24). Este
recunoscut şi consacrat dreptul fiecărei persoane „la asigurare în caz de şomaj, boală,
invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în
urma unor împrejurări independente de voinţa sa" (Ibidem, art. 25).
Se stipulează că "mama şi copilul 2 au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite". Toţi copiii -
fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia - „se bucură de aceeaşi protecţie
socială" (Ibidem, alin. 2, art. 25).
Negocierile internaţionale au dus la concluzia că măsuri speciale de ocrotire şi asistenţă
trebuie luate „în favoarea tuturor copiilor şi adolescenţilor", fără „nici o discriminare din motive
de filiaţiune sau din alte motive", S-a convenit 3 că este necesar să se asigure ocrotirea copiilor şi
adolescenţilor „împotriva exploatării economice şi sociale". Reglementările internaţionale stipu-
lează că folosirea copiilor şi adolescenţilor la lucrări de natură a le dăuna „moralitatea sau
sănătatea", de a le pune viaţa în primejdie sau de a le dăuna dezvoltării normale „trebuie
sancţionată prin lege".

1
Pe o asemenea bază, instanţa poate să decidă dacă învinuirea este întemeiată şi să dea o soluţie corectă.
2
In acest sens, în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale se precizează că
„mamele salariate trebuie să beneficieze, în decursul acestei perioade, de un concediu plătit.
3
Pactul international…, art. 26 si urm.

23
 CAPITOLUL II. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A
DREPTURILOR OMULUI

II.1. CONSILIUL EUROPEI ŞI DREPTURILE COPILULUI

Sistemul european de protectie a drepturilor omului, pentru peste 800 de milioane de

cetateni europeni, a fost initiat si s-a dezvoltat în cadrul institutional al Consiliului Europei, fiind
strâns legat de sistemul Natiunilor Unite. Se poate afirma ca astazi el este cel mai performant
sistem care garanteaza efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului si libertatile sale
fundamentale.
Evolutia evenimentelor dupa deceniul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocuparile
de realizare a unei Europe unite, a facut ca drepturile omului sa reprezinte pentru întregul sistem
european o valoare unanim acceptata si promovata nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci si
în organizatii precum Uniunea Europeana sau Organizatia pentru Securitate si Cooperare în
Europa. Statele europene, membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, accepta si
promoveaza prin legislatiile nationale valorile consacrate de instrumentele juridice europene,
fiind evidenta evolutia spre consolidarea atitudinilor pozitive fata de fiinta umana, ca cea mai
mare valoare care trebuie ocrotita.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relatiilor
internationale si una din principalele conditii impuse statelor europene pentru realizarea efectiva
a Europei unite. Chiar daca in unele state europene, mai ales in spatiul estic, sunt înregistrate
inca violari ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generala este aceea de
acceptare a exigentelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instantelor europene în
materia respectarii drepturilor omului.

Consiliul Europei - initiator si principal cadru de promovare si aparare a

drepturilor omului în spatiul European

Consiliul Europei materializeaza preocuparile mai vechi de realizarea a unei Europei

unite. Aceasta idee, întâlnita în perioada interbelica sub forma unui proiect al Statelor Unite ale

24
Europei, a prins contur dupa cel de-al doilea razboi mondial sub forma institutionalizarii prin
crearea mai multor organizatii europene, prin integrare economica, dar si prin integrare politica.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentantii a zece state europene 1 au semnat la Londra Statutul
Consiliului Europei, punând bazele unei organizatii internationale regionale prin care sa reafirme
"atasamentul lor pentru valorile spirituale si morale care sunt mostenirea comuna a popoarelor
lor si sursa reala a libertatii individuale, a libertatii politice si a statului de drept, principii care
formeaza baza oricarei democratii autentice".
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate intre membrii sai pentru
salvardarea si realizarea idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru
facilitarea progresului lor economic si social. Membrii Consiliului Europei sunt statele europene
care recunosc statutul organizatiei si care indeplinesc urmatoarele conditii:
- accepta principiile statului de drept;
- accepta principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se
bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului;
- se angajeaza sa colaboreze, in mod sincer si efectiv, la realizarea scopului organizatiei.
Crearea unui sistem de protectie a drepturilor omului a fost o preocupare a Consiliului
Europei inca de la infiintare. Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Conventia pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale, adoptata la Roma, la 4 noiembrie
1950 si Carta sociala europeana, adoptata la 18octombrie 1961 si revizuita în anul 1996. Pe
baza acestor tratate, ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acopera o larga
paleta de preocupari în domeniul protectiei drepturilor omului.
Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
si protocoalele ei aditionale. A fost adoptata în baza Declaratiei Universale a Drepturilor
Omului, cu mult timp inainte de adoptarea pactelor internationale din sistemul Natiunilor Unite
de protectie a drepturilor omului, ceea ce ne indreptateste sa afirmam ca pionieratul in acest
domeniu apartine sistemului european.
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau aceasta Conventie,
având în vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului proclamata de Adunarea Generala a
ONU si "considerând ca aceasta declaratie urmareste sa asigurere cunoasterea si aplicarea
universala si efectiva a drepturilor pe care le enunta”.
Conventia stabileste ca scopul Consiliului Europei este "sa realizeze o uniune mai
strânsa intre membrii sai si unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protectia si
1
Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanic, Norvegia si Suedia.

25
dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale”. Conventia a fost adoptata prin
afirmarea de catre statele participante a "atasamentului lor profund la aceste libertati
fundamentale care constituie fundamentul justitiei si al pacii in lume si a carui respectare se
intemeiaza pe un regim politic cu adevarat democratic, pe de o parte, si, pe de alta parte, pe o
conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului pe care le recunosc”. .
Titlul I al Conventiei, denumit "Drepturi si libertati", consacra si garanteaza o suma de
drepturi si libertati civile si politice. Acestea sunt:
- dreptul la viata (art. 2); .
- dreptul de a nu fi supus torturii si nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.
3);
- dreptul de a nu fi tinut În sclavie sau robie si de a nu fi constrâns de munca fortata (art. 4);
- dreptul la libertate si siguranta (art. 5);
- dreptul la examinarea cauzei in mod echitabil, intr-un termen rezonabil, de catre un tribunal
independent si impartial (art. 6);
- dreptul de a nu fi condamnat pentru o actiune sau omisiune care, in momentul comiterii, nu
constituia o infractiune si de a nu se aplica o pedeapsa mai severa decât cea aplicabila in acel
moment - neretroactivitatea legii penale si mitior lex (art. 7);
- dreptul la respectarea vietii private, de familie, a domiciliului si a corespondentei (art. 8);
- dreptul la libertatea de gândire, constiinta si religie (art. 9);
- dreptul la libertatea de expresie (art. 10);
- dreptul la libertatea de reuniune pasnica si la libertatea de asociere (art. 11);
- dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie (art. 12);
- dreptul la un recurs efectiv (art. 13).
Conventia nu consacra drepturi economice, sociale si culturale, acestea fiind recunoscute
prin Carta sociala europeana revizuita si alte tratate adoptate sub egida Consiliului Europei.
Statele parti la Conventie sunt obligate sa asigure exercitarea drepturilor si a libertatilor
recunoscute, fara nici o deosebire fondata in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala,
avere, nastere sau orice alta situatie.
Conventia stabileste si o clauza de derogare, potrivit careia, in caz de razboi sau in cazul
unui alt pericol public, care ameninta viata natiunii, orice stat poate lua masuri derogatorii de la
dispozitiile Conventiei, dar numai sa nu fie in contradictie cu alte obligatii ce decurg din dreptul

26
international. De asemenea, Conventia permite restrângerea activitatii politice a strainilor cu
privire la libertatea de reuniune pasnica si libertatea de asociere.
Totusi, exista câteva drepturi si libertati fundamentale de la care Conventia nu admite nici
o derogare ("nucleul dur") al sistemului. Este vorba despre:
- dreptul oricarei persoane la viata, cu exceptia cazului de deces rezultat din acte licite de razboi;
- dreptul de a nu fi supus torturii si nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;
- dreptul de a nu fi tinut în sclavie sau robie;
- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivitatii si mitior lex cu privire la legea penala.
Titlul II al Conventiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat initial in
crearea unei Comisii europene a drepturilor omului si a unei Curti europene a drepturilor
omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai 1994, s-a creat un mecanism mai suplu,
respectiv o curte unica - Curtea Europeana a Drepturilor Omului- care reprezinta astazi cea mai
performanta institutie internationala pentru apararea drepturilor omului, prin competenta ei de a
emite decizii obligatorii pentru statele parti, în cazul violarii drepturilor garantate de Conventie.
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale a cunoscut
ulterior mai multe dezvoltari1, prin cele 13 protocoale aditionale adoptate pâna în prezent, unele
dintre acestea consacrând si garantând si alte drepturi si libertati fundamentale.
Primul Protocol a fost adoptat în 19526 si aduce în plus la catalogul drepturilor si
libertatilor fundamentale:
- dreptul la respectarea proprietatii (art. 1);
- dreptul la educatie si dreptul parintilor de a asigura educatia si învatatura copiilor conform
convingerilor lor religioase si filozofice (art. 2);
Protocolul nr. 2, adoptat în anul 19632, completeaza Conventia atribuind Curtii Europene
a Drepturilor Omului competenta de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice
privind interpretarea Conventiei si a protocoalelor ei.
Protocolul nr. 3, adoptat in anul 19631, a modificat unele articole cu privire la Comisia
drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a desfiintarii Comisiei.
Protocolul nr. 4, adoptat În anul 19632, recunoaste anumite drepturi si libertati, altele
decât cele care sunt consacrate de Conventie si in Primul Protocol. Este vorba despre:

1
România a aderat la Conventie si la primele10 protocoale prin Legea 30/1994 (M. Of. nr.135/1994). Protocolul nr.
11 a fost ratificat prin Legea of. 79/1995 (M. Of. nr. 143/1995).
2
Adoptat la Strasbourg, la 6.05.1963.

27
- dreptul persoanei de a nu fi privata de libertate pentru singurul motiv ca nu este in masura sa
execute o obligatie contractuala;
- dreptul la libera circulatie, de a alege în mod liber resedinta si de a parasi orice tara, inclusiv pe
a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva din teritoriul statului al
carui resortisant este;
- dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui resortisant este;
- interzicerea expulzarii colective a strainilor.
Protocolul nr. 5, adoptat in anul 19663, a modificat 2 articole ale Conventiei cu privire la
componenta Comisiei si a Curtii, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 6, adoptat in anul 19834, a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea
statelor parti de a prevedea in legislatia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise in timp de
razboi sau de pericol iminent de razboi. De remarcat ca abolirea pedepsei cu moartea in sistemul
european s-a decis mai devreme cu 6 ani decât in sistemul Natiunilor Unite.
Protocolul nr. 7. adoptat în anul 19845, completeaza Conventia prin recunoasterea unor
noi drepturi:
- dreptul la garantii procedurale pentru strainii care urmeaza a fi expulzati;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul de a nu fi urmarit sau pedepsit pentru o infractiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o judecata definitiva (non bis in idem);
- dreptul la despagubiri în cazul erorilor judiciare;
- egalitatea sotilor in drepturi si responsabilitati cu caracter civil, între ei, în relatiile cu copiii lor,
cu privire la casatorie.
Protocolul nr. 8, adoptat in anul 19851, a modificat unele dispozitii ale Conventiei cu
privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile ca
urmare a desfiintarii Comisiei.
Protocolul nr. 9, adoptat în anul 19902, de asemenea a modificat unele dispozitii ale
Conventiei cu privire la procedurile Comisiei si ale Curtii, dar care ramân fara obiect ca urmare a
adoptarii Protocolului nr. 11. Protocolul nr. 10 adoptat în anul 19923, a modificat procedura

1
Adoptat la Strasbourg, la 22. II. 1984.
2
Adoptat la Roma, la 8.01.1990.
3
Adoptat la Strasbourg, la 8. 01. 1992.

28
Comitetului Ministrilor cu privire la competenta acestuia de a constata daca exista sau nu o
violare a Conventiei.
Dispozitiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11. Protocolul
nr. 11, adoptat în anul 1994, reformeaza practic mecanismul de control instituit de Conventie,
prin înlocuirea Comisiei cu o noua curte permanenta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 12, adoptat în anul 20001, interzice discriminarea în general, indiferent pe
ce criterii sau motive s-ar putea face. Protocolul nr.13, a fost adoptat în anul 2002, si consacra
abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanta.

Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei

Problema infiintarii functiei de Comisar al Drepturilor Omului al Consiliului Europei si a

biroului corespunzator s-au pus pentru prima data la reuniunea sefilor de state si de guverne de la
Strasbourg, din octombrie 1997. Aceasta idee a fost materializata aproape doi ani mai târziu, in
urma dezbaterilor din Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Biroul Comisarului
Drepturi/or Omului al Consiliului Europei este o institutie independenta, care are ca scop
promovarea constiintei si a respectului pentru drepturile omului in statele membre ale Consiliului
Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentara cu majoritatea de
voturi, de pe o lista cu trei candidati propusi de Comitetul de Ministri, pentru un mandat de 6 ani.
Candidatii pentru aceasta functie trebuie sa fie cetateni ai statelor member ale Consiliului
Europei si experti recunoscuti in materia drepturilor omului.
Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activitatii sale:
- sa promoveze in statele membre ale Consiliului Europei educatia si sensibilizarea in spiritul
respectarii drepturilor omului;
- sa identifice eventualele insuficiente, în dreptul si practica statelor membre ale Consiliului
Europei, în ceea ce priveste respectarea drepturilor omului;
- sa contribuie la promovarea respectivului efectiv si a exercitiului deplin al drepturilor omului in
statele membre, in conformitate cu angajamentele asumate prin instrumentele juridice ale
Consiliului Europei.

1
Adoptat la Strasbourg, la 4. II. 2000.

29
 Comisarul Drepturilor Omului nu este o institutie judiciara si, prin urmare, nu este
învestit cu competenta de a primi si examina plângeri individuale si nici sa formuleze concluzii
sau sa ia initiative bazate pe astfel de cereri. Comisarul Drepturilor Omului este insarcinat sa
încurajeze autoritatile nationale cu atributii in domeniul drepturilor omului. EI poate sa intre
direct în legatura cu guvernele statelor, acestea fiind obligate sa faciliteze exercitarea
independenta si eficace a functiilor incredintate.
Principalele activitati ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:
- vizitele în fiecare stat pentru a-si face o idee generala asupra situatiei drepturilor omului sau
pentru a studia o anumita chestiune particulara. Aceste vizite pot fi facute la initiative statului în
cauza sau la initiativa Comisarului si cuprind întâlniri cu inalti functionari si cu reprezentanti ai
societatii civile si inspectii la locurile unde drepturile omului sunt violate. Comisarul poate sa
faca recomandari pentru ameliorarea respectului pentru drepturile omului. În urma vizitei,
comisarul pregateste un raport care contine concluziile si recomandarile sale, pe care-l transmite
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei si, apoi, îl pune la dispozitia marelui public;
- organizarea de seminarii si conferinte cu un scop dublu: promovarea educatiei si mentinerea
relatiilor cu alte structuri si organizatii care se ocupa de drepturile omului.
Aceste seminarii si conferinte se pot solda cu recomandari adresate tuturor statelor cu
privire la problemele discutate.

II.2. CARTA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA PARTICIPAREA TINERILOR LA VIAŢA

COMUNITĂŢILOR LOCALE ŞI REGIONALE

Bazele Cartei europene revizuite1 a participării tinerilor la viaţa locală şi regională au fost
extrase din lucrările primei şi celei de-a doua conferinţe cu privire la politicile de tineret,
oragnizate de Conferinţa permanentă a puterilor locale şi regionale din Europa (CPLRE), la
Lausanne (iunie 1998) şi, respectiv, la Langollen (septembrie 1991). La scurt timp după care, în
martie 1992, CPLRE a adoptat Rezoluţia 237 şi articolul său 22 cu privire la adoptarea Cartei.
Pentru celebrarea celei de-a 10-a aniversări a Cartei europene cu privire la participarea
tinerilor la viaţa locală şi regională, Congresul puterilor locale şi regionale din Europa al
Consiliului Europei, în parteneriat cu Directoratul pentru tineret şi sport al Consiliului Europei, a
organizat o conferinţă cu genericul „Tinerii, actori ai oraşului şi ai regiunii lor”.
1
Adoptată de Congresul puterilor locale şi regionale din Europa (cea de-a 10a sesiune – 21 mai 2003 – Anexă la
Recomandarea 128).

30
 Obiectivul general al conferinţei, desfăşurate la Cracovia la 7 şi 8 martie 2002, a fost
aprecierea progreselor înregistrate în materie de participare a tinerilor pe parcursul celor zece ani
de existenţă a Cartei, examinând mijloacele de dezvoltare a acestei participări în continuare, spre
exemplu datorită difuzării practicilor corecte.
Participanţii la conferinţă au adoptat „Declaraţia de la Cracovia”, în care reafirmă că
tinerii sunt cetăţeni ai municipalităţilor şi regiunilor în care trăiesc la fel ca şi membrii altor
grupuri de vârstă, şi că ei trebuie în consecinţă să aibă acces la toate formele de participare la
societate. Rolul tinerilor în dezvoltarea unei societăţi democratice, şi în particular în viaţa publică
locală şi regională, este confirmată şi redefinită ca un proces permanent. Conferinţa constituia, de
altfel, o contribuţie la proiectul integrat al Consiliului Europei intitulat „Instituţiile democratice
în acţiune”.
Participanţii au mai solicitat să fie prezentate răspunsurile la noile sfidări cu care se
confruntă astăzi tinerii. De asemenea, ei au invitat CPLRE şi Consiliul consultativ pentru
problemele tineretului al Consiliului Europei să numească experţi împuterniciţi să formuleze
propuneri în vederea modificării Cartei europene cu privire la participarea tinerilor la viaţa locală
şi regională pentru a o adapta sfidărilor secolului XXI.
Reuniunile de lucru au fost organizate la sfârşitul anului 2002 şi la începutul anului 2003.
În cadrul deliberărilor participanţilor la aceste reuniuni de lucru le-a fost prezentată versiunea
Cartei care este divizată în trei părţi.
Prima propune autorităţilor locale şi regionale linii directorii cu privire la modalităţile de
punere în aplicare a politicilor referitoare la tineret în diverse domenii. Cea de-a doua parte
enumeră instrumentele care permit favorizarea participării tinerilor. Şi cea de-a treia furnizează
sfaturi cu privire la implementarea cadrului instituţional al participării tinerilor.
S-a afirmat ca participarea activă a tinerilor la deciziile şi acţiunile la nivel local şi
regional este esenţială dacă ne dorim edificarea unor societăţi mai democratice, mai solidare şi
mai prospere. Participarea la viaţa democratică a unei comunităţi, nu este doar procesul de
votare sau prezentarea la alegeri, chiar dacă acestea sunt elemente importante. Faptul de a
participa şi de a fi un cetăţean activ înseamnă a avea dreptul, mijloacele, localul, posibilitatea şi,
dacă e necesar, susţinerea dorită pentru a participa la luarea deciziilor, a le influenţa şi a se angaja
în acţiuni şi activităţi într-o modalitate care să contribuie la edificarea unei societăţi mai bune.
Colectivităţile locale şi regionale, care sunt autorităţile cele mai apropiate de tineri, au un
rol foarte important în promovarea participării lor. Acestea fiind realizate, ele pot veghea asupra
faptului ca tinerii să fie nu doar informaţi cu privire la la democraţie şi cetăţenie, dar să li se
31
ofere posibilitatea de a experimenta la modul concret. Totodată, participarea tineilor nu are doar
obiectivul de a forma cetăţeni activi sau de a construi o democraţie pentru viitor. Pentru ca
participarea să capete un sens, este indispensabil ca tinerii să poată influenţa asupra luării
deciziilor şi acţiunilor începând chiar de acum şi nu doar la o etapă ulterioară a vieţii.
Susţinând şi încurajând participarea tinerilor, autorităţile locale şi regionale contribuie de
asemenea la integrarea lor socială ajutându-i să facă faţă dificultăţilor şi presiunilor la care sunt
supuşi, dar şi la sfidările unei societăţi moderne în care anonimatul şi individualismul sunt
deseori marcante.
Totodată, pentru ca participarea tinerilor la viaţa locală şi regională să fie un succes
durabil şi semnificativ, nu este suficient de a dezvolta sau de a restructura sistemele politice sau
administratiive. Orice politică sau acţiune de promovare a participării tinerilor trebuie asigurată
pentru un mediu cultural respectuos faţă de ei şi să ţină cont de diversitatea necesităţilor,
situaţiilor şi aspiraţiilor lor. Ea de asemenea trebuie să conţină şi o dimensiune de divertisment şi
plăcere.
Carta stipuleaza o serie de principii generale privitoare la tineri:
1. Participarea tinerilor la viaţa locală şi regională trebuie să se înscrie într-o politică globală a
participării cetăţenilor la viaţa publică, după cum este preconizat în Recomandarea Rec (2001)
19 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la participarea cetăţenilor la viaţa
publică la nivel local.
2. Colectivităţile locale şi regionale sunt convinse că orice politică sectorială ar trebui să aibă o
dimensiune „a tineretului”. Prin urmare, ele se angajează să adere la principiile acestei carte şi să
pună în aplicare diferite forme de participare preconizate, în concordanţă şi în cooperare cu
tinerii şi reprezentanţii lor.
3. Principiile şi diferitele forme de participare care sunt prevăzute de această cartă se adresează,
fără discriminare, tuturor tinerilor. În scopul realizării acestui obiectiv ar trebui acordată o atenţie
specială promovării participării la viaţa locală şi regională a tinerilor veniţi din medii mai
defavorizate ale societăţii sau care aparţin minorităţilor – etnice, naţionale, sociale, sexuale.
4. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui să sprijine activităţile socio-culturale organizate –
dirijate de asociaţii şi organizaţii de tineret, grupuri de tineret sau centre sectoriale -, care,
împreună cu familia şi şcoala sau locul de muncă, constituie unul din stâlpii coeziunii sociale la
nivel comunitar sau regional; aceste activităţi rămân a fi mediul ideal pentru participarea tinerilor
şi pentru implementarea politicilor de tineret, atât în domeniul sportului, culturii şi
meşteşugurilor, creaţiei şi altor forme de exprimare artistică, cât şi în domeniul activităţii sociale.
32
5. În scopul dezvoltării sectorului asociativ la nivel local şi regional, colectivităţile locale şi
regionale ar trebui, prin mijloacele corespunzătoare, să sprijine în special organismele care
pregătesc conducători şi responsabili de asociaţii şi organizaţii de tineret, precum şi lucrători
profesionişti de tineret, actori indispensabili ai acestei vieţi asociative locale şi regionale.
6. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui să încurajeze asociaţiile pentru a favoriza
participarea activată a tinerilor în organele lor statutare.
7. Condiţiile economice şi sociale în care trăiesc tinerii influenţează voinţa de a participa la viaţa
locală şi capacitatea lor de a face aceasta. În cazul în care tinerii sunt şomeri sau cunosc sărăcia,
vor fi foarte rare cazurile când ei vor dori, resursele şi susţinerea socială corespunzătoare pentru
a deveni cetăţeni activi la nivel local şi regional. Tinerii şomeri riscă să se plaseze printre cele
mai marginalizate persoane ale societăţii; colectivităţile locale şi regionale ar trebui deci să
elaboreze politici şi să promoveze iniţiative de reducere a şomajului printre tineri.
8. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui deci:
- în asociere cu tinerii (inclusiv cei care sunt şomeri sau riscă să devină), patronii locali,
sindicatele, responsabilii pentru educaţie, formare şi angajare şi organizaţiile de tineret, să
elaboreze politici şi programe care vizează combaterea cauzelor şomajului printre tineri şi
promovarea posibilităţilor de angajare a acestei categorii de persoane;
- să creeze agenţii locale pentru angajare, în scopul acordării tinerilor şomeri a unui ajutor
şi sprijin profesionist pentru a găsi un loc de muncă valoros şi stabil. Tinerii şomeri ar trebui,
dacă doresc aceasta, să aibă dreptul de a participa la gestionarea acestor agenţii;
- să susţină crearea unităţilor comerciale, întreprinderilor şi cooperativelor de tineret sau
ale grupurilor de tineri prin furnizarea fondurilor sau altor ajutoare, cum ar fi localurile,
materialele, formarea şi sfaturile profesioniştilor;
- să încurajeze la tineri experienţele în economia socială şi iniţiativele de auto-asistenţă a
colectivelor sau cooperativelor.
9. Împreună cu reprezentanţii organizaţiilor de tineret, colectivităţile locale şi regionale ar trebui
să creeze condiţii pentru dezvoltarea unei politici de mediu urban fondate pe construirea spaţiilor
mai puţin compartimentate şi mai bine integrate, care favorizează convieţuirea şi participă la
dezvoltarea unui spaţiu public de calitate.
10. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui să ducă politici de habitat şi de mediu urban care
asociază strâns tinerii în programe de concertare care reunesc aleşii municipali sau regionali,
factorii de decizie economici, responsailii de asociaţii şi arhitecţi. Scopul acestor politici este:

33
 - elaborarea programelor în favoarea unui cadru de viaţă mai armonios şi mai propice
realizării personale şi dezvoltării unei solidarităţi reale între generaţii.
-dezvoltarea de comun acord a unei politici stabilite de mediu urban care ar ţine cont de
realităţile sociale şi interculturale ale locuitorilor la elaborarea programelor de locuinţe şi/sau de
renovare a habitatului.
11. Organizaţiile locatarilor şi/sau ale consumatorilor, organismele de închiriere a locuinţelor şi
lucrători sociali, colectivităţile locale şi regionale, în colaborare strânsă cu organizaţiile de
tineret, ar trebui să favorizeze, în cadrul structurilor sociale existente, crearea sau dezvoltarea:
- serviciilor locale de informare privind spaţiile de locuit pentru tineri;
- programelor locale (închirieri la preţuri reduse, fonduri de garanţie a chiriaşilor)
destinate să ajute tinerii să obţină un spaţiu locativ.
12. Mobilitatea tinerilor include şi un acces uşor la transportul public a cărui utilizatori principali
sunt. Această mobilitate este indispensabilă pentru participarea la viaţa socială şi, de aici, pentru
a deveni un cetăţean deplin.
13. Tinerii ar trebui deci să se asocieze la organizaţii de transport public, atât la nivel local cât şi
regional. O tarificare adaptată ar trebui să permită deplasarea celor mai defavorizaţi tineri.
14. În zonele rurale, mobilitatea şi transportul constituie o necesitate absolută pentru calitatea
vieţii şi nu sunt doar simple mijloace pentru a facilita participarea. În consecinţă, colectivităţile
locale şi regionale ar trebui să susţină iniţiativele de transport rural care vizează asigurarea
serviciilor (publice sau private, individuale sau colective) şi să sporească în zonele rurale
mobilitatea grupurilor care, de rând cu tinerii, sunt actualmente excluşi din lipsa mijloacelor de
mişcare.
15. Şcoala este o instituţie în care tinerii petrec o mare parte din viaţa lor şi unde respectă un
program educativ oficial, dar de asemenea este şi un local unde îşi formează în mare parte
opiniile şi concepţiile despre viaţă. Este esenţial ca tinerii să se familiarizeze cu participarea şi
democraţia în timpul şcolarizării şi să beneficieze de cursuri bine documentate despre
democraţie, participare şi cetăţenie. Şcoala trebuie de asemenea să fie locul unde tinerii trăiesc
experienţa democraţiei în acţiune şi unde este susţinută, încurajată şi considerată a fi utilă
participarea lor la luarea deciziilor. În consecinţă:
- colectivităţile locale şi regionale ar trebui să încurajeze activ participarea tinerilor la
viaţa şcolară. Ele ar trebui să furnizeze ajutoare financiare şi de altă natură, cum ar fi sălile
pentru şedinţe, pentru a le permite tinerilor să creeze asociaţii democratice de elevi. Aceste
asociaţii ar trebui să fie independente şi autogestionate, şi, dacă vor dori, să aibă dreptul de a
34
participa la luarea deciziilor privind gestionarea instituţiei şcolare, în parteneriat cu corpul
didactic şi administraţia şcolii;
- în cazul în care colectivităţile locale şi regionale sunt responsabile de programe şcolare,
ele ar trebui să vegheze asupra faptului ca elevii şi asociaţiile de elevi să fie consultate cu
regularitate asupra programelor şi implementarea lor. Ele de asemenea ar trebui să vegheze
asupra faptului ca instruirea civică şi politică să fie integrată în programul şcolar, să ocupe
propriul loc preeminent şi să beneficieze de mijloacele necesare în cadrul programului de
învăţământ al tuturor elevilor.
16. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui să susţină organizaţiile sau grupurile care
favorizează mobilitatea tinerilor (tineri muncitori, studenţi sau voluntari) prin politicile de
schimb, în scopul de a dezvolta solidaritatea, edificarea Europei şi conştientizării cetăţeniei.
17. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui să-şi încurajeze şcolile şi tinerii să participe activ
la înfrăţirile internaţionale, la schimburi de orice natură, precum şi la reţelele europene. Ele ar
trebui de asemenea să fie pregătite să le acorde o susţinere financiară în scopul de a favoriza
învăţarea limbilor, schimburile interculturale şi împărtăşirea experienţei.
18. Ele ar trebui să integreze tinerii şi/sau reprezentanţii lor în comitetele de înfrăţiri şi în diverse
organe responsabile de aceste schimburi.
19. În vedera favorizării implementării urgente a proiectelor care provin de la tineri şi totodată se
înscriu în perspectiva dezvoltării noţiunii de sănătate în toate dimensiunile şi dinamica vieţii
colective, colectivităţile locale şi regionale ar trebui să creeze sau să dezvolte mecanisme
instituţionale de concertare între organizaţiile tinerilor, aleşilor şi tuturor profesioniştilor şi
partenerilor sociali care se interesează de prevenirea socială şi promovarea sănătăţii.
20. Confruntându-se cu ravagiile cauzate printre tineri de tutun, alcool şi de droguri,
colectivităţile locale şi regionale ar trebui să implementeze, să dezvolte sau să favorizeze în
colaborare cu reprezentanţii organizaţiilor de tineret şi ai serviciilor de sănătate, politici locale de
informare, structuri de consultare a tinerilor afectaţi de aceste probleme, şi politici de formare
corespunzătoare pentru tinerii lucrători sociali, animatori şi responsabili voluntari ai
organizaţiilor angajate în strategia de prevenire şi de reintegrare a tinerilor.
21. Având în vedere creşterea numărului maladiilor sexual transmisibile, colectivităţile locale şi
regionale ar trebui să intensifice programele de informare şi măsurile de prevenire destinate
tinerilor, promovând astfel, în cadrul comunităţii, un spirit de solidaritate de natură să creeze
relaţii sociale fără prejudiciu morale sau segregaţionism. Tinerii şi reprezentanţii organizaţiilor

35
locale ale tinerilor şi ale serviciilor de sănătate ar trebui să se asocieze pentru o colaborare mai
strânsă în vederea elaborării şi implementării acestor programe de informare şi acţiune.
22. În cadrul politicilor de creare a condiţiilor optime pentru o egalitate între femei şi bărbaţi la
participarea la viaţa locală şi regională, colectivităţile locale şi regionale ar trebui să adopte
măsuri în favoarea accesului tinerilor – femei şi bărbaţi – la funcţii de respundere în viaţa
profesională, asociativă, politică, precum şi la nivelul autorităţilor locale şi regionale.
23. În limita competenţelor, colectivităţile locale şi regionale ar trebui să favorizeze, începând cu
o vârstă cât mai tânără, o politică educaţională de promovare a egalităţii între femei şi bărbaţi.
24. Pentru a favoriza o asemene politică de egalitate, colectivităţile locale şi regionale ar trebui:
-să elaboreze un plan pe termen mediu care să aibă ca obiectiv eliminarea inegalităţilor
între fete şi băieţi;
- să adopte măsuri specifice în favoarea fetelor şi să le evalueze.
25. În scopul urmăririi obiectivului dat, aceste politici ar trebui în special să permită fetelor şi
femeilor tinere:
-să obţină o informaţie specifică privind cursurile de formare pentru calificarea
profesională;
- să urmeze o formare profesională prin acordarea burselor de studiu şi cicluri de studii
specifice, inclusiv în profesiile tradiţional rezervate bărbaţilor;
- să fie instruite pentru gestionarea afacerilor publice, prin încredinţarea
responsabilităţilor la cel mai înalt nivel decizional, pe baza unei cote de locuri rezervate
femeilor;
- să beneficieze de măsuri financiare pentru serviciile sociale destinate tinerelor femei şi
fete.
26. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui sa ţină cont de diferite necesităţi ale tinerilor din
zonele rurale atunci când elaborează sau imlementează măsuri şi activităţi de promovare a
participării tinerilor.
De asemenea, ele ar trebui:
-să vegheze asupra faptului ca politicile educaţionale, de angajare, de repartiţie a
locuinţelor, de transport şi politicile altor sectoare să corespundă şi să răspundă necesităţilor
particulare ale tinerilor din zonele rurale. Aceste politici ar trebui să ajute tinerii care doresc să
trăiască în zona rurală să facă acest lucru. Tinerii de la sat nu trebuie să se confrunte cu un nivel
mai inferior al prestaţiilor şi serviciilor sociale decât cel de care beneficiază orăşenii.

36
 -să acorde sprijin financiar şi de altă natură organizaţiilor de tineret şi altor asociaţii
locale care activează în mediul rural. Aceste organizaţii pot stimula viaţa socială şi culturală din
comunele rurale şi pot constituti soluţii importante pentru tineri. Organizaţiile de tinert şi alte
asociaţii joacă nu numai un rol important la încurajarea participării tinerilor, dar ele pot contribui
de asemenea la ameliorarea calităţii vieţii şi pot ajuta tinerii să lupte cu astfel de probleme cum
este izolarea rurală.
27. Arta şi cultura capătă forme multiple şi evolutive conform sensibilităţilor, locului şi epocilor.
Totodată ele fac parte din patrimoniul personal şi colectiv, trecut, actual şi viitor la care
generaţiile succesoare îşi aduc contribuţia. Intr-un anumit fel ele sunt imaginea societăţilor
noastre. Tinerii, prin practica lor culturală şi potenţialul de iniţiativă, de explorare şi inovare, se
formează şi joacă un rol în această evoluţie culturală. Este deci important de a le permite să aibă
acces la toate formele culturii şi să-şi favorizeze potenţialul de creativitate, inclusiv în domenii
noi.
28. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui deci să adopte, în cooperare cu tinerii şi
organizaţiile lor, politici ale căror obiective le vor permite să devină actori culturali având acces
la cunoaşterea, practica şi crearea politicilor în localităţi şi în mare parte datorită metodelor
elaborate în acest scop.
29. Confruntate cu o degardare tot mai vizibilă a mediului înconjurător, colectivităţile locale şi
regionale ar trebui să susţină financiar proiectele educaţionale ale şcolilor şi asociaţiilor care
vizează sensibilizarea problemelor mediului înconjurător.
30. Fiind conştiente că problemele mediului înconjutor îi preocupă mult pe tinerii – care, mîine,
vor trebui să-şi asume greşelile comise astăzi, - colectivităţile locale şi regionale ar trebui să
susţină activităţile şi proiectele care favorizează dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului
înconjurător la care participă tinerii şi organizaţiile lor.
31. Considerând că victimele delincvenţei şi violenţei deseori sunt tinerii şi recunoscând
necesitatea de a găsi răspunsuri adecvate la delictele şi actele de violenţă săvârşite în societatea
contemporană, precum şi necesitatea de a implica în mod direct tinerii în combaterea acestor
probleme;
32. Colectivităţile locale şi regionale ar trebui:
-să asigure prezenţa tinerilor în cadrul consiliilor de prevenire a delicvenţei, acolo unde
există astfel de consilii;
-să se ocupe, în special, de tinerii care riscă să fie implicaţi în delicvenţă sau au fost deja
implicaţi;
37
 -să combată violenţa rasistă prin toate mijloacele disponibile;
-să combată orice formă de violenţă la şcoală, cooperând cu toţi actorii interesaţi, adică
cu autorităţile responsabile de educaţie şi poliţia, învăţătorii, părinţii, şi însăşi tinerii;
-să contribuie la crearea reţelelor de asociaţii şi a proiectelor care vizează promovarea
nonviolenţei şi toleranţei, atât în instituţiile şcolare cât şi în mediul extraşcolar;
-să facă totul ce este în puterile lor pentru a proteja tinerii de exploatarea şi de abuz
sexual şi de alte forme de rele tratamente, şi să implementeze structuri de susţinere materială şi
psihologică, precum este sistemul de consultanţă confidenţială pentru victime.
33. Astfel, colectivităţile locale şi regionale vor contribui la stabilirea unui climat de încredere şi
de respect între tineri şi autorităţile publice, la acelaşi nivel cu poliţia.
34. Autorităţile locale şi regionale ar trebui să promoveze drepturile omului şi să ia măsuri pentru
a lupta împotriva discriminării faţă de minorităţi – rasiale, etnice, naţionale, religioase, sexuale,
etc. – ale persoanelor handicapate şi ale altor grupuri expuse, şi ar trebui să favorizeze
dezvoltarea comunităţilor pluriculturale datorită integrării minorităţilor şi luării în considerare a
nevoilor lor, a culturii, obiceiurilor şi modurilor de viaţă.
35. În această privinţă, colectivităţile locale şi regionale ar trebui:
-să adopte sau să consolideze legislaţia fondată pe discriminare, pentru a asigura tuturor
cetăţenilor egalitatea accesului la locurile publice, la formarea profesională, la şcoală, la locuinţă,
la activităţile culturale şi la alte aspecte ale vieţii. Un astfel de acces ar trebui să fie controlat şi ar
trebui garantat în mod egal de către organele compuse ale reprezentanţilor autorităţilor locale, ale
minorităţilor şi ale tinerilor;
-să favorizeze în programele şcolare aspectele multiculturale şi sensibilizarea luptei
contra rasismului şi a discriminării.
36. Atunci când tinerii trec de copilărie – o perioadă când ei sunt încă dependenţi de familie, de
şcoală, de comunitatea religioasă sau de altă „autoritate” – la o viaţă de adult autonomă, ei îşi
pun întrebări asupra relaţiilor personale (în cadrul familiei lor, cu semenii lor, cu prietenul sau
partenerul). Sexualitatea lor - începând cu manifestarea ei şi până la practică – nu este
întotdeauna uşoară, pentru că nu sunt pregătiţi să admită aceasta. În afară de aceasta, persistă
ignoranţa problemelor de igienă sexuală şi o suspiciune faţă de discursurile oficiale cu privire la
riscurilor care decurg din anumite comportamente sexuale.
38. Tinerii ar trebui să fie activ asociaţi în planificarea, implementarea şi în evaluarea
informaţiilor şi altor servicii care le sunt destinate în acest domeniu.

38
 Pentru a ajunge la o adevărată participare a tinerilor trebuie puse la dispoziţia lor, un
anumit număr de instrumente, ceea ce implică dezvoltarea formării tinerilor la participare, de a-i
menţine informaţi, de a le furniza mijloace de comunicare şi un ajutor pentru realizarea
proiectelor lor, şi de a recunoaşte şi de a valoriza angajamentele şi voluntariatul lor. Participarea
nu are un sens deplin dacă rolul tinerilor nu este recunoscut în partide, sindicate şi asociaţii, şi
dacă se depun eforturi pentru a favoriza crearea asociaţiilor pentru şi de către tineri.
Pentru a pune în acţiune politicile sectoriale expuse în titlul I, colectivităţile locale şi
regionale trebuie să implementeze structuri sau dispozitive convenabile care ar permite
participarea tinerilor la luarea deciziilor şi la dezbaterile care îi interesează.
Aceste structuri vor lua forme diverse stabilite într-un sat, într-un oraş sau un cartier,
chiar într-o regiune. Ele ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru un dialog şi un parteneriat
veritabil între colectivităţile locale sau regionale şi tineri, să le permită lor şi reprezentanţilor lor
să fie actori cu drepturi egale în politicile care îi interesează. Aceste structuri ar trebui în mod
normal să fie reprezentative şi permanente, şi să trateze toate problemele de care se interesează
tinerii. Ar putea fi prezumată şi crearea unor structuri exacte pentru a dezbate sau a soluţiona o
problemă specifică. Dacă va fi cazul, ar putea fi judicios de a combina diferite forme de structuri.

II.3. DREPTURILE COPILULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

a. Tratatul Constituţional şi drepturile copilului.
Pentru prima oară în istoria U.E, referiri concrete la drepturile copilului au fost făcute în
Constituţia Europeană adoptată la 18 iunie 2004. Deşi documentul menţionat nu a produs
efectele juridice scontate (nefiind ratificat de toate statele membre 1) el rămâne ca un moment de
referinţă pentru consacrarea juridică a celor peste 80 de milioane de copii care trăiesc în Europa.
În mod expres Constituţia Europeană face referiri la protecţia drepturilor copilului în acţiunile
interne şi internaţionale ale Uniunii. Aceasta asigură faptul că drepturile copilului vor fi luate în
considerare în toate statele în care Uniunea Europeană poate promulga legi şi adoptat politici.
Respectarea strictă a legislaţiei internaţionale, în ceea ce priveşte relaţiile externe ale U.E.,
garantează că şi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului va fi inclusă în aceste
demersuri.

1
Au ratificat tRatatul privind Constituţia Europeană 18 din cele 27 de state member ale U.E.

39
 Constituţia Europeană include şi referiri concrete la anumite drepturi ale copilului.
Acestea erau menţionate în capitolul „ Cooperarea juridică în domeniile traficului de copii şi
abuzului.
b. Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. şi dreptul copilului.
Abordarea problematicii drepturilor copilului prin prisma acestui recent document
impune, înainte de toate unele referiri la Tratatul de reformă de la Lisabona, care i-a conferit
forţă juridică.
Încheiat sub semnul reformării Europei pentru secolul al XXI-lea, Tratatul de la Lisabona
a răspuns unora dintre cele mai profunde aspiraţii ale cetăţenilor europeni. Speranţa este că acest
Tratat va consolida valorile fundamentale, va clarifica probleme-cheie, va aplana temeri
constante.
Mai presus de orice Tratatul va conferi Uniunii Europene capacitatea de a produce
schimbarea, de a oferi mai multă siguranţă şi prosperitate europenilor, de a crea oportunităţi
pentru ca acestea să poată modela globalizarea.
În materie de drepturi ale omului Tratatul de la Lisabona aduce unele elemente de noutate
prin recunoaşterea forţei juridice obligatorii a Cartei drepturilor fundamentale a U.E şi prin
aderarea la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Sunt elemente care, fără a aduce atingere competenţelor atribuite prin Tratate Uniunii
Europene vor determina consecinţe juridice importante în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor
consacrate prin Tratatul de la Lisabona.
Art.6 al TUE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona prevede că Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E
adoptată la 12 decembrie 2007, acesteia fiindu-i recunoscută valoarea juridică egală cu cea a
tratatelor. Aliniatul 2 al art.6 din TUE adaugă că „ Uniunea respectă drepturile fundamentale,
astfel cum sunt acestea consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi astfel
cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre în calitate de
principii generale ale dreptului comunitar.
Aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor de mai sus, începând cu anul 2009,
Uniunea Europeană va avea avea ca fundamemt juridic:
- Carta drepturilor fundamentale a U.E, ce are corp comun cu TUE ( modificat prin
Tratatul de la Lisabona)

40
 - Convenţia europeană a drepturilor omului la care sunt parte atât Uniunea Europeană cât
şi statele membre;
- Principiile respectării drepturilor fundamentale omului în cadrul Uniunii Europene
O semnificaţie cu totul aparte, pentru tema aflată în dezbatere, o prezintă art.24 din
CDFUE, care reglementează, expres drepturile copilului.
Iată care este conţinutul detaliat al acestui articol:
- alin. 1 precizează că „ copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru
asigurarea bunăstării lor”. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în
considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.
- alin. 2 stipulează că „ în toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate
de autorităţile publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie
considerat primordial”.
- alin. 3 adaugă că „ orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare
interesului lui. Mai trebuie adăugat că art.24 cu cele trei aliniate se întemeiază pe
Convenţia de la New York privind drepturile copilului semnată la 20 noiembrie 1989 şi
ratificată de toate statele membre.
De asemenea, Carta UE cu privire la Drepturile Fundamentale cuprinde un articol special,
care face referire la drepturile copilului. Membrii EURONET (Reteaua Europeana a Drepturilor
Copilului), printre care se numara si Salvati Copiii Romania, au considerat procesul de redactare
si finalizare a Constitutiei Europene drept o oportunitate importanta pentru a ridica problema
reprezentarii slabe a problematicii copiilor in Tratatele Uniunii Europene. Reteaua EURONET,
impreuna cu copii si tineri europeni si alte organizatii partenere, s-au implicat activ în actiuni de
advocacy pentru includerea drepturilor copilului in Constitutia Europeana, asigurandu-se astfel
ca acestea vor fi luate in considerare in toate politicile, initiativele legislative si programele UE.
În privinţa adopţiei pe de altă parte, in replica la presiunile SUA, in problematica
adoptiilor internationale, Comisia Europeana si-a reafirmat punctal de vedere aratand ca
primordial este interesul copilului si nu al familieli care vrea sa-l adopteze sau al ONG-urilor
care reprezinta familiile adoptive. “Politica noastra este foarte clara si neechivoca in interesul
copilului. Adica impotriva unei politici care urmareste interesul familiilor ce doresc sa adopte
copii din orice tara”, il citeaza Delegatia Comisiei Europene pe Gunter Verhoegen, intr-un
comunicat de presa remis redactiei RGNPRESS.

41
 “Este o diferenţă crucială. Dacă nu pui în centru interesul copilului, ci al familiei care
vrea să adopte şi al ONGurilor care reprezinta interesele familiei, atunci creezi o piata. Când
creezi o piata, poti fi sigur ca in România acest lucru va crea probleme. Prin urmare, Comisia
Europeana insista ca moratoriumul pe adoptii internationale este necesar atâta vreme cât nu
exista legislatie care sa corespunda pe deplin normelor si standardelor internationale din
domeniul protectiei copilului, si atâta vreme cât nu exista structuri administrative care sa
garanteze aplicarea unei astfel de legislatii” a afirmat pe 10 martie a.c. Comisarul pentru
Extindere, Gunter Verheugen, in Parlamentul European. Comisia Europeana nu este impotriva
adoptiei internationale in sine.
Cu toate acestea, Conventia ONU privind Drepturile Copilului prevede ca adoptia
internationala poate fi luata in consideratie numai daca un copil nu poate fi plasat in asistenta
maternala sau intr-o familie adoptativa sau nu se poate bucura de o forma de protectie
corespunzatoare in tara de origine. Adoptia internationala ca “ultima solutie” trebuie inteleasa in
contextul prevederii care se refera la “importanta mentinerii continuitatii mediului cultural,
lingvistic, etnic si religios in cresterea unui copil”. România a ratificat Conventia ONU privind
Drepturile Copilului, la fel ca toate statele membre ale UE si candidate la aceasta. Comisia
Europeana a creat un grup independent de experti in dreptul familiei, din State Membre1.
Uniunea Europeana sustineautoritatile române in procesul de inchidere a institutiilor
mari, rezidentiale de protectia copilului si inlocuirea acestora cu forme de ingrijire alternativa,
precum asistenta maternala, adoptia nationala si casele de tip familial. S-au facut deja progrese
semnificative. Comisia Europeana este in favoarea moratoriului privind adoptiile internationale
atâta vreme cât nu este in vigoare o legislatie care sa fie intrutotul compatibila cu prevederile
Conventiei ONU privind Drepturile Copilului, si atâta vreme cât nu exista capacitatea
administrativa de aplicare a acestei legislatii.
Cu ocazia lansarii campaniei de educare a populatiei cu privire la drepturile copilului,
Jonathan Scheele, seful Delegatiei Comisiei Europene in tara noastra, a declarat: "UE ramane un
partener de nadejde al Romaniei si va continua sa sprijine eforturile acesteia de a deveni un lider
in regiune in sectorul protectiei copilului". Campania, care este componenta a programului
Uniunii Europene Phare 2002 "Intarirea si diversificarea serviciilor pentru protectia copilului" se
va desfasura pe o perioada de 15 luni. Aceasta vizeaza educarea populatiei privind drepturile

1
Grupul, la cererea Guvernului, face recomandari privind proiectele de lege din domeniu.

42
copilului, dar si specializarea profesionistilor din sistem si chiar a familiilor cu privire la drepturi
prevazute si de Conventia Europeana privind Drepturile Copilului.

43
 CAPITOLUL III. STATUTUL JURIDIC AL COPILULUI ÎN ROMÂNIA

III.1. SITUAŢIA COPILULUI ÎN ROMÂNIA

Modul în care copilul este valorizat de catre o societate se reflecta în preocuparea pe care
aceasta o are pentru ca drepturile copilului sa fie respectate si implementate în toate domeniile
vietii sociale, fie ele publice ori private. În ultima decada, efectele socio-economice negative ale
tranzitiei au condus la degradarea rapida si substantiala a nivelului de trai a unei proportii din ce
în ce mai ridicate a populatiei, fiind afectate în special familiile cu copii.
Comparativ cu 1989, natalitatea a scazut ca urmare a liberalizarii avorturilor. Desi situatia
socio-economica nu este incurajatoare, atasamentul familiei romanesti fata de copil se
evidentiaza intr-o valoare relativ ridicata a natalitatii fata de celelalte tari europene, incepand cu
1995 mentinandu-se constanta la valoarea de 10,5 nascuti vii la 1.000 de locuitori. Scaderea sa a
dus la diminuarea populatiei tinere, segmentul 0 - 17 ani reprezentand in 2001 un procent de
22,2% din intreaga populatie, fata de 23,6% in 1998.
Rata mortalitatii infantile este in continua scadere, de la 26,9 in 1990 la 18,6 in 2000.
Datorita accesului populatiei la servicii de planificare familiala, cu consecinte pozitive asupra
sanatatii mamei si copilului. Se constata insa o crestere a ratei mortalitatii in segmentul de
populatie 0 - 17 ani, in subgrupa 5-9 ani, de la 0,6 in 1993 la 0,8 in 1998, pe fondul scaderii
mortalitatii tuturor celorlalte subgrupuri.
Evolutia HIV/SIDA este in continuare alarmanta, 6.216 cazuri fiind inregistrate la
inceputul anului 2000, dintre care 5.384 copii. Incidenta cea mai ridicata a diagnosticarii cu
SIDA se afla in grupa de varsta 5-9 ani (2.327 de cazuri, dintre care 1.386 de baieti) si 1-4 ani
(2.147 de cazuri, dintre care 1.291 de baieti). Din pacate, Romania detine recordul de 50% din
toate cazurile pediatrice inregistrate in Europa.
La nivelul sistemului national de invatamant, desi au avut loc o serie de schimbari privind
accesul populatiei la educatie, impactul negativ al tranzitiei s-a manifestat prin scaderea
resurselor bugetare si cresterea cheltuielilor la nivelul familiei pentru sprijinirea copiilor care
urmeaza o forma de invatamant.
In anul scolar 2001-2002, gradul de cuprindere in invatamantul primar si gimnazial era
de 97%. De asemenea, rata de trecere in invatamantul secundar a crescut de la 88,4% in 1992 la
95,1% in 2000. In ceea ce priveste fenomenul abandonului scolar, in invatamantul general

44
obligatoriu rata abandonului a oscilat in jurul valorii de 0,6% in perioada 1993 - 2001. Pe
ansamblu, abandonul scolar este in scadere, exceptand invatamantul profesional, unde se
constata o crestere de la valoarea de 4,2% in anul scolar 1993-1994, la valoarea de 6,5% in anul
scolar 2000-2001.
Rata de cuprindere scolara a copiilor minoritatii rrome este mult mai scazuta decat media
nationala. In grupa de varsta 7-9 ani, se apreciaza ca 29,9% dintre acesti copii nu au urmat nici o
forma de scolarizare, in timp ce pentru grupa de varsta 10-16 ani procentul 1 este de 17,2%.
Studiile evidentiaza faptul ca 48,3% dintre copiii de varsta 7-9 ani vor abandona scoala inainte
de terminarea clasei a IV-a.
Ultimii 4 ani s-au caracterizat printr-o evolutie constanta a numarului copiilor cu
dizabilitati, la sfarsitul anului 2001 inregistrandu-se un numar de 58.688 de copii cu dizabilitati,
dintre acestia 1.058 aflandu-se in institutii speciale. Problemele cu care se confrunta familiile
acestor copii sunt, pe de o parte, stigmatizarea sociala, iar pe de alta parte lipsa serviciilor
specifice si insuficienta sprijinului financiar din partea statului
Desi Strategia Guvernamentala privind Protectia Copilului are ca obiectiv principal
reducerea numarului de copii din institutiile rezidentiale, aceasta problema ramane inca un
subiect delicat in aria protectiei copilului. In prezent, in Romania sunt 4.965.044 de copii, dintre
care 0,87% se afla in institutii rezidentiale (38.599 de copii in institutii de stat si 5.104 de copii in
institutii ale organizatiilor neguvernamentale). Dupa 1997, numarul copiilor protejati in familii
substitutive a crescut considerabil, ajungand in septembrie 2002 la 41.782 copii. Dintre acestia,
aproximativ 60% se aflau in grija familiei extinse, iar 30% in grija asistentilor maternali
profesionisti. Pana la instaurarea, in octombrie 2001, a moratoriului asupra adoptiilor
internationale, acestea reprezentau 70,16% din totalul adoptiilor (anul 2000).
Cu toate eforturile de a inchide institutiile rezidentiale mari si de a oferi alternative de tip
familial copiilor lipsiti de ingrijire parinteasca, numarul copiilor care continua sa intre in sistem
este ridicat, principala cauza a institutionalizarii fiind saracia, aceasta agravand celelalte
probleme cu care se confrunta familiile (lipsa de educatie si experienta a parintilor, somajul,
bolile cronice, alcoolismul etc.).
Violenta asupra copilului este o alta problema grava a societatii romanesti. Date oficiale
evidentiaza faptul ca abuzul sexual asupra copilului reprezinta 29% din totalul cazurilor de abuz

1
Studiile evidentiaza faptul ca 48,3% dintre copiii de varsta 7-9 ani vor abandona scoala inainte de terminarea clasei
a IV-a.

45
asupra copilului (2131). In anul 1999 au fost raportate 618 cazuri de abuz sexual asupra
copilului, aproape dublu fata de anul 1998 (373). Chiar daca in anul 2000 s-a inregistrat o
scadere (582 cazuri) fata de anii precedenti, aceasta nu este semnificativa. Aceste date reprezinta
insa doar partea vizibila a fenomenului, numarul real al copiilor victime ale abuzului sexual fiind
mult mai ridicat. In Romania nu exista un sistem functional de monitorizare a cazurilor de abuz,
neglijare si exploatare a copilului.
Delincventa juvenila a inregistrat schimbari semnificative, un numar din ce in ce mai
ridicat de copii fiind implicati in crime si alte infractiuni comise cu violenta. Din totalul
infractiunilor comise in 2000, 7,2% au avut autori minori, un procent similar fiind inregistrat si
in 1999 (7,1%). Din totalul infractiunilor comise cu violenta de catre minori, 90,6% au
reprezentat infractiuni contra persoanei, varsta autorilor fiind de 14 - 17 ani. Totusi, cele mai
multe infractiuni comise de minori au fost impotriva proprietatii, reprezentand 70% din totalul
infractiunilor comise de minori. Prostitutia si traficul international cu fiinte umane devin
fenomene alarmante pentru Romania1.
Situatia copiilor implicati in traficul de droguri se agraveaza cu fiecare an. Daca in 1993
au fost raportate 14 cazuri de minori (14 - 17 ani) care au comis infractiuni de trafic de droguri,
in 2000 au fost inregistrate 35 de cazuri, ceea ce indica o inrautatire a situatiei. In ultimii ani,
Romania s-a transformat dintr-o tara de tranzit intr-o piata de desfacere a drogurilor. Numarul
utilizatorilor de droguri care au varsta mai mica de 18 ani a crescut, iar varsta la care se incepe
consumul de droguri a scazut la 13-14 ani. Studii realizate de Salvati Copiii au evidentiat ca
aproximativ 10% dintre elevii de liceu au consumat cel putin o data droguri.
In prezent se apreciaza ca in Romania sunt aproximativ 2.000 de copii ai strazii, 61%
dinte acestia aflandu-se in Bucuresti. Dintre acestia, 1.500 provin din familii, iar 500 din institutii
de protectie a copilului. Starea de sanatate a acestora este periclitata de conditiile in care traiesc,
de asemenea fiind potentiale victime ale exploatarii sexuale si traficului cu fiinte umane.
Reforma sistemului de protectie a copilului in Romania se afla inca in plin proces, masurile luate
de catre autoritatile responsabile fiind doar primii pasi in rezolvarea problemelor cu care se
confrunta copiii si familiile.

1
112 cazuri de prostitutie au fost raportate in 1998, in 2000 numarul scazand la 85 de cazuri. Numarul victimelor
aflate in proiecte de recuperare si integrare in cadrul organizatiilor neguvernamentale este insa mult mai ridicat.

46
 III.2. ORGANISME IMPLICATE ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR COPILULUI

Pentru Guvernul României, a garanta şi a respecta drepturile copiilor, pe care le plasează

într-o zonă de interes special reprezintă o prioritate naţională. Stă martor deplin în acest sens
Strategia guvernamentală în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate (2001-2004).
Adoptarea ei a fost determinată de faptul că printre cei aproape şase milioane de copii ai
României se numără şi unii care sunt defavorizaţi iar protecţia lor eficientă impune o abordare
sistematică1.
Pornind de la premisa politică majoră a continuării şi aprofundării reformei în domeniu,
prin valorificarea experienţei şi a rezultatelor pozitive obţinute până în prezent, noua strategie
reprezintă o revizuire şi o îmbunătăţire a strategiei anterioare. Ea propune un cadru de acţiune
coerent, rolul central revenind Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie (ANPDCA), stabileşte cadrul instituţional prin care ANDPCA coordonează acţiunea
ministerelor şi altor structuri guvernamentale cu responsabilităţi în domeniul protecţiei sociale,
familiale şi de educaţie, conferind un rol esenţial administraţiei locale şi societăţii civile.
Planul operaţional, anexat noii strategii cuprinde activităţile prioritare, având ca ţintă
grupurile de copii instituţionalizaţi, copiii protejaţi în familii (proprii sau substitutive), copiii
maltrataţi, neglijaţi sau abuzaţi în familiile proprii, copiii cu nevoi speciale, precum cei infectaţi
cu HIV sau bolnavi de SIDA, copiii delincvenţi, copiii străzii, copiii/tinerii care au atins vârsta
majoratului în timpul instituţionalizării pe termen lung.
România a ratificat Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului încă din anul
1990. O dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei, în anul 1991, un principiu important impus de
Convenţie a fost inclus printre principiile constituţionale care garantează libera dezvoltare a
personalităţii umane; articolul 45 din Constituţie dispune: „Copiii se bucură de un regim special
de protecţie şi de asistenţă în realizarea dreptuilor lor“. Pentru ratificarea Convenţiei asupra
protecţiei copiilor şi a cooperării în privinţa adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai
1993, Parlamentul României a adoptat Legea nr.84 din 18 octombrie 1994.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie

1
Victor Duculescu , Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale - (ediţie nouă, revăzută şi
adăugită), Editura Lumuna Lex, Bucureşti, 1998, p.127 si urm.

47
 Reforma în domeniul ocrotirii copilului aflat în dificultate avea nevoie de un metodolog,
de o instituţie care să vegheze la respectarea legii în domeniu, care să realizeze, în urma
schimbului de informaţii cu organizaţiile locale, cadrul de organizare, standardele specifice şi
ghidurile metodologice de bună practică privind activitatea factorilor instituţionali, publici şi
privaţi, având în vedere armonizarea cu normele europene privind protecţia drepturilor copilului
care să elaboreze strategiile pe termen scurt, mediu şi lung. Care să antreneze schimbul de
informaţii cu factorii instituţionali, judeţeni şi locali, pentru implementarea reformei la toate
nivelurile. Aşa a luat fiinţă Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie,
organ de specialitate al administraţiei publice centrale.

Serviciul public specializat

Între principalele atribuţii ale serviciului public specializat pentru protecţia copilului, pe
primul loc se află elaborarea proiectelor strategiilor anuale, pe termen mediu şi lung, referitoare
la restructurarea, organizarea şi dezvoltarea sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate
din unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează. El asigură implementarea strategiilor,
întocmind proiecte detaliate pentru realizarea măsurilor prevăzute de aceste strategii. Serviciul
coordonează, sprijină şi controlează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale din
judeţ în domeniu.
Amplul proces de restructurare a leagănelor şi a caselor de copii şi transformarea lor în
centre de plasament de tip familial este coordonat la nivel judeţean de serviciile publice
specializate.
Efectiv, proiectul de standarde de calitate privind protecţia copilului în centrul de
plasament a fost realizat după ce în unele judeţe primele idei novatoare fuseseră puse în aplicare,
crescând calitatea îngrijirii copilului defavorizat. Aceste proiecte au adus elemente de tip familial
în instituţiile rezidenţiale, elemente ţinând de schimbarea ambianţei încăperilor,
compartimentarea spaţiului, iniţierea unor programe de dezvoltare a relaţiilor copil-familie şi
chiar construirea de căsuţe de tip familial, dotate modern. Aceste experienţe la nivel local au
furnizat date profesioniştilor de la CRIPS1 pentru elaborarea standardelor privind protecţia
copilului în centrul de plasament.
Întrucât orice copil are dreptul fundamental de a trăi în familie, dacă situaţia sa impune
ocrotirea temporară într-o instituţie de tip rezidenţial, aceasta trebuie să fie un centru deschis
1
Centrul de Resurse şi Informare pentru Profesiuni Speciale.

48
către comunitate şi integrat într-un sistem de servicii destinate protejării copilului şi familiei sale.
Relaţiile care se dezvoltă în acest cadru asigură copilului protejat sentimentul apartenenţei la un
mediu de tip familial. Evident, aceasta face necesară proiectarea şi aplicarea unei strategii de
comunicare, precum şi antrenarea structurilor comunităţii (şcoală, biserică etc.), în calitate de
parteneri la aplicarea proiectului instituţional al centrului de plasament.
Unul din obiectivele standardelor referitoare la îngrijirea, educarea şi socializarea
copilului priveşte dezvoltarea responsabilităţii copilului pentru păstrarea propriei sănătăţi.
Fiecare copil beneficiază de controale medicale la intrarea în centrul de plasament, precum şi la
intervale de timp determinate (în funcţie de vârstă), pe parcursul protecţiei în centrul de
palasament, şi, de asemenea, decontrolul periodic al vederii şi al danturii, inclusiv de tratament
adecvat.
Potrivit standardelor de calitate, dezvoltarea afectivităţii şi a personalităţii copilului
ocrotit în centrul de plasament presupune în mod necesar intervenţie personalizată, un proiect
personalizat de (re)integrare familială şi socială. Practicienii insistă şi asupra includerii copiilor
în grupuri din afara centrului de plasament (clasă, echipă sportivă, cerc de arte plastice etc.), care
le pot lărgi orizontul socio-cultural.

Educatorul specializat

În raport cu schimbările structurale, deschiderea instituţiilor rezidenţiale de protecţie a

copilului şi dezvoltarea alternativelor de tip familial, vechile profesii şi funcţii capătă o nouă
identitate determinată de noul mod de ocrotire a copilului. Pentru fiecare membru al echipei şi
pentru echipă în ansamblu se conturează funcţii, roluri şi competenţe a căror realizare trebuie să
înceapă de la studierea nevoilor speciale ale copilului aflat în dificultate şi de la analiza realistă a
posibilităţilor de satisfacere a acestora.
Accesul la educaţie, informare, cultură, pentru a se înfăptui, în condiţiile cerute de noua
perspectivă deschisă de reformă, presupune în primul rând integrarea copiilor instituţionalizaţi în
unităţi şcolare alături de copiii din familii, accesul, participativ, la manifestări culturale, sportive,
turistice, organizate în afara instituţiei.
După 1990, când România a început să acorde mai multă atenţie copiilor
instituţionalizaţi, primul pas fiind semnarea Convenţiei Internaţionale privind Drepturile
Copilului, sprijinul financiar extern nu a întârziat să apară. Între 1991 şi 1995, programul
UNICEF de asistenţă a fost completat cu fonduri asigurate de guvernele american, danez şi
49
german. Acestora li s-au adăugat programe finanţate de Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia şi alte ţări
europene.
În 1993, a apărut prima autoritate naţională pentru drepturile copilului. Apariţia unei
singure autorităţi a încurajat reforma, care a presupus descentralizarea deciziei şi orientarea către
către un nou tip de servicii, care asigură copiilor o atmosferă de creştere mult mai apropiată de
cea familială.
Numărul copiilor îngrijiţi de stat, în aproape 700 de centre specializate, a rămas aproape
neschimbat până în 1996. Între 1996 şi 1999, numărul copiilor care trăiau în centre de plasament
a scăzut.

Comisia pentru Protectia Copilului

Comisia pentru Protectia Copilului1 se infiinteaza prin hotarare a consiliului judetean, respectiv a
consiliului local al sectorului municipului Bucuresti, fiind alcatuita din 7 membrii, in urmatoarea
componenta:
 presedinte – secretarul general al consiliului judetean, respectiv secretarul primariei
sectorului municipiului Bucuresti;
 membrii – 6 consilieri judeteni, respectiv consilieri locali in cazul sectoarelor
municipiului Bucuresti.
Desemnarea consilierilor ca membrii in comisia pentru protectia copilului se realizeaza la
propunerea presedintelui consiliului judetean, respective a primarului in cazul sectoarelor
municipiului Bucuresti.
Comisia se intruneste bilunar in sedinte ordinare si ori de cate ori este nevoie in sedinte
extraordinare. Prezenta membrilor comisiei la sedinta este obligatorie.
Membrii comisiei au dreptul la o indemnizatie de sedinta al carei cuantum se stabileste prin
hotarare a consiliului judetean, respectiv local al sectorului municipiului Bucuresti, dar care nu
poate depasi 3% din salariul brut al presedintelui consiliului judetean, respectiv al primarului
sectorului municipiului Bucuresti.
Comisia competenta sa solutioneze cauzele referitoare la copii este aceea in a carei raza
teritoriala se afla domiciliul copilului sau dupa caz, cea in a carei raza teritoriala a fost gasit lipsit
de supraveghere sau a fost parasit copilul.

1
Lege nr. 273 din 21/06/2004, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004 privind regimul juridic
al adoptiei.

50
 Comisia are următoarele atribuţii:
 stabileste plasamentul copilului la persoana, familie, centru de plasament sau asistent
maternal profesionist;
 verifica şi reevalueza, cel puţin o dată la 3 luni împrejurările legate de plasamentul
copilului, pe baza rapoartelor şi propunerilor prezentate de serviciul public specializat
sau, după caz, de organismul privat autorizat;
 să revoce sau să înlocuiască măsura stabilită în condiţiile legii, dacă împrejurările
care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;
 să supună pe părinţii copilului unei perioade de probă de minimum 3 luni, în cazul
revenirii acestuia în mediul său familial, perioadă în care aceştia să fie supravegheaţi
de către serviciul public specializat, cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor pe care le au faţă de copil; în acest scop, să ceară bilunar serviciului
public specializat prezentarea de rapoarte.
 sa solicite bilunar pe o perioada de minim trei luni serviciului public specializat
rapoarte privind modul in care parintii isi exercita drepturile si obligatiile parintesti
dupa revenirea copilului in familie;
 elibereaza avizul favorabil necesar incuviintarii adoptiei;
 elibereaza atestatul de familie adoptatoare;
 elibereaza atestatul de asistent maternal profesionist;
 stabileste incadrarea copilului intr-un grad de handicap pe baza propunerii motivate si
a raportului intocmit de catre serviciul de evaluare complexa din cadrul serviciului
public specializat;
 stabileste orientarea scolara si profesionala a copilului cu nevoi speciale pe baza
propunerii motivate si a raportului intocmit de catre serviciul de evaluare complexa
din cadrul serviciului public specializat;
 intocmeste si prezinta trimestrial consiliului judetean/local rapoarte trimestriale cu
privire la activitatea sa.
 aproba instrainarea bunurilor copilului pe baza propunerii serviciului public
specializat
In exercitarea atributiilor sale, comisia emite hotarari care sunt in mod obligatoriu
motivate. Hotararea este executorie, putand fi contestata in termen de 10 zile la instantele
judecatoresti competente potrivit prezentei legi.

51
 În vederea îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor ce îi revin, fiecare comisie colaborează
cu comisiile din celelalte judeţe şi din sectoarele municipiului Bucureşti şi poate solicita acestora
prezentarea de rapoarte, propuneri sau orice informaţii referitoare la situaţia copiilor faţă de care
a stabilit măsura plasamentului.
Comisia pentru protectia copilului stabileste plasamentul copilului in urmatoarele situatii:
a) pentru copiii aflati in una din situatiile prevazute la art. 36, alin (1) lit. (a) daca nu a
fost instituita tutela sau daca instanta judecatoreasca nu a hotarat incredintarea copilului unei
familii sau persoane, in conditiile legii;
b) pentru copiii a caror dezvoltare fizica, morala sau intelectuala ori a caror sanatate
este primejduita in familie (abuzat, maltratat, neglijat);
c) pentru copiii a caror securitate, dezvoltare sau integritate morala este periclitata in
familie din motive independente de vointa parintilor.
In stabilirea masurii de plasament, comisia va tine seama in mod obligatoriu de
urmatoarele elemente:
a) opinia copilului,
b) nationalitatea, etnia si religia copilului
c) plasarea cu prioritate a copilului la rudele sale pana la gradul al IV inclusiv
d) apropierea copilului de familia sa
e) asigurarea continuitatii scolare
f) plasarea fratilor si surorilor impreuna
g) plasamentul copilului in centrul de plasament se dispune numai dupa analizarea si
eliminarea plasamentului la familie, persoana sau asistent maternal profesionist

Interes naţional pentru protecţia copiilor

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie primeşte finanţare bugetară

pentru programe de interes naţional. Aceasta permite ca familiile naturale cu grad mare de risc să
fie susţinute financiar pentru a-şi menţine copiii în familie1.
1
Un alt program cu susţinere bugetară vizează sprijinirea familiilor substitutive, pentru ca acestea să ia în îngrijire
un număr cât mai marde copii din rândul celor instituţionalizaţi. Continuă şi programul destinat copiilor străzii.

52
 Bugetul alocat protecţiei copilului a crescut substanţial prin alocări de la bugetul
de stat alături de sume provenite din bugetele locale, credite externe şi fonduri alocate de U.E. şi
Banca Mondială.
Un alt program de integrare a copiilor defavorizaţi se derulează în colaborare cu Biserica
Ortodoxă Română. În mai multe judeţe ale ţării sunt deja amenajate primele locuiţe destinate
„familiilor sociale“ care preiau în îngrijire copii instituţionalizaţi, primind sprijin pentru ocrotirea
acestora.
Îngrijirea unui orfan devine chiar o activitate profitabilă pentru acele familii care doresc
să se implice în rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi. Guvernul acordă 1,5-2.000.000
lei de copil luat în îngrijire. Bisericii îi revine îndatorirea de a alege, din rândul enoriaşilor,
familii nevoiaşe de oameni gospodari care să poată îngriji în ambianţă familială 5-6 copii
proveniţi din centre de plasament. Autorităţile locale pun la dispoziţie case de locuit,
apartamente, reparate, igienizate, mobilate, dotate.
În ultima perioadă, situaţia copiilor instituţionalizaţi din România s-a îmbunătăţit, acest
fapt reflectând colaborarea strânsă a Executivului de la Bucureşti cu reprezentanţii Uniunii
Europene. Preocupările autorităţilor române de a perfecţiona sistemul instituţional de protecţie a
copilului şi de a regândi procedura adopţiilor internaţionale în conformitate cu scopurile acestei
ultime forme de protecţie a copilului au condus la configurarea unui pachet de opt acte normative
ce vor reglementa situaţia copilului instituţionalizat.
Concomitent, a fost adoptat un set de proiecte de interes naţional în domeniul protecţiei
copilului, care se referă la: integrarea socială a copiilor străzii; închiderea instituţiilor de tip vechi
destinate copiilor cu handicap/nevoi speciale, care nu pot fi restructurate/reabilitate; formarea
resurselor umane din sistemul de protecţia a copilului; integrarea socio-profesională a
copiilor/tinerilor din instituţiile de ocrotire ajunşi la 18 ani.
Din cele peste 6 milioane de copii cu vârste între 0-18 ani din România, în anul 2003 se
aflau internaţi în instituţii ale statului 43.800. Pentru protecţia acestora, s-au derulat mai multe
programe naţionale finanţate de Guvern1 , precum şi programe internaţionale (pentru dezvoltarea
serviciilor de protecţie a copilului – finanţate de PHARE, reforma sistmeului de protecţie a
copilului aflat în dificultate, Child Net etc.).

1
Inchiderea instituţiilor de tip vechi şi creearea de servicii alternative, integrarea socială a copiilor străzii etc.

53
III.3. NOUL PACHET LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE COPILULUI

La jumãtatea lunii iunie 2004, Parlamentul român a adoptat proiectul de lege privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii, proiectul de modificare a
OUG 12/2001 privind înfiinţarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie,
Legea privind regimul juridic al adopţiei precum şi legea referitoare la protecţia şi promovarea
drepturilor copilului.
Pachetul legislativ conţine 4 acte normative:
1. Lege privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
2. Lege privind regimul juridic al adopţiei;
3. Lege pentru organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii ;
4. Lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului.
Pachetul legislativ în domeniul protecţiei copilului, adoptat de Parlamentul României în
luna iunie 2004, reprezintă mai mult decât o ameliorare a unui cadru legislativ dintr-un sector de
activitate - va reprezenta baza unui sistem modern, european de protecţie a drepturilor
tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaţionale la care România este parte, în
mod deosebit cu Convenţia europeană privind drepturile omului şi respectiv Convenţia ONU
privind drepturile copilului1.
Legea privind regimul juridic al adopţiei, în cadrul articolului 39, prevede cã: „adopţia
internaţionalã a copilului care are domociliul în România poate fi încuviinţatã numai în situaţia
în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliazã în strãinãtate
este bunicul copilului.”
Autoritãţile române pot colabora, în ceea ce priveşte adopţia internaţionalã cu organisme
private care îşi desfãşoarã activitatea pe teritoriul statului primitor numai dacã acestea sunt
acreditate de statul respectiv.
Textul legii prevede cã persoanele care trebuie sã consimtã la adopţie sunt pãrinţii fireşti
sau tutorele copilului, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani şi adoptatorul sau familia
adoptatoare.

1
În lumina noilor reglementãri, instanţele sunt exclusiv competente sã judece procesele privind încuviinţarea
deschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacã cel care
urmeazã a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetãţean român sau strãin fãrã cetãţenie.

54
 Potrivit prevederilor rãmase nemodificate din Legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, beneficiazã de mãsuri speciale de protecţie copilul ai cãrui pãrinţi sunt
decedaţi, necunoscuţi sau decãzuţi din exerciţiul drepturilor pãrinteşti.
Instanţa judecãtoreascã numeşte cu prioritate ca tutore o rudã sau un prieten al familiei copilului,
în stare sã îndeplineascã acestã sarcinã, iar copilul beneficiazã de protecţie specialã pânã la
dobândirea capacitãţii depline de exerciţiu.
În cazul în care copilul a fost victima vreunui abuz, pãrinţii sau tutorii minorului,
autoritãţile publice şi organismele private au obligaţia sã ia mãsuri pentru readaptarea fizicã şi
psihologicã şi reintegrarea socialã a acestuia.
Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, de la aceastã datã atribuţiile pe care le are în prezent
Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului fiind preluate de cãtre acest nou
organism.
Protectia drepturilor copilului se realizeaza conform urmatoarelor principii:
a) principiul respectarii si promovarii interesului superior al copilului
b) principiul egalitatii sanselor si al nediscriminarii
c) principiul cresterii copilului intr-un mediu familial
d) principiul asigurarii unei protectii speciale pentru copiii aflati in situatie de risc
si/sau pentru copiii supradotati
e) principiul interventiei multisectoriale
f) principiul asigurarii unei ingrijiri personalizate
g) principiul implicarii societatii civile in activitatile de protectie
h) principiul demnitatii copilului
Orice demers privind protectia copilul lipsit de mediul sau familial sa va avea in vedere
urmatoarele principii generale:
a) copilul trebuie sa creasca intr-un mediu familial
b) opinia copilului va fi avuta in vedere tinand cont de varsta si capacitatea de intelegere a
acestuia
c) masura de ocrotire a copilului ar trebui sa fie permanenta mai degraba decat temporara
d) masura de ocrotire a copilului ar trebui sa fie bazata pe familie mai degraba decat
institutionala
e) prevenire mai degraba decat interventie
f) adoptia nationala are prioritate in fata celei internationale
55
g) hotararile cu privire la copil trebuie sa tina cont de interesul superior al copilului
h) se va tine cont de necesitatea unei continuitati in cresterea si educarea copilului ca si de
originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica.
i) orice intarziere in luarea unei hotarari privind viitorul copilului poate fi daunatoare pentru
acesta
Fiecare copil pentru care s-a luat o masura de protectie are urmatoarele drepturi:
a) de a fi informat si consultat, potrivit varstei si gradului sau de maturitate, cu privire la
masura de protectie,
b) de a solicita schimbarea masurii de protectie, precum si plasarea lui impreuna cu fratii sau
surorile sale;
c) verificarea periodica a masurii de protectie si a oricaror altor imprejurari legate de aceasta;
d) de a primi sprijin de la persoanele fizice sau juridice in a caror ingrijire se afla, in vederea
intoarcerii lui in mediul sau familial;
e) de a initia procesul de intoarcere in mediul sau familial;
f) de a-si mentine relatiile sale personale;
g) asistenta de specialitate ulterior incetarii masurii de protectie.
Fiecare copil pentru care s-a luat o masura de protectie are urmatoarele drepturi:
a) de a fi informat si consultat, potrivit varstei si gradului sau de maturitate, cu privire la
masura de protectie,
b) de a solicita schimbarea masurii de protectie, precum si plasarea lui impreuna cu fratii sau
surorile sale;
c) verificarea periodica a masurii de protectie si a oricaror altor imprejurari legate de aceasta;
d) de a primi sprijin de la persoanele fizice sau juridice in a caror ingrijire se afla, in vederea
intoarcerii lui in mediul sau familial;
e) de a initia procesul de intoarcere in mediul sau familial;
f) de a-si mentine relatiile sale personale;
g) asistenta de specialitate ulterior incetarii masurii de protectie.
Protectia copilului este o activitate care are drept scop promovarea cresterii si educarii
copilului in cadrul familiei, prevenirea si eliminarea situatiilor care prezinta pericol pentru copil,
precum si de a asigura protectia acestuia in cazul in care a ramas fara ingrijire parinteasca.
Protectia copilului este asigurata prin ansamblul prestatiilor financiare, masurilor si
serviciilor destinate ingrijirii si bunastarii copilului. Prestatiile financiare sunt permanente,
ocazionale sau exceptionale.
56
 Masurile destinate protectiei copilului sunt administrative si/sau judecatoresti si pot fi
luate numai in interesul superior al copilului. Masurile administrative sunt urmatoarele:
a) tutela
b) curatela
c) plasamentul
d) plasamentul in regim de urgenta
e) incadrarea copilului intr-un grad de handicap
f) orientarea scolara a copilului cu nevoi speciale
Beneficiaza de protectie in conditiile prezentei legi urmatoarele categorii de copii:
a) copii ai caror parinti sunt decedati, necunoscuti, pusi sub interdictie, declarati
judecatoreste morti ori disparuti sau decazuti din drepturile parintesti, copilul declarat abandonat
prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva sau copilul pentru care instanta judecatoreasca nu
a hotarat incredintarea unei familii sau persoane, in conditiile legii;
b) copii cu nevoi speciale;
c) copii a caror dezvoltare fizica, morala sau intelectuala ori a caror sanatate este primejduita
in familie (abuzat, maltratat, neglijat);
d) copii a caror securitate, dezvoltare sau integritate morala este periclitata in familie din
motive independente de vointa parintilor;
e) copii care au savarsit fapte prevazute de legea penala dar nu raspund penal;
f) copii care au instituita o masura de protectie, au implinit varsta de 18 ani, dar fara a depasi
varsta de 26 ani, si urmeaza o forma de invatamant recunoscuta de lege1.
Comisia care a hotarat plasamentul copilului va stabili si cuantumul contributiei lunare a
parintilor la intretinerea acestuia, in conditiile stabilite de Codul Familiei. Sumele astfel incasate
se constituie venit la bugetul judetului, respective la cel al sectorului municipiului Bucuresti, in
subordinea caruia functioneaza comisia care a stabilit masura de protectie.
Daca plata contributiei la intretinerea copilului nu este posibila, comisia poate obliga
parintele sa presteze o activitate neremunerata in folosul colectivitatii, pe toata durata masurii
plasamentului.
Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de comisie, care îl poate delega
serviciului public specializat. În acest scop, în termen de 15 zile de la data plasamentului,

1
Drepturile parintesti asupra copiilor aflati in una dintre situatiile prevazute la alin. 1, lit. (a) si (c) se exercita de
catre consiliul judetean, respectiv local ale sectoarelor municipiului Bucuresti, prin intermediul comisiilor pentru
protectia copilului.

57
serviciul public specializat procedează la inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public
specializat, cu aprobarea comisiei, va putea înstrăina bunurile copilului numai dacă actul
răspunde unor nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani rezultate în
urma vânzării bunurilor copilului, precum şi veniturile aduse de acestea vor fi depuse în cont
personal, pe numele copilului, prin grija serviciului public specializat, şi nu vor putea fi ridicate
decât cu acordul comisiei.
Comisia va analiza, cel puţin o dată pe an, rapoartele financiar-contabile privind modul de
administrare a bunurilor copilului. La încetarea măsurii de plasament, comisia va analiza raportul
general privind administrarea bunurilor copilului, pe baza căruia va hotărî descărcarea de
gestiune1.
La nivel central - Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie, ca organ de
specialitate, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului, sub directa coordonare a
ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, decide politicile si
elaboreaza strategiile in domeniul protectiei si promovarii drepturilor copilului.
In cadrul institutiei Avocatul Poporului se organizeaza si functioneaza departamentul
Avocatul Copilului care are drept scop apararea drepturilor si libertatilor copilului in raporturile
acestuia cu autoritatile publice si este independent fata de orice autoritate publica.
In exercitarea atributiilor sale Avocatul Copilului nu se substituie autoritatilor publice.
Organizarea si functionarea Avocatului Copilului se stabileste prin hotarare de guvern.
La nivel judetean - Comisia pentru Protectia Copilului, organ de specialitate al consiliului
judetean, respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, actioneaza ca
organ decizional in materia protectiei copilului. Coordonarea, controlul si raspunderea privind
activitatea de protectie a copilului la nivel judetean se realizeaza de catre presedintele consiliului
judetean.
In cadrul consiliilor judetene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti se
organizeaza si functioneaza compartimente cu atributii specifice de control in domeniul
protectiei copilului.
La nivel judetean - serviciile publice specializate pentru protectia copilului infiintate in
subordinea consiliilor judetene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, si

1
In vederea asigurarii protectiei copilului sunt organizate si functioneaza la nivel central si local institutii cu atributii
decizionale si organisme publice si private prestatoare de servicii.

58
organismele private autorizate, care activeaza in calitate de prestatori de servicii in domeniul
protectiei copilului;
Tipurile de servicii care pot fi organizate la nivel judetean sunt:
a) centre de plasament de tip familial
b) centrul de primire a copilului in regim de urgenta
c) centru de primire a copilului cu devianta comportamentala de tip penal
d) centrul maternal
e) servicii de asistenta si sprijin pentru copilul care dobandeste capacitate deplina de exercitiu
f) centre de plasament pentru copilul cu handicap sever
g) centrul de asistenta si sprijin pentru readaptarea psihologica a copilului cu probleme
psihosociale
h) servicii de orientare, supraveghere si sprijinire a reintegrarii sociale a copilului delincvent
i) centre de reeducare pentru copilul delincvent
j) serviciul de asistenta a copilului pentru exercitarea dreptului sau la exprimarea libera a
opiniei
k) orice alte servicii care sa conduca la bunastarea copilului alaturi de parintii sai.

APLICAŢII PRACTICE: SPEŢE

Sectia civila a Curtii de apel

Decizie nr. 1731 din 6 iulie 2000

(Cluj). Ocrotirea minorului, măsuri de protecţie luate în temeiul Ordonanţei Guvernului nr.
26/1997, acţiune în încredinţare spre creştere şi educare, cu obligarea la plata pensiei de
întreţinere.

59
 În baza Ordonanţei nr. 26/1997, comisiile pentru ocrotirea minorilor pot hotărî luarea măsurilor
de ocrotire, măsuri supuse căilor de atac.
Este nefondată cererea concomitentă sau ulterioară, pentru încredinţarea spre creştere şi
educare, cu obligarea la plata pensiei de întreţinere, întemeiată pe prevederile Codului familiei.

Prin sentinţa civilă nr. 4079 din 7 octombrie 1999 a Judecătoriei Zalău, menţinută de
Tribunalul Sălaj prin decizia civilă nr. 185 din 7 martie 2000, prin respingerea apelului
reclamantei D.V., s-a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor P.R. şi T.F. pentru
încredinţarea minorei T.L. şi obligarea la plata pensiei de întreţinere.
În motivarea hotărârilor, s-au reţinut împrejurările că, minora se află în îngrijirea reclamantei,
în baza hotărârii nr. 74/1998 a Comisiei pentru ocrotirea minorilor, în vigoare prin neatacare, deşi
este contrară prevederilor Ordonanţei nr. 26/1997.
Recursul reclamantei a fost respins ca nefondat, reţinându-se următoarele:
Acţiunea are ca petite, cererea în încredinţarea minorei şi obligarea pârâţilor părinţi ai acesteia,
la plata pensiei de întreţinere.
Potrivit deciziei nr. 74 din 26 februarie 1998 a Comisiei judeţene pentru protecţia copilului, în
baza Ordonanţei nr. 26/1997, minora a fost încredinţată în plasament familiar reclamantei, cu
acordul mamei pârâte P.R. şi se află în întreţinerea şi îngrijirea reclamantei încă din 13 mai 1994.
Această hotărâre, în vigoare prin neatacare, atestă luarea măsurii legale de ocrotire a minorei şi
exclude luarea unei alte măsuri, pe calea dreptului comun.
Reclamanta urmând procedura Ordonanţei nr. 26/1997, conform art. 6 alin. 2 era şi este în
drept să solicite aceluiaşi organ administrativ, obligarea părinţilor minorei la plate unei
contribuţii la întreţinere şi nu pe calea acţiunii la instanţele Judecătoreşti.
Două hotărâri în ocrotirea minorei, este inadmisibil a fi dispuse.
Motivările de fapt ale hotărârilor, privind nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii nr. 74/1998,
precum şi conduita părinţilor faţă de minoră, se înlătură, ele nu sunt obiectul litigiului, pârâţii nu
au atacat hotărârea şi nu au acţiune sau cerere reconvenţională, în reîncredinţarea minorei.
(Judecător Rusu Rodica)

Sectia de contencios administrativ a C.S.J.

Decizie nr. 762 din 6 martie 2000

60
Alocaţie suplimentară pentru copii. Sistare. Nelegalitate.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 119/1997 familia care are în întreţinere doi
sau mai mulţi copii are dreptul la alocaţie suplimentară, al cărei cuantum este în funcţie de
numărul copiilor.
Reclamanţii au contestat dispoziţia Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială Prahova
Ploieşti de a sista plata alocaţiei suplimentare pentru cei doi copii minori ai lor, în sumă de
40.000 lei lunar.
Tribunalul Prahova, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de apel Ploieşti, care a respins
acţiunea pe considerentul că reclamanţii nu au făcut dovada domiciliului comun, situaţie în care
nu puteau beneficia de plata alocaţiei suplimentare pentru copii lor minori nefiind îndeplinite
condiţiile legii.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 119/1997 familia care are în întreţinere doi
sau mai mulţi copii are dreptul la alocaţie suplimentară, al cărei cuantum este în funcţie de
numărul copiilor.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 lit. a din aceeaşi lege, prin familie se înţelege soţul, soţia şi
copii lor sau a oricăruia dintre ei, având domiciliul comun.
Dacă soţii nu au domiciliu comun, fără a fi divorţat, aceştia stabilesc de comun acord care
dintre ei este reprezentantul legal al familiei, acea persoană urmând a încasa alocaţiile cuvenite.
În caz de neînţelegere, conform art. 3 alin. 2 din Legea precizată, autoritatea tutelară sau
instanţa de judecată va stabili care dintre soţi are calitatea de reprezentant legal al familiei.
În speţă, s-a efectuat o anchetă socială de către autoritatea tutelară de la domiciliul reclamantei
prin care s-a stabilit că minorele rezultate din căsătorie locuiesc împreună cu mama lor, învaţă la
şcoala din localitate, sunt sănătoase, au comportare corespunzătoare şi se bucură de condiţii
sociale şi morale corespunzătoare. S-a precizat în finalul anchetei că aceasta a fost efectuată
pentru a fi prezentată Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie socială Prahova în vederea
încasării alocaţiei suplimentare pentru minori de către persoana care îi are în întreţinere efectivă,
respectiv reclamanta.
De altfel, instanţa de fond avea oricum obligaţia, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr.
119/1997, să decidă ei însăşi care este reprezentantul legal al familiei, având la dispoziţie date

61
suficiente pentru desemnarea acestei persoane, inclusiv elementele de fapt rezultate din ancheta
tutelară.
Respingând totuşi acţiunea, prin raportare la un text care nu este incident în situaţia din speţă,
hotărârea pronunţată apare netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, recursul fiind fondat urmează a fi admis a se casa sentinţa atacată, iar în fond, a
se admite contestaţia introdusă împotriva deciziei D.G.M.P.S. a judeţului Prahova de sistare a
alocaţiei suplimentare pentru copii urmaşi ai reclamanţilor, a se stabili că reclamanta are calitate
de reprezentant legal al familiei, fiind îndrituită să încaseze alocaţiile suplimentare ale copiilor
minori şi, drept urmare a fi obligaţi pârâta să-i achite toate sumele datorate cu acest titlu, din
momentul sistării plăţilor, în continuare.
Vizând şi cererea de daune formulată în cauză, se precizează că este fondată în limita sumei de
1 milion, reprezentând prejudiciul suferit prin neachitarea alocaţiilor cuvenite, dispunându-se
obligarea pârâtei la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri.
__________
Publicată în SET nr. 1/2000 al C.S.J.

Sectia civila a Curtii de apel

Decizie nr. 603 din 17 aprilie 2000

(Constanţa). Pensie de întreţinere.

Obligarea ambilor pârâţi la suportarea cheltuielilor de creştere şi educare art. 86 şi 94 Codul

familiei.
a) Cu majoritate de voturi
Instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. 1 codul familiei, cuantumul obligaţiei de
întreţinere se determină potrivit cu nevoia celui care o solicită şi cu mijloacele celui ce urmează a
o plăti.

62
 La obligarea întreţinerii minorului, legea stipulează îndatorirea ambilor părinţi de a contribui la
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a acestuia. Sarcinile părinţilor trebuie să fie
împărţite în mod echitabil, ţinându-se seama de problemele fiecăruia, astfel încât să se evite ca
unul din ei să beneficieze de o contribuţie mai mare la întreţinerea copilului, împovorându-l
nejustificat.
În cauză, recurentul a făcut dovada că a plătit pensia de întreţinere în mod îndestulător din
momentul în care a părăsit domiciliul comun, a oferit spaţiul locativ şi bunurile necesare unei
bune educaţii şi pregătiri profesionale ale minorei, astfel că, faţă de vârsta acesteia, cât şi de
contribuţia pe care trebuie să o asigure mama, instanţa în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 cod
pr. civilă, a respins recursul, a casat decizia tribunalului şi judecând a respins ca nefondat apelul
reclamantei numai cu privire la stabilirea cotei maxime a pensiei de întreţinere menţinând în
acest sens, ca temeinică şi legală, sentinţa civilă nr. 3093/25.02.1999 a Judecătoriei Constanţa, cu
privire la acest capăt de cerere.
b) Opinie separată
În aplicarea disp. art. 86 şi 94 codul familiei, se reţine că atât sentinţa Judecătoriei Constanţa
nr. 3093/25.02.1999, prin care s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de întreţinere în favoarea
minorei în cuantum de 20% din venitul sau net, cât şi decizia nr. 2348/27.09.1999 a Tribunalului
Constanţa, prin care cuantumul s-a stabilit la 25% sunt nelegale.
Acestea, deoarece minora are vârsta de 13 ani şi 20% este un cuantum prea mic pentru a
satisface cheltuielile necesare creşterii şi educării acesteia, cu atât mai mult cu cât în această
perioadă intervin costuri suplimentare legate de procesul suplimentar de educaţie, meditaţii
pentru examenul de capacitate, pregătirea în acest sens fiind o necesitate.
Tot aşa, cuantumul maxim de 25% stabilit de instanţa de apel este prea mare, raportat la vârsta
copilului, deoarece odată cu înaintarea în vârstă cheltuielile necesare creşterii şi educării cresc şi
ele şi astfel nu se mai poate mări şi cuantumul obligaţiei tatălui, pentru a fi respectat art. 94 alin.
1 codul familiei.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 cod pr. civilă, recursul va fi admis, se vor casa
ambele hotărâri şi se va fixa cuantumul obligaţiei de întreţinere în sarcina recurentului la 22%
din venitul sau net lunar.

Sectia civila a Curtii de apel

Decizie nr. 2867 din 29 octombrie 2001

63
(Timişoara). Protecţia copilului aflat în dificultate. Măsura plasamentului. Stare de dificultate.

Potrivit art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate,
republicată în anul 1998, Comisia pentru protecţia drepturilor copilului poate hotărî plasamentul
copilului la o familie sau la o persoană care consimte la aceasta şi care prezintă condiţii materiale
şi garanţii morale necesare dezvoltării armonioase a acestuia, dacă dezvoltarea sau integritatea
morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voinţa părinţilor, la
cererea acestora sau a unei rude până la gradul al patrulea inclusiv.

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 15.01.2001 pronunţată în dosar nr. 6159/2000 Judecătoria Reşiţa
a respins plângerea formulată de reclamanţii M.G. şi M.A. împotriva hotărârii nr. 1212 din
4.10.2000 a Comisiei pentru Protecţia Copilului Caraş-Severin.
Prima instanţa a reţinut că prin cererea adresată Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului
Caraş-Severin reclamanţii au solicitat plasamentul nepoţilor M.I.R., născut la 11.06.1992 şi
M.A.V., născută la 28.12.1993.
În urma investigaţiilor, Comisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului a reţinut că minorii al
căror amplasament s-a cerut nu se află în dificultate, deoarece, deşi se afla în îngrijirea bunicilor
reclamanţi, tatăl lor întreţine cu ei relaţii fireşti şi contribuie la întreţinerea lor. Ca urmare, prin
hotărârea nr. 1212 din 4.10.2000 comisia a respins cererea reclamanţilor.
Instanţa a apreciat că părinţii fireşti ai minorilor, deşi trăiesc în concubinaj cu alte persoane, nu
sunt împiedicaţi din motive obiective de a se îngriji de aceştia. A apreciat astfel că minorii nu se
află în dificultate în sensul O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.
Prin decizia civilă nr. 632 din 6.06.2001 pronunţată în dosar nr. 1346/C/2001 Tribunalul Caraş-
Severin a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe,
admiţând plângerea formulată de reclamanţi, cu consecinţa anulării hotărârii comisiei şi
plasamentului minorilor la reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că minorii provin din relaţii de concubinaj, iar părinţii
acestora nu mai locuiesc împreună, ei rămânând în îngrijirea exclusivă a bunicilor paterni,
reclamanţii în cauză.
Astfel, a reţinut că mama minorilor i-a părăsit, stabilindu-se într-o altă localitate, în judeţul
Bihor, iar în prezent întreţine relaţii de concubinaj cu un alt bărbat, cu care are un copil. Tatăl
minorilor a părăsit domiciliul şi s-a raliat în concubinaj cu altă femeie, cu care are un copil.
64
 Pe de altă parte, mama minorilor, conform declaraţiei de la dosar, a fost de acord şi cu adopţia
acestora de către reclamanţi.
Tribunalul a apreciat că minorii se află în stare de dificultate şi se impune plasamentul lor la
reclamanţi, care au condiţii optime pentru creşterea şi educarea lor, conform anchetei sociale.
Împotriva acestei decizii Comisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului Caraş-Severin a
declarat recurs în termen, solicitând modificarea ei şi respingerea apelului declarat de reclamanţi.
În motivarea recursului arată că minorii nu se află în stare de dificultate, în speţă nefiind
întrunite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 26/1997 pentru plasamentul acestora. A mai arătat că,
potrivit art. 100 C. fam., locuinţa minorilor este la părinţii lor, iar bunicii au o obligaţie legală de
întreţinere, conform art. 86 C. fam.
Curtea a apreciat că recursul declarat de pârâtă nu este întemeiat.
Astfel, a apreciat că minorii se află în stare de dificultate, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.
26/1997, câtă vreme, au rezultat din relaţii de concubinaj, sunt părăsiţi de părinţii lor, care trăiesc
în concubinaj cu alte persoane şi se află în îngrijirea exclusivă a reclamanţilor, care sunt bunicii
lor paterni. A mai reţinut că părinţii minorilor nu au contribuit la întreţinerea lor şi nu au
manifestat faţă de ei nici o afecţiune. În consecinţă, Curtea a apreciat că instanţa de apel a aplicat
corect dispoziţiile legale în speţă, iar motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr.
civ., invocate de pârâta, nu sunt întemeiate şi a respins recursul.

Publicată în SET nr. 4/2001 al Curţii de Apel Timişoara

ANEXA

DIN JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

PRIVIND COPII MINORI

Cazul Bouamar contra Belgiei — Plasarea unui minor într-o casă de arest cu titlul
de măsură provizorie de supraveghere

1. — Minor la data săvârşirii faptelor, Natim Bouamar a locuit din iunie 1977 până în
mai 1978 în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune socială preventivă, prevăzută
de legea din 8 aprilie 1965 privind protecţia tineretului. Din iunie 1978, în virtutea aceleiaşi legi,
el a constituit în mai multe rânduri obiectul unor măsuri judiciare.

65
 In 1980, jurisdicţiile pentru tineri 1 iau împotriva sa diferite măsuri provizorii printre care
nouă plasări în închisoare, fiecare având o durată maximă de cincisprezece zile. Toate aceste
masuri se înscriu în cadrul unei proceduri de urgenţă, prevăzuta de an. 53 din legea citată.
Acestea se întemeiază atât pe imposibilitatea materiala de a găsi o persoana fizica sau o instituţie
care sa-1 primească pe loc, cât şi pe comportamentul periculos al acestuia.
Intre aceste diverse plasări, jurisdicţiile pentru tineri îl încredinţează pe Natim Bouamar,
printr-o ordonanţă de modificare a măsurii preventive, mediului său familial sau unei instituţii de
observare si educare supravegheată a statului.
In faţa Curţii de apel din Liege, minorul contestă legalitatea unora din aceste decizii de
plasare. Recursurile sale sunt declarate inadmisibile, ca fiind lipsite de obiect deoarece, între
timp, el şi-a recăpătat libertatea ca urmare a ordonanţelor emise de jurisdicţiile pentru tineri.
Urmare a unor motive asemănătoare, Curtea de casaţie i-a respins trei dintre recursurile
formulate.
2. — In plângerea sa din 2 septembrie 1980 adresată Comisiei, Natim Bouamar denunţă
plasările în casele de arest si condiţiile de recurs, el invocă an. 5, art. 6 art. 13, precum si art. 14
combinat cu al. 4 din Convenţie.
Hotărârea din 29 februarie 1988 (Cameră)2
3. — Statuând mai întâi asupra încălcării art. 5 § l se impune singură a fi luata în
considerare prin acea ca trebuia să se controleze respectarea „regularităţii", inclusiv „căile
legale", privind detenţia de Natim Bouamar. Or, „regularitatea" implică nu numai respectarea
legislaţiei naţionale ci şi conformitatea măsurii privative de libertate, în scopul prevăzut de art. 5:
protejarea individului împotriva arbitrariului.
Curtea recunoaşte spiritul liberal al legislaţiei belgiene în materie de delicventă juvenilă.
Concepută sa evite la maximum privirea de libertate a minorilor, legea din 8 aprilie 1965 nu
autorizează asemenea măsuri decât în cazuri limitate, enumerate de ea. Chiar dacă interpretarea
art. 53 din această lege se pretează la controverse în Belgia, datele cauzei nu sunt suficiente
pentru a constata o neregularitate decurgând din nerespectarea dreptului intern.
Cât despre absenţa arbitrarului, Curtea notează că petiţionarul a făcut obiectul unei
„navete" între arestul din Lantin si familia sa, fără ca aceasta să conducă la aplicarea efectivă a
unui regim de educaţie supravegheată într-un mediu specializat, în acea perioada, în Belgia nu
exista o infrastructură potrivită şi adaptată obiectivelor legii menţionate. In consecinţă, o

1
Vinccnt Berger, Jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor omului, ediţia a doua, 1RDO, Bucureşti. 2001.
2
Seria A nr. 129.

66
acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea nici un scop educativ. S-a încălcat
deci art. 5 şi l (unanimitate).
4. - Guvernul belgian pleda în sensul că procedura urmată în faţa judecătorului pentru
tineri „încorpora" în ea controlul cerut de art. 5 şi 4.
Acest mafistrat constituie, în mod evident, un „tribunal" din punct de vedere organic.
Totuşi, Curtea aminteşte că la art. 5 şi 4 nu se mulţumeşte cu un asemenea organ decât dacă
procedura urmată de acesta are un caracter judiciar şi dă garanţii suficiente individului în cauza:
în cazul de faţă, este vorba de posibilitatea de a fi audiata persoana în cauză şi ca aceasta să bene-
ficieze de asistenţa efectivă a unui avocat. Daca procedura litigioasă a fost însoţită de anumite
garanţii, care nu sunt neglijabile, nu s-a stabilit însă că avocaţii petiţionarului ar fi fost prezenţi
cu prilejul audierilor care au precedat plasarea în arest a lui Natim Bouamar si nici că aceştia ar fi
avut acces la dosar. Singura apariţie personală în faţa judecătorului pentru tineri a lui Natim
Bouamar, foarte tânăr la acea dată, nu era de natură să-i ofere garanţiile necesare.
Căile de recurs existente nu erau nici ele, în opinia Curţii, conforme prescripţiilor art. 5 şi
4. Noile proceduri urmate în faţa jurisdicţiilor pentru tineri, în scopul revizuirii deciziilor iniţiale,
s-au desfăşurat în absenţa avocaţilor persoanei în cauză. Cât despre apeluri, toate au fost
declarate inadmisibile din lipsă de obiect, iar Curtea de casaţie a respins recursurile introduse
împotriva hotărârilor judiciare astfel adoptate, încât recursurile exercitate nu au permis
jurisdicţiilor competente să statueze, în termen scurt, asupra legalităţii măsurilor de privare de
libertate a petiţionarului. Pe scurt, au fost încălcate prevederile art. 5 şi 4 (6 voturi pentru, l împo-
trivă).
5. — In speţă, Curtea apreciază că nu este necesară examinarea cauzei şi în temeiul art.
13 (unanimitate).
6. — Natim Bouamar pretindea existenţa unei discriminări contrare art. 14 combinat cu
art. 5 şi 4 care ar decurge din faptul că adulţii plasaţi în detenţie preventivă beneficiază, în termen
scurt, de un control al legalităţii acesteia. Curtea estimează că tocmai caracterul protector al
procedurii aplicabile minorilor furnizează o justificare obiectivă şi rezonabilă (unanimitate).

Cazul Johnston si alţii contra Irlandei — Interdicţie constituţională a divorţului în

Irlanda şi consecinţe juridice care decurg de aici pentru un bărbat şi o femei necăsătoriţi
împreună, precum şi pentru copilul lor
1. — Dl. Roy H.W. Johnston, resortisant irlandez, născut în 1930, dna Janice Williams-
Johnston, cetăţeană britanică născută în 1938, si Nesa Williams-Johnston, fiica lor născută în
67
1978, locuiesc împreună în Irlanda. Primul petiţionar s-a căsătorit în 1952 si are trei copii din
această căsătorie; soţia sa si el au convenit în 1965 să se despartă si au încheiat ulterior un acord
oficial de separare. Din 1971, el întreţine o relaţie stabilă cu a doua petiţionară, în mare parte în
întreţinerea sa. El are grijă de a treia petiţionară de când s-a născut si, printre altele, a luat măsuri
testamentare în favoarea ei ca si în privinţa celei de-a doua petiţionare si a celorlalţi copii ai ei.
2. — Constituţia irlandeza, intrată în vigoare în 1937, interzice divorţul, iar populaţia a
respins prin referendum (la 26 iunie 1986) un amendament care l-ar fi permis; tribunalele
recunosc totuşi în anumite circumstanţe divorţurile obţinute în străinătate de către cuplurile
irlandeze. Persoanele care trăiesc împreună si în cadrul unor relaţii stabile, după desfacerea
căsătoriei de către una dintre ele, nu se pot recăsători în Irlanda şi nu sunt considerate ca o
familie în sensul art. 41 al Constituţie, atâta timp cât trăieşte cealaltă parte a acestei căsătorii; în
special, ele nu au datoria legală a asistenţei mutuale şi nici drepturi de succesiune reciprocă.
Cât priveşte copilul nelegitim., el se bucură, faţă de părinţii săi, de drepturi de succesiune
inferioare celor ale unui copil legitim; mama lui este o simplă tutoare si nu poate fi adoptat de
ambii săi părinţi şi nici să devină legitim prin căsătoria lor ulterioară, în 1986, guvernul a depus
un proiect de lege privind statutul copiilor, care vizează eliminarea, în măsura posibilului, a
oricărei discriminări faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei.
3. — Dl Johnston, dna Williams-Johnston si Nesa Williams-Johnston sesizează Comisia
la 16 februarie 1982. Ei se plâng de faptul că în Irlanda lipsesc unele texte care sa permită
divorţul şi sa recunoască viaţa familială a persoanelor care, după eşecul căsătoriei uneia dintre
ele, întreţin relaţii de familie în afara căsătoriei: ei invoca art, 8, 9, 12 şi 13 ale Convenţiei, pre-
cum şi art. 14 (combinat cu art. 8 şi 12).
Hotărârea din 18 decembrie 1986 (plenul Curţii)1
4, — Curtea examinează mai întâi şi apoi respinge motivaţiile preliminare ale guvernului
irlandez (unanimitate), conform cărora petiţionarii nu au calitatea de „victime", nu au epuizat
caile de recurs interne şi au prezentat anumite reclamaţii care ies din cadrul cazului.
5. — Ea studiază apoi situaţia primilor doi petiţionari, începând cu incapacitatea de a
divorţa şi de a se recăsători. Absenţa dispoziţiilor care să permită divorţul si incapacitatea
corelativă pentru dl. Johnston şi dna Williams-Johnston de a se casatori nu încalcă nici art. 8 al
Convenţiei nici art. 12 (16 voturi pentru, I împotrivă).
In sensul lor comun, cuvintele „dreptul de a se căsători" care figurează la art. 12 vizează
formarea de relaţii conjugale şi nu dizolvarea lor. In plus, lucrările preparatorii ale acestui articol
1
Seria A nr. 112.

68
nu relevă nici o intenţie de a îngloba o garanţie oarecare a unui drept de a divorţa. Dacă ar trebui
interpretată Convenţia în contextul de astăzi, Curtea nu ar şti sa scoată din aceasta, printr-o
interpretare evolutivă un drept care a fost în mod deliberat omis la început. Cât priveşte art. 8,
Curtea se întreabă dacă o respectare efectivă a vieţii familiale a petiţionarilor antrenează, pentru
Irlanda, obligaţia pozitivă de a introduce măsuri care să autorizează divorţul. Punând o concluzie
negativa, ea relevă că această Convenţie trebuie citită ca un tot: un drept la divorţ fiind exclus de
art. 12, nu ar fi logic să fie dedus din art. 8. Astfel, Curtea respinge o reclamaţie a primilor doi
petiţionari care afirmă ca sunt victime ale unei discriminări care este contrara art. 14 al
Convenţiei combinat cu art. 8 datorită faptului ca dreptul irlandez poate recunoaşte anumite
divorţuri pronunţate în străinătate (16 voturi pentru, l împotrivă).
In raportul său din 5 martie, Comisia formulează avizul:
— ca nu este o încălcare a art. 8 şi 12 în ce priveşte dreptul — negarantat de Convenţie
— de a divorţa şi de a se recăsători (unanimitate);
— ca nu este o încălcare a art. 8 în aceea că legea irlandeză nu conferă primilor doi
petiţionari un statut familia! recunoscut (12 voturi pentru, l împotrivă);
— ca este o încălcare a art. 8 în sensul ca regimul juridic privind statutul cehii de-al
treilea petiţionar în dreptul irlandez nu respectă viaţa familială a celor trei petiţionari
(unanimitate);
— că nu este o încălcare a drepturilor primului petiţionar în numele art. 9 (unanimitate};
— ca nu este o încălcare a art. 14, combinat cu art. 8 si 12, deoarece primii doi
petiţionari nu sunt victime ale unor discriminări rezultând din legea irlandeza (12 voturi pentru, l
împotrivă);
— că nu este cazul sa se examineze distinct reclamaţia celui de-al treilea petiţionar în
materie de discriminări;
— că nu este o încălcare a art. 13 (unanimitate).
Dl Johnston pretindea, de asemenea, că se simte profund afectat de imposibilitatea de a
trăi cu dna Williams-Johnston altfel decât în cadrul relaţiilor extraconjugale. De aici ar rezulta o
încălcare a art. 9 al Convenţiei, luat izolat sau combinat cu art. 14, Curtea consideră că el se
plânge, în esenţă, de inexistenţa divorţului, problemă la care art. 9 nu se extinde; ea pune deci
concluzia că nu pot fi aplicate articolele invocate (16 voturi pentru, l împotrivă).
In afara de aceasta, Curtea respinge alegaţia primilor doi petiţionari conform căreia
numeroase alte aspecte ale statutului lor în dreptul irlandez încalcă art. 8 (unanimitate). Anumite
puncte litigioase constituie simple consecinţe ale imposibilităţii de a obţine un divorţ, situaţie
69
care nu a fost judecată ca fiind incompatibilă cu Convenţia; în plus, nici o obligaţie pozitivă nu
apasă asupra Irlandei, pentru a instaura un regim special, pentru o categorie deosebită de cupluri
necăsătorite, cum sunt petiţionarii.
6. — În sfârşit, Curtea examinează situaţia celei de-a treia petiţionare, în legătură cu art.
8 ea se întreabă dacă respectarea efectiva a vieţii familiale conduce, pentru Irlanda, la obligaţia
pozitivă de a îmbunătăţi situaţia juridică a Nessei Williams-Johnston. Ea reaminteşte
jurisprudenţa despre integrarea unui copil în familia sa si notează că au fost făcute eforturi în
Statele membre ale Consiliului Europei pentru a îmbunătăţii situaţia juridică a copiilor născuţi în
afara căsătoriei. Din punctul său de vedere, Nessa ar trebui plasată, juridic şi social, într-o poziţie
vecina cu cea a unui copil legitim; or, în prezent, situaţiile lor juridice respective sunt foarte
diferite. Absenţa unui regim juridic potrivit, care să reflecte legăturile familiale naturale ale
Nessei, constituie o lipsă de respect pentru viaţa familială a celei interesate şi a părinţilor săi.
Există la acest punct o încălcare a art. 8 din capul de acuzare a celor trei petiţionari
(unanimitate), în schimb, nu se impune o cercetare separata, dacă Nessa este victimă a unei
discriminări contrare art. 14 combinat cu art. 8, pe motivul incapacităţilor dreptului irlandez de
succesiune care o sancţionează (16 voturi pentru, l împotrivă).
7. — În temeiul art. 50, Curtea respinge pretenţiile petiţionarilor la prejudicii materiale şi
morale: fie că ele îşi au originea în puncte asupra cărora ea nu a evidenţiat nici o încălcare a
Convenţiei, fie că însăşi constatarea încălcării este prin ea însăşi o satisfacţie suficient de
echitabilă (unanimitate).
In schimb, ea accepta cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată şi taxe aferente
procedurii de la Strasbourg, dar numai parţial, adică 12.000 IR £ (unanimitate)1.

Cazul Marckx contra Belgiei — Statutul mamelor celibatare si al copiilor născuţi în

afara căsătoriei

1. — Alexandra Marckx., născută la 16 octombrie 1973 la Wilrijk, lânga Anvers, este

fiica Paulei Marckx, ziaristă belgiană celibatară. Pentru a-i stabili filiaţia, mama sa o recunoaşte
la 29 octombrie J973, în virtutea art. 334 al Codului civil. Ea o adoptă ulterior, la 30 octombrie

1
Legea din 1987 privind condiţia copiilor, promulgată la 14 decembrie 1987. a intrat vigoare la 14 iunie
1988.

70
1974, conform art. 34, din acelaşi cod; procedura se termină la 18 aprilie 1975, dar efectele şah
sunt retroactive zilei actului de adopţie.
2. — În dreptul belgian, o mamă celibatară nu poate stabili filiaţia materna a copilului ei
decât prin recunoaştere, în timp ce aceea a copilului „legitim se stabileşte prin simplul fapt al
naşterii”. Copilul „natural" recunoscut sau chiar adoptat de către mama sa rămâne, în principiu,
un străin, faţă de familia acesteia, în plus, în domeniul succesiunilor ab instestat (adica fără
testament) şi a liberalităţilor (donaţii şi legate), Codul civil limitează, îi diferite trepte, drepturile
copilului „natural" şi ale mamei sale celibatare îi raport cu acelea ale copilului „legitim" si ale
mamei sale. Numai legitimarea si legitimarea prin adopţie asimilează întru lotul copilul „natural"
cu ut copil „legitim"; ele presupun, si una şi cealaltă, căsătoria maniei.
3. — In faţa Comisiei pe care ele au sesizat-o la 29 martie 1974, Paula si Alexandra
Marckx susţin ca dispoziţiile în cauză le încalcă dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8 al
Convenţiei) şi comportă o discriminare, care este interzisă prin art. 14 al Convenţiei, între copii
„naturali" şi copiii „legitimi", precum si între mame celibatare şi mame căsătorite. Petiţionarele
st declara astfel victime ale unui tratament degradant, contrat art. 3 din Convenţie, şi pretind că
art. l al Protocolului nr. l este încălcat prin faptul că mama necăsătorită nu poale în mod liber să
dispună de bunurile sale în favoarea copilului. Comisia decide, în plus, să examineze din oficiu
cazul prii prisma art. 12 din Convenţie, care recunoaşte dreptul de a se căsători şi de întemeia o
familie1.1
4. — Înainte de a studia pe fond reclamaţiile Paulei şi Alexandrei Marckx, Curtea
respinge o motivaţie preliminară a guvernului belgian. Acesta din urmă le reproşa în fapt
petiţionarelor că ridica probleme în esenţă teoretice în cazul lor şi uită că, prin natura ei, Curtea
nu poate exercita un control abstract al regulilor de drept. Curtea reaminteşte că art. 25 din
Convenţie abilitează
11
In raportul său din 10 decembrie 1977. Comisia formulează avizul, cu diferite
majorităţi, ca legislaţia belgiană încalcă art. 8 luat izolat şi combinat cu art. 14, faţă de cele două
petiţionare, şi art. l al Protocolului nr. l combinat cu art. 14 faţă de Paula Marckx. în schimb, nu
consideră necesar sa examineze cazul din punctul de vedere ai art. 3 si consideră că art. 12 nu
intra în discuţie particularii să susţină ca o lege le încalcă drepturile prin ea însăşi, în lipsa unui
act individual de execuţie, dacă ei riscă să-i suporte direct efectele. Tocmai aceasta este
atitudinea Paulei şi Alexandrei Marckx: ele fac răspunzătoare numeroase articole din Codul civil,
1
Hotărârea din 13 iunie 1979, plenul Curţii, seria A nr. 31.

71
care li se aplicau sau li se aplică automat. în alţi termeni, ele atacă o situaţie legală, aceea a
mamelor celibatare şi a copiilor născuţi în afara căsătoriei, care le atinge personal.
5. — Constatând că acest caz se referă, în esenţa, la art. 8 şi 14 ale Convenţiei, Curtea
începe prin a preciza tocmai ca art. 8 are valoare atât pentru viaţa particulară a familiei
„naturale", cât şi pentru familia „legitimă". De altfel, dreptul la respectarea vieţii de familie
implică, în vederile sale, că statul poate avea de îndeplinit obligaţii pozitive. Tocmai de aici
rezultă ca acesta din urmă, stabilind regimul care se aplica anumitor legături de familie, cum este
aceea a mamei celibatare şi a copilului ei, trebuie sa acţioneze în aşa fel încât să permită celor
interesaţi sa ducă o viaţă de familie normală si să se ferească de orice discriminare bazată pe
naştere.
Curtea studiază apoi, prin prisma art. 8 şi 14, cele trei probleme cu care a fost sesizată de
Comisie.
6. — Primul aspect: modul de stabilire a filiaţiei materne a Alexandrei Marckx.
In legătură cu Paula Marckx, Curtea consideră, mai ales, că necesitatea de a o recunoaşte
pe fiica sa Alexandra, pentru a stabili filiaţia acesteia, deriva dintr-un refuz de a-i consacra, pe
deplin, maternitatea chiar de la naştere. Ea relevă, în acelaşi timp, anumite consecinţe
patrimoniale, dezavantajoase, ale recunoaşterii; dacă mama celibatară îşi recunoaşte copilul, ea îl
va leza, în acelaşi timp, pentru că se va vedea limitată în capacitatea de a-i dona sau lăsa
moştenire bunurile sale; dacă ea doreşte să-şi păstreze posibilitatea de a dispune liber de bunuri,
în favoarea sa, ea va trebui să renunţe la a stabili cu copilul o legătură familială cu caracter
juridic. Curtea consideră că această dilemă, în faţa căreia se afla mama celibatara, nu respectă
viaţa ei de familie (10 voturi pentru, 5 împotrivă). Curtea ajunge la acelaşi rezultat în ceea ce o
priveşte pe Alexandra Marckx, aceasta fiind, din punct de vedere juridic, fără mamă de la naştere
până la recunoaşterea ei (12 voturi pentru, 3 împotrivă). Curtea pune astfel concluzia încălcării
art. 8 faţă de cele două petiţionare.
Au fost Paula şi Alexandra Marckx şi ele victime ale unei discriminări contrare art. 14
combinat cu art. 8? în concepţia Curţii, circumstanţa că anumite mame celibatare nu vor sa aibă
grijă de copilul lor nu ar putea justifica regula, din dreptul belgian, care subordonează tocmai
unei recunoaşteri voluntare stabilirea maternităţii lui. De altfel, copilul „natural" nu ar avea mai
puţin interes decât copilul „legitim" în constatarea acestei legături, în plus, recunoscând întru
totul ca legitim, si chiar meritoriu, scopul urmărit de legislaţia belgiana — protecţia copilului şi a
familiei tradiţionale —, Curtea precizează, că, pentru a-1 atinge, nu trebuie sa se recurgă la
masuri destinate sau care duc la lezarea familiei „naturale", în sfârşit, ca răspuns la un argument
72
al guvernului belgian, Curtea admite ca deosebirea în acest domeniu, între familia „naturală" şi
familia „legitimă", trecea drept licită şi normală în multe din ţările europene, în perioada când a
fost redactată Convenţia. Reamintind, totuşi, că aceasta din urmă trebuie interpretată din
perspectiva condiţiilor de astăzi. Curtea nu poate sa nu fie frapată de evoluţia dreptului intern al
marii majorităţi a Statelor membre ale Consiliului Europei, către egalitatea dintre copiii
„naturali" şi copiii „legitimi", în problema cercetată. Ea relevă, de asemenea, că în conformitate
cu expunerea de motive la proiectul de lege depus la Senat la 15 februarie 1978, „juriştii şi opinia
publică sunt din ce în ce mai convinşi că este cazul să se pună capăt discriminării" faţă de copiii
„naturali". Curtea pune concluzia că deosebirea în cauză este lipsita de o justificare obiectivă şi
rezonabilă si încalcă deci art. 14 combinat cu art. 8. atât în ce o priveşte pe Paula Marckx (11
voturi pentru. 4 împotriva) cât şi pe Alexandra (13 voturi pentru, 2 împotrivă).
7. — Al doilea aspect: extinderea juridica a familiei Alexandrei Marckx. Curtea
consideră ca viaţa de familie, în sensul art. 8, include cel puţin raporturile între rudele apropiate
şi că respectarea vieţii de familie, astfel înţeleasă, implică, pentru stat. obligaţia de a acţiona în
aşa fel încât sa permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. Or. înflorirea vieţii de familie a
unei mame celibatare şi a copilului sau, recunoscut de ea, poate fi împiedicată dacă acest copil nu
intră în familia mamei si dacă stabilirea filiaţiei nu produce efecte decât între cei doi. De altfel,
Curtea nu vede nici o justificare obiectivă şi rezonabilă a diferenţei dintre extinderea familiei
Alexandrei Marckx şi aceea a unui copil „legitim". Ea pune deci concluzia unei încălcări, faţa de
cele două petiţionare, a art. 8 luat izolat (12 voturi pentru, 3 împotriva) şi combinat cu art. 14 (13
voturi pentru, 2 împotrivă).
8. — Al treilea aspect: drepturile patrimoniale invocate de către petiţionare. Curtea
admite că art. l al Protocolului nr. l, care consacră dreptul fiecăruia la respectarea bunurilor
„sale'', nu garantează dreptul de a le obţine pe cale de succesiune ab intestat sau prin liberalitate
(umanitate), în ceea ce o priveşte pe Alexandra Marckx, ea se plasează numai în temeiul art. 8 al
Convenţiei: domeniul succesiunilor şi al libertăţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de
viaţa de familie, care nu include numai relaţiile cu caracter social, moral sau cultural, ci
înglobează şi interese materiale, în vederile Curţii, art. 8 nu cere totuşi ca un copil să aibă dreptul
la o anumită parte din succesiunea părinţilor săi sau chiar a unor rude apropiate. Limitele impuse
de Codul civil vocaţiei succesorale a Alexandrei Marckx nu neagă deci acest articol prin ele
însele, adică independent de motivul din care se inspiră (unanimitate). Libertăţile cer un
raţionament analog, în schimb, Curtea consideră că distincţia instituită în materie, între copiii
„naturali" şi copiii „legitimi", este lipsită de o justificare obiectivă şi raţională. Din acel moment,
73
Alexandra Marckx a fost victima unei încălcări a art. 14 combinat cu art. 8 (13 voturi pentru, 2
împotriva) atât din cauza limitării capacităţii de a primi bunuri de la mama sa, cât şi a lipsirii
complete de vocaţia succesorală, faţa de rudele apropiate, pe linie maternă.
In ce o priveşte pe Paula Marckx. Curtea arata că art. 8, prin el însuşi, nu garantează unei
mame libertatea absolută de a dona sau lăsa moştenire bunurile sale copilului (unanimitate). Ea
consideră, din contră, că deosebirea stabilită în acest domeniu între mamele celibatare si mamele
căsătorite este lipsită de o justificare obiectivă şi raţională şi încalcă, în ce o priveşte pe Paula
Marckx, art. 14 combinat cu art. 8(13 voturi pentru, 2 împotrivă).
9. — Curtea examinează, de asemenea, problema prin prisma art. l al Protocolului nr. l
care, după ea, garantează, în esenţa, dreptul la proprietate, din care un element tradiţional
fundamental este dreptul de a dispune de bunurile proprii. Totuşi, subliniind ca interesul general
poate conduce în anumite cazuri un legiuitor să reglementeze folosirea bunurilor în domeniul
liberalităţilor, Curtea considera că restricţia atacată de Paula Marckx nu este contrară art. l al
Protocolului nr. l, prin ea însăşi (9 voturi pentru, 6 împotrivă). In schimb, cum este valabilă
numai pentru mamele celibatare şi nu pentru femeile măritate, iar această deosebire este lipsită
de o justificare obiectivă şi raţionala, există o încălcare a art. 14 combinat cu art. l al Protocolului
nr. l, în ce o priveşte pe Paula Marckx (10 voturi pentru, 5 împotrivă).
10. — In sfârşit, Curtea pune concluzia absenţei unei încălcări a art. 3 şi 12 din
Convenţie (unanimitate),
11. — Petiţionarele cereau pentru fiecare dintre ele, în virtutea art. 50, un franc belgian
ca daune interese pentru prejudiciu moral. Curtea consideră totuşi că nu este cazul sa se acorde
Paulei şi Alexandrei Marckx o alta satisfacţie decât cea rezultată din constatarea a numeroase
lezări ale drepturilor lor (9 voturi pentru, 6 împotriva).1

Cazul Vermeire contra Belgiei — Excluderea unei nepoate de la succesiunea

bunicilor ei, pe motiv de caracter „natural" al legăturilor de rudenie

1. — Resortisantă belgiană, dna Astrid Vermeire este fiică „naturala ”, recunoscută de

Jerome Vermeire, unul din cei trei copii născuţi din căsătoria lui Camiel Vermeire cu Irtna Van
den Berghe. Aceştia din urma, care au crescut-o pe petiţionară după moartea tatălui ei în 1939,
decedează ab intestat la 22 iunie 1980, si respectiv, la 16 ianuarie 1975. Succesiunea lor este

74
închisă după decesul lui Camiel1, perioadă în care bunurile lor sunt împărţite între moştenitorii
„legitimi" supravieţuitori, adică cei doi copii ai fiului Robert.
Dna Vermeire este exclusă de la aceasta, pentru că an. 756 — abrogat între timp — din
Codul civil prevede: copiii „naturali" recunoscuţi nu au nici un drept asupra bunurilor părinţilor
tatălui şi mamei lor.
In iunie 1981, cea interesată angajează, în faţa Tribunalului de primă instanţă din
Bruxelles, o acţiune judiciară împotriva nepoţilor „legitimi". Prin decizia din 3 iunie 1983, pe
baza hotărârii Marckx din 13 iunie 1979 a Curţii Europene, Tribunalul recunoaşte dnei Vermeire
drepturi la succesiunea bunicilor ei, în măsura în care, conform acestuia, nu va fi făcută nici un
fel de diferenţă între copiii „naturali" si copiii „legitimi". Pe baza apelului nepoţilor „legitimi",
Curtea de Apel din Bruxelles modifică această sentinţă în mai 1985, considerând că hotărârea
Marckx nu este, din punct de vedere juridic, obligatorie pentru curţi si tribunale, în februarie
1987, Curtea de Casaţie respinge recursul petiţionarei.
2. — Dna Vermeire sesizează Comisia la l aprilie 1987. Reproşând jurisdicţiilor belgiene
că i-au negat calitatea de moştenitoare a bunicilor săi, ea afirmă că a suferit în acest fel - în
exercitarea dreptului la respectarea vieţii sale private de familie - o ingerinţă discriminatorie
incompatibilă cu an. 8 şi 14 combinate ale Convenţiei2
3. — După dna Vermeire, tribunalele naţionale trebuiau să aplice direct art. 8 şi 14 din
Convenţie drepturilor sale succesorale, aşa cum le-a interpretat Curtea în hotărârea Marckx din
13 iunie 1979; în orice caz, legiuitorul ar fi trebuit să aplice retroactiv, faţă de data respectivei
hotărâri, legea din martie 1987, care a modificat legislaţia incriminată.
Intrucât principiul securităţii juridice scutise statul belgian de repunerea în cauză a unor
acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării hotărârii Marckx Curtea examinează separat
succesiunile bunicii şi bunicului, deschise înainte şi respectiv după această data.
Ea constata ca moştenirea bunicii s-a deschis prin moartea acesteia şi ca moştenitorii ei
„legitimi" au fost sesizaţi din acest moment. Este deci vor de o situaţie juridică anterioară
pronunţării hotărârii Marckx; nu este cazul a fi repusă în discuţie (8 voturi pentru, l împotrivă).
In privinţa succesiunii bunicului, Curtea aminteşte că hotărârea Marckx a socotit
discriminatorie absenţa totală a vocaţiei succesorale, bazată numai pe caracterul „natural" al
legăturii de rudenie. Pentru ea, această constatare 3 privea fapte atât de apropiate prezentei speţe,
încât este egal valabilă pentru succesiunea în litigiu, deschisă după pronunţare. Ea nu distinge ce
1
Printr-o lege din 31 martie 1987, Parlamentul a modificat „diverse dispoziţii legale privind filiaţia".
2
Hotărârea din 29 noiembrie 1991 (Cameră), seria A nr. 214-C.

75
putea împiedica Curtea de Apel din Bruxelles, apoi Curtea de Casaţie, să se conformeze
concluziilor hotărârii Marckx, la fel ca tribunalul de primă instanţă; nu era nici imprecisă, nici
incompletă regula care interzicea să se aplice în detrimentul dnei Vermeire, în raport cu verii săi
Francine şi Michel, o discriminare bazata pe caracterul „natural" al legăturii de rudenie unind-o
de cujus (De cujus succesione agitur, acela sau aceea despre a cărui succesiune este vorba, n.t.).
O remaniere globală, menită să modifice în profunzime şi de o maniera coerentă ansamblul
drepturilor filiaţiei şi succesiunilor, nu se impune deloc în prealabil şi indispensabil pentru
respectarea Convenţiei, aşa cum a interpretat-o Curtea în cazul Marckx. Libertatea alegerii,
recunoscută statului, în ce priveşte mijloacele de achitare a obligaţiilor în numele art. 53 nu i-ar
permite să suspende aplicarea Convenţiei, aşteptând terminarea unei asemenea reforme, în
măsură să contrânga Curtea Europeană să respingă în 1991, pentru o succesiune deschisă la 22
iunie 1980, reclamaţii identice celor pe care le-a acceptat la 13 iunie 1979. Excluderea
petiţionarei de la moştenirea bunicului ei a încălcat deci art. 14 combinat cu art. 8 (unanimitate).
4. — Judecând ca problema aplicării art. 50 nu este pregătită, Curtea o rezervă
(unanimitate).
Hotărârea din 4 octombrie 1993 (Cameră) — Aplicarea art, 50 (seria A nr. 270-A)
5. — În hotărârea sa pe fond. Curtea a judecat că dna Vermeire a suferit un prejudiciu
material în sumă egală cu partea care i-ar fi revenit din succesiunea bunicului său, dacă ea ar fi
fost nepoată „legitimă" a acestuia; ea a adăugat ca pentru calcularea despăgubirilor, va trebui să
se ţină cont de drepturile de succesiune datorate şi de dobânzile la zi. Statuând în spirit de echi-
tate, ea acordă petiţionarei suma de 22.191.511 FB, majorata cu dobânzile legale scadente
începând cu l octombrie 1993 (unanimitate).
La capitolul cheltuieli de judecată şi taxe, ea alocă, în spirit de echitate, 2.000.000 FB
(unanimitate).

Cazul Rassmussen contra Danemarcei — Contestarea filiaţiei paterne a unui copil

născut în timpul căsătoriei
1. — Născut în 1945, dl. Per Krohn Rassmussen are naţionalitatea daneză si lucrează ca
funcţionar de birou. Se căsătoreşte în 1966 si în ianuarie 1971 soţia naşte o fetiţă. Având îndoieli

3
In raportul sau din 5 aprilie 1990, Comisia dă avizul ca deciziile litigioase nu au încălcat art. 8 şi 14 în
ceea ce priveşte succesiunea bunicii (7 voturi pentru, 6 împotrivă), dar le-au încălcat în ceea ce-l priveşte pe bunic
(unanimitate).

76
în ce priveşte paternitatea acesteia, el se abţine sa introducă o acţiune de dezavuare, pentru a-şi
salva căsnicia. Divorţul este pronunţat în iulie 1975. Conform unui compromis, semnat mai întâi
cu soţia sa, dl Rassmussen renunţa să introducă o acţiune de dezavuare a paternităţii, în timp ce
ea abandona orice pretenţie la o pensie alimentară pentru copil, în ianuarie 1976, fosta soţie a
petiţionarului îi scrie, afirmând că ea nu este legată prin acest compromis. Atunci dl Rassmussen
cere Curţii de Apel să-i permită să introducă o acţiune de dezavuare a paternităriţii, în afara
termenului (care expirase), prevăzut de ari. 5 § 2 al legii din 1960 asupra statutului juridic al
copilului. Totuşi, Curtea de Apel refuză, la 12 aprilie 1976, pe motiv că nici o circumstanţă
specială nu justifică acordarea unei derogări. Obţinând noi elemente, dl. Rassmussen sesizează
din nou Curtea de Apel în noiembrie 1978, dar autorizarea îi este încă o dată refuzată. Aceasta
decizie este ulterior confirmată de Curtea Supremă în ianuarie 1979.
2. — În cererea sa către Comisie, din 21 mai 1979, dl Rassmussen se pretinde victimă a
unei discriminări bazate pe sex în sensul că, în conformitate cu legea din 1960 (modificată la
acest punct în 1982), fosta sa soţie putea, în orice moment, să-i conteste paternitatea în faţa
tribunalelor, în timp ce el nu avea acest drept. El invocă art. 14 al Convenţiei, combinat cu art. 6
si 81
3. — Intră faptele cauzei în domeniul de aplicare a cel puţin uneia din clauzele
normative ale Convenţiei, altele decât art. 14? Nu, susţinea guvernul danez. Da, răspunde Curtea.
Art. 14 nu este valabil decât pentru a te bucura de drepturile si libertăţile garantate de Convenţie.
Or, o acţiune de dezavuare îmbracă, prin natura sa, un „caracter civil", căci ea aparţine dreptului
familiei şi priveşte, fără nici o îndoială, viaţa privată a petiţionarului, deci art. 6 şi 8 se aplica.
Exista o diferenţă de tratament? Desigur, notează Curtea, pentru că legea din 1960
impune anumite termene numai soţului. Nu este cazul să se cerceteze pe ce se baza respectiva
diferenţă, lista făcuta la art. 14 nefiind limitativă.
Se aflau petiţionarul şi fosta sa soţie în situaţii similare? Curtea nu consideră că trebuie sa
rezolve problema.
Exista o justificare obiectivă şi raţională? Guvernul susţinea că diferenţa de tratament se
justifica tocmai în interesul copilului si invoca „marja de apreciere" a statelor în materie. Curtea
aminteşte că această marjă variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi contexte; prezenţa sau
absenţa unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante poate fi pertinentă în
această privinţă. Or, constata ea, pentru acest gen de probleme nu există un numitor comun.
1
Hotărârea din 28 noiembrie 1984 (Cameră), seria A nr. 87.

77
Autorităţile erau îndreptăţite să gândească, în acea perioadă, ca instituirea de termene numai
pentru soţ se justifica prin ţeluri legitime, adică garantarea securităţii juridice şi protejarea
intereselor copilului care, de regulă, se unesc cu cele ale mamei. De altfel, autorităţile nu au
încălcat principiul proporţionalităţii. Astfel, pune Curtea concluzia, diferenţa de tratament nu era
discriminatorie în sensul art. 14, şi nu a existat nici o violare a acestui articol combinat cu art. 6
şi 8 (unanimitate).

Cazul Kroon si alţii contra Olandei — Imposibilitate legală pentru o femeie

căsătorită de a contesta paternitatea soţului asupra copilului ei şi care să permită astfel o
recunoaştere de către tatăl biologic

1. — Dna Catharina Kroon se mărită cu Omar M' Hallem-Driss în 1979, dar căsnicia lor
se destramă la sfârşitul anului 1980. Atunci pierde contactul cu soţul ei si la ora actuală nu se ştie
unde se află acesta.
Apoi, dna Kroon stabileşte o legătură durabilă cu dl AU Zerrouk, din care se naşte, în
octombrie 1987, fiul lor Samir M' Hallem-Driss. Ea rămâne totuşi căsătorită legal până la
desfacerea căsătoriei, în iulie 1988, ca urmare a unei acţiuni de divorţ.
O cerere tinzând să permită dnei Kroon să declare că M' Hallem-Driss nu este tatăl lui
Samir si să obţină recunoaşterea realităţii biologice este respinsă de către ofiţerul stării civile, la
21 octombrie 1988. La 13 iunie 1989, Tribunalul de arondisment din Amsterdam înlătură, de
asemenea, o cerere tinzând să obţină o ordonanţă care sa oblige respectivul ofiţer de stare civilă
să înregistreze o asemenea declaraţie; decizia sa este confirmată de către Curtea de Apel din
Amsterdam pe 5 februarie 1990, apoi de către Curtea de Casaţie la 16 noiembrie 1990.
2. — In cererea lor din 15 mai 1991, către Comisie, dna Kroon, dl Zerrouk si Samir M'
Hallem-Driss, toţi trei olandezi, se plâng că nu pot obţine recunoastea paternităţii d-lui Zerrouk
asupra lui Samir şi că un bărbat căsătorit poate dezavua paternitatea sa asupra unui copil născut
în timpul căsătoriei, în timp ce o femeie căsătorită nu poate acţiona la fel; ei invocă art. 8 al
Convenţiei, luat singur şi combinat cu art. 14. Printre altele, ei arată că neacceptându-se aceste
reclamaţii Curtea de Casaţie le-a negat posibilitatea unui recurs efectiv, în sensul art. 131.
3. — De la un cap la altul al procedurii, toate persoanele implicate, inclusiv ofiţerul stării
civile, au presupus că relaţia în cauză constituie o „viaţă de familie" şi că art. 8 era aplicabil; Ia
1
Hotărârea din 27 octombrie 1994 (Cameră), seria A nr. 297-C.

78
fel au judecat şi jurisdicţiile olandeze. Orice ar fi, noţiunea de „viaţă de familie" vizată de art. 8
nu se limitează numai la relaţiile bazate pe căsătorie si poate include şi alte „legături de familie"
de facto atunci când persoanele convieţuiesc în afara căsătoriei. Cu toate că o convieţuire, ca
regulă generală, poate constitui o condiţie a unei asemenea relaţii, în mod excepţional şi alţi
factori pot servi pentru a demonstra ca o relaţie are suficientă constanţă pentru a crea „legături de
familie" de facto; acesta este cazul în speţa pentru că patru copii s-au născut din relaţia dintre dna
Kroon şi dl Zerrouk începând din 1987.
Un copil rezultat dintr-o asemenea relaţie se înscrie deplin drept în această „celula de
familie" de la naşterea sa şi prin însuşi acest fapt. Indiferent care ar fi contribuţia dlui Zerrouk la
îngrijirea si la educaţie fiului său (guvernul a emis dubii în legătura cu acest aspect), există deci
între unul şi celălalt o legătură activă a unei vieţi de familie. Pornind de la aceasta, art. 8 îşi
găseşte aplicare (8 voturi pentru, l împotrivă).
4. — Din acest moment, autorităţile competente sunt cele care au obligaţia de a autoriza
cât mai repede posibil formarea de legături de familie legale şi complete între dl Zarrouk şi fiul
său Samir.
Conform guvernului, existau două soluţii la problemele petiţionarilor. Prima, adoptarea
de către o rudă si un părinte vitreg ar face din Samir copilul „legitim" al d-lui Zerrouk si al dnei
Kroon. Totuşi, aceasta ar presupune căsătoria lor. Or, aceştia nu doresc să se căsătorească. Pentru
Curte, o soluţie care nu autorizează un tată să creeze o legătura legală cu un copil, cu care are
deja viaţă de familie, decât dacă el se însoară cu mama acestui copil, nu poate trece drept
compatibilă cu noţiunea de „respect" al vieţii de familie.
A doua soluţie, o autoritate parentala unită, cu atât mai mult nu este acceptabilă. Chiar
presupunând ca legislaţia în pregătire intră în vigoare, autoritatea parentală unită va lăsa intacte
legăturile legale între Samir şi fostul soţ al dnei Kroon şi va continua sa împiedice formarea de
legături asemănătoare între Samir şi dl. Zerrouk.
Conform Curţii, „respectul" faţă de „viaţa de familie" cere ca realitatea biologică şi
sociala să prevaleze asupra unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite cât si
dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva. De aici, chiar având în vedere
marja de apreciere de care se bucură, Olanda a omis să garanteze petiţionarilor „respectul" faţă
de viaţa de familie. Pornind de la aceasta, a avut loc o încălcare a art. 8 (7 voturi pentru, 2
împotrivă).

79
 5 . — Reclamaţia bazată pe art. 14 combinat cu art. 8 este în esenţă aceeaşi cu cea
enunţata în temeiul art. 8. Constatând o încălcare a acestuia luat sigur, Curtea emite judecata că
nici o problemă distinctă nu se pune prin prisma art. 8 şi 14 combinate (unanimitate).
6. — în numele art. 50, Curtea consideră ca probabil că imposibilitatea de a obţine
recunoaşterea legală a legăturilor lor de familie a cauzat unele frustrări petiţionarilor, dar acestea
sunt compensate suficient prin constatarea unei violări a Convenţiei (unanimitate).
Ea consideră rezonabilă acordarea a 20.000 florini pentru onorariile avocaţilor, mai puţin
sumele vărsate şi care se vor vărsa de către Consiliul Europei cu titlul de asistenţă juridică (8
voturi pentru, l împotrivă).

Cazul R. contra Regatului Unit — Proceduri urmate şi recursuri înaintate în Anglia

şi Ţara Galilor privind decizii referitoare la vizitele părinţilor la copiii lor, daţi în grija unei
autorităţi locale.

1. — Cazurile O., W., B. şi R. îngrijorarea pe care o inspiră bunăstarea unor copii, dat
fiind contextul familial, duce la luarea, în virtutea legislaţiei engleze, a unor măsuri de
încredinţare a unuia sau a unor copii al (ai) petiţionarului (petiţionarei) autorităţii locale. Aceasta
este, în consecinţă, investită cu aproape toate drepturile, puterile şi datoriile unui părinte; ei ti
revine, în special, să decidă dacă petiţionarii trebuie să păstreze facultatea de a le face vizite, sub
rezerva obligaţiei sale legale de a lua în considerare, în primul rând, bunăstarea copiilor.
Ordonanţele judiciare obţinute de către autoritatea locală, în iulie 1976, îi încredinţează
copiii A., B., C., D. şi E. ai petiţionarului O., născuţi în 1968, 1970, 1971, 1973 şi 1975. Câtva
timp, O. si soţia sa pot face vizite copiilor, pe care autoritatea i-a plasat la părinţi adoptivi. Ea
decide totuşi, în iulie 1979, că aceşti copii trebuie să rămână să locuiască la familia care i-a pri-
mit şi că vizitele părinţilor naturali trebuie să înceteze. Abordarea instanţei judecătoreşti în 1980,
de către aceştia, în vederea obţinerii restabilirii vizitelor, eşuează. Doi dintre copii sunt adoptaţi
mai târziu, fără ca tribunalul să ceară consimţământul lui O. şi al soţiei sale. în august 1979,
autoritatea locală îşi asumă puterea parentala privind copilul S al petiţionarului W., care este
născut în 1978, şi pe care părinţii lui i l-au încredinţat mai înainte, în ianuarie sau februarie 1980,
80
autoritatea decide să-l încredinţeze pe S. părinţilor adoptivi, în vederea înfierii, în aprilie 1980,
hotărăşte să le retragă lui W. şi soţiei sale dreptul pe care îl avuseseră până în acel moment,
vizitarea copilului, în ianuarie 1981, tribunalul pentru copii acceptă cererea lor de suspendare a
rezoluţiei asupra puterii parentale; totuşi, o procedură ulterioră, deschisă de către autoritate, se
termină în iunie 1981 cu o decizie judecătorească a High Court pe care Court of Apeal o
confirmă în octombrie 1981: în interesul său, S. trebuie să rămână la părinţii săi adoptivi, iar W.
şi soţia sa nu-l pot întâlni. Respectivii părinţi adoptivi îl înfiază pe S. în octombrie 1984, High
Court renunţând la acordul lui W.
Incepând cu luna aprilie 1978, copilul P. al petiţionarei B., născut în 1977, este obiectul a
diferite ordonanţe judiciare în favoarea autorităţii locale, printre care si o ordonanţă de asistenţă
permanentă începând cu 5 decembrie 1978. în aprilie 1978, autoritatea îl încredinţează unor
părinţi adoptivi, pentru o scurta perioadă, dar după o şedinţă ad hoc în iunie 1978, ea hotărăşte ca
el trebuie să meargă la părinţii adoptivi pentru o lunga perioadă, între aprilie şi iunie 1978, B. are
contacte cu fiul ei, cu toate că îi face vizite la intervale destul de neregulate. O serie de întâlniri
lunare între P. şi B. precum si cu tatăl acestuia începe în august 1978, se întrerupe din noiembrie
1978 până în aprilie 1979, din cauza unei greve a lucrătorilor sociali, când se reia. Autoritatea
măreşte apoi frecvenţa vizitelor lui B la copil, dar în mai 1980 ea hotărăşte să le suprime. După
aceasta, B. întreprinde în van unele proceduri judiciare pentru a obţine interdicţia ordonanţei de
asistenţă sau restabilirea vizitelor. Copilul este înfiat în decembrie 1983 de către părinţii adoptivi,
la care el se afla pentru o lungă perioada.
In aprilie 1981, autoritatea locală asigura puterea parentală privind copiii A. şi J. ai
petiţionarei R., născuţi în 1979 şi, respectiv, în 1980 şi pe care cea interesata i-a încredinţat mai
înainte. Autoritatea plasează, la început, copiii pentru o scurtă perioada la părinţi adoptivi. In
august 1981, cu ocazia unei şedinţe ad hoc, ea hotărăşte ca dacă rezoluţia — atacată de R. la
tribunalul pentru copii — nu devine caducă, A. şi J. vor înceta să mai primească vizitele mamei
lor si vor fi plasaţi, pentru o lungă perioadă, la părinţi adoptivi în vederea adopţiei. Ignorând
această decizie, R, îşi retrage obiecţia faţă de rezoluţie. Ea îşi poate întâlni copiii până în
septembrie 1981, Totuşi, în octombrie i se spune că nu-i va mai putea vedea şi că se
intenţionează plasarea lor în vederea adopţiei, ceea ce se produce două luni mai târziu. I se
resping procedurile judiciare pe care le-a început în decembrie 1981 pentru a cere suspendarea
rezoluţiei asupra puterii parentale şi în ianuarie 1983 pentru a solicita restabilirea vizitelor sale la
A. si J. Cu toate acestea, autoritatea anualează rezoluţia în octombrie 1984. în noiembrie 1984

81
High Court refuză să se dispenseze de consimţământul lui R. la adopţia copiilor si, în decembrie
1985, ea ordona să i se dea posibilitatea să facă vizite.
2. — Cazul H. La 24 martie 1976, A., născută în 1975 si fiică a petiţionarei H., devine
pupilă a justiţiei ca urmare a cererii autorităţii locale făcute la High Court. La început, H. poate
vedea copilul. Totuşi, în iunie 1976, High Court suprimă vizitele, încredinţează pe A. autorităţii
şi recomandă adopţia sa. Intrucât starea sănătăţii i s-a îmbunătăţit, H. solicita la High Court, pe
13 noiembrie 1978, să reia vizitele: procedura care urmează nu se ocupă numai de această
problema ci şi de cererea de adopţie a copilului formulată de părinţii adoptivi, la care fetiţa a fost
plasată în martie 1979. La 23 octombrie 1980, High Court pronunţă o ordonanţă de adopţie, fără
consimţământul lui H., căreia i se refuză posibilitatea de a face vizite la A. La 14 ianuarie 1981
Court of Appeal respinge apelul lui H. si la 10 iunie 1981 comisia de recurs îi refuză autorizaţia
pentru a sesiza Camera Lorzilor.
3. — Comisia este sesizată pe 15 decembrie 1980 (O.), 3 septembrie 1981 (H.), 18
ianuarie 1982 (W.), 26 aprilie 1982 (B.) şi 28 aprilie 1982 (R.). Petiţionarii se plâng de deciziile
care limitează sau suprimă dreptul de vizită al copiii lor, încredinţaţi unei autorităţi locale,
precum şi de procedura aplicată şi — cu excepţia lui H. — de recursurile de care dispun în
materie. Ei invocă art. 6 şi 8 şi — în afară de H. — art1. 13 din Convenţie.
4. — Curtea precizează, de la bun început, că nu este competentă să examineze sau sa
comenteze legitimitatea unor măsuri ca plasarea copiilor la asistenta publică, adopţia lor şi
limitarea sau suprimarea vizitelor părinţilor; fie ca problema nu a fost ridicata în faţa Comisiei,
fie ca aceasta a declarat-o inacceptabilă. „
5. — W., B. şi R. susţineau o abatere de la art. 8 care decurge tocmai din procedurile pe
care autorităţile locale le-au urmat înainte de a transforma în hotărâre deciziile privind copilul
sau copiii respectivi. După ce a notat că a existat un amestec în dreptul petiţionarului
(petiţionarei) la respect pentru viaţa sa de familie, Curtea respinge argumentul guvernului
britanic, conform căruia aceste probleme procedurale nu sunt legate de art. 8. Dacă este normal
să se acorde autorităţii locale o anumită putere de apreciere, procesul său decizional nu va putea
să nu influenţeze asupra fondului deciziei, tocmai asigurând că aceasta se bazează pe consideraţii
pertinente şi să nu fie deci viciata de arbitrar, nici chiar de aparenţa. Procesul trebuie să garanteze
că dorinţele şi interesele părinţilor naturali vor fi aduse la cunoştinţă autorităţii, că aceasta va ţine
cont de ele şi că cei interesaţi vor putea, oricând doresc, să facă orice recurs care li se oferă.
1
Hotărârea din 8 iulie 1987 (plenul Curţii), seria A nr. 120 şi 121.

82
Curtea consideră că în fiecare din cele trei cazuri a avut loc o violare a art. 8 (unanimitate) pentru
că petiţionarul (petiţionara) a fost foarte puţin amestecat(ă) în procesul decizional al autorităţii
locale, spre exemplu nu a fost consultat(ă) înainte de luarea deciziei sau nu a fost informat(a) de
îndată. Această concluzie se bazează, în special, pe examinarea procesului privind următoarele
decizii: plasarea copilului S. al lui W. să locuiască la părinţi adoptivi, în scopul adopţiei si
suprimarea vizitelor lui W. şi ale soţiei sale la copil; încredinţarea copilului P. al lui B. pentru o
lungă perioadă al părinţilor adoptivi şi suprimarea vizitelor lui B.; asumarea puterii parentale a
lui R. asupra copiilor săi A. şi J., suprimarea vizitelor sale şi plasarea lui A. şi J. în scopul
adopţiei. Curtea are, de asemenea, în vedere, în cazurile W. şi R., durata anumitor proceduri
judiciare conexe, iar în cazul B., întreruperea vizitelor mamei la copilul ei, pe motivul grevei
lucrătorilor sociali.
In rapoartele sale din 3 decembrie 1985 (O.), 18 octombrie 1985 (H.), 15 octombrie 1985
şi 4 decembrie 1985 (B. şi R.), Comisia exprima, cu majorităţi diferite, avizul că s-a încălcat art.
6 S l în fiecare dintre cazuri, că art. 8 a fost încălcat în cazurile H., W., B. si R., dar iui şi în cazul
O., şi că nu se pune nici o problemă distincta din perspectiva art. 13.
O. se pretindea, de asemenea, victima a unei încălcări a art. 8 care decurge, printre altele,
din procedurile urmate de autoritatea locală pentru decide suprimarea vizitelor la copiii săi.
Curtea consideră că elementele de care ea dispune nu sunt suficiente pentru a stabili o greşeala la
acest punct (l: voturi pentru, 2 împotrivă).
In ceea ce priveşte cazul H., Curtea pune concluzia violării art. (16 voturi pentru, l
împotrivă): o respectare efectivă a vieţii de familie a lui H. impunea reglementarea problemei
relaţiilor sale viitoare cu copilul, îr lumina tuturor consideraţiilor pertinente şi nu prin simpla
trecere a timpului. Or, cazul nu a fost aşa.
6 .— O., W., B. şi R. afirmau că nu au putut rezolva problema vizitelor la copilul (copiii)
respectiv(i) cu ajutorul unei proceduri conforme art. 6 § 1. Curtea respinge, mai întâi, argumentul
guvernului, conform căruia, în cauza nu se află nici un „drept" şi această dispoziţie nu se aplică,
Legându-se de situaţia care prevalează în dreptul englez, de la intrarea în vigoare a legislaţiei
pertinente, Curtea pune concluzia că se poate spune, cel puţin într-o maniera care poate fi
susţinută, că petiţionarii puteau cerc un drept de a face vizite copiilor chiar şi după adoptarea de
ordonanţe de asistenţă sau de rezoluţii asupra puterii parentale. Curtea nu acceptă, cu atât mai
mult, teza subsidiară guvernului conform căreia, chiar dacă părinţii naturali au păstrat un drept
rezidual de vizită, legislaţia dădea acestui drept garanţii judiciare care îndeplineau condiţiile art.
6 § 1. Dacă petiţionarii puteau contesta — şi W. a făcut-o succes — în faţa unui tribunal
83
ordonanţele de asistenţă sau rezoluţiile asupra puterii parentale, o asemenea procedură nu se
referă numai la chestiunea vizitelor. La fel, dacă lor le-ar fi fost îngăduit să ceară un control
judiciar sau angajeze o procedură de tutelă care să permită tribunalelor să examineze anumite
aspecte ale unor decizii ale autorităţii locale asupra vizitelor, acestea nu se bucurau de o
competenţă atât de largă pe durata valabilităţii unor ordonanţe sau rezoluţii, pentru că nu erau
abilitate să judece fondul problemei. Curtea pune deci concluzia violării art. 6 § l în fiecare din
cele patru cazuri (unanimitate).
Procedura angajată de H. la 13 noiembrie 1978, în legătură cu vizitele la copilul ei, s-a
terminat doi ani si şapte luni mai târziu, în cadrul unui examen amănunţit, a diferitelor faze ale
procedurii, Curtea are în vedere gradul de complexitate a cazului, precum şi comportamentul
părţilor şi al autorităţilor engleze. Durata procedurii este imputabilă deciziei — socotită
rezonabilă de Curte — de a nu avea competenţa de a judeca numai problema vizitelor, dar şi
cererea de adopţie. Ea este atribuită şi faptului că autoritatea locală nu a depus elementele sale de
probă decât peste mai mult de cinci luni după data fixată de High Court. Curtea insistă, în
special, asupra mizei procedurii pentru H., care era hotărâtoare pentru relaţiile viitoare ale mamei
cu copilul ei. După ce a subliniat că, în asemenea cazuri, revine autorităţilor să dea dovadă de o
grijă excepţională, ea pune concluzia că a avut loc o depăşire a „termenului rezonabil" şi deci o
violare a art. 6 § l (unanimitate).
7. — O., W., B. şi R. susţineau o violare a art. 13 pe motiv că nu au avut posibilitatea să
facă nici un recurs efectiv la o instanţă naţională în ce priveşte vizitele lor la copiii în cauza.
Având în vedere decizia sa privind art. 6 § l, Curtea consideră inutil să examineze reclamaţia
(unanimitate).
8. — Cei cinci petiţionari cereau o satisfacţie echitabila în virtutea art. 50. Această
problemă nefiind pregătită, Curtea o rezervă (unanimitate).
Hotărârile din 9 iunie 1988 (plenul Curţii) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 136 A
—E)
9. — Curtea consideră că este imposibil să afirme ca fără lacunele procedurale constatate
petiţionarii nu ar fi pierdut copii, în acelaşi timp, se poate estima că ei au suferit o pierdere de
şansă reală, datorita infracţiunilor la Convenţie. Această pierdere ca şi sentimentul de nenorocire
şi frustrare, pe care le-au trăit, necesită o reparaţie.
Statuând în spiritul echităţii, Curtea acordă 5.000 £ lui O, 8.000 £ lui R. si câte 12.000 £
lui H., W. si B. pentru pagubele suferite (unanimitate).

84
 10. — In ce priveşte cheltuielile de judecată şi taxe, guvernul britanic şi petiţionarii au
ajuns, în cazurile O., H., W. si R., la reglementări prin bună înţelegere. Curtea socoteşte aceasta
echitabil si scoate aceste cazuri de pe rol la acest punct (unanimitate).
B. Cerera 20.051,32 £ ca rambursare pentru cheltuielile de judecată şi taxe. Curtea îi
acordă 10.500 £, plus taxa pe valoare adăugată (unanimitate).

CONCLUZII

Prin finalităţile sociale urmărite, dreptul se adresează comportamentului uman, având ca

idee centrală protecţia şi ocrotirea omului. Fiecare ramură de drept îşi are mijloacele sale
specifice de ocrotire a persoanei şi patrimoniului oricărei fiinţe umane.

O preocupare aparte pentru problematica umană pentru identificarea celor mai adecvate
mijloace socio-politice şi juridice de protejare a omului, o manifestă Dreptul Internaţional, mai
ales în acea ramificaţie a sa care se adresează drepturilor omului.

Cu multă grijă şi atenţie insistă această ramură de drept asupra persoanelor fizice aflate în
situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor circumstanţe deosebite pentru
care legea oferă mijloace speciale de ocrotire.

Copiii, viitorul omenirii s-au aflat şi continuă să se afle cu prioritate în atenţia unori foruri
internaţionale, a celor europene, mai ales, care au adoptat documente cu valoare juridică apte să
asigure fiecărui copil dreptul la un nivel de viaţă suficient, optim, pentru dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală, socială.

85
 Cât priveşte România, aceasta a ratificat Convenţia O.N.U cu privire la drepturile
copilului încă din 1990. Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, un important
principiu impus de Convenţie a fost inclus printre principiile constituţionale care garantează
libera dezvoltării a persoanalităţii umane. Potrivit acestui principiu, copiii se bucură de un regim
special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.

În felul acesta, reglementările româneşti în domeniu au fost aliniate la sistemul european

de protecţie a drepturilor copilului. Sistemul menţionat a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul
instituţional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Naţiunilor Unite. Este cel mai
performant sistem, în acest domeniu, garantând efectiv, prin mijloace specifice drepturile omului
şi libertăţile sale fundamentale.

Este ilustrativ, în acest sens exemplul Constituţiei Uniunii Europene (adoptată la 18 iunie
2004) care pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, cuprinde referiri concrete la drepturile
copilului. Cei peste 80 de milioane de copii ai Europei se bucură de recunoaşterea statutului lor
uman şi social.

Constituţia Europeană face referire la protecţia drepturilor copilului în acţiunile interne şi

externe ale Uniunii, ceea ce presupune că se asigură protecţia drepturilor copiului în toate statele
în care Uniunea Europeană poate promulga legi şi adopta politici.

86
 LISTĂ DE ABREVIERI

alin. = alineat;
art. = articolul;
C.D. ... = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii .....;
C. civ. = Codul civil;
C. fam. = Codul familiei;
C. pen. = Codul penal;
dec. civ. = decizia civilă;
dec. de îndrumare = decizia de îndrumare;
hot. = hotărârea;
J.N. = „ Justiţia nouă ”;
Jud. = Judecătoria;
Jud. sect. = Judecătoria sectorului;
Mun. = Municipiului;
M.Of = Monitorul Oficial
op. cit =opera citată
O.U.G =Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
87
 Plen. T.S. = Plenul Tribunalului Suprem;
R.R.D. = „ Revista română de drept ”;
S.C.J. = „ Studii şi cercertări juridice ”;
sent. civ. = sentinţa civilă;
Trib. = Tribunalul;
Trib. mun. = Tribunalul municipal;
Trib. jud. = Tribunalul judeţean;
T.S. = Tribunalul suprem;

BIBLIOGRAFIE

I. Literatură de specialitate
I
1. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase , Drept internaţional contemporan, Institutul român
de studii internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.
2. Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All,
Bucureşti, 1996.
3. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995.
4. Florian Coman, Nicolae Purdă , Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Era, 1999.
5. Ion Diaconu, Minorităţile - identitate, egalitate, Institutul român pentru drepturile omului,
Bucureşti, 1998.
6. Tudor Drăgan , Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul
internaţional public, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 1998.
7.Victor Duculescu , Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale -
(ediţie nouă, revăzută şi adăugită), Editura Lumuna Lex, Bucureşti, 1998.
8.Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, ConstituţiaRromâniei - comentată
şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
9.Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a IV-a,
Editura Actami, Bucureşti, 1999.

88
10.Ion. P. Filipescu , Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura ALL, Bucureşti,
1997.
11.Augustin Fuerea , ”Introducere în problematica dreptului internaţional al drepturilor omului
”, Editura Era, Bucureşti, 2000.
12.Grigore Geamănu , „Drept internaţional public”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
13.Dumitru Maziliu , Drepturile omului - concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
14.Raluca Miga-Beşteliu , „Drept Internaţional, Introducere în Dreptul Internaţional Public”,
Editura ALL, Bucureşti, 1998.
15.Irina Moroianu Zlătescu ş.a. , Principalele instrumente internaţionale privind drepturile
omului la care Românie este parte, vol. I Instrumente universale, Institutul român pentru
drepturile omului, Bucureşti, 1997.
16.Marcian I. Niciu, ş.a. Culegere de documente de drept internaţional public, Editura Lumina
Lex,Bucureşti, 1997.
17.Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de
Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994.
18.Ovidiu Predescu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - implicaţiile ei asupra
dreptului penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
19.Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999.

II. Acte normative

 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
 Convenţia Europeană a drepturilor omului
 Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
 Convenţia pentru reprimarea traficului cu femei şi copii
 Declaraţia drepturilor copilului
 Declaraţia cu privire la drepturile copilului
 Convenţia cu privire la drepturile copilului
 Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
 Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii
 Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
89
 Constituţia României
 Codul familiei

90