Curs 3

PRINCIPIUL ZERO AL TERMODINAMICII

Principiul zero al termodinamicii a fost enunţat de Maxwell în 1891, după ce Clausius, în

1850, reformulase enunţurile şi numerotase principiile întâi şi al doilea, iar aceste denumire erau
deja utilizate curent. În aceste condiţii, deoarece principiul descoperit de Maxwell trebuie
enunţat, în ordine logică, înaintea principiului întâi, i-a fost atribuit numărul “zero”.
După cum a arătat Sommerfeld (1962), enunţarea fiecărui principiu al termodinamicii
necesită introducerea unui nou parametru de stare, care nu este definit în nici un alt domeniu al
ştiinţei. Pentru enunţarea principiului zero este necesară definirea temperaturii ca parametru de
stare, aceasta fiind una dintre noţiunile fundamentale ale termodinamicii. Principiul zero al
termodinamicii permite fundamentarea logică a definirii scărilor de temperatură şi a aparatelor de
măsură numite generic termometre.
Noţiunea de temperatură şi mai ales de cald şi rece există de mult în limbajul comun,
senzaţia psihofiziologică de cald şi frig, foarte subiectivă de altfel, fiind un mijloc de estimare a
temperaturii, dar în nici un caz de măsurare a acesteia. Încercări de a construi aparate care să
pună în evidenţă modificări ale temperaturii au existat încă din antichitate, dar procesul de
măsurare presupune definirea unei unităţi de măsură şi a unei scări de valori pentru mărimea
respectivă şi etalonarea corespunzătoare a aparatului de măsură. Primele dispozitive cunoscute
care puneau în evidenţă modificări ale temperaturii au fost construite de Filon din Bizanţ (sec. III
şi II î.C.) şi de Heron din Alexandria (sec. I î.C.), acestea fiind însă doar termoscoape, nu
termometre. La mijlocul secolului XVII d.C. au apărut primele termoscoape cu coloană de lichid,
care au dus la definirea primelor scări empirice de temperatură şi la construirea primelor
termometre, care nu mai erau influenţate şi de variaţiile de presiune. Revenirea la termometrele
cu gaz (în sec. XVIII d.C.) a dus la apariţia conceptelor de gaz ideal şi temperatură absolută.

Temperatura
Temperatura este un parametru intensiv deoarece într-o stare de echilibru are aceeaşi
valoare în tot sistemul, deci nu depinde de masa acestuia.
Temperatura unui sistem este un parametru de stare intensiv care arată dacă acesta se
află sau nu în echilibru termic cu un alt sistem sau cu mediul înconjurător.

1
 Principiul zero al termodinamicii

Considerăm o instalaţie experimentală similară celei din figura 2.1, dar formată din trei
incinte (A, B şi C) de volume cunoscute (VA, VB şi VC) în care se pot introduce cantităţi
cunoscute din trei gaze diferite (mA, mB şi mC) ale căror presiuni pot fi măsurate (pA, pB şi pC).
Sistemul compus (A+B+C) este izolat adiabatic faţă de mediul înconjurător. Pereţii 1, 2 şi 3
dintre cele trei incinte sunt amovibili, putând fi înlocuiţi independent astfel încât să permită sau
nu interacţiunea termică între sistemele pe care le separă, deci astfel încât să fie diatermici sau
adiabatici după necesităţile experimentului (vezi figura 1).
Se pot efectua o serie de experimente astfel încât să se obţină o stare finală în care de
exemplu dacă pereţii 1 şi 2 sunt pe rând sau în acelaşi timp înlocuiţi cu pereţi diatermici, în timp
ce peretele 3 este adiabatic, presiunile în cele trei incinte să nu se modifice. Aceasta înseamnă că
sistemul A este simultan sau succesiv în echilibru termic atât cu sistemele B şi C. Dacă în această
stare se înlocuiesc pereţii 1 şi 2 cu pereţi adiabatici ţi peretele 3 cu unul diatermic, se constată că
presiunile sistemelor B şi C rămân de asemenea constante, deci şi sistemele B şi C se află în
echilibru termic între ele. Pe scurt, dacă simultan sau succesiv θ A = θB şi θA = θC, atunci şi θB =
θC, ceea ce este de altfel eviden

Fig. 1. Instalaţie experimentală pentru ilustrarea

principiului zero al termodinamicii

2
 Atunci principiul zero al termodinamicii care se poate enunţa astfel:

Dacă un sistem se află simultan sau succesiv în echilibru termic cu alte două sisteme
atunci acestea sunt la rândul lor în echilibru termic între ele.

Principiul zero al termodinamicii permite stabilirea scărilor de temperaturi şi totodată

construirea unor aparate pentru măsurarea temperaturii numite generic termometre.
Definirea unei scări empirice de temperaturi necesită alegerea unui anumit sistem ca
sistem etalon, pentru care se defineşte o scară de valori şi se alege o denumire pentru unitatea de
măsură a temperaturii. Definirea scărilor empirice de temperaturi va fi tratată în următorul
subcapitol.
Pentru realizarea unui termometru, se alege un sistem care are un parametru măsurabil care
variază cu temperatura, numit proprietate termometrică (de exemplu: presiunea unui gaz la
volum constant, volumul unui gaz la presiune constantă, lungimea coloanei de lichid într-un tub
capilar, rezistivitatea electrică a unui conductor etc.). Sistemul ales, împreună cu aparatul de
măsură al proprietăţii termometrice, se numeşte termometru. Termometrul este etalonat prin
aducere în echilibru termic cu anumite stări ale sistemului etalon. În fiecare stare aleasă se
marchează pe scala aparatului de măsură al proprietăţii termometrice valoarea numerică atribuită
temperaturii în scara definită pentru sistemul etalon. Se aduce apoi termometrul în echilibru
termic cu un alt sistem a cărui temperatură se doreşte a fi cunoscută şi se citeşte valoarea
temperaturii indicată de termometru. Pe baza principiului zero al termodinamicii, se poate spune
că temperatura sistemului de măsurat este aceeaşi cu cea a sistemului etalon în starea în care
acesta era în echilibru termic cu acea stare a termometrului în care indicatorul se afla în dreptul
aceluiaşi reper de pe scala aparatului de măsură a proprietăţi termometrice.
Dacă temperaturii corespunzătoare punctului triplu al apei i se atribuie în scara de
temperatură a termometrului cu gaz ideal la volum constant valoarea de 273,16 K, atunci se
constată experimental că aceasta corespunde şi scării Celsius. După cum se constată din graficul
prezentat în figura 2.5, valoarea temperaturii indicată de termometrul cu gaz ideal la volum
constant este de 373,15 K pentru starea de vaporizare-condensare a apei la presiunea normală

3
fizică, stare care este al doilea punct fix în scara Celsius, în care temperaturii i se atribuie
valoarea de 100°C. Se poate constata experimental cã temperaturii de 0°C a primului punct fix al
scara de temperaturi a termometrului cu gaz ideal la volum constant valoarea de scării Celsius
(starea de solidificare-topire a apei la presiunea normalã fizicã), îi corespunde în corespunde în
scara de temperaturi a termometrului cu gaz ideal la volum constant valoarea de 273,15 K.
Scările Celsius şi Kelvin sunt deci echivalente, având unitatea de măsură de aceeaşi
mărime (1 K = 1°C), dar alt punct de zero şi anume 0°C = 273,15 K, respectiv temperatura de
zero absolut 0 K = -273,15°C. Temperatura punctului triplu al apei este 273,16 K = 0,01°C.
Relaţia de transformare a temperaturii din scara Celsius în scara Kelvin este:

T [K] = t [°C] + 273,15

În mod similar se poate defini o scară absolută de temperaturi care să aibă unitatea de
măsură egală cu gradul Fahrenheit şi punctul de zero la temperatura de 0 absolut. Aceasta se
numeşte scară Rankine şi are unitatea de măsură numită grad Rankine (°R). Prin convenţie,
temperatura se notează cu “t” atât în scara Fahrenheit, cât şi în scara Rankine. Relaţia de
transformare a temperaturii din scara Fahrenheit în scara Rankine este:

t [°R] = t [°F] + 459,67

Între unităţile de măsură din scările Kelvin, Celsius, Rankine şi Fahrenheit există următoarea
relaţie:

1 K = 1°C = 5/9°R = 5/9°F

Dacă punctele de zero ale scărilor termodinamice absolute Kelvin şi Rankine sunt
identice (temperatura de zero absolut), deci 0 K = 0°R, punctele de zero ale scărilor Celsius şi
Fahrenheit sunt diferite şi anume 0°C = -32°F. Relaţia de transformare a temperaturii din scara
Fahrenheit în scara Celsius este:

t [°C] = 5/9·(t [°F] - 32)

4
 Termometrele cu gaze ideale la volum constant prezintă avantajul că sunt relativ uşor de
realizat practic şi sunt suficient de precise pentru a fi folosite ca termometre etalon în instituţii de
metrologie, variaţia temperaturii gazelor ideale fiind aproape liniară cu presiunea pe un domeniu
larg de temperatură. Ele nu pot însă reproduce perfect scara termodinamică absolută de
temperaturi, deoarece aceasta este definită pe baza unor procese reversibile, acestea neputâd fi
realizate în practică, după cum se va vedea în cadrul studierii principiului al doilea al
termodinamicii.
La a VII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din anul 1927 a fost adoptată Scara
Internaţională Practică de Temperatură (SIPT), care a fost ulterior revizuită de patru ori, ultima
dată în 1968 (la a XIII Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi). Această scară este o scară
convenţională de temperatură alesă astfel încât să poată constitui o aproximare bună a scării
termodinamice absolute de temperatură. SIPT-68 este definită pe baza a 11 puncte fixe principale
şi a 26 de puncte fixe secundare realizate ca stări bifazice sau triple ale anumitor substanţe, în
condiţii foarte exact precizate. Aceste puncte fixe sunt definite între 13, 81 K (punctul triplu al
hidrogenului) şi 1.337,58 K (punctul de topire-solidificare al aurului la presiunea normală fizică
pN = 101.325 N/m2) şi servesc la etalonarea aparatelor de măsură pentru diferite domenii de
temperatură. Au fost de asemenea stabilite relaţii matematice pentru corelarea indicaţiilor
aparatelor de măsură cu valorile temperaturilor respective.
Conform STAS 2100-73, în România se utilizează Scara Internaţională Practică de
Temperatură (SIPT-68) pentru a aproxima scara termodinamică absolută.

PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Introducere

Primul principiu al termodinamicii este legea care se referă la transformarea şi

conservarea energiei. Este cunoscut faptul că energia este prezentă în natură în multe forme
distincte. Diferite domenii ale ştiinţei studiază anumite forme particulare de energie. De exemplu
mecanica se ocupă de studiul energiei cinetice a unui sistem aflat în mişcare faţă de un sistem de
referinţă considerat fix şi a energiei potenţiale a unui sistem aflat sub acţiunea câmpului
gravitaţional terestru. În electromagnetism sunt introduse alte forme de energie asociate

5
câmpului electric şi magnetic. În chimie se studiază formele de energie associate forţelor de
legătură moleculare, atomice şi nucleare. Toate acestea sunt de obicei studiate independent unele
de altele. Termodinamica în general corelează toate formele de energie şi descrie variaţiile
energiei unui sistem în funcţie de interacţiunile care au loc prin frontierele acestuia. Se poate deci
deduce că legile termodinamicii au o aplicabilitate vastă.
Legea conservării energiei cinetice a fost enunţată în 1686 de Leibnitz (pe baza teoriei
elaborate în 1657 de Huygens, Wallis, Wren şi Mariotte).
Primul principiu al termodinamicii a fost formulat pentru prima dată ca enunţare a
echivalenţei dintre căldură şi lucru mecanic într-o lucrare din 1832 a lui Carnot, publicată însă
postum abia în 1882, când acest principiu era deja larg cunoscut şi acceptat. Echivalenţa dintre
căldură şi lucru mecanic apare pentru prima oară explicit în lucrările publicate de Mayer şi de
Colding (1842÷1843), mai mulţi savanţi efectuând ulterior cercetări experimentale pentru a
determina echivalentul caloric al căldurii. Pe baza lucrărilor anterioare, în special ale lui Joule
(din 1843), în 1847 von Helmholtz prezintă public, la Şedinţa Societăţii de fizică din Berlin,
principiul întâi al termodinamicii sub forma generalizată de lege universală a naturii şi anume
legea transformării şi conservării energiei.
Pentru a putea formula enunţurile şi scrie expresiile matematice ale principiului întâi al
termodinamicii este necesară introducerea unui nou parametru de stare numit energie internă. În
plus, se mai introduce un parametru de stare derivat (entalpia), un parametru de proces specific
termodinamicii (căldura) şi mai multe tipuri de lucru mecanic specifice termodinamicii.

Bibliografie
1. Burnete N., Băţaga N., Karamusantas D., Construcţia şi calculul motoarelor cu ardere
internă. Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2001.
2. Popa, B., Vintilă, C., Termotehnică şi maşini termice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.
3. Roşca, M., Blaga, A. C., Termotehnică, Editura Universităţii din Oradea, 2008.