BIOETICĂ MEDICALĂ

Conf. Dr. IUSTIN LUPU

Medical Bioethics course objectives

I. Knowledge (codes of bioethics, the four principles of bioethics, virtues and vices,
euthanasia, human cloning, the human rights, the rights of the patient, etc.).
II. Understanding of the medical practice bioethical aspects (respect for the rights of
the patient, avoidance of malpraxis charges etc.).
III. Practice bioethics (application of the principles of bioethics to clinical cases,
decisional capacity assessment using Mini Mental State Examination, and Glasgow
Coma Scale, arguments for and against euthanasia, medically assisted suicide, and
human cloning, etc. ).
 Bibliography

1. Beauchamp, Tom, James F. Childress, (1989), Principles of biomedical

ethics, New York, Oxford University Press.
2. Cattorini Paolo, (2006), Bioetica. Metodo ed elementi di base per affrontare
problemi clinici, Terza edizione aggiornata e ampliata, Milano, Masson
S.p.A.
3. Durand, Guy, Andrée Duplantie, Yvon Laroche, Danille Laudy, (2000),
Histoire de l’Ethique Médicale et Infirmière; Montréal, Presses de
l’Université de Montréal
4. Eckstein, Daniel, (1987), Life styles assessment, în Corsini Raymond, J.,
(ed), Concise Encyclopaedia of Psychology, New York, John Wiley & Sons.
5. Engelhardt H. Tristram Jr., (1996), The Foundations of Bioethics, Second
edition, New York, Oxford University Press.
6. Encyclopedia of Bioethics in five volumes, , Post Stephen, G., Editor,
(2004), New York, Thomson-Gale
7. Etchells, Edward, Gilbert Sharpe, Carl Elliot, Peter Singer, (1996), La
capacité de décision, Canadian Medical Association Journal, 155: 657-661.
8. Etchells, Edward, Gilbert Sharpe, Phil Walsh, John R. Williams, Peter
Singer, (1996), Le Consentement, Canadian Medical Association Journal,
155: 177-180.
9. Kahn Axel, Dominique Lecourt, (2004), Bioéthique et liberté, Paris,
PUF/Quadrige essai.
10. Kleinman, Irwin, Bailys Françoise, Sanda Rodgers, Peter Singer, (1997), La
confidentialité, Canadian Medical Association Journal, 156: 521-524.
11. Singer Peter, and Viens, A. M., (2008), The Cambridge Textbook of
Bioethics, Cambridge, Cambridge University Press.
12. World Health Association, (2009), Medical Ethics Manual, Edited by World
Health Association.
13. Zanc, Ioan, Iustin Lupu, (2006) Bioetică medicală. Principii, dileme, soluţii.
Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Medicală
Universitară „Iuliu Haţieganu”.
Journals: Revista Română de Bioetică, American Journal of Bioethics, Bioethics,
Journal of Medical Ethics, Ethique et santé.
Van Rensselaer Potter (1911-2001) introduce prima dată termenul „bioetică”, în
volumul intitulat „Bioethics: Bridge to the Future”, desemnând prin el „o nouă
disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a sistemului valorilor
umane”
 Etică, morală, moralitate
Semnificaţia termenilor
Morala este “un ansamblu de principii, valori şi norme de reglementare a comportamentului,
întemeiate pe valorile de bine /rău, moral /imoral, cinste, corectitudine, sinceritate,
responsabilitate, larg împărtăşite în cadrul unei comunităţi, caracterizate printr-un grad ridicat
de interiorizare şi impuse atât de către propria conştiinţă (conştiinţa morală) cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică)”. (Zamfir C., Vlăsceanu L. 1993).
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o colectivitate,
grup sau persoană. Prin acest termen indicăm calitatea morală a unei acţiuni, a unei persoane
sau colectivităţi (când spunem, de exemplu, că persoana este de o moralitate ridicată sau
mediocră).
Moravurile reprezintă modele tradiţionale, relativ stabile de comportament specifice unui
grup etnic sau cultural, care sub forma unor obiceiuri, cutume, ceremonialuri, prescriu în
detaliu ce anume şi cum trebuie făcut în diferite situaţii care survin cu regularitate în viaţa
cotidiană. Respectivele practici şi moduri de comportament sunt mai mult sau mai puţin
formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formal
şi general acceptate, dar sunt larg răspândite şi aplicate în cadrul colectivităţii. Pentru acest
ultim caz putem cita ca exemplu “bacşişul”, “mita” sau “corupţia” (Zamfir C., Vlăsceanu L.,
1993).
Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei, calitate în care se ocupă de studiul
principiilor, normelor şi valorilor morale, de studiul originii, dezvoltării şi justificării
conţinutului lor. Se mai numeşte şi “filosofie morală”, alcătuind împreună cu filosofia
politică, ceea ce se cheamă “filosofie practică”.
 Morala. Structura fenomenului moral

Morala – ca fenomen practic – spiritual – aparţine atât conştiinţei cât şi vieţii reale,
practice. Ca atare, vom deosebi două nivele de manifestare a moralei:
- nivelul conştiinţei morale şi
- nivelul conduitei practice sau al practicii morale.
La nivelul conştiinţei morale se structurează idealurile, principiile, normele şi
valorile (categoriile) morale.
În cadrul practicii morale distingem, ca elemente structurale subiectul moral,
manifestarea morală şi aprecierea morală
 Idealul etic reprezintă un model şi un crez ce sintetizează aspiraţiile
supreme ale omului şi conferă finalitate şi sens existenţei sale. Prin ideal se
structurează concepţiile oamenilor despre sensul şi scopul vieţii lor, orientându-le
acţiunile şi raporturile cu ei înşişi şi cu ceilalţi.
Grecia antică, de exemplu, a creat un astfel de ideal al omului perfect, rezultat al
dezvoltării armonioase a trăsăturilor fizice, intelectuale şi morale a omului, ideal
exprimat sintetic în formula “Kaloi Kai agathos” (om frumos la trup şi bun la
suflet). Acest ideal a fost preluat de romani în cunoscutul precept “mens sana in
corpore sano” (“minte sănătoasă în corp sănătos”).
Principiile morale sunt reguli de generalitate maximă ce trasează liniile de
conduită (între bine şi rău) pe care trebuie să le urmeze oamenii pentru atingerea
idealului
Corespunzător tipurilor de morală şi idealului promovat se pot distinge diferite
tipuri caracteristice de principii. De exemplu, principiul renunţării – specific
moralei budhiste (şi hinduse în general) şi celei stoice, conform căruia individul
renunţă la toate bunurile şi valorile sale, retrăgându-se în meditaţie şi solitudine:
principiul “iubirii aproapelui” – specific moralei creştine – ilustrat de
exemplul biblic al “bunului samaritean” – evocat de Evanghelia după Luca, 10,25
– 37.
principiul utilitarismului, după care scopul acţiunii este obţinerea unui
bine cât mai mare (uneori binele este identificat cu plăcerea) pentru un număr cât
mai mare de oameni.
 Normele morale sunt prescripţii sau reguli de comportament, prin care se
indică ce trebuie să facă sau să nu facă – respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie
– subiectul moral în situaţii repetabile pentru ca manifestarea lui să fie apreciată
ca bună şi nu rea. Ele oferă un standard de comportament general acceptat într-un
grup.
- norme generale (sau universale), prezente în toate colectivităţile umane,
durabile în timp, reglează toate tipurile de relaţii umane, ele structurează nucleul
etosului uman şi au o maximă semnificaţie morală. Exemple; fii cinstit, fii
curajos, loial, drept, responsabil, să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat etc.
- norme particulare – se adresează unor grupuri sau colectivităţi determinate; au
o anumită variaţie în timp şi reglează tipuri de activităţi şi relaţii particulare. Intră
aici, de exemplu, normele privind viaţa de familie( "să iubeşti şi să-ţi respecţi
părinţii") sau normele profesionale specifice (medicale, juridice, ale cercetării
ştiinţifice, etc.)
- norme speciale – se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relaţii şi
manifestări cu totul speciale sau ocazionale. Istoric, ar intra aici norme de
protocol, ce ţin de diferite ritualuri, normele onoarei militare, ale unor cluburi,
societăţi secrete (lojile masonice, Cosa Nostra , etc.).
 Valorile reprezintă un ansamblu de fapte, stări, acţiuni, comportamente,
relaţii sau manifestări, preţuite în cel mai înalt grad de indivizii unei colectivităţi
sau societăţi
Pojman Louis (1995) prezintă următoarea tabelă de valori şi exemple:
1. valori materiale şi fizice, ca de exemplu: sănătate, confort, securitate fizică;
2. valori economice: siguranţă economică, productivitate;
3. valori morale: bine, rău, cinste, sinceritate, bunăstare;
4. valori sociale: generozitate, politeţe, toleranţă;
5. valori politice: libertate, democraţie, justiţie /echitate;
6. valori estetice: frumosul, simetria, graţia, sublimul;
7. valori religioase: pietate, supunere, credinţă;
8. valori intelectuale: inteligenţa, claritatea gândirii, cunoaşterea.
Valori terminale (scop):
1. Viaţa confortabilă – Prosperitate materială
2. Viaţa interesantă (activă, dinamică)
3. Sentimentul realizării în viaţă (realizarea, împlinirea profesională)
4. Pacea – lumea fără război
5. Frumuseţea (naturii şi artei)
6. Securitatea familială
7. Egalitatea (şanse egale pentru toţi)
8. Libertatea
9. Fericirea
10.Armonia vieţii spirituale (sufleteşti)
11.Iubirea (împărtăşită)
12.Securitatea naţională
13.Plăcerea (viaţă uşoară, comodă)
14.Mântuirea (dobândirea vieţii veşnice)
15.Încrederea în forţele proprii
16.Recunoaşterea socială (respectul, admiraţia celorlalţi)
17.Prietenia adevărată (autentică)
18.Înţelepciunea (înţelegerea matură a problemelor vieţii)
 Valori instrumentale (mijloc)
1. Ambiţia
2. Flexibilitatea gândirii – deşteptăciunea
3. Competenţa (eficienţa)
4. Optimismul
5. Eleganţa (curăţenia, ordonat)
6. Iertarea (toleranţa)
7. Întrajutorarea (solidaritatea umană)
8. Cinstea (sinceritatea)
9. Creativitatea
10.Curajul
11.Independenţa (capacitatea de a te descurca singur)
12.Inteligenţa
13.Raţionalitatea
14.Afecţiunea (tandreţea)
15.Obedienţa (supunerea, simţul datoriei)
16.Politeţea
17.Responsabilitatea
18.Autocontrolul (auto-disciplina).
 Într-o cercetare făcută de colectivul Catedrei de Ştiinţe socio-umaniste din
UMF (I. Lupu şi I. Zanc) în anul 1999 în rândul studenţilor medicinişti, pe
primele trei locuri din registrul valorilor scop, s-au situat următoarele: 1. iubirea
(împărtăşită) - 201 puncte, 2. realizarea în viaţă (împlinirea profesională) –180
puncte, 3. Fericirea – 174 puncte. Pe ultimele trei locuri s-au aflat; plăcerea – 4
puncte, securitatea naţională – 7 puncte şi frumuseţea (naturii şi artei) - 20 puncte.
Între valorile instrumentale primele trei alese au fost: 1. Inteligenţa – 209
puncte, cinstea – 161 puncte şi flexibilitatea gândirii – 151 puncte. Ultimele trei
locuri au fost ocupate de: simţul datoriei – 16 puncte, politeţea – 30 puncte şi
eleganţa – 40 puncte.
 Nivelul practicii morale
Subiectul moral - este purtătorul dimensiunii morale a acţiunilor şi
relaţiilor umane. Subiectul moral poate fi un individ, un grup social sau o
colectivitate.
Manifestarea morală – reprezintă obiectivarea sau exteriorizarea
subiectului prin fapte sau comportamente, în conformitate cu valorile şi normele
morale produse sau apreciate de colectivitate sau de opinia publică.
Intenţia, sau voinţa de a face ceva, de a realiza un anumit scop, îşi are
sursa în conştiinţa subiectului
Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului final al acţiunii pe care
individul o proiectează ca soluţie practică a nevoilor şi aspiraţiilor sale, sau în
alte cuvinte, ţinta pe care ne propunem să o atingem în viaţă
Prioritatea scopurilor asupra mijloacelor a generat maxima “Scopul scuză
mijloacele”, atribuită lui Machiavelli. Aceasta înseamnă că scopuri morale pot fi
servite de mijloace imorale.
 aprecierea morală – reacţia de evaluare, judecare şi sancţionare
corespunzătoare a faptei. În practica nemijlocită aprecierea se produce spontan,
ca reacţie pozitivă sau negativă, prin gesturi de aprobare-dezaprobare, laudă-
blam, admiraţie-dispreţ faţă de conduita unei persoane.
Moralitatea defineşte modul în care se reflectă în conduită subiectului
(individual sau colectiv) sistemul de comandamente morale specifice unei
societăţi.
tipul moral – cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori,
principii, comandamente în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în
relaţiile sale cotidiene. Identificarea cu normele morale, conformitatea cu
ele este o cerinţă legitimă pentru orice sistem social.
tipul imoral – cunoaşte sistemul valorilor morale dar nu le interiorizează,
nu se regăseşte în ele, nu le respectă. Este un tip conflictual
Conformistul respectă normele morale dar nu aderă afectiv la ele.
Tipul autentic moral este cel ce îşi interiorizează activ, creator sistemul de
valori, în sensul maximizării binelui, încercând depăşirea pozitivă a normei
obişnuite.
tipul amoral – nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează
semnificaţia, ca atare, le încalcă. Această situaţie se întâlneşte fie în cazul celor
iresponsabili psihic, fie în cazul migrării subiecţilor într-o cultură necunoscută
pe care nu au asimilat-o încă.
 1. Etica

Este o disciplină filosofică ce studiază distincţia dintre bine şi rău, cinstit

necinstit, precum şi evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane.
Etica teoretică
Etica normativă se ocupă de studiul conţinutului normelor, principiilor şi
valorilor specifice unor sisteme morale, justificarea şi ierarhizarea acestora, de
evaluarea acţiunilor şi comportamentelor morale.
Etica normativă cuprinde trei tipuri mari de teorii etice: etica deontologică – ce
vizează obligaţiile, datoriile etice, etica finalistă sau teleologică – ce vizează
scopurile, consecinţele sau finalităţile deciziilor şi acţiunilor morale, şi etica
virtuţilor.
Etica deontologică
Reprezentantul paradigmatic al punctului de vedere deontologist este Immanuel
Kant.
Unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a fost sau nu făcută în
conformitate cu datoria şi în vederea acesteia
Datoria “este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”.
Iar legea morală supremă ia forma “imperativului categoric”, definit de Kant în
felul următor: “acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea
totodată ca ea să devină o lege universală”. Acest imperativ universal al datoriei
mai cunoaşte următoarele formulări date de Kant: “acţionează ca şi când maxima
acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii “ şi
“Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în
persoana oricui altcuiva, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca
mijloc”. (I. Kant, 1972
 Etica teleologică sau finalistă
Utilitarismul este o doctrină etică ce priveşte moralitatea acţiunilor ca fiind
total dependentă de consecinţele sau rezultatele lor benefice (binele obţinut).
Teza de bază (fundamentală) a utilitarismului, formulată de Bentham este
Principiul Maximei Fericiri, potrivit căreia binele suprem îl reprezintă
“Asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de
oameni”.
J.S. Mill a introdus o distincţie calitativă între plăceri “superioare” şi
plăceri “inferioare”, acordând prioritate satisfacţiilor superioare, intelectuale faţă
de cele inferioare, senzoriale.
Trei sunt criticile mai evidente la adresa utilitarismului:
1. dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu
acurateţe fericirea pe care e probabil s-o producă o acţiune individuală ori o
regulă generală?
2. Caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată
fi obţinută cel mai eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o
instituţie evident nedreaptă, cum este sclavia; şi
3. Unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv
prin prisma acţiunilor şi a consecinţelor, niciodată prin cea a motivelor sau a
intenţiilor.
 Etica virtuţilor
se prezintă sub două forme:

a) sub forma unui cod de virtuţi (şi vicii) morale ce fixează valorile etice şi
oferă un centru de referinţă vieţii morale a individului şi colectivităţii, cod ce
poate suferi corective în funcţie de modificările sociale, culturale sau
religioase; şi
b) sub forma unor tipologii sau caracterologii care descriu scheme tipice
de comportament, de atitudini, calităţi sau defecte morale, reprezentative pentru
atitudinea şi profilul moral al unor subiecţi morali dintr-o colectivitate dată.
În Etica Nicomahică Aristotel ne prezintă o serie de virtuţi şi vicii umane.
Analiza virtuţilor se face cu ajutorul conceptului de măsură, definită ca linie de
mijloc exemplară între două vicii, anume între absenţa unei însuşiri umane şi
excesul ei.
Aristotel deosebeşte două tipuri de virtuţi: virtuţi intelectuale (dianoetice)
şi virtuţi etice (ale caracterului, morale).
Virtuţile dianoetice ţin de raţiunea teoretică, de “latura divină a eului
nostru” şi sunt în număr de cinci: arta, ştiinţa, înţelepciunea practică,
înţelepciunea speculativă şi intelectul intuitiv.
Virtuţile etice sau morale (ale caracterului) sunt virtuţi omeneşti propriu-
zise, ţin de voinţă şi vizează realizarea în acţiunea practică, în planul voinţei, a
ceea ce raţiunea relevă ca fiind oportun (dezirabil). Se bazează pe voinţa care este
liberă, libertatea fiind implicată în însăşi esenţa moralei.
Aceste virtuţi se definesc ca linie de mijloc între excesul şi lipsa unei calităţi. Se
definesc astfel:
1. Curajul – ca “măsură” între laşitate şi temeritate
2. Cumpătarea ca “măsură” între insensibilitate şi desfrâu
3. Generozitatea ca “măsură” între risipă şi avariţie
4. Mărinimia ca “măsură” între vulgaritate şi meschinărie
5. Grandoarea sufletească ca “măsură” între vanitate şi umilinţa exagerată
6. Blândeţea ca “măsură” între irascibilitate şi apatie
7. Sinceritatea ca “măsură” între lăudăroşenie şi disimulare
8. Veselia ca “măsură” între bufonerie şi mitocănie
9. Amabilitatea ca “măsură” între linguşitorie şi bosumflare sau ursuzenie
10. Indignarea ca “măsură” între invidie şi răutate (se bucură de nenorocirea
altuia).
11.Decenţa ca “măsură” între timiditate şi neruşinare .
În Autobiografia lui B. Franklin sunt prezente 13 virtuţi umane elaborate şi
ordonate de autor:
1. Cumpătarea
2. Tăcerea
3. Ordinea
4. Hotărârea
5. Sobrietatea
6. Hărnicia
7. Sinceritatea
8. Dreptatea
9. Moderaţia
10. Curăţenia
11. Calmul
12. Castitatea
13. Modestia sau smerenia
Eighteen Essential Virtues
1. Politeness (politesse, politeţe)
2. Fidelity (fidélité, devotement, loialitate)
3. Prudence (prudence, prudenţă)
4. Temperance (tempérance, sobriété, cumpătare)
5. Courage (courage, curaj)
6. Justice (justice, justiţie)
7. Generosity (générosité, generozitate)
8. Compassion (compassion, compasiune, milă)
9. Mercy (clémence, caritate)
10. Gratitude (gratitude, reconnaissance, recunoştinţă)
11. Humility (humilité, umilinţa)
12. Simplicity (simplicité, naturaleţe, lipsă de prefăcătorie)
13. Tolerance (tolérance, toleranţă)
14. Purity (pureté morale, puritate a caracterului, )
15. Gentleness (douceur, amabilité, amabilitate, gentileţe)
16. Good faith (bonne foi, bună credinţă)
17. Humor (le sens de l'humeur, simţul umorului)
18. Love (three forms: eros, philia, and agape) amour, iubirea cu trei forme: eros, filia şi
agape

Comte-Sponville, André, Small Treatise on the Great Virtues (London: Vintage, 2003).
Petit traité des grandes vertus, PUF, 1995 (Prix La Bruyère de l'Académie Française),
rééditée. Points-Seuil, 2001.
Mahatma Gandhi (1869-1948) arăta din perspectiva doctrinei nonviolenţei -
satyāgraha ( în sanskrită -adevăr şi fermitate) care sunt cele şapte păcate
sociale ale lumii de azi:
 bogăţie fără muncă;
 plăcere fără conştiinţă;
 cunoaştere fără caracter;
 câştig fără morală;
 ştiinţă fără umanism;
 religie fără sacrificiu;
 politică fără principii.
Din perspectivă etologică au fost propuse cele opt păcate capitale ale omenirii
civilizate (Konrad Lorenz, 2006)
 suprapopularea,
 distrugerea mediului natural,
 competiţia umană acerbă,
 atrofierea simţurilor,
 degradarea genetică,
 ruptura de tradiţie,
 receptivitatea la îndoctrinare
 cursa înarmărilor.
 Etica creştină va stabili într-o manieră simetrică şapte virtuţi şi şapte
păcate capitale.
Din cele şapte virtuţi, patru sunt considerate cardinale şi trei sunt virtuţi
teologale, considerate daruri ale lui Dumnezeu. Cele patru virtuţi cardinale sau
naturale sunt:
- prudenţa – în care raţiunea apreciază cele mai bune mijloace pentru atingerea
unui scop;
- dreptatea – ce constă în a da fiecăruia ce i se cuvine;
- curajul (bravura) – expunerea la pericole, suportarea vieţii şi a greutăţilor ei;
- cumpătarea – menţinerea în limite rezonabile de către raţiune a pasiunilor şi
emoţiilor umane.
Virtuţile teologale nu îşi au originea în natura umană ci sunt transmise de
Dumnezeu oamenilor prin graţia divină (prin Isus Hristos) şi sunt practicate de
credincioşi. Acestea sunt:
- credinţa
- speranţa
- iubirea/dragostea (I Corinteni, 13:13)
În teologia creştină virtuoşii sunt membrii celui de-al 5-lea ordin al ierarhiei
celeste care are 9 nivele (îngerii, arhanghelii, iniţiatorii, puterile,
virtuoşii/stăpânirile, domniile, tronurile, heruvimii şi serafimii, la Pseudo- Dionisie
Areopagitul în lucrarea; Despre ierarhia îngerească).
Cele 7 păcate capitale ratificate de tradiţia creştină şi asociate în
demonologia medievală cu 7 arhidemoni, sunt; trufia(Lucifer), pizma(Leviatan),
zgârcenia(Mamona), desfrânarea (Asmodeu), lăcomia (Belzebut), mânia (Satana)
şi lenevia (Belfegor).
 Virtutea specifică pentru femei promovată de morale creştină este
castitatea, opusă diferitelor forme ale desfrâului moral circumscris -
perversiunilor vieţii sexuale;
- sodomia care este echivalentă cu relaţiile homosexuale (lesbianismul, safismul,
tribadismul, pentru femei) şi cele întreţinute cu animale - zoofiliile sau
bestialitatea.
- adulterul-întreţinerea de relaţii sexuale de către soţi, în afara cadrului familial;
- relaţiile sexuale anale sau orale.
- pedofilia-relaţia sexuală cu un copil, aflat înainte de pubertate,
- sado-masochismul, în care plăcerea erotică este procurată prin provocarea
(sadism) sau suportarea (masochism) suferinţei fizice şi psihice,
- exhibiţionismul-obţinerea plăcerii sexuale prin expunerea organelor genitale,
- necrofilia-realizarea actului sexual cu cadavrele,
- travestitismul (travestire în hainele sexului opus) şi fetişismul (ataşamentul faţă
de obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte aparţinând sexului opus),
- nimfomania-dorinţă sexuală excesivă sau incontrolabilă la o femeie sau
excitaţie sexuală excesivă la femei,
- satiriaza - dorinţă sexuală excesivă sau incontrolabilă la bărbaţi, însoţită sau nu
de priapism (erecţie prelungită, dureroasă, nelegată de o excitaţie erotică).
 Tipologiile şi caracterologiile se prezintă sub
forma unor tablouri succesive de atitudini, calităţi şi
defecte morale, tipice pentru comportamentul şi profilul
moral al unor subiecţi morali. Ele descriu “caractere
morale” pozitive şi negative tipice cum ar fi: zgârcitul,
ipocritul, lăudărosul etc.
Caracterul reprezintă ansamblul de însuşiri psiho-morale
ale individului ce se manifestă constant în raporturile
interpersonale şi în activitatea sa.
Trăsături morale de caracter pozitive sunt:
francheţea, corectitudinea, simţul datoriei,
principialitatea, respectul, autoexigenţa, modestia,
bunătatea, sobrietatea, chibzuinţa, recunoştinţa, politeţea,
devotamentul, altruismul, decenţa etc.
Trăsături morale negative sunt: incorectitudinea, ipocrizia, minciuna,
impostura, îngâmfarea, zgârcenia, duplicitatea, neruşinarea, egoismul, lenevia,
comoditatea, perfidia, grosolănia, frivolitatea etc.
Theofrast în lucrarea sa “Caracterele”, ne descrie 30 de tablouri
caracteriale observate la oamenii vremurilor sale
Linguşitorul, se distinge prin comportament lipsit de demnitate, caută să
câştige bunăvoinţa cuiva prin laude exagerate
Vicleanul sau prefăcutul este lipsit de sinceritate în ceea ce spune şi face,
care vorbeşte şi se poartă nesincer, făţarnic, perfid, şiret, şmecher.
Trăncănitorul /palavragiul sau flecarul-cel care vorbeşte mult şi fără rost,
îndrugă vrute şi nevrute.
Mojicul / bădăranul sau grosolanul, îl caracterizează necunoaşterea bunei
cuviinţe, este o persoană lipsită de educaţie, de maniere, om prost crescut.
Hăbăucul sau prostănacul - caracterizat prin incapacitate în vorbă şi în
faptă, iar la teatru sforăie.
 Neruşinatul sau neobrăzatul cel ce are îndrăzneala de a spune şi face lucruri
dezgustătoare, fire joasă, în stare de orice, lipsit de bună cuviinţă, obraznic,
impertinent.
 Limbutul sau guralivul, îl deosebim după neputinţa de a-şi stăpâni gura, el le
ştie pe toate, om care vorbeşte mult şi fără rost, flecar.
 Plăsmuitorul de ştiri sau născocitorul de ştiri-cel ce produce o înşiruire de
vorbe şi fapte închipuite, pe care le prezintă ca adevărate.
 Neobrăzatul sau obraznicul - care dispreţuieşte orice părere, nesocoteşte
bunul renume şi mănâncă pe la alţii, este neruşinat, lipsit de bună cuviinţă.
 Zgârcitul sau hârsitorul-cel ce duce economisirea peste orice limite
rezonabile.
 Dezmăţatul sau mojicul - care face glume neruşinate, râgâie în public,
sughite la teatru, caută să atragă atenţia cu orice preţ.
 Tontul sau inoportunul-nepriceput, comite acte necugetate, are intervenţii
făcute în momente nepotrivite, care indispune, este în discordanţă cu bunul
simţ. Este omul care pricepe cu greu, om mărginit la minte, neghiob, nătărău.
 Secătura sau pripitul-cel care făgăduieşte mereu totul şi nu face nimic
 Necioplitul sau brutalul-cu vorbire dură, nu răspunde la salut şi înjură la tot
pasul .Dacă este întrebat ceva el iese cu replica; "Nu mă plictisi"
 Cârtitorul-nemulţumit cu orice i se oferă , dă vina pe Dumnezeu că nu a
plouat.
 Neîncrezătorul ce are înclinarea de a bănui pe toată lumea de necinste. Are
credinţa greşită că toţi îl înşeală.
 Nespălatul sau nesimţitul-uită de grija corpului până ajunge greţos pentru
ceilalţi. Om fără căpătâi.
 Nesimţitorul sau prost-crescutul, cu o purtare plictisitoare, la masă îşi laudă
bucatele înaintea mesenilor.
 Înfumuratul ce vrea să iasă în evidenţă cu orice preţ. Îl caracterizează
goana după onoruri câştigate pe urma unor activităţi meschine. La ospăţ se
aşează cu orice preţ lângă gazdă.
 Cărpănosul-lipsit de demnitate când este vorba de cheltuirea banilor. Lipsit
de generozitate în faţa cheltuielilor, zgârcit.
 Lăudărosul-amăgeşte pe alţii cu lucruri pe care nu le are. Face mare caz de
calităţi proprii inexistente.
 Îngâmfatul-care pune propria persoană mai presus de toate. Dispreţuieşte pe
toţi ceilalţi, în afara propriei persoane.
 Speriosul sau laşul-cu suflet slab şi fricos, slab de înger. Are o slăbiciune a
sufletului provocată de frică.
 Absolutistul sau oligarhul - îl caracterizează dorinţa de putere , avere şi
dispreţul faţă de gloată.
 Cel cu învăţătura târzie sau întârziatul - pe care l-a cuprins dorinţa de
învăţătură la o vârstă nu prea potrivită, ca şi cu mintea românului cea de pe
urmă.
 Bârfitorul-de gura lui spurcată şi rea nu scapă nimeni. Are năravul care îl
împinge să defăimeze pe ceilalţi, vorbeşte pe alţii de rău, îi calomniază
(calomnia este o afirmaţie mincinoasă, făcută cu scopul de a atinge onoarea sau
demnitatea cuiva).
 Prietenul răilor sau prietenul celor netrebnici-are simpatie pentru cei răi, se
aliază cu ei. Are înclinarea spre stricăciune-un vicios moral.
 Avarul sau calicul-urmăreşte cu orice preţ câştigul, oricât ar fi acesta de
murdar; pentru el "cine împarte, parte-şi face". Urmăreşte realizarea unor
câştiguri cu orice preţ, chiar în condiţii înjositoare.
Caracterologia homeopatică a lui Kalmar
1. arogantul - cu purtare sfidătoare, obraznică.
2. brutalul-lipsit de delicateţe, aspru, grosolan (opusul său este persoana
manierată).
3. capriciosul - cel cu toane, inconsecvent, cu capricii (capriciu =dorinţă
extravagantă şi trecătoare, cu atitudine neaşteptată, schimbătoare).
4. colericul-cu izbucniri de mânie necontrolate.
5. grosolanul-lipsit de delicateţe, nepoliticos.
6. certăreţul-cel ce se ceartă mereu cu cei din jur, le adresează cuvinte aspre.
7. gelosul-ce crede că fiinţa iubită îi este necredincioasă, plin de pizmă, invidie.
8. maniacul-care se preocupă exagerat de ceva, are preocupări obsedante pentru
ceva.
9. răutăciosul-care supără, jigneşte, ofensează, insultă, atinge onoarea sau
demnitate cuiva.
10.neîncrezătorul-veşnic bănuitor faţă de semeni.
11.morocănosul-mereu prost dispus, ursuz, posomorât.
12.neglijentul-indolent, nepăsător, dezordonat, neîngrijit-care îşi neglijează
îndatoririle.
13.orgoliosul-mândru, vanitos, îngâmfat, care are o părere exagerat de bună
despre sine.
14.leneşul-om căruia nu-i place munca, trândav, pierde-vară.
15.pretenţiosul-care pretinde prea mult, cu aere de superioritate.
16.taciturnul-persoana care vorbeşte puţin, închis în sine, posac, tăcut.
17.timidul-lipsit de încredere în sine, de îndrăzneală, sfios, ruşinos.
veleitarul-persoana care are ambiţii şi pretenţii exagerate, nejustificate.
 Pe baza unui chestionar al stilului de viaţă, pornind de la categoriile stilului
de viaţă propuse de psihologul american Frank Thorne (agresiv, conformist ,
defensiv /retras, individualist, opoziţionist), Robert Driscoll şi Daniel Eckstein
(1987) au elaborat o caracterologie folosind descrieri împrumutate din lumea
animală, referitoare la următoarele tipuri de caracter:
1. Tigrul – persoană în general agresivă, îi place să-şi exercite autoritatea asupra
anturajului, să fie în centrul atenţiei, insistă să-şi croiască un drum propriu în
viaţă.
2. Cameleonul – este conformist, flexibil, înfruntă problemele vieţii în mod
indirect.
3. Broasca ţestoasă – persoana este retrasă, discretă, serioasă, plină de zel şi
descurcăreaţă, duce o viaţă stabilă, echilibrată.
4. Vulturul - este individualist, nu ţine seama de părerea opiniei publice, egoist,
calcă în picioare interesele altora pentru a-şi realiza scopurile personale.
5. Somonul – persoană dârză, opozantă, preferă să “înoate împotriva
curentului”, nu împărtăşeşte valorile dominante din comunitatea în care
trăieşte.
 În cadrul eticii medicale, principalele virtuţi recomandate de Hipocrate
sunt:
- modestia
- sobrietatea
- răbdarea
- promptitudinea
- respectul /pietatea
Pornind de la ideea că profesiunea medicală are ca primă obligaţie “de a se
pune în serviciul umanităţii”, A.M.A. (Asociaţia medicilor americani) a codificat
(în 1957 şi apoi în 1980) principalele trăsături de caracter şi virtuţi ale medicului.
Acestuia i se recomandă, pe lângă cele cinci virtuţi hipocratice:
- puritatea caracterului
- diligenţa
- dreptatea /cinstea
Alte virtuţi generale recomandate în orice act medical sunt:
- prudenţa
- autocontrolul
- echitatea
Etica aplicată
Etica aplicată, spre deosebire de etica generală ( tradiţională ) se ocupă de
abordarea unor probleme şi situaţii particulare prin raportarea lor la un anumit
principiu sau teorie morală
Principalele ramuri ale eticii aplicate sunt:
Etica afacerilor, care analizează problemele şi dilemele ce apar în domeniul
afacerilor:
- limitele juste ale unei competiţii acceptabile;
- evaluarea obligaţiilor conflictuale faţă de acţionari şi clienţi;
- sfera şi limitele loialităţii faţă de companie, etc.
Etica mediului ( ecologică ) se ocupă de statutul moral al fiinţelor
neumane, conservarea speciilor, protecţia naturii sălbatice,
Bioetica este probabil cea mai proeminentă ramură a eticii aplicate. Ea se
preocupă de problemele ridicate de ştiinţele biologice şi de domeniul îngrijirii
sănătăţii
Alte ramuri ale eticii aplicate sunt: etica juridică, etica medicală, etica cercetării
ştiinţifice, etica profesiunii de ziarist, etica inginerească, etica războiului,
fiecare preocupându-se de situaţii particulare şi dileme specifice domeniilor
respective.
Există desigur şi ramuri ale bioeticii determinate din punct de vedere
cultural, cum ar fi: bioetica catolică, bioetica ortodoxă (Breck, 2001), bioetica
protestantă, bioetica chineză, bioetica hindusă, bioetica islamică şi bioetica
iudaică.
 În cadrul eticii medicale, principalele virtuţi recomandate de Hipocrate
sunt:
- modestia
- sobrietatea
- răbdarea
- promptitudinea
- respectul /pietatea
Pornind de la ideea că profesiunea medicală are ca primă obligaţie “de a se
pune în serviciul umanităţii”, A.M.A. (Asociaţia medicilor americani) a codificat
(în 1957 şi apoi în 1980) principalele trăsături de caracter şi virtuţi ale medicului.
Acestuia i se recomandă, pe lângă cele cinci virtuţi hipocratice:
- puritatea caracterului
- diligenţa
- dreptatea /cinstea
Alte virtuţi generale recomandate în orice act medical sunt:
- prudenţa
- autocontrolul
- echitatea
Etica aplicată
Etica aplicată, spre deosebire de etica generală ( tradiţională ) se ocupă de
abordarea unor probleme şi situaţii particulare prin raportarea lor la un anumit
principiu sau teorie morală
Principalele ramuri ale eticii aplicate sunt:
Etica afacerilor, care analizează problemele şi dilemele ce apar în domeniul
afacerilor:
- limitele juste ale unei competiţii acceptabile;
- evaluarea obligaţiilor conflictuale faţă de acţionari şi clienţi;
- sfera şi limitele loialităţii faţă de companie, etc.
Etica mediului ( ecologică ) se ocupă de statutul moral al fiinţelor
neumane, conservarea speciilor, protecţia naturii sălbatice,
Bioetica este probabil cea mai proeminentă ramură a eticii aplicate. Ea se
preocupă de problemele ridicate de ştiinţele biologice şi de domeniul îngrijirii
sănătăţii
Alte ramuri ale eticii aplicate sunt: etica juridică, etica medicală, etica cercetării
ştiinţifice, etica profesiunii de ziarist, etica inginerească, etica războiului,
fiecare preocupându-se de situaţii particulare şi dileme specifice domeniilor
respective.
Există desigur şi ramuri ale bioeticii determinate din punct de vedere
cultural, cum ar fi: bioetica catolică, bioetica ortodoxă (Breck, 2001), bioetica
protestantă, bioetica chineză, bioetica hindusă, bioetica islamică şi bioetica
iudaică.
 Grupul de Studii în Neonatologie şi Urgenţe Pediatrice din Paris
(GENEUP- RP) a elaborat câteva orientări generale moralmente acceptabile
pentru practica medicală pediatrică în situaţii de reanimare. (Dehan, M., 1995)
Grupul porneşte de la analiza situaţiilor medicale în care se pune problema
etică a întreruperii sau continuării terapiei. Aceste situaţii pot fi regrupate în trei
mari rubrici, care corespund principalelor cauze ale mortalităţii neonatale;
 Patologia neurologică - cea mai frecventă şi care survine mai cu seamă la cei
născuţi înainte de 31 de săptămâni de viaţă gestaţională;
 Patologia respiratorie ( ce ridică probleme de ventilaţie mecanică );
 Sindroame polimalformative ( anomalii cromozomiale ş.a.m.d. ).
În aceste cadre patologice discuţia etică intervine doar în cazul în care:
- suferinţa copilului este extremă;
- prognosticul e dezastruos;
- există o acumulare de leziuni ce fac viaţa ulterioară foarte incertă, în
ciuda intervenţiilor multiple şi dureroase.
În faţa acestor situaţii, cine trebuie să decidă?
 Din cauza urgenţei şi gravităţii patologiei, doar echipa de
îngrijire îşi poate asuma sarcina luării deciziei privind
îngrijirea copilului .
regulile etice în funcţie de care trebuie abordate astfel de
situaţii sunt, în opinia GENEUP-RP, următoarele:
Prima regulă: orice nou-născut, oricare ar fi greutatea,
vârsta, aspectul, boala sa, trebuie să fie considerat ca o fiinţă
umană.
A doua regulă: în anumite cazuri, trebuie să ştim să oprim
eforturile terapeutice îndârjite şi să acceptăm moartea ca ultimă
soluţie.
A treia regulă priveşte noţiunea de " reanimare a
speranţei ". După ce a fost asistat, nou-născutul este menţinut
artificial în viaţă în condiţii optime de confort, tot timpul
necesar elaborării unui diagnostic şi prognostic precis.
Decizia de a continua sau întrerupe reanimarea trebuie să rămână o decizie de
ordin medical
Schematic, în practică se întâlnesc trei situaţii:
- diagnosticul este clar şi prognosticul mai degrabă favorabil. În aceste
condiţii este legitimă îndârjirea de a salva copilul;
- leziunile sunt clare, masive, distructive, nelăsând nici o speranţă de
supravieţuire viabilă. Deci, continuarea reanimării nu are sens;
între cele două se află " zona gri ", unde intervin numeroşi factori extra-
medicali, dominaţi de cerinţele şi condiţiile socio-culturale ale părinţilor
Odată decizia luată, ea trebuie să fie aplicată în mod ferm, fără şovăire.
Odată decizia luată şi aplicată, se impune ca o obligaţie, verificarea
temeiurilor acestor acte
Suportul psiho-moral prelungit acordat părinţilor este una din obligaţiile
etice fundamentale ale corpului medical
Locul părinţilor în aceste decizii rămâne una din cele mai dificile probleme
de abordat.
 Mutaţiile ştiinţifice şi morala
deschid spaţii de acţiune noi, pentru care nu există reglementări morale sau
juridice, pentru simplul motiv că sunt tipuri de acţiune inedite. Ele creează
dileme, situaţii de alegere şi decizie în domenii care înainte erau dincolo de
puterile noastre de alegere şi acţiune. Exemplul cel mai simplu e furnizat de
posibilităţile de intervenţie în domeniul procreaţiei
elaborarea unor norme specifice de conduită în noile situaţii create prin
progresele ştiinţifice
reconsiderarea preceptelor şi normelor etice tradiţionale şi " ajustarea "
lor la situaţiile " inedite " şi complexe, care sfidează deseori baza regulilor
morale generale.
Fecundaţia in vitro la mamele de substituţie, de la transplantul de organe
şi ţesuturi la experimentarea medicamentelor, de la experimentele pe fetuşi la
suicidul asistat medical
Bolnavul aflat în comă profundă ca expresie a decerebrării ireversibile,
plutind între viaţă şi moarte, poate rămâne astfel luni sau ani de zile. El
supravieţuieşte numai dacă este hrănit artificial. Suspendarea alimentaţiei
antrenează moartea.
Poate fi considerat fetusul " persoană " umană? Dacă da, din ce moment al
dezvoltării sale? ( Dacă este, se bucură de toate drepturile: îngrijire medicală; nu
se pot efectua experimentle pe el, etc. ). Este preferabilă o moarte demnă unei
vieţi ce nu mai are nici o demnitate, prelungită artificial şi redusă la o simplă
existenţă vegetativă ? Este cazul pacienţilor aflaţi în stare cronică vegetativă,
cazuri ce cunosc o amplificare dramatică prin creşterea explozivă a accidentelor
rutiere, pe de-o parte, şi a progreselor neurochirurgiei, pe de alta.
 Deseori aceste realizări au fost comparate cu cele două feţe ale lui Ianus.
Pe de-o parte, beneficiile sunt incontestabile:
 sinteza unor noi vaccinuri şi medicamente;
 noi mijloace de diagnostic: diagnosticul genetic şi dezvoltarea medicinei
predictive;
 depistarea - prin testare genetică - a unor structuri genetice care favorizează
dezvoltarea unor boli genetice, descoperirea mutaţilor cu consecinţe negative
şi corectarea lor;
 ruperea echilibrului ecologic;
 pericolele consumului de produse alimentare obţinute prin inginerie genetică
 posibilitatea întreruperii sarcinii, dacă mutaţia este descoperită prenatal şi
dacă ea are consecinţe devastatoare şi preîntâmpinarea aducerii pe lume a
unor copii cu handicapuri severe;
 posibilitatea evaluării riscului pe care îl are o persoană de a dezvolta o
tulburare genetică, detectarea genelor de susceptibilitate, a înţelegerii modului
de transmitere a bolii, evoluţiei şi consecinţelor ei şi luminarea posibilităţilor
de a-şi planifica viaţa proprie sau planificarea familială;
 crearea de rase de animale mai productive şi specii de plante rezistente la
factori dăunători, etc.
De cealaltă parte, riscul scăpării de sub control a acestor aplicaţii:
 posibilitatea creării unor bacterii transformate genetic, împotriva cărora nu
există nici un tratament ( de fapt, se presupune că în arsenalele marilor armate
există astfel de arme bacteriologice );
 posibilitatea apariţiei unor noi forme de discriminare socială, în urma testelor
genetice: purtători ai unor gene de susceptibilitate la diferite boli ( cancer,
diabet, hipertensiune ) vor fi refuzaţi de societăţile de asigurări de sănătate, li
se va refuza accesul la diferite profesii, la promovări în posturi, la căsătorie,
 Etica cercetării vizează în principal normele de comportament
experimental. Nu există progres medical fără cercetare experimentală
preliminară. Tradiţional, omul a fost înglobat în cercetarea ştiinţifică şi
tehnică aproape numai ca subiect cunoscător şi operant; azi, el este
implicat ca obiect şi în particular, ca obiect de manipulare.
Farmacologii, de exemplu, sunt obligaţi să depăşească la un moment
dat stadiul de experimentare asupra animalelor pentru a trece la
experimentarea clinică pe bolnavi. Aceasta ridică probleme privind
scopul cercetării, consimţământul, pacientului, informarea lui,
consecinţele previzibile asupra sănătăţii sale, etc. Experimentarea pe
fetuşi sau embrioni umani ridică probleme ce depăşesc calitativ
problemele puse de " etica ştiinţei ", care se limitează în general la
obligaţia onestităţii intelectuale, cu toate implicaţiile ei. O parte din
probleme privesc libertatea de cercetare. Poate fi ea limitată, până unde
se poate întinde? Altele privesc stabilirea unor norme concrete pentru
reglementarea acestei " manipulări " a omului în cadrul cercetării.
Răspunsurile date de comunitatea cercetătorilor sunt diferite. În unele
ţări, centrele de bioetică nu autorizează cercetările pe embrioni umani,
altele
Etica clinică este etica aplicată la patul bolnavului; ea vrea să rezolve problemele
ridicate de fiecare bolnav în parte, chiar dacă multe din ele sunt comune tuturor
bolnavilor. Acest lucru, mai ales în context contemporan, când individul cere
insistent dreptul de a alege el însuşi cea mai bună soluţie medicală, după ce a fost
pe larg informat. Ceea ce poate ajuta un pacient, poate face rău altuia. De
exemplu, o mastectomie, poate constitui un beneficiu net, de perspectivă, pentru
o femeie cu neoplasm mamar, în timp ce pentru alta, distrugerea unuia din
semnele feminităţii sale poate fi atât de dăunătoare, încât pacienta poate trece pe
plan secund chiar şi şansele de prelungire a vieţii.
 Dileme etice. Modele de soluţionare a dilemelor etice

Dilema etică rezultă din obligaţia de a alege între două alternative

echivalent dezirabile sau indezirabile
Pentru ca o problemă să fie identificată ca dilemă trebuie să răspundă la
trei criterii:
1. Problema nu poate fi rezolvată doar prin folosirea datelor empirice ( sau
bazându-se exclusiv pe date empirice );
2. Problema este atât de complexă şi surprinzătoare, încât alegerea datelor şi
faptelor necesare luării deciziei, soluţionării ei, este foarte dificilă;
3. Rezultatul rezolvării problemei are nu doar consecinţe imediate, ci şi
consecinţe pe termen lung.
Pentru soluţionarea dilemelor etice, în literatura de specialitate au fost
propuse mai multe modele. Amintim unul dintre ele.
I. Modelul tradiţional de soluţionare a dilemelor etice ( cu şapte paşi ):
1. identificarea problemei;
2. adunarea datelor pentru analiza cazului şi cunoaşterea posibilităţilor;
3. explorarea soluţiilor alternative
4. evaluarea alternativelor
5. alegerea soluţiei adecvate
6. implementarea soluţiei
7. evaluarea rezultatelor
II. Modelul MORAL pentru luarea deciziilor în domeniul bioeticii ( util în
clarificarea problemei etice ce rezultă din obligaţii contrare )
M - massage -
- masarea problemei;
- întoarcerea ei pe toate feţele;
- culege date despre problemă şi factorii implicaţi în procesul decizional
O - outline options
- schiţează soluţii, opţiuni;
- identifică alternativele şi analizează cauzele şi consecinţele lor.
R - review criteria and resolve
- trecerea în revistă a criteriilor şi rezolvarea dilemei
- compară opţiunile cu valorile celor implicaţi în procesul decizional - prin
ponderare sau cu ajutorul unei grile.
A - affirm position and act
- impune-ţi poziţia şi acţionează;
- dezvoltă strategia de implementare a deciziei.
L - look back
- fă o privire retrospectivă;
- evaluează valoarea deciziile aplicate.
III. Modelul decizional etic Murphy and Murphy ( 1976 )
1. identifică problema
2. stabileşte de ce problema este o problemă etică
3. identifică persoanele implicate în decizia finală
4. identifică rolul decidentului
5. examinează consecinţele pe teren lung, scurt a fiecărei alternative
6. ia decizia
7. compară decizia cu valorile şi normele decidentului
8. urmăreşte îndeaproape rezultatul deciziei pentru a stabili un punct de plecare
pentru viitoarele decizii.( Marquis, Bessie, L., Huston, C. J., 1992
 Reglementări ale activităţii medicale terapeutice

1. Standarde terapeutice: metode de tratament pentru care rezultatele sunt

cunoscute şi care sunt considerate benefice, inadecvate sau dăunătoare în
unanimitate. Sunt echivalentul indicaţiilor sau contraindicaţiilor terapeutice
absolute.
2. Opţiuni terapeutice: metode pentru care rezultatele sunt cunoscute şi
care sunt considerate benefice, inadecvate sau dăunătoare de către majoritatea
specialiştilor. Sunt echivalentul indicaţilor sau contraindicaţiilor terapeutice
relative.
3. Recomandări terapeutice: sunt rezultatul experienţei şi judecăţii clinice
a comunităţii specialiştilor, ce folosesc diferite metode de evaluare. Atunci când
diferite metode sunt considerate ca egal benefice pentru aceeaşi patologie, să fie
clasate în funcţie de nivelul de argumentare. Există mai multe nivele de
argumentare pentru fiecare recomandare.
Nivelul A. Exemplu: un studiu de meta-analiză bine făcut sau mai multe
trialuri terapeutice, cu rezultate coerente;
Nivelul B. Grup de studii de tipul trialurilor terapeutice, studii cvasi
experimentale sau studii comparative pe populaţii mari cu rezultate coerente în
ansamblul lor.
Nivelul C. Exemplu de studii de tipul trialurilor terapeutice, studii
cvasiexperimentale comparative la nivelul populaţiei a căror rezultate sunt
incoerente în ansamblu.
 Probleme, principii şi norme bioetice
- principiul autonomiei
- principiul binefacerii
- principiul nondăunării ( primum non nocere )
- principiul echităţii sau justiţiei
Probleme de bioetică:
1. definirea morţii
2. întreruperea tratamentului medical de susţinere în viaţă a bolnavilor terminali
3. diagnosticul prenatal
4. preselecţia sexului
5. problema avortului
6. stocarea embrionilor umani congelaţi
7. experimentele pe fiinţe umane şi pe ţesuturi fetale
8. experimentele pe animale
9. depistarea persoanelor cu SIDA, virusul HIV şi alte infecţii, boli cu
transmitere sexuală
10. stocarea deşeurilor toxice, inclusiv radioactive
11. expansiunea ingineriei genetice, inclusiv clonarea
12. alocarea resurselor medicale /sanitare limitate
13. eutanasia
14. eugenia
15. sinuciderea
16. testamentul biologic
 PRINCIPIUL AUTONOMIEI

Conceptul de autonomie personală desemnează capacitatea individului de

a-şi controla propria sa viaţă, de a lua decizii în conformitate cu propriile sale
interese. El poate fi definit prin termenul de " autoconducere deliberată. "
Conform principiului autonomiei, fiecare individ are dreptul de a delibera,
de a face opţiuni şi de a acţiona conform intereselor şi concepţiilor sale morale,
politice, economice, religioase
În domeniul îngrijirii sănătăţii, principiul autonomiei persoanei are mai
multe componente. Acestea sunt:
- consimţământul în cunoştinţă de cauză ( luminat );
- competenţa pacientului;
- dezvăluirea informaţiei medicale;
- participarea voluntară ( voluntariatul ) la experienţa medicală şi la actele
terapeutice.
 Consimţământul pentru tratamentul medical

Consimţământul este autorizarea, de către pacient a unei intervenţii

medicale în cunoştinţă de cauză
Acordarea consimţământului se poate realiza în două feluri:
- explicit: oral - totdeauna în prezenţa altui medic sau a personalului
medical.
scris - obligatoriu scris în unele ţări, ca de exemplu SUA
 prin înregistrare video;
 cu martori din afara unităţii medicale.
 în fiecare caz medicul fiind sigur că a obţinut un consimţământ valid
- implicit - când , prin comportamentul său, pacientul îşi exprimă acordul
pentru un tratament sau o procedură terapeutică
Consimţământul implică trei componente:
 dezvăluirea adevărului despre starea pacientului - se referă la furnizarea de
informaţii relevante de către medic cu privire la diagnostic şi tratament şi
înţelegerea lor de către pacient;
 capacitatea de decizie a pacientului - se referă la abilitatea pacientului de a
înţelege datele care i-au fost furnizate, alegerea sau respingerea a unei
intervenţii, comunicarea consimţământului, acceptarea tratamentului propus
şi aprecierea consecinţele deciziei pe care ar lua-o, consecinţe care pot fi
prevăzute (Van Staden, 2003);
 adeziunea voluntară (decizia independentă,) - se referă la dreptul pacientului
de a lua o decizie liberă privind tratamentul său, fără constrângeri sau
manipulări
 Excepţii de la regula consimţământului apar în următoarele
situaţii medicale:
În stări de urgenţă ce necesită intervenţii asupra unor pacienţi incapabili de
a raţiona. În astfel de stări, acordarea ajutorului imediat este necesară pentru
salvarea vieţii sau menţinerea stabilă a stării de sănătate a pacientului
Tulburări psihice grave ce necesită internarea involuntară a pacienţilor
psihiatrici.
3. Tratamentul pacienţilor iresponsabili cu boli transmisibile.
4. Privilegiul terapeutic, respectiv ascunderea unor informaţii
traumatizante pentru pacient în procesul obţinerii consimţământului pentru
tratament.
5. Renunţarea de către pacient la dreptul de a fi complet informat asupra
bolii sale.
6. Nevoia de a extinde o operaţie când bolnavul este încă sub anestezie.
Incapacitatea unui pacient de a-şi da consimţământul îl obligă pe medic să-
l obţină de la o altă persoană - un decident prin substituţie - având în vedere
numai interesele pacientului.
Cinci excepţii de la regula consimţământului informat (Veatch, 1997, 203 )
1. Starea de urgenţă pentru sănătatea publică
2. Urgenţele medicale
3. In situaţia unui pacient incompetent
4. Privilegiul terapeutic (ce permite medicului să ascundă sau să tăinuiască o informaţia
care ar putea avea consecinţe nocive pentru un pacient deprimat, epuizat emoţional sau
instabil psihic. Sau situaţia în care dezvăluirea adevărului ar avea consecinţe contrarea
scopului terapeutic cum ar fi deteriorarea stării fizice, psihice şi emoţionale a
pacientului. Printre consecinţele dăunătoarea ale dezvăluirii adevărului în această
situaţie se numără: punerea vieţii pacientului în pericol, determinarea unor decizii
iraţionale din partea pacientului, producerea anxietăţii şi stresului, periclitarea
succesului activităţii terapeutice, afectarea negativă a capacităţii de decizie a
pacientului )
5. Renunţarea expresă din partea pacientului
 CAPACITATEA DE DECIZIE A
PACIENTULUI
Reprezintă abilitatea pacientului de a înţelege
informaţia referitoare la luarea unei decizii de tratament
şi de a aprecia consecinţele previzibile ale luării sau
neluării unei decizii
Din punct de vedere etic, principiul autonomiei şi
respectul pentru persoana umană cer ca persoanelor
capabile de decizie să le fie permisă luarea deciziei lor în
privinţa sănătăţii lor
Din punct de vedere legal, pacienţii capabili sunt
îndreptăţiţi să ia propriile lor decizii. Dacă pacientul e
incapabil, medicul trebuie să obţină o decizie de la
aparţinătorul legal desemnat să ia decizia respectivă
Din punct de vedere practic, un clinician îşi poate
face o impresie generală despre capacitatea unui pacient
în cursul consultului medical
Dar există cazuri în care clinicianul e nesigur de
capacitatea pacientului: pacientul poate avea o boală
neurologică sau psihică, sau are un comportament ce
indică lipsa de înţelegere. În aceste cazuri se impune o
evaluare a capacităţii pacientului.
Clinicienii pot utiliza trei metode de determinare a
capacităţii: testarea funcţiei cognitive, stabilirea unor
impresii generale cu privire la capacitatea de decizie şi
evaluări specifice ale capacităţii pacientului.
Testarea funcţiei cognitive se poate face cu teste ca Mini Mental State
Examination (vezi anexa nr. 1) uşor de aplicat, credibil şi familiar clinicienilor
Scala de come Glasgow (Anexa nr. 2).
Evaluarea specifică a capacităţii pacientului se face cu îndrumătorul The Aid to
Capacity Assessment, care propune explorarea a 7 domenii relevante prin
întrebări specifice fiecăruia oferind şi sugestii de evaluare a scorului.
Domeniile sunt:
Capacitatea pacientului de înţelegere a problemei medicale pentru care solicită
tratament.
Capacitatea de înţelegere a diagnosticului şi tratamentului propus de medici.
Capacitatea de înţelegere a alternativelor terapeutice propuse pacientului.
Capacitatea de înţelegere a consecinţelor opţiunii sale de a refuza sau întrerupe
tratamentul.
Capacitatea de apreciere a consecinţelor probabile ale acceptării tratamentului
propus de medici.
Capacitatea de evaluare a consecinţelor probabile ale refuzului tratamentului
propus.
Capacitatea pacientului de a lua o decizie care să nu fie afectată serios de
depresie sau deliruri.
Dezvăluirea adevărului
Se referă la furnizarea unor informaţii relevante de către clinician şi înţelegerea
lor de către pacient. Ambele elemente sunt necesare pentru acordarea unui
consimţământ valid.
Din punct de vedere legal, în unele ţări, de exemplu Canada, sunt stabilite prin
lege elementele componente ale dezvăluirii adevărului.
Elementele componente ale dezvăluirii adevărului implică:
1. descrierea tratamentului şi a efectelor sale posibile:
 câte zile va dura spitalizarea;
 în cât timp se va face recuperarea /vindecarea şi reinserţia în activităţile
normale, obişnuite, zilnice;
 vor rămâne cicatrice sau alte semne vizibile ale tratamentului, etc.
2. Furnizarea de informaţii asupra unor opţiuni terapeutice alternative ,
beneficiile şi riscurile asociate
3. Explicarea consecinţelor posibile ale refuzului sau amânării tratamentului.
Din punct de vedere etic, dezvăluirea adevărului ţine de autonomia şi respectul
faţă de persoana umană, fiind o condiţie necesară la participarea informată şi
chibzuită a pacientului la luarea deciziilor de asistenţă medicală.
 Excepţii de la dezvăluirea adevărului
 Renunţarea la informaţii - se referă la cererea
voluntară a pacientului de a refuza unul sau mai multe
elemente ale dezvăluirii adevărului ( de exemplu, nu
vrea să ştie că are un pronostic grav în legătură cu
evoluţia cancerului său, sau asupra riscurilor unui
tratament invaziv)
 Cazuri terminale ( de exemplu, de cancer avansat ).
 Prognostic rezervat.
Privilegiul terapeutic - se referă la ascunderea unor
informaţii de către clinician în procesul obţinerii
consimţământului, datorită faptului că dezvăluirea
informaţiei respective ar duce la traumatizarea sau la
provocarea de suferinţă psihică a pacientului.
Cercetări empirice asupra dezvăluirii adevărului evidenţiază acordul dintre
dorinţa pacienţilor de a fi informaţi şi standardele etice şi legale ale dezvăluirii.
Astfel, 80% din pacienţii chirurgicali doresc informaţii despre:
 natura bolii;
 motivele deciziei de intervenţie medicală;
 natura operaţiei;
 durata spitalizării;
 şansele ca operaţia să reuşească;
 durata necesară până la reluarea activităţii zilnice normale;
 ce măsuri de precauţie va trebui să ia după intervenţia chirurgicală.
 Metodele pentru dezvăluirea adevărului sunt:
 verbală, care nu este complet eficientă;
 scrisă sau combinată ( scris şi verbal ), care pot îmbunătăţi cunoştinţele
subiecţilor;
 folosirea instrumentelor clinice de decizie;
 proiecţii video şi discuţii;
 metode interactive audio-vizuale, care sunt promiţătoare dar presupun o
evaluare suplimentară.
Din punct de vedere practic, dezvăluirea adevărului trebuie considerată
mai degrabă un proces, decât un moment discret şi singular. Ea presupune
întâlniri multiple între clinician şi pacient, înainte de a fi considerată completă.
Dacă terapia este dată pe o perioadă îndelungată, procesul de dezvăluire trebuie
să continue, Dacă se obţin informaţii noi, relevante pentru terapie, ele trebuie
dezvăluite.
Libera alegere (voluntariatul)
Se referă la dreptul pacientului de a decide singur, fără constrângeri în
legătură cu îngrijirea sănătăţii sale. Libera alegere poate fi influenţată de două
categorii de factori:
1. factori interni, cum ar fi durerea provocată de diverse boli sau leziuni care
influenţează în mod negativ procesul de gândire.
2. factori externi care se referă la capacitatea unor persoane de a exercita un
control asupra pacientului prin forţă, constrângere sau manipulare.
 Excepţii de la libera alegere:
 se aplică tratamentul persoanelor iresponsabile care suferă de boli
transmisibile - ca în cazul persoanelor bolnave de tuberculoză;
 administrarea de substanţe psihotrope pentru pacienţii internaţi în spitale
psihiatrice, când pacienţii constituie un risc pentru ei şi pentru ceilalţi;
 pacienţilor incapabili să aibă grijă de ei;
 pacienţilor incapabili de a lua decizii în situaţii de urgenţă.

Decizia prin substituţie

Reprezintă o modalitate de a lua decizii privind îngrijirile de sănătate în

numele persoanelor incapabile de decizie şi în beneficiul acestora. Teoretic,
pacienţii incapabili să decidă au acelaşi drept la teste diagnostice şi tratamente, la
fel ca cei capabili. Practic, pacienţii inapţi nu-şi pot exercita acest drept.
Din punct de vedere etic, principala justificare a luării deciziei în locul
altei persoane este asigurarea respectării autonomiei persoanei respective.
Aceasta ridică două probleme importante:
1. cine ar trebui să ia decizia pentru persoana incapabilă?
2. cum ar trebui luată decizia?
 CONFIDENŢIALITATEA (secretul medical)

Se referă la obligaţia medicului de a păstra secretul asupra informaţiilor

obţinute în legătură cu pacienţii săi. Secretul medical este sacru: nu poate fi
dezvăluit nimănui şi nicicând. În spiritul Codului Deontologic, orice medic îşi ia,
a priori, asemenea obligaţie faţă de fiecare pacient în parte. Nici un secret
profesional nu este atât de delicat ca şi cel medical., cu excepţia poate a
secretului confesional. Principalul motiv este de ordin moral. Secretul medical nu
trebuie divulgat, în primul rând datorită încrederii pe care pacientul trebuie să o
aibă în medic şi care stă la baza unei relaţii terapeutice.
Respectul confidenţialităţii reprezintă, din punct de vedere etic, o expresie a
respectării principiului autonomiei persoanei. Persoana are dreptul de a dispune
de informaţiile privitoare la sine după propria sa voinţă
Din punct de vedere legislativ, menţinerea secretă a informaţiilor referitoare la
pacient, confidenţialitatea este impusă prin lege.
 Excepţii de la regula confidenţialităţii
sunt acceptabile, în SUA, conform sugestiilor Comisiei prezidenţiale ( 1983 ) în
următoarele condiţii:
 există riscul ca păstrarea secretului să pericliteze viaţa cuiva şi dezvăluirea
adevărului are consecinţe benefice pentru alţii;
 pericolul este mare;
 să fie " deconspirată " numai acea parte din adevăr care este necesară pentru
diagnostic şi tratament;
 numai dacă eforturile medicului de a convinge pacientul că adevărul este
absolut necesar şi altora au eşuat (Maximilian, C., et al., 1995).
La acestea se adaugă situaţiile în care:
 dezvăluirea este cerută de lege sau în cazul unui proces;
 în cazul celor suspectaţi de abuzuri asupra minorilor;
 în cazul unui pacient infectat cu virusul HIV şi dacă:
a). partenerul riscă să fie infectat cu HIV şi nu are alte mijloace de a afla
adevărul;
b). pacientul a refuzat să-şi informeze partenerul sexual;
c). pacientul a refuzat oferta medicului de a vorbi în numele său cu
partenerul;
d). medicul a dezvăluit pacientului intenţia de a informa partenerul sexual.
Excepţii de la norma confidenţialităţii/secretului medical
1. Informaţia medicală este cerută de autorităţile judiciare într-un proces
2. Persoanele diagnosticate cu boli cu transmitere sexuală (sifilis, gonoree, HIV sau Sida,
etc.) în cazul că refuză să-şi informeze partenerul sexual.
3. Declararea naşterilor
4. Declararea deceselor
5. Raportarea cazurilor de abuzuri sexuale asupra minorilor
6. Raportarea cazurilor de abuzuri şi rele tratamente aplicate persoanelor în vârstă
7. Raportarea accidentelor de muncă sau profesionale.
8. Raportarea pacienţilor suspecţi sau ce au comis acte de viol sau incest
9. Raportarea obligatorie a rănilor sau deceselor produse prin împuşcare sau înjunghiere.
10. Raportarea conducătorilor auto inapţi pentru conducerea automobilului pe drumurile
publice (probleme cu vederea, dependenţa de alcool sau droguri, etc.).
11. Cazurile de întrerupere voluntară a sarcinii de către o minoră fără cunoştinţa părinţilor.
12. Cazurile de pacienţi ce reprezintă o ameninţare serioasă pentru sănătatea sau
integritatea fizică proprie sau a altora (cazul Tarasoff, SUA).
13. Denunţarea comportamentului unor colegi cu sănătatea serios afectată, incompetenţi
sau cu o conduită contrară normelor eticii medicale.
 PRINCIPIUL NONDĂUNĂRII ( primum non nocere )

Acest principiu cere profesioniştilor sănătăţii să nu facă rău în nici o

împrejurare pacientului şi să oprească răul de câte ori este posibil. Acesta
propune următoarele:
 să nu ucizi;
 să nu produci dureri pacientului;
 să nu-i provoci handicap sau incapacitate;
 să nu cauzezi inegalitate de şanse pentru pacient;
 să nu foloseşti niciodată un tratament sau procedură care pot dăuna
pacientului.
Respectarea principiului nondăunării pune câteva probleme controversate,
şi anume:
1. problema " dublului efect ";
2. problema " actelor şi omisiunilor "- " a ucide sau a lăsa să moară ";
3. problema mijloacelor ordinare şi extraordinare de tratament;
4. problema deciziei prin substituţie.