See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/349463818

PERSOANELE ADULTE FĂRĂ ADĂPOST -GRUPURI VULNERABILE CU VIEȚI

PRIVATE ÎN SPAȚII PUBLICE 1

Article · February 2021

CITATIONS READS

0 289

1 author:

Calina Ana Butiu

1 Decembrie 1918 University Alba Iulia
24 PUBLICATIONS   45 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Social inequalities and public health policy View project

Poverty and welfare in Romania View project

All content following this page was uploaded by Calina Ana Butiu on 20 February 2021.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 PERSOANELE ADULTE FĂRĂ ADĂPOST - GRUPURI VULNERABILE CU
VIEȚI PRIVATE ÎN SPAȚII PUBLICE1

Călina-Ana Buțiu

Abstract: The intention behind the present paper is to raise awareness of a neglected but acute social
phenomenon, apparently overlooked by the current social policies in Romania, that of homelessness.
Being part of an extremely vulnerable group, the homeless persons are facing a complex set of problems
that, in countries with more mature and better financed social systems, has become the subject of a lot
better prognosis methods and of a lot more sophisticated services. The Housing First program appears
to be one of the success stories, notwithstanding some debate surrounding it. In the near future, the
chances of such a program be implemented in Romania are pretty minimal though. The vulnerable
homeless persons will likely continue to live their private lives in public spaces for the time being. The
poor social support of the homeless is being also confirmed by a number of social workers that
participated in our survey, one of the more pressing needs being that of specialised care services for
homeless persons being released from hospitals.

Keywords: homeless, homelessness, vulnerable, social exclusion, social policy, social services

Note introductive

Lipsa unui adăpost este una dintre cele mai dificile situații de viață iar cei care se confruntă cu
aceasta au un risc semnificativ sporit de a avea o calitate a vieții sub standardele de subzistență, ieșirea
din situația precară realizându-se extrem de greu.
Fenomenul lipsei de adăpost este unul global, reprezentând o provocare extrem de presantă pentru
politicile publice (Friedman, 1994), în special pentru cele care vizează spațiile urbane aglomerate.
(Šimon, Vašát, Daňková, Gibas, Poláková, 2019).
Fenomenul nu este lipsit de dificultăți terminologice. Adăpostul nu este întotdeauna locuință și
nu este nicidecum ceea ce înțelegem prin „acasă”, ca spațiu personal, care ne conferă confortul necesar
integrării sociale. Nuanțele acestea sunt surprinse mai mult sau mai puțin în statistici și studii. In cultura
anglo-saxonă termenul cu cea mai largă răspândire pentru persoana fără adăpost este de homeless. Tradus
în limba româna, sub o conotație simplistă, poate fi înțeles ca „persoana fără casă”. Plecând de la
observația că termenul s-a consacrat nu ca house-less (fără casă) sau shelter-less (fără adăpost), ci ca
homeless (fără acasă), nu putem decât să recunoaștem meritul unui termen care este bine ales. Pentru că
nevoia de acasă constă într-un complex de nevoi mult mai subtil și mai sofisticat decât simpla nevoie de
casă, ca adăpost, chiar dacă practica socială tradițională este mai degrabă aliniată conotației simpliste și
nu celei complexe.
De Decker și Serge (2014) consideră fenomenul persoanelor fără adăpost ca interacțiune
dinamică între deficitele individuale și schimbările structurale. Main (1998), analizând literatura de
specialitate, identifică o listă a cauzelor structurale în care predomină șomajul, sărăcia, piața imobiliară,

1
Citarea lucrării: Buțiu, C.A. 2019. „Persoanele adulte fără adăpost - grupuri vulnerabile cu vieți private în spații publice”
publicată în L. Marina și M. Pascaru (eds.), Cunoaștere și dezvoltare socială, Editura Accent, Cluj-Napoca, pp.95-112.

1
structura generală a economiei și politicile sociale iar privind cauzele individuale, cel mai des fiind
invocate bolile mintale, alcoolismul, abuzul de substanțe și lipsa eticii muncii. David Hartman (2000)
găsește rădăcinile lipsei de adăpost în piața imobiliară care nu oferă prețuri accesibile celor cu venituri
mici și în lipsa abilității de a avea un loc de muncă. Tessler, Rosenheck și Gamache (2001) surprind
diferențe de gen în cauzalitate. În vreme ce bărbații ajung în stradă din cauza lipsei locului de muncă,
externarea / eliberarea dintr-o instituție, problemele de sănătate mintală și de adicție, femeile raportează
mai degrabă evacuările, conflictele interpersonale și lipsa unei persoane care să le sprijine.
Hubley, Russell, Palepu și Hwang (2012) văd lipsa adăpostului ca pe un indicator al calității vieții
percepute subiectiv. Bunăstarea, sub aspectul ei subiectiv, la persoanele fără adăpost este analizată de
Biswas-Diener și Diener (2006), care, în urma unui număr de interviuri luate oamenilor străzii din două
medii culturale diferite, India și SUA, constată că satisfacția față de viață, în general, este negativă la
americani și pozitivă la oamenii străzii din India, dar apare ca notă comună - în ambele culturi -
insatisfacția față de aspectele materiale. Concluzia studiului sugerează ideea că sunt o serie de
determinanți culturali care conduc la bunăstare subiectivă și care au rol în participarea la ieșirea din starea
de persoană adultă fără adăpost (PAFA).
Dimensiunea și gravitatea fenomenului se lasă greu de surprins în statistici oficiale. Chiar și acolo
unde sunt date, comparabilitatea între țări este redusă. Totuși, aflăm din raportul EUROSTAT că
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a calculat pentru unele țări numărul
persoanelor fără adăpost ca proporție din totalul populației. Astfel de date sunt disponibile pentru 22 din
cele 28 țări membre ale Uniunii Europene (nu sunt date pentru România, Belgia, Bulgaria, Cipru, Malta
și Slovacia). În intervalul 2006-2015, se estimează că majoritatea acestor țări au înregistrat 0,25%
persoane fără adăpost din totalul populației, cu valoare minimă pentru Croația (0,06%) și maximă pentru
Cehia (0,65%). (EUROSTAT, 2018, p. 36).

Dificultăți în estimarea fenomenului PAFA

Ambiția de a obține valori exacte care să măsoare fenomenul PAFA este una fără șanse de succes.
Chiar și estimarea amplorii fenomenului în sine este un demers cu multe provocări deoarece, prin
definiție, persoanele fără adăpost cel mai adesea nu au adresă și nu sunt vizibile pentru instituțiile de
protecție socială decât atunci când ajung în atenția acestora. Prezența lor în stradă este un indicator dar
nu este unul suficient.
Pentru înțelegerea cauzelor și naturii acestei forme extreme de excluziune, estimarea implică
utilizarea unor metodologii diverse, adesea combinate și complementare. De la numărarea persoanelor
care dorm în stradă, realizată prin raiduri complicate, la anchete sociologice cu subiecții din adăposturi,
locuințe sociale sau instituții de detenție și medicale iar, acolo unde există, și până la utilizarea
înregistrărilor din sistemele administrative publice și private.
O altă metodă de estimare, indirectă, este a anchetei sociologice, utilizată în proiectul HOME_EU
finanțat prin programul Horizon 2020, în cadrul căruia au fost intervievate telefonic cca 2500 persoane
din opt țări membre ale Uniunii Europene (UE), selectate aleator cu stratificare după vârstă și gen. (Petit,
Loubiere, Tinland și Auquier, 2018). Întrebările vizau expunerea la fenomenul PAFA, respectiv cât de
des au văzut persoane fără adăpost într-o săptămână, dacă ar dori să facă voluntariat la organizații care
se ocupă de persoane fără adăpost, care cred că sunt cauzele fenomenului etc. Pentru studii de
profunzime, se utilizează și metode mai puțin convenționale, cum ar fi realizarea participativă a traseelor
zilnice prin sisteme GPS (Global Positioning System), în urma cărora se poate analiza mobilitatea în
orașe a persoanelor fără adăpost, cu implicații directe în politicile sociale care le vizează. (Šimon, Vašát,
Daňková, Gibas și Poláková, 2019).
2
 O mare problemă în încercarea de estimare se datorează volatilității informațiilor. În ciuda unor
opinii, PAFA sunt grupuri vulnerabile cu caracteristici distincte, care se identifică cu dificultate și care
se modifică uneori în direcții impredictibile și subit. Unii ies din partea vizibilă sistemului pentru scurte
perioade de timp, cum este cazul tipic al beneficiarilor adăposturilor de noapte pe timp de vară care reapar
iarna. Sau a celor care găsesc soluții temporare, cum ar fi locuirea la prieteni sau rude, pe durată scurtă.
După Šimon,Vašát, Daňková, Gibas și Poláková (2019), oamenii străzii sunt doar partea vizibilă a
piramidei sărăciei și marginalizării urbane.
La aceste obstacole de ordin oarecum obiectiv, studiul lui Karen E. Norum (2000) adaugă
problema biasurilor față de PAFA pe care cercetătorul le poate activa ușor, fragilizând datele culese.
Pe de altă parte, și compararea datelor între state și regiuni este o sarcină extrem de dificilă.
Remarca lui Dyb (2017) este că, în ciuda faptului că a fost elaborată o tipologie europeană a persoanelor
fără adăpost, acesta nu simplifică procedurile de înregistrare. Cu greu, pentru Norvegia, Suedia și
Danemarca, țări europene care realizează recensăminte anuale privind persoanele fără adăpost încă din
anii 1990, identificarea acestora se face pe baza unor criterii relativ comune. (Benjaminsen și Knutagård,
2016).

Lipsa locuinței și vulnerabilitățile asociate

Literatura de specialitate reflectă miriadele de probleme pe care le au persoanele fără adăpost.

Pentru familiile cu venituri mici, reformele instituționale, aflate în afara controlului personal, pot duce
la disoluția rețelelor de suport. (Bok și Simmons, 2002). Experiența singurătății la persoanele fără
adăpost, studiată de Ami Rokach (2005), este mult mai profundă decât la populația generală. Insecuritatea
și expunerea la acte de infracționalitate este mai des întâlnită la persoanele fără adăpost, în special la
femeile aflate în această situația (Coston și Finckenauer, 1993), care sunt și mult mai expuse violenței
domestice (Roschelle, 2008). Adulții fără adăpost care au și copii în îngrijire înregistrează un nivel al
stresului semnificativ mai crescut decât cei care nu au copii (Davey, 1998). Problemele de sănătate și,
mai ales bolile mintale (Worthington și Cohen, 1994) creează handicapuri și bariere de nesurmontat
pentru persoanele fără adăpost. Infectarea cu HIV este mult mai probabilă pentru persoanele fără adăpost
(Kalichman, Belcher, Cherry, Williams și Allers, 1997, Shultz et al., 1999), cu efecte mult mai grave
pentru cei lipsiți de un sistem adecvat de îngrijire a sănătății, în special pentru femei (Epele, 2002).
Femeile-mame separate de copiii lor datorită lipsei adăpostului nu își mai pot îndeplini rolurile parentale
(Barrow și Laborde, 2009). Adicțiile, greu de înfrânt pentru persoanele fără adăpost, sunt o mare altă
problemă cu care aceștia se confruntă (Baird et al., 2014, Ensign, 1998). Și, în general, calitatea vieții
percepută subiectiv de către persoanele adulte fără adăpost reflectă lipsa de reziliență a acestora la
circumstanțele de viață (Bearsley și Cummins, 1999).
Strategiile de supraviețuire ale PAFA, în lipsa suportului societal, sunt diverse. În acest sens, este
remarcabilă adaptarea la sărăcie și chiar încorporarea unei culturi a sărăciei în modul de viață (Vance,
1995). Stablein și Schad (2019) observă că nomadismul ajută la achiziția de noi resurse și la evitarea
stigmatizării, frecvent întâlnită în cazul PAFA. Întrucât riscul expunerii la violență este mare pentru
PAFA, una din strategii este aceea de a reduce acest risc, prin orice mijloace (Anderson, 1996) și
înțelegem că unul dintre mijloace poate fi și atacul. Ca strategie pozitivă societal, se înregistrează
reciclarea deșeurilor din containere sau din afara lor (Gowan, 2009; Ravnbøl, 2019). Studiul lui MacKnee
și Mervyn (2002), bazat pe metodologia incidentelor critice fondată de J.C. Flanagan în 1954, arată că
sunt câteva teme care apar în discursurile celor care au reușit să iasă din situația de PAFA: (1) stabilirea
unor relații suportive; (2) descoperirea autorespectului; (3) acceptarea responsabilității personale; (4)
atingerea unor scopuri importante în viață; (5) schimbarea percepțiilor.
3
 Din perspectiva politicilor sociale, lipsa locuinței este un indicator cert al excluziunii sociale
(Coumans, Cruyff, Van der Heijden, Wolf și Schmeets, 2017, Busch-Geertsema, Edgar, O`Sullivan și
Pleace, 2010, Anderberg și Dahlberg, 2019, Edgar, Harrison, Watson și Busch-Geertsema, 2007). Se
consideră că dimensiunile excluderii sociale pentru persoanele fără adăpost sunt mai numeroase decât
pentru alte grupuri vulnerabile. Într-un studiu privind persoanele fără adăpost din Gotenburg și
Karlskrona (Suedia), Anderberg și Dahlberg (2019, p. 39) identifică cinci dintre acestea: (1) excluderea
de pe piața muncii - descrisă prin trei variabile: nu a reușit să își încheie ciclurile de educație obligatorii,
este șomer de peste 6 luni, nu a lucrat în ultimii 3 ani; (2) excluderea economică - care constă în
nerealizarea de venituri în ultimele 6 luni și probleme legate de relația cu băncile; (3) excludere prin
izolare socială - corespunde unei singure variabile: lipsa sprijinului social sau existența a cel mult unei
persoane care oferă sprijin; (4) excludere spațială - nu a avut niciodată un contract de închiriere; (5)
excludere instituțională - este în detenție sau în spitalizare psihiatrică.
Sunt și opinii care susțin că persoanele fără adăpost, în ciuda gravității problemei, nu sunt foarte
diferite de alte grupuri vulnerabile expuse riscurilor de excluziune (De Decker și Segers, 2014) iar în
contextul crizelor și politicilor de austeritate, locuirea necesită o abordare complexă (Lima, 2018).
Cu toate dificultățile care apar, sunt o serie de lucrări care analizează problematica PAFA însă
majoritatea sunt contextualizate și, prin urmare, lămuritoare pentru sistemul de protecție socială existent
la un moment dat și într-un anumit spațiu.
În ce privește România, putem constata că după 1990 s-au făcut progrese în privința protecției
sociale, în special a copilului care, înainte, conform ideologiei comuniste, se afla într-un sistem de
protecție excesiv de centralizat, care favoriza instituționalizarea. După ratificarea convenției Organizației
Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului a urmat o perioadă de elaborare de acte normative și
restructurare a sistemului, care a culminat în 2005 cu redefinirea întregului sistem de asistență socială și
înființarea Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Astfel, noile instituții create,
își asumă responsabilități privind toate grupurile vulnerabile din România. Inclusiv privind persoanele
adulte fără adăpost. Însă politicile pentru adulții care sunt fără locuință se lasă așteptate. E drept că
statisticile OCDE arată că în 2018, România era țara cu rata cea mai mare de împroprietăriți cu locuințe,
95% dintre români fiind proprietari deplini, fără rate sau alte obligații decât cele de întreținere (față de
media OCDE de 42,8%). Dar calitatea locuirii este cea mai slabă (excepție face doar Mexicul). Familiile
cu venituri mici înregistrau în 2017 mari rate ale supraaglomerări, România fiind depășită doar de
Letonia, Mexic și Bulgaria. (www.oecd.org/social/affordable-housing-database/housing-conditions/).
Analizând politicile de locuire din România, Cosmin Briciu (2016) aduce în atenție precaritatea
acestora, după anul 1989 și ponderea extrem de mică a locuințelor sociale raportată la totalul stocului de
locuințe, cu cifre care variază în funcție de sursă, de la 2,3% la 0,6%, încadrându-se în media celorlalte
țări ale Europei Centrale și de Est (Polonia și Cehia sunt excepții), dar la mare distanță de țări ca Austria,
Marea Britanie și Spania unde locuințele sociale sunt în jur de o cincime din totalul stocului de locuințe.
La plasarea pe ultimul loc în țările UE privind numărul de locuințe sociale se adaugă o foarte slabă
finanțare a sectorului de locuire. O strategie în domeniul locuirii dar și programe de locuințe sociale sunt
considerate de autor demersuri absolut necesare.

Definiri ale persoanelor fără adăpost - o primă provocare pentru politicile sociale

Deși este un fenomen larg răspândit și cu istorie egală cu cea a umanității, definițiile date
persoanelor fără adăpost nu sunt simple deoarece sunt relaționate cu o mulțime de aspecte legate de cursul
vieții (Harber și Toro, 2004). Pe de altă parte, datorită complexității, definițiile nu au ajuns la un consens.
Nici măcar la nivel de sistem național de protecție socială nu există un acord în acest sens (a se vedea
4
exemplul Olandei, Coumans, Cruyff, Van der Heijden, Wolf și Schmeets, 2017). În plus, persoanele pot
fi fără adăpost pentru o zi sau pentru câțiva ani. Ele pot reveni, după etape de stabilizare, la situațiile
critice (Anderberg și Dahlberg, 2019) și au traiectorii complexe (De Decker și Segers, 2014, Butchinsky,
2017). Acestea sunt, de regulă, grupuri eterogene în termeni de gen, educație și situație curentă și sunt
grupate în tipologii după caracteristicile, traiectoriile și intervențiile potrivite. Una dintre acestea, citată
de Anderberg și Dahlberg (2019), creată de Kuhn și Culhane (1998) este a tipului tranzițional, a tipului
episodic și a tipului cronic, tipologie sugestivă și operațională, cu limitele specificate privind
înregistrările cazurilor.
Într-o definiție cuprinzătoare, Canadian Observatory on Homelesseness (Gaetz et al., 2012)
clasifică persoanele fără adăpost după gradele de lipsă a unei locuințe proprii, stabile și adecvate, în patru
grupe (1) cei care sunt lipsiți total de un adăpost, cu subcategorii: (a) persoane care locuiesc în spații
publice sau private, fără consimțământul sau contractul încheiat cu proprietarul (parcuri, păduri, scări de
bloc, clădiri părăsite etc.) și (b) persoane care locuiesc în spații destinate altor scopuri decât locuirii
permanente (mașini, garaje, corturi, barăci, anexe ale locuințelor etc.); (2) beneficiarii de adăposturi de
urgență oferite gratuit sau cu costuri minimale celor care (a) nu au locuință, (b) sunt victime ale violenței
în familie și (c) sunt victime ale dezastrelor; (3) deținătorii unei locuințe provizorii, care pot fi: (a)
persoane fără adăpost, (b) persoane care locuiesc temporar cu alte persoane dar fără a avea garanția că
pot locui în continuare și fără certitudinea unui nou spațiu de locuit, (c) persoane cazate temporar, fără
siguranța spațiului ocupat, (d) persoane instituționalizate cărora le lipsesc aranjamentele privind locuința
permanentă (din instituții penale, medicale, de tratament rezidențial temporar sau de protecție a copilului)
și (e) persoane din centre pentru imigranți și refugiați; (4) persoane aflate în risc de a rămâne fără
adăpost, cu riscuri în diverse grade: (a) iminent - datorită veniturilor mici, șomajului subit, spectrului
evacuării, bolii mintale severe, aducțiilor, separării sau divorțului etc. și (b) persoane sau familii care
dețin o locuință precară, inadecvată locuirii. Clasificarea sugerează o scală a intervenției după gravitate
și urgență în raport de capacitățile și voința sistemelor de protecție socială.
Pentru țările europene, organizația neguvernamentală susținută de Comisia Europeană, European
Federation of National Organisations Working with the Homelessness (FEANTSA) lansează tipologia
europeană a persoanelor fără adăpost și excluse de la locuință (ETHOS), cu rolul de a avea o înțelegere
comună a ceea ce reprezintă persoanele fără adăpost, dar mai ales pentru a uniformiza modul de recoltare
a datelor. Lansată în 2005, ETHOS a fost îmbunătățită pe parcurs, astfel încât în anul 2017 a ajuns să
conțină patru grupe de situații privind lipsa locuinței sau excluderea de la locuință: (1) situația de lipsă a
unui acoperiș, în care se încadrează atât cei care dorm sub cerul liber cât și cei din adăposturile de urgență;
(2) situația celor fără locuință, a celor care au un spațiu de locuire temporară, în instituții sau adăposturi;
(3) situația celor care stau în locuințe nesigure (amenințați de excluziune severă, evacuări, violență
domestică) și (4) situația celor care stau în locuințe inadecvate (rulote, structuri neconvenționale, locuințe
supraaglomerate etc.).
După cum aflăm din pagina web a organizației FEANTSA nevoia construirii tipologiei care s-a
ivit pentru a avea un limbaj comun în țările Uniunii Europene când se discută despre fenomenul
persoanelor fără adăpost, a generat un tablou larg și cuprinzător al situațiilor posibile. În felul acesta,
ETHOS este un cadru util atât practicienilor cât și mediului academic, dar fără a avea pretenția de a
uniformiza definițiile date persoanelor fără adăpost, care pot fi diferite de la o țară la alta. Iar politicile
sociale se construiesc plecând de la definițiile specifice, stabilite la nivel național.
(www.feantsa.org/en/toolkit/2005/04/01/ethos-typology-on-homelessness-and-housing-
exclusion?bcParent=27).

Determinanții fenomenului PAFA și posibilele abordări de intervenție

5
 O descriere a factorilor determinanți ai situației de PAFA este realizată de Bill Edgar (2009) care,
analizând date dintr-o diversitate de surse, identifică o combinație variabilă între factorii structurali,
instituționali, relaționali și cei personali. Sistematizarea determinanților descriși de Edgar (2009) este
prezentată în Figura 1.
Factorii structurali sunt cei care afectează în primul rând veniturile și stabilitatea locului de
muncă. De asemenea, accesul la o locuință personală sau chiar la sistemele de protecție socială sunt parte
din factorii structurali și care sunt, în sine, greu de schimbat. Pentru schimbarea lor este nevoie de reforme
ale domeniilor de politică publică, realizate interconectat, care contribuie la bunăstare și care includ piața
muncii, locuirea, educația și îngrijirea sănătății. Poate că mai puțin dificile sunt intervențiile și în privința
factorilor relaționali și personali. Asistența socială, prin intervenții la nivel de individ, grup sau
comunitate, poate atenua prin intervenții profesionalizate problemele legate de statusul familial sau
relațiile interpersonale și poate rezolva sau măcar diminua problemele asociate dizabilităților, bolilor
cronice sau adicțiilor. Ceea ce stă la îndemâna instituțiilor bunăstării sunt factorii instituționali și care
pot fi configurați astfel încât presiunea determinărilor negative să fie diminuată.
Totuși, separarea cauzalităților nu este un demers facil și nici foarte util. De pildă, evacuările și
destrămarea relațiilor de familie sunt principalii factori determinanți în majoritatea țărilor UE (Busch-
Geertsema, Edgar, O`Sullivan, Pleace, 2010), dar sursa evacuărilor poate fi identificată atât în factorii
structurali (recesie economică, de exemplu) cât și în celelalte categorii de factori (instituționali - ca
incapacitate a sistemului de protecție socială la a răspunde dreptului la locuință sau în cei relaționali -
divorțul sau separarea, sau în cei individuali - consumul de alcool, de exemplu). Prin urmare,
transpunerea determinanților în categorii are un scop pur teoretic și nu răspunde scopurilor pragmatice,
ale intervenției. Modalitatea recomandată de abordare a cauzalităților privind ajungerea în situația de
PAFA este una holistă. De altfel, Biswas-Diener și Diener (2006) pun în discuție larg invocata piramidă
a lui Maslow care arată că nevoile fizice și materiale trebuie satisfăcute prioritar, înaintea celor sociale
și psihologice. Ei critică abordarea piramidal ierarhică a nevoilor umane, declarându-se mai degrabă
susținători ai unei orizontalizări și a unei simultaneități a satisfacerii nevoilor atât fizice, cât și sociale și
psihologice.

6
 FACTORI STRUCTURALI
ocuparea și șomajul
piața imobiliară
sistemul de protecție
socială
FACTORI
INSTITUȚIONALI
FACTORI PERSONALI disponibilitatea
dizabilități / boli cronice serviciilor
nivel de educație mecanismele de alocare
PAFA lipsa coordonării între
adicții
servicii
vârstă/gen
procedurile
situația de imigrant inbstituționale

FACTORI RELAȚIONALI
status familial
starea relațiilor interpersonale
destrămarea relațiilor
interpersonale

Figura 1: Factorii care determină situația de persoană fără adăpost (adaptare după Edgar, 2009)

Serviciile sociale, preferate în toate regimurile moderne ale bunăstării, înaintea beneficiilor în
bani sau în natură, pot oferi modalitățile de abordare cele mai potrivite situațiilor de PAFA. Tipologia
serviciilor disponibile pentru persoanele fără adăpost în țările membre UE, (Edgar, Harrison, Watson și
Busch-Geertsema, 2007, Pleace, Baptista, Benjaminsen, Busch-Geertsema, 2018)) reflectă
complexitatea intervențiilor fondată pe particularitățile de nivel național / regional și chiar local. Însuși
faptul că serviciile sunt furnizate de un mixt public-privat, cu proporții variabile ale contribuțiilor
organizațiilor neguvernamentale, determină diversitatea largă de combinații ale formelor de sprijin. Pare
că rolul societății civile este major în soluționarea complexului problematic al PAFA, mai puțin în țările
scandinave, unde statul are cea mai mare contribuție la bunăstarea populației, prin cunoscutul „model
nordic”. Horvath (2018) consideră că pentru majoritatea țărilor, angajamentul civic este considerat o
activitate care reformează interesele și convingerile individuale și poate schimba paradigma soluțiilor
statiste.
Din lucrarea Homelessness Services in Europe (European Observatory on Homelessness, 2018)
aflăm că serviciile care se oferă acum în spațiul european cunosc o largă varietate, de la cele integrative,
de mare intensitate și cu orientare rezidențială, combinând asistența socială cu serviciile de sănătate și
de recuperare în caz de adicții, puternic susținute financiar de guverne, până la cele slab suportive, non-
rezidențiale, sub forma mesei calde, serviciilor medicale de urgență și, eventual a adăposturilor de
noapte, susținute mai ales de organizații neguvernamentale și religioase, cu finanțare variabilă de la
guvernele centrale sau locale. Ca servicii de tip rezidențial, adăposturile de urgență sunt de regulă spații
care le oferă cazare pe timp de noapte celor care dorm în stradă, în dormitoare cu mai multe paturi.
Regulile de acces sunt stabilite de către furnizor iar finanțarea, în mod uzual, este de la bugetul local,
chiar dacă furnizorul este o entitate neguvernamentală. Deși sunt concepute ca adăposturi temporare,
deseori au aceeași beneficiari ani de zile, prin urmare înregistrează rezultate minore privind incluziunea
7
socială a persoanelor fără adăpost. În România, acesta este cel mai întâlnit tip de servicii și majoritatea
sunt în capitală, spațiu predilect de concentrare a persoanelor care locuiesc în stradă. O mică parte sunt
prezente în orașele mari sau de dimensiune medie. Cazarea este completată de asigurarea hranei, igienei
personale și, în cele mai multe cazuri, a serviciilor medicale furnizate, in unele cazuri , printr-un traseu
complicat. Deși se declară ca însumând câteva sute de paturi, unele au regim de funcționare doar pe timp
de iarnă. Este un motiv în plus pentru care se confundă și chiar se contopesc cu un alt tip de serviciu
disponibil în spațiul european, acela al adăposturilor temporare. Adăposturile temporare propriu-zise sunt
servicii cu un spectru variabil de suport, de la minimal (sub forma adăposturilor de noapte) la maximal,
prin oferirea de servicii de mare intensitate și adaptate nevoilor și capacităților beneficiarilor, cum ar fi
cazare de tip rezidențial, consiliere psihologică, tratamente de recuperare în caz de adicții, terapie
ocupațională, sprijin în obținerea unei calificări și/ sau în căutarea unui loc de muncă etc. În grupa
serviciilor non-rezidențiale se încadrează cele care oferă orice altceva decât o locuință sau un adăpost,
prin urmare sunt „în stradă”, sau în centre de zi, prin furnizare de hrană, îmbrăcăminte, pături / saci de
dormit, servicii medicale de urgență și/sau conectare la serviciile comunitare disponibile, după caz.
Organizațiile neguvernamentale și cele religioase sunt furnizorii principali și aceștia se bazează mult pe
activitatea voluntarilor.
Slabele rezultate ale multor servicii adresate PAFA sunt larg dezbătute. Mackie, Johnsen și Wood
(2016) identifică printre cauze provocările financiare, lipsa de colaborare între factorii interesați,
birocrația, lipsa de interes pentru nevoile specifice ale persoanelor fără adăpost și lipsa de voință politică.

Programul Housing First în Uniunea Europeană

Conceput pentru creșterea autonomiei, controlului și capacității de a alege, ca precondiții ale

ieșirii din situația de persoană fără adăpost dar mai ales pentru sustenabilitatea intervenției, programul
este parte a strategiei de incluziune socială a persoanelor fără adăpost, în acele țări care au politici
distincte pentru aceste grupuri vulnerabile.
Serviciile oferite prin program sunt destinate celor care se află într-un stadiu semnificativ
problematic, respectiv persoanelor cu boli psihice, adicții, comportament antisocial etc., afecțiuni care
nu le permit ieșirea din situația de persoană fără adăpost prin intervențiile uzuale. Principiile-cheie ale
programului sunt următoarele: (1) dreptul la locuință – cu dotările potrivite cultural nevoilor; (2) alegerea
și controlul privind serviciile – fără impunerea unor pachete-standard de servicii; (3) separarea locuirii
de intervenția curativă – locuința se oferă necondiționat de schimbarea comportamentului (adictiv, de
exemplu); (4) îndrumarea spre recuperare – include restabilirea bunăstării fizice și mentale și a rețelelor
de suport; (5) reducerea daunelor – prin includerea opțională în programe de dezintoxicare, de exemplu;
(6) implicare activă aplicarea fără coerciții - ca strategie non-agresivă; (7) planificarea centrată pe
persoană – mai degrabă decât adaptarea persoanei la serviciile disponibile; (8) sprijin flexibil și fără
limită de timp. Însă pare că programul este încă în testare, nu doar în Europa ci chiar și în țări care l-au
adoptat mai devreme, Argumentele aduse de autori sunt legate de diversitatea problematicii PAFA
(adicții, boli mintale severe, recurența experienței de om al străzii etc.) și de caracteristicile dominante
ale populației PAFA din fiecare țară. (Pleace, Baptista și Knutagård, 2019).
Raționalitatea programului Housing First constă în beneficiile personale dar și societale
determinate de ieșirea din situația de persoană fără adăpost a unui număr cât mai mare de persoane și de
evitarea cronicizării situației de PAFA. Ipoteza prescriptivă a programului este aceea că oferirea cu
prioritate a unei locuințe creează bunăstare subiectivă, cu efect în capacitarea persoanei pentru păstrarea
locuinței, degrevând, în același timp și sistemele de protecție socială, medicale, judiciare etc. de o povară
substanțială.
8
 Însă, conform raportului Housing First in Europe, țările europene au câteva probleme legate de
acest program: (1) Sunt puține date sistematic colectate privind natura și serviciile furnizate, de aceea nu
se pot face aprecieri decât acolo unde sunt astfel de date; de regulă, pentru marile orașe și doar acolo
unde sunt servicii disponibile. Dintre țările europene, din cele 19 țări care au fost analizate, nu sunt
declarate astfel de servicii în Ungaria, Lituania, România și Slovenia; (2) Extinderea programului este
inegală, mai dezvoltată în Danemarca, Norvegia și Finlanda, în creștere în Franța, Italia, Portugalia,
Marea Britanie și Suedia și lipsește din țări ca România, Ungaria și Lituania; (3) Finanțarea programului
se face din surse diverse, municipalitățile marilor orașe și guvernele naționale fiind principalele surse de
finanțare, urmate de autoritățile regionale și ONG-uri/ furnizori de servicii. O mică parte din finanțare o
mai asigură bisericile/organizațiile religioase și filantropice. Diversitatea surselor de finanțare însă nu
presupune și suficiență. Dintre toate țările care au intrat în analiză, doar Finlanda a declarat că sunt
fonduri suficiente pentru program; (4) Dificultatea de a procura locuințele, este declarată că apare
întotdeauna pentru Austria, Ungaria, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Slovenia și Suedia și
aproape întotdeauna pentru Belgia, Italia și Spania. (Pleace, Baptista și Knutagård, 2019).
Programul nu este lipsit de critici. Pe baza modelului practicii bazate pe evidență, care cere ca
inițiativele de politică publică să fie sprijinite de date obiective, Stanhope și Dunn (2011) constată că
introducerea și apoi menținerea programului Housing First nu are nici un fundament empiric. De
asemenea, lipsesc evaluările prin metode consacrate în politicile publice, cum ar fi anchetele sociologice,
designuri experimentale și cvasi-experimentale, analiza cost-beneficiu, analiza de sistem etc. da Costa
Nunez, Anderson și Bazerjian (2013), în policy brief-ul elaborat pe baza analizei programului în New
York, argumentează, documentat cu date statistice, că impactul acestuia este mai degrabă negativ, atât în
termen de costuri cât și în termen de beneficii și aceasta s-ar datora particularităților fiecărui caz în parte,
lucru care face să nu fie întotdeauna potrivită asigurarea unei locuințe ca prioritate absolută.

Opinii ale asistenților sociali din România privind fenomenul PAFA

Din studiile și rapoartele realizate pe acest subiect la nivelul țărilor membre UE reiese că interesul
pentru persoanele fără adăpost în România, comparativ cu alte țări europene este unul scăzut, cu suport
minimal și fără orientare rezidențială. Adăposturile de noapte sunt predominante ca tip de servicii și
acestea sunt disponibile doar în orașele mari și medii. Pentru a surprinde poziția asistenților sociali din
România față de problematica PAFA, în perioada octombrie-decembrie 2019 am aplicat on-line un
chestionar, trimis la 430 de adrese ale asistenților sociali, membri ai Colegiului Național al Asistenților
Sociali din România. Au fost returnate 86 chestionare completate, ceea ce reprezintă o rată de răspuns
de 20%. Au răspuns chestionarului subiecți cu vârste între 23 și 59 de ani, 66% dintre aceștia au peste 10
ani de experiență iar 35% dintre ei au avut foarte des și des beneficiari din rândul PAFA.
Interesul privind problematica PAFA este ridicat pentru 72,1% și scăzut pentru 27,9 %. Privind
adecvarea sistemului de protecție socială din România la nevoile PAFA, doar 3,5% au răspuns că
sistemul este adecvat în vreme ce 77,9% consideră că este puțin adecvat și inadecvat. Cu toate acestea,
la o listă predefinită de servicii care se oferă PAFA din România, cu capacitate de muncă, sunt bifate
toate variantele de răspuns, sugerându-se o acoperire largă a nevoilor PAFA apte de muncă (Fig. 2).

9
 Figura 2: Din câte știți, care dintre serviciile menționate sunt furnizare frecvent în România
pentru persoanele fără adăpost cu capacitate de muncă? (mai multe răspunsuri)

La „alte servicii”, apare însă o mențiune deloc lipsită de interes și anume că acestea sunt „cel
puțin pe hârtie”. Răspunsul la întrebarea „Pe o scală de la 1 la 6, cât de disponibile știți că sunt serviciile
sociale la nivel de comunitate din România pentru persoanele adulte fără adăpost?” confirmă oarecum
mențiunea respectivă, în sensul că între „foarte puțin disponibile” și „foarte disponibile”, răspunsul mediu
este 2,86, prin urmare, servicii există, dar nu prea sunt disponibile.
Reintegrarea socială, un obiectiv care este întotdeauna în atenția asistenților sociali, poate fi
realizată doar prin metode adecvate beneficiarilor. În virtutea metodelor tradiționale, pentru PAFA,
conceptul de locuință este legat de cel de locuință socială. Așa și răspund majoritatea asistenților sociali
participanți la sondaj (58,1%). Totuși, înregistrăm și 18 răspunsuri (20,9%) care găsesc ca soluție
adăposturile de noapte și 7 răspunsuri (8,1%) prin care serviciile stradale par să fie cea mai bună soluție
la reintegrarea socială. Dar dacă avem în vedere metodele moderne de intervenție, prin care locuința este
înțeleasă ca spațiu personal și controlabil direct (așa cum este în programul Housing First), din sondaj
reiese că doar 8 subiecți consideră că reintegrarea socială se poate face cel mai bine prin decontarea unei
chirii standard.
Discrepanța între ce ar trebui și ce se întâmplă în realitate cu adultul fără adăpost, care nu
beneficiază de regim rezidențial (cazurile cele mai des întâlnite în România) și care necesită îngrijiri
post-spitalizare este evidențiată în răspunsurile asistenților sociali participanți la sondaj. În vreme ce 55
subiecți (64%) cred că PAFA ar trebui cazată temporar după spitalizare într-un centru rezidențial, doar
14 (16,3%) dintre aceștia cred că așa se și întâmplă. Menținerea în spital este considerată dezirabilă
pentru 8 subiecți (9,3%) iar în realitate, 24 subiecți (27,9%) cred că pacienții PAFA sunt, de fapt,
menținuți în spital. Tratarea nediscriminatorie a pacienților PAFA față de alți pacienți apare mai balansată
în răspunsuri. Dacă 24,4% cred că ar trebui ca PAFA să fie tratați ca orice alt pacient, 31,4% dintre
subiecți cred că PAFA sunt într-adevăr tratați ca orice alt pacient.
Dintr-o listă a actorilor sociali care au roluri în furnizarea serviciilor sociale pentru PAFA,
observăm că primăriile, consiliile locale și Guvernul ocupă primele trei locuri, urmați de organizații
neguvernamentale, Parlament, biserici și firme. Este o perspectivă care reflectă abordarea statistă a
soluțiilor la problematica PAFA, pe un model de politică socială a statului providențial.
10
Concluzii

Studiile care subliniază dificultățile metodologice ale investigării fenomenului PAFA sunt
numeroase. De aceea, în demersurile de estimare, apar semnale de avertizare care fac din rapoartele
privind fenomenul, să se facă precizări extrem de detaliate privind perioada, sursele, contextul și gradul
de încredere privind rezultatele.
Privite în ansamblu, serviciile pe care PAFA le pot accesa cunosc o amplă diversitate în țările
europene, depinzând de nivelul de bunăstare furnizat de statele membre, dar și de alți factori, cum ar fi
cei economici. Amploarea fenomenului este invers proporțională cu varietatea și disponibilitatea
serviciilor adecvate nevoilor PAFA, observându-se o precaritate a serviciilor în țări în care rata sărăciei
este mai mare. Serviciile mai sofisticate apar în țările cu nivele crescute de bunăstare, cum sunt cele
nordice. Ne putem explica astfel de ce Finlanda declară că are fonduri suficiente pentru programele de
suport PAFA iar fostele țări comuniste alocă, de regulă, fonduri reduse acestor grupuri vulnerabile și,
prin urmare, serviciile sunt puține, greu de accesat și minimaliste.
Relevanța unei abordări holiste pentru ieșirea din situația de PAFA este de luat în considerare.
Multe din programele destinate PAFA sunt axate pe nevoile primare, iar acestea nu reușesc să ofere
suficient suport pentru ca persoana să își satisfacă nevoile sociale și psihologice prin efort propriu.
Dimpotrivă, așa cum se arată de către Biswas-Diener și Diener (2006) adaptarea la condiții de privațiuni
materiale se face mai ușor decât cea la lipsa partenerului de viață sau decât la a relațiilor sociale pozitive.
Astfel, se poate propune, în locul secvențialității temporale a satisfacerii nevoilor PAFA, o abordare
sincronă, cu luarea în considerare atât a nevoilor de ordin primar cât și a celor de nivel secundar și terțiar,
într-o măsură egală și concomitentă. Intervențiile cu suport minimal și orientate non-rezidențial nu
răspund acestor cerințe.
Programul Housing First pare optim, centrat pe cele mai grave situații de PAFA, ceea ce
presupune evaluare atentă a nevoilor dar și o consumare mai accentuată de resurse. Câtă vreme politicile
sociale din România își mențin caracterul cvasi-universalist, încă centrat pe beneficii sociale și cu servicii
fragmentate, slab legate între ele, nu sunt șanse ca acesta să fie implementat. Mai mult de-atât, lipsa unei
strategii distincte pentru PAFA este încă una din piedicile implementării programului. De altfel
programul este unul ambițios și expus criticilor chiar și pentru țări cu sisteme de protecție socială bine
consolidate și intens finanțate, însă acestea au în compensare politici mult mai coerente pentru protecția
PAFA. În România, PAFA sunt tratate în categoria largă a grupului expus riscului de sărăcie / excluziune
socială, fără să se țină seama de specificul situațiilor extrem de dificile, care le fac distincte de alte grupuri
vulnerabile și care necesită intervenții la fel de specifice. Prin urmare, PAFA din România, ca din multe
alte țări, vor continua mult timp de acum înainte să își ducă viețile private pe străzi, în adăposturi de
noapte și, în cazurile optime, în locuințe sociale care riscă să se getoizeze.
Adulții străzii sunt un grup vulnerabil distinct de copiii străzii. Cel puțin pentru România, dacă
pentru copilul aflat în dificultate mai există strategii, programe și proiecte derulate de instituții
guvernamentale și de un număr de organizații non-profit, pentru persoanele adulte fără adăpost măsurile
de sprijin sunt reduse atât numeric cât și ca intensitate, majoritatea limitându-se la sprijin acordat unei
părți din categoria celor care dorm în stradă. Foarte puține sunt și organizațiile neguvernamentale care
oferă sprijin pentru PAFA. Un impediment poate fi și faptul că standardele de calitate impuse de legislația
din România pentru serviciile rezidențiale destinate adulților sunt dificil de realizat de organizațiile
neguvernamentale, fără o finanțare consistentă.
Asistenții sociali care au participat la sondajul realizat, relevă o parte din problemele sistemului
de protecție socială din România privind PAFA. Mai întâi, faptul că sunt multe servicii enunțate teoretic
11
dar practic nu se oferă decât puține dintre acestea. Aceasta poate fi una din marile probleme ale sistemului
de protecție socială din România, riscul consolidării unei culturi a simulacrului, a lucrului bine făcut „pe
hârtie”. Intervențiile de tip asistență socială, birocratizate excesiv și bazate pe structuri rigide și nu pe
evidențe nu vor reuși să realizeze reintegrarea socială a celor mai vulnerabili dintre vulnerabili.
O a doua mare problemă este cea a lacunei în rețeaua de sprijin a PAFA care necesită îngrijiri
post-spitalizare. Pentru cei care dorm în stradă, dar chiar și pentru cei care reușesc să acceadă la serviciile
unui adăpost de noapte, nu sunt prea multe soluții. Fie sunt menținute în spitale, peste limita de timp
necesară, cu riscurile profesionale asumate de personalul medical, fie sunt trimise înapoi în stradă sau la
adăposturile cu cazare exclusiv pe timp de noapte. În cel de-al doilea caz, patologia se agravează, se
revine la serviciul de urgență al spitalului sau, în situații extreme, survine un deces prematur.
Un sistem de protecție socială care a trecut cu greu și încetinit de la abordarea centralistă, a
statului paternalist la descentralizare și la plasarea responsabilităților la nivel de comunitate, pare să
susțină o politică socială combinată între modelul conservator și cel scandinav, social-democrat dar cu
resurse mult mai reduse. Combinația aceasta, greu de realizat în practică, îi determină pe mulți analiști
ai politicilor sociale să nu reușească să încadreze politica socială din România în nici unul dintre modelele
clasice de stat al bunăstării (a se vedea Briciu, 2016). Această apreciere nu trebuie să fie cotată ca
negativă dacă s-ar vădi că România are un model inovativ și de succes de politică socială.
Discutând exclusiv despre serviciile sociale, în noile modele și configurații ale furnizării
bunăstării, principalele întrebări sunt legate de cine decide, cine plătește pentru ele și cine le furnizează
efectiv. România, având politici publice regulatorii prin excelență, cei aleși sunt cei care fac regulile
jocului iar guvernanții de nivel național și local au puterea și instrumentele de decizie. Combinația
public-privat apare în finanțarea dar și în furnizarea serviciilor sociale din România. În cazul PAFA, nu
sunt semnale că sectorul privat ar prelua o problematică dificil de soluționat, dar nici că sectorul public
i-ar face față. Conform sondajului de opinie ale cărui rezultate - parțiale - sunt prezentat aici,
ambiguitățile se mențin și la nivelul asistenților sociali.

Bibliografie

Anderberg, M., Dahlberg, M. (2019). Homelessness and Social Exclusion in Two Swedish Cities.
European Journal of Homelessness, Vol. 13, No. 1, pp. 29-56.
Anderson, R. (1996). Homeless violence and the informal rules of street life. Journal of Social Distress
and the Homeless, Vol.5, Issue 4, pp 369–380.
Baird, A.F., Campanaro, C.S., Eisele, J. L., Hall, Th.,Wright, J. D. (2014). “How Can We Stay Sober?”
Homeless Women’s Experience in a Substance Abuse Treatment Center. Social Science and
Public Policy, Vol. 51, pp. 404–407 (2014) DOI:10.1007/s12115-014-9800-3.
Barrow, S. M., Laborde, N. D. (2008). Invisible Mothers: Parenting by Homeless Women Separated
from Their Children, Gender Issues Vol. 2, pp.157–172, DOI 10.1007/s12147-008-9058-4.
Bearsley, C., Cummins, R. A. (1999). No Place Called Home: Life Quality and Purpose of Homeless
Youths. Journal of Social Distress and the Homeless Vol. 8, pp. 207–226,
DOI:10.1023/A:1021340020431.
Benjaminsen, L., Knutagård, M. (2016). Homelessness Research and Policy Development: Examples
from the Nordic Countries. European Journal of Homelessness, Vol. 10, No. 3, pp. 45-66.
Biswas-Diener, R., Diener, E. (2006). The Subjective Well-Being of the Homeless, and Lessons for
Happiness. Social Indicators Research. 76, pp. 185-205. DOI 10.1007/s11205-005-8671-9.
Bok, M.; Simmons, L. (2002). Post-Welfare Reform, Low-Income Families and the Dissolution of the
Safety Net. Journal of Family and Economic Issues, Vol. 23(3), Fall 2002, pp. 2017-238.
12
Briciu, C. (2016). Politici sociale de locuire. Calitatea Vieții. XXVII, nr. 1, pp. 42-62.
Busch-Geertsema, V., Edgar, W., O’Sullivan, E., Pleace, N. (2010). Homelessness and Homeless
Policies in Europe: Lessons from Research, European Consensus Conference on Homelessness
, 9-10 December 2010, Brussels.
Butchinsky, C. (2017). Homeless Survival and Resistance in the Neoliberal City. In Erdi G., Şentürk Y.
(eds). Identity, Justice and Resistance in the Neoliberal City. Palgrave Macmillan, London, pp.
197-221.
Coston, C. T. M, Finckenauer, J. O. (1993). Fear of crime among vulnerable populations: Homeless
women, Journal of Social Distress and the Homeless, January 1993, Vol. 2, Issue 1, pp 1–21.
Coumans, A. M., Cruyff, M., Van der Heijden, P. G. M., Wolf, J., Schmeets, H. (2017). Estimating
Homelessness in the Netherlands Using a Capture-Recapture Approach. Social Indicator
Research, 130, pp. 189–212, DOI 10.1007/s11205-015-1171-7.
da Costa Nunez, R., Anderson, D., Bazerjian, L. (2013). Rapidly Rehousing Homeless Families. New
York City - a Case Study, disponibil la https://icphusa.org/wp-
content/uploads/2016/09/ICPH_brief_RapidlyRehousingHomelessFamilies.pdf.
Davey, T. L. (1998). Homeless Children and Stress: An Empirical Study. Journal of Social Distress and
the Homeless Vol. 7, Issue 1, pp. 29–40.
De Decker, P., Segers, K. (2014). Chaotic, fluid and unstable: an exploration of the complex housing
trajectories of homeless people in Flanders, Belgium. Journal of Housing and the Built
Environment, November 2014, Vol. 29, Issue 4, pp. 595–614.
Dyb, E. (2017). Counting homelessness and politics: The case of Norway. European Journal of
Homelessness, Vol. 11, No. 2, December 2017, pp. 15-37.
Edgar, B. (2009). European Review of Statistic on Homelessness. European Housing Research Ltd.,
disponibil la https://www.feantsaresearch.org/download/6-20098376003316223505933.pdf.
Edgar, B., Harrison, M., Watson, P., Busch-Geertsema, V. (2007). Measurement of Homelessness at
European Union Level. European Commission, Directorate-General for Employment, Social
Affairs and Equal Opportunities, disponibil la
https://ec.europa.eu/employment_social/social_inclusion/docs/2007/study_homelessness_en.pdf
Ensign, J. (1998). Health Issues of Homeless Youth. Journal of Social Distress and the Homeless, 7,
pp.159–174, DOI:10.1023/A:1022931628497.
Epele, M. E. (2002). Gender, Violence and HIV: Women's Survival in the Streets in Culture. Medicine
and Psychiatry, Vol. 26, Issue 1, pp 33–54.
European Observatory on Homelessness (EOH) (2018), Homelessness Services in Europe. EOH
Comparative Studies on Homelessness, Brussels, disponibil la
https://www.feantsaresearch.org/public/user/Observatory/Feantsa-Studies_08_v02[1].pdf.
EUROSTAT (2018). Sustainable development in the European Union. Monitoring reports on progress
toward the SDGS in an EU context. Imprimerie Bieltot, Belgium, disponibil la
https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-statistical-books/-/KS-02-19-165.
FEANTSA (f.a.). ETHOS - European Typology on Homelessness and Housing Exclusion, disponibil la
www.feantsa.org/en/toolkit/2005/04/01/ethos-typology-on-homelessness-and-housing-
exclusion?bcParent=27.
Friedman, B. D. (1994). No place like home: A study of two homeless shelters. Journal of Social Distress
and the Homeless ,Vol. 3, Issue 4, pp. 321–340.
Gaetz, S., Barr, C., Friesen, A., Harris, B., Hill, C., Kovacs-Burns, K., Pauly, B., Pearce, B., Turner, A.,
Marsolais, A. (2012). Canadian Definition of Homelessness. Toronto: Canadian Observatory on
Homelessness Press.
13
Gowan, T. (2009). New Hobos or Neo-Romantic Fantasy? Urban Ethnography beyond the Neoliberal
Disconnect. Qualitative Sociology, Vol. 32, Issue 3, pp. 231–257.
Harber, M. G., Toro, P. A. (2004). Homelessness Among Families, Children, and Adolescents: An
Ecological–Developmental Perspective, Clinical Child and Family Psychology Review, Vol. 7,
No. 3, September 2004, pp. 123-164.
Hartman, D.W. (2000). Policy Implications from the Study of the Homeless. Sociological Practice, Vol.
2, Issue 2, pp. 57–76.
Horvath, A. (2018). The Transformative Potential of Experience: Learning, Group Dynamics, and the
Development of Civic Virtue in a Mobile Soup Kitchen. International Journal of Voluntary and
Nonprofit Organizations, November 2018, DOI:10.1007/s11266-018-00062-8.
Lima, V. (2018). Delivering Social Housing: An Overview of the Housing Crisis in Dublin. Critical
Housing Analysis, Vol. 5, Issue 1, 2018, pp. 1-11, disponibil la www.housing-critical.com,
http://dx.doi.org/10.13060/23362839.2018.5.1.402.
Hubley , A. M. , Russell, L. B. Palepu, A., Hwang, S.W. (2014). Subjective Quality of Life Among
Individuals who are Homeless: A Review of Current Knowledge. Social Indicators Research,
115, pp. 509–524, DOI 10.1007/s11205-012-9998-7.
Kalichman, S. C., Belcher, L., Cherry, C., Williams, E. A., Allers, C. T. (1997). Human
Immunodeficiency Virus (HIV) Seropositive Homeless Men: Behavioral and Social
Characteristics. Journal of Social Distress and the Homeless, 6:4, pp. 303-318, DOI:
10.1007/BF02938598.
Mackie, P., Johnsen, S., Wood, J. (2019). Ending Street Homelessness: What Works and Why We
Don’t Do It. European Journal of Homelessness, Vol. 13, No. 1, pp. 85-96.
MacKnee, C.M., Mervyn, J. (2002). Critical Incidents that Facilitate Homeless People's Transition off
the Streets. Journal of Social Distress and the Homeless, 11, pp. 293–306,
DOI:10.1023/A:1016837231886.
Main, T. (1998). How to Think About Homelessness: Balancing Structural and Individual Causes.
Journal of Social Distress and the Homeless ,7, pp. 41–54, DOI:10.1023/A:1022966631533.
Norum, K. E. (2000). Black (w)Holes: A Researcher's Place in Her Research. Qualitative Sociology, Vol.
23, Issue 3, pp. 319–340.
OCDE (f.a.). Affordable housing database, disponibil la www.oecd.org/social/affordable-housing-
database/housing-conditions.
Petit J.M , Loubiere, S., Tinland, A., Auquier, P. (2018). Europeans’ opinion about homelessness:
preliminary results from a HOME_EU citizen survey. Home_EuProject (2018). Interim Seminar
on Homelessness as Unfairness. An Ecological Perspective (Deliverable H2020 GA/726997 -
D7.1), pp. 19-22.
Pleace, N., Baptista, I., Benjaminsen, L., Busch-Geertsema, V. (2018). Homelessness Services in Europe
– European Observatory on Homelessness, No. 8, disponibil la
https://www.feantsaresearch.org/public/user/Observatory/Feantsa-Studies_08_v02[1].pdf.
Pleace, N., Baptista, I., Knutagård, M. (2019). Housing First in Europe. An Overview of Implementation,
Strategy and Fidelity, Housing First Europe Hub, disponibil la
https://housingfirsteurope.eu/assets/files/2019/10/2019-10-10-
HFinEurope_Report2019_Summary.pdf.
Ravnbøl, C. I. (2019). Patchwork Economies in Europe: Economic Strategies Among Homeless
Romanian Roma in Copenhagen. In T. Magazzini, S. Piemontese (eds.), Constructing Roma
Migrants, IMISCOE Research Series, pp. 209-226. https://doi.org/10.1007/978-3-030-11373-
5_12.
14
 Rokach, A. (2005). Private Lives in Public Places: Loneliness of the Homeless. Social Indicators
Research, 72, pp. 99–114, DOI:10.1007/s11205-004-4590-4.
Roschelle, A.R. (2008). Welfare Indignities: Homeless Women, Domestic Violence, and Welfare
Reform in San Francisco. Gender Issues, 25, pp. 193–209, DOI:10.1007/s12147-008-9061-9.
Shultz, J. M., Greer, P. J., Lalota, M., Garcia, L. M., Valverde, E., Collazo, R., Wters, M., McCoy, C. B.
(1999). HIV seroprevalence and risk behaviors among clients attending a clinic for the homeless
in Miami/Dade County, Florida, 1990–1996. Population Research and Policy Review, 18, pp.
357–372, DOI:10.1023/A:1006232827339.
Šimon, M., Vašát, P., Daňková, H., Gibas, P., Poláková, M. (2019). Mobilities and commons unseen:
spatial mobility in homeless people explored through the analysis of GPS tracking data.
GeoJournal. DOI:10.1007/s10708-019-10030-4.
Stablein, T., Schad, L. A. (2019). Contemporary American Transience: Nomadism and the Rationale for
Travel among Homeless Youth and Young Adults. Qualitative Sociology, 42, pp. 455–477
(2019) DOI:10.1007/s11133-019-09423-1.
Stanhope, V., Dunn, K. (2011). The curious case of Housing First: The limits of evidence based policy.
International Journal of Law and Psychiatry, 34, pp. 275-282.
Tessler, R., Rosenheck, R., Gamache, G. (2001). Gender Differences in Self-Reported Reasons for
Homelessness. Journal of Social Distress and the Homeless, Vol. 10, Issue 3, pp. 243–254.
Vance, D. E. (1995). A portrait of older homeless men: Identifying hopelessness and adaptation. Journal
of Social Distress and the Homeless, Vol. 4, pp. 57–71.
Worthington, J. B., Cohen, D. C. (1994). Characteristics of the homeless mentally ill in case
management: Differentiation using major diagnostic categories. Journal of Social Distress and
the Homeless, Vol. 3, pp.163–173.

15

View publication stats