SISTEME DE SUBSTANŢE

Sistemele reprezintă ansambluri de elemente care sunt în

interdependenţă, constituind un întreg organizat.
Substanţele pure se caracterizează prin compoziţie constantă
şi omogenitate. Majoritatea materialelor anorganice sunt
amestecuri sau sisteme de substanţe – omogene sau
eterogene.
FENOMENE DE INTERFAŢĂ

Interacţiunile substanţelor dintr-un sistem, cu forţe de coeziune internă

diferite, vor conduce la dezechilibre asupra particulelor componente la interfaţă,
determinând producerea unor fenomene specifice numite FENOMENE DE
INTERFAŢĂ.
În timp ce în interior moleculele sunt solicitate uniform în toate direcţiile, la
suprafaţă ele sunt expuse numai pe o singură parte influenţelor moleculelor din
propria fază – pe cealaltă parte fiind solicitate de o altă forţă. Stratul superficial
neechilibrat este format din 1-3 molecule.
 PROPRIETĂŢI
COLIGATIVE
OSMOZA = fenomenul de trecere a solventului dintr-o soluţie mai diluată într-o
soluţie mai concentrată (a aceluiaşi solut), până la egalarea concentraţiilor, când cele două
soluţii sunt separate de o membrană semipermeabilă.
MEMBRANĂ SEMIPERMEABILĂ = membrană cu pori fini, care permit
trecerea moleculelor de solvent, dar reţin particulele de solut.

CELULĂ OSMOTICĂ
CELULĂ cu soluţiile
OSMOTICĂ la acelaşi
cu soluţiile nivel:nivel:
la acelaşi C1 < C 2
C1 < C2

Moleculele solventului trec prin membrană şi, datorită C2

C2
PRESIUNII OSMOTICE, ridică nivelul soluţiei în tub, până la

H
H
egalarea concentraţiilor. C1
C1
Presiunea osmotică poate fi determinată prin înălţimea de
urcare a soluţiei în tub (H).

Presiunea osmotică explică procesele celulare, procese de întărire a

lianţilor şi de distrugere a structurii unor materiale.
1. ADSORBŢIA
La interfaţa a două substanţe S1 şi S2
apare dezechilibrul de forţe.

Dacă S1 are forţe de coeziune internă mai

m
mari decât S2, în tendinţa de a se reduce

15
ADSORBANT
ADSORBAT
rezultanta “R”, substanţa S1, va atrage către
interfaţă un număr mai mare de particule de
R
substanţă S2.
Fenomenul de atracţie a unei
substanţe, la interfaţa cu altă substanţă, în
tendinţa de a se reduce dezechilibrul Substanţa atrasă se numeşte
forţelor se numeşte ADSORBŢIE. ADSORBAT, iar substanţa ce produce
atracţia se numeşte ADSORBANT.
Efectul adsorbţiei constă în creşterea concentraţiei adsorbatului la interfaţă şi
creşterea însemnată a vâscozităţii acestuia, încât un gaz adsorbit se va comporta ca
lichid, iar un lichid adsorbit, ca solid.
Adsorbţia se atenuează relativ repede odată cu creşterea distanţei, manifestându-se
intens pe aprox. 15 m.
 Dacă între substanţe se manifestă numai forţe fizice (van
der Waals), fenomenul se numeşte FIZIOSORBŢIE şi este
reversibil, la schimbarea condiţiilor de echilibru,
producându-se DESORBŢIA.
Dacă între substanţe se realizează legături chimice,
fenomenul se numeşte CHIMIOSORBŢIE sau
CHEMOSORBŢIE şi poate fi reversibil numai dacă interfaţa se
tratează cu o altă substanţă capabilă să lege adsorbatul şi
să-l desprindă de primul adsorbant.

ADSORBŢIA  ABSORBŢIE
 TENSIUNEA SUPERFICIALĂ

Cum pătura superficială “apasă” asupra 

volumului de substanţă, aceasta va răspunde prin
forţe de respingere, cu tendinţa de a-şi mări R
volumul.

Dar particulele din pătura superficială, sunt

în echilibru de forţe, ceea ce face ca pătura Dacă interfaţa este între două
superficială să se manifeste ca o membrană lichide, se numeşte TENSIUNE
elastică (întinsă), apărând, la interfaţă, forţa INTERFACIALĂ.
numită TENSIUNE SUPERFICIALĂ.

Tensiunea superficială explică următoarele fenomene:

 liofilia şi liofobia;  capilaritatea;  miscibilitatea.

Fenomenele de interfaţă se manifestă la toate combinaţiile de stări de agregare

S-L; S-G; L-G.
În cazul solidelor, aceste fenomene au cea mai mare intensitate, chiar dacă
starea solidă nu permite modificarea volumului.
REOLOGIA

5
LIOFILIA ŞI LIOFOBIA
Dacă o picătură de lichid (L) se află pe suprafaţa unui solid (S),
sistemul aflându-se în gaz (G), în punctele de contact ale celor trei
faze (A şi A/), se vor manifesta tensiunile superficiale
corespunzătoare celor trei combinaţii.
Proiecţia celor trei tensiuni (vectori) pe planul
solidului, în punctul A, va fi:
 LG
 
G




co
 în care:
L

SG   SG SGSL

LG
SL SL  = unghiul tangentei la picătura de lichid în
R A A punctele de contact, numit UNGHI DE UDARE;
/  = rezultanta, numită FORŢĂ DE ADEZIUNE;
Observând că:
 sensul pozitiv adoptat pentru rezultanta  este sensul SG;
 cele două puncte (A şi A/) vor suporta acţiuni simetrice;
 singurul parametru variabil al ecuaţiei este cos ;
 cos 00 = 1 şi cos 1800 = -1
rezultă două cazuri posibile:
 CAZUL 1:  forţa de adeziune îndreptată spre gaz, va “trage” lichidul
spre gaz

SG L SG
 LG G
SL  în tendinţa de a se reduce
SL
A A
dezechilibrul (valoarea ),   00,
/
picătura aşternându-se pe solid, până la




SG

SL
LG 
cos
 realizarea unui strat monomolecular de
lichid.

lichidul udă solidul = LIOFILIE

 LG

LG
 


SG SG
CAZUL 2:  forţa de adeziune îndreptată spre SLSL
lichid, va “trage” lichidul spre lichid.
 în tendinţa de a se reduce dezechilibrul
(valoarea ),   1800, picătura se restrânge pe
solid, până la desprindere. lichidul nu udă solidul = LIOFOBIE

Dacă lichidul este apa  HIDROFILIE / HIDROFOBIE

 CAPILARITATEA
Dacă un lichid se află într-un tub (solid), cu diametrul , moleculele de pe
circonferinţa tubului, aflate în contact şi cu gazul, vor fi antrenate de forţa de
adeziune.
Dacă solidul este liofil,  are sensul spre gaz şi va ridica moleculele de lichid.

Dacă solidul este liofob,  are sensul spre lichid şi va coborî moleculele de lichid.

  
G
 2


G gH

H

H

4
S
S

L L 4
H
g
Deoarece moleculele din pătura superficială sunt legate între ele prin tensiunea
superficială, moleculele de pe circumferinţa tubului vor antrena, în mişcare întreaga coloană
de lichid din tub, dar suprafaţa lichidului va lua forma curbă (de menisc) - concav, respectiv
convex.
Întreruperea capilarității în elementele de construcții – pentru a
împiedica ridicarea apei din terenul de construcții în pereții
clădirilor, se prevăd elemente de construcții ce secționează
capilarele.
 MISCIBILITATEA LICHIDELOR

Miscibilitatea exprimă capacitatea moleculelor a două lichide

diferite de a difuza reciproc.

Fenomenul poate fi împiedicat de tensiunea interfacială care

face ca interfaţa să se comporte ca membrană impermeabilă pentru
lichide.
Cu cât tensiunea interfacială este mai mare, cu atât lichidele
sunt mai puţin miscibile.
Pentru ca două lichide nemiscibile să poată deveni miscibile,
trebuie acţionat pentru reducerea tensiunii interfaciale.
O posibilitate este încălzirea (fierberea) lichidelor, agitaţia
termică conducând la reducerea dezechilibrului la interfaţă.
ULEI - APĂ

10
4.2. SISTEME DISPERSE

Două, sau mai multe substanţe aflate în amestec formează SISTEME DISPERSE.

Substanţele individuale, definite chimic se numesc COMPONENTE.

Părţile omogene şi dinstincte sub aspect fizic (separate prin interfeţe definite), se
numesc FAZE.

Exemple:
 sistemul lichid şi vaporii săi, în timpul fierberii - 1 componentă / 2 faze
 două lichide miscibile - 2 componente / 1 fază;

Sistemele cu o singură fază se numesc SISTEME OMOGENE.

Sistemele cu cel puţin două faze se numesc SISTEME ETEROGENE.

Faza preponderentă (continuă) dintr-un sistem dispers se numeşte MEDIU DE

DISPERSIE sau DISPERSANT.
Faza discontinuă (dispersată) se numeşte DISPERSAT sau DISPERSOID.

STABILITATEA exprimă menţinerea sistemului în stare dispersă, în timp.

11
 Stabilitatea unui sistem se analizează prin balanţa a două fenomene contrare,
care se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât sistemul este mai fluid:

 tendinţa de separare a fazelor, determinată de diferenţa de energie

potenţială a acestora;
energia potenţială este funcţie de volumul (mărimea) şi densitatea dispersoidului

 tendinţa de menţinere în stare dispersată, datorită fenomenelor de

interfaţă dispersant-dispersoid;
liofilie, suprafaţa specifică a dispersoidului, agitaţia termică
SUPRAFAŢA SPECIFICĂ reprezintă suprafaţa totală, a tuturor granulelor ce
rezultă prin divizarea unui gram, sau unui cm3 de materie considerată total
compactă. (m2/g ; m2/cm3)

Un sistem dispers va fi mai stabil, dacă:

 dispersoidul este de dimensiuni mai mici şi densităţile fazelor sunt mai
apropiate;
 dispersoidul este liofil faţă de dispersant şi are suprafaţă specifică mai
mare.

12
VI. COLOIZI
 Sistemele coloidale sunt un tip special de sisteme
eterogene – suprafeţele de separaţie dintre faze sunt extrem
de extinse.
Acest fapt poate fi realizat prin dispersarea (mărunţirea,
fărâmiţarea) uneia din fazele existente, obţinându-se astfel un
sistem dispers. În cazul cel mai simplu, al sistemului bifazic,
există o fază dispersată (dispersoid), constituită din mici particule
răspândite în cealaltă fază, numită mediu de dispersie.
Dispersoidul are dimensiuni supramoleculare, dar mai mici decât
lungimea de undă a luminii în spectrul vizibil (<10-7m).
Dispersoidul nu poate fi observat în microscopia optică, fapt pentru
care coloizii se mai numesc şi soluţii coloidale.

14
Clasificarea sistemelor disperse după natura fazelor
Faza continuă (mediul Faza Interfaţă Exemple
de dispersie) dispersă

Solid (S) Solid S/S Sol solid; suspensie

solida
Lichid S/L Sol; Liogeluri;
Gaz S/G Xerogeluri;
sisteme capilare
Lichid (L) Solid L/S Geluri; suspensii;
Lichid L/L Emulsii; soluţii
micelare;
Gaz L/G Spume umede

Gaz (G) Solid G/S Aerosoli;

aerosuspensii
Lichid G/L Aeroemulsii; ceaţă
Spume fine

Într-un sistem dispers coloidal, se pot găsi toate combinaţiile de stări de

agregare, cu excepţia combinaţiei G-G.
SOLI
SOLII conţin particule solide, despersate în mediu lichid.

Caracteristica definitorie este curgerea viscoasă.

Dimensiunile mici şi suprafaţa specifică mare (6 x

103 m2/cm3), permit dezvoltarea fenomenelor de
interfaţă (liofilie / liofobie), fapt pentru care, solii
trebuie analizaţi în cele două cazuri:

 soli liofili (hidrofili), la care dispersoidul este liofil faţă de dispersant;

 soli liofobi (hidrofobi), la care dispersoidul este liofob faţă de dispersant.

În cazul solilor liofili, particulele de dispersoid adsorb, la interfaţă,

molecule de dispersant, “învelişul” format jucând rol de “manta elastică” care
va determina producerea ciocnirilor elastice (cu respingere) a particulelor.
Prin acest mecanism, se împiedică aglomerarea particulelor de dispersoid
şi este compensată, parţial, diferenţa de densitate a fazelor.

16
 Pentru obţinerea solilor liofili, este suficientă divizarea (la nivel
coloidal) şi umectarea dispersoidului care se autodispersează.

Divizarea se poate realiza prin:

 metode mecanice - mori coloidale;
 metode electrice - arc electric în mediul de dispersie;
 metode de condensare - amestecarea unei soluţii saturate a
dispersoidului în mediul de dispersie care dizolvă numai solventul
acelei soluţii:
În cazul solilor liofobi, particulele de dispersoid resping, la interfaţă,
molecule de dispersant, încât stabilitatea sistemului este, practic, nulă.
Această situaţie se produce când cele două faze sunt formate prin
legături chimice diferite: dispersoid legat covalent-în apă; dispersoid ionic-
în lichid organic etc.

Pentru a asigura stabilitatea, este necesară schimbarea caracterului

suprafeţei dispersoidului, din liofob, în liofil.
În acest sens, se folosesc substanţe care să formeze PUNŢI DE
LEGĂTURĂ între faze.
17
 Dacă dispersoidul este covalent, iar mediul de dispersie este apa, se introduc în sistem
substanţe organice cu molecula asimetrică.
radical covalent
(hidrofob) Apa hidrolizează hidrogenul de la
R-COOH capătul hidrofil al substanţei, aceasta
grupare funcţională ionizându-se negativ.
hidrofilă
Moleculele ionizate nu-şi pot găsi
echilibrul, decât dacă se adsorb cu radicalul
covalent la particula de dispesoid covalent şi
îndreaptă capătul ionizat spre apă. Se
formează un macro-anion.

Dacă dispersoidul este format cu legături covalente polare sau ionice, iar
dispersantul este covalent, se introduc în sistem electroliţi care se chemosorb pe
dispersoid şi măresc potenţialul electric al suprafeţei micelei, astfel formate,
intensificând adsorbţia fazei lichide.
Solii prezintă stabilitate limitată.
18
GELURI
Dacă un sol pierde faza lichidă (dispersantul), volumul scade, particulele solide
(de dispersoid) se apropie reciproc până intră în contact unele cu altele, formând o
reţea de granule solide între care rămâne dispersată faza lichidă.

GELURILE corespund sistemului dispers L-S.

GELIFICAREA se poate produce şi prin răcirea
unui sol cu concentraţie suficient de mare, pentru ca, prin
reducerea agitaţiei termice să fie permite aşezarea
granulelor de solid în reţea.

Gelificarea este însoţită de modificarea proprietăţilor sistemului: pierderea

proprietăţilor stării lichide (creşterea consistenţei, până la dispariţia curgerii) şi
apariţia proprietăţilor stării solide (elasticitate, duritate, rezistenţe mecanice)

Dacă în punctele de contact ale granulelor solide se realizează legături chimice

gelificarea este ireversibilă.
Dacă se realizează, doar, legături fizice, procesul de gelificare este reversibil.

19
 Transformarea gel - sol se poate realiza prin:
 adăugare de fază lichidă (dispersantul iniţial);
 aport energetic (agitare, încălzire moderată);
 peptizare - introducerea de electroliţi care se adsorb pe granule şi,
mărindu-le potenţialul electric, le dispersează.
Proprietatea unui gel de a trece în stare sol prin aport energetic, se
numeşte TIXOTROPIE. Gelurile se numesc GELURI TIXOTROPICE.

Dacă un gel pierde toată faza lichidă, devine XEROGEL şi corespunde

sistemului dispers G-L.
Uscarea gelurilor este însoţită de contracţii mari de volum şi de
rigidizarea sistemului datorită modificărilor chimice (cristalizări, legături
chimice etc.).
La reumezire, xerogelurile pot absorbi lichid, suferind umflări, dar
variaţiile de volum la umezire-uscare scad pe măsura îmbătrânirii gelului.

ÎMBĂTRÂNIREA GELURILOR reprezintă procesul ireversibil de

rigidizare în timp, datorită modificărilor fizico-chimice structurale.
întărirea lianţilor
silicatici
20
 SUSPENSII
Suspensiile sunt sisteme disperse macroeterogene, în care
dispersoidul are dimensiuni mai mari decât 10-7 m.

dispersoidul este vizibil la microscopul optic, cu lupa, sau cu

ochiul liber.

Pentru suspensiile în medii fluide, dimensiunile relativ mari

ale dispersoidului fac ca stabilitatea dispersiei să fie redusă.

21
 Suspensiile în medii gazoase constituie impurităţi ale gazului.
Uneori, mediul gazos poate fi folosit ca mijloc de transport a unor
pulberi, sau lichide, stabilitatea fiind realizată prin viteza curentului de gaz.
Nu este necesară îmbunătăţirea stabilităţii, pulberea trebuind a fi
separată de gaz la destinaţia transportului (cicloane, pulverizatoare).

SPUMELE (grosiere) - G-L se pot obţine prin:

 spumare (agitare);
 barbotare (suflare);
 substanţe generatoare de gaze.
Stabilitatea se îmbunătăţeşte prin folosirea de substanţe tensioactive
(care reduc tensiunea superficială a lichidului), numite spumanţi (săpunuri,
detergenţi etc.)
În unele cazuri, pentru a separa gazul din lichid, se folosesc substanţe
care măresc tensiunea superficială a lichidului, sub denumirea de
DEZEMULSORI.
instalaţiile hidraulice

22
Betoanele celulare se realizează cu agregate
minerale, sort mic, (max 1mm), înglobându-se în
structură un volum mare de bule de gaz, izolate între
ele. Dispersarea gazului se poate realiza prin:
barbotare (suflare) de aer în amestecul proaspăt,
acesta rezultând ca o spumă consistentă;
introducerea, în amestec, a unor combinaţii de
substanţe sau pulberi (Al, Zn, Mg, Fe-Si, Fe-Mn etc.)
care, prin reacţie între ele sau cu componentele de
hidratare ale cimentului, degajă gaze:
CaCO3 + 2HCl CaCl2 +H2O + CO2
2Al + 3Ca(OH)2 + 6H2O 3CaOAl2O36H2O + H2
Betoanele celulare obţinute prin spumare se mai
numesc şi spumo-betoane, iar cele obţinute
prin folosirea de substanţe generatoare de gaze
se mai numesc şi gazo-betoane.
Pentru stabilizarea gazului dispersat, în
compoziţia betoanelor celulare se introduc
aditivi tensioactivi (spumanţi), iar pentru
accelerarea întăririi, elementele realizate din
astfel de betoane se supun unui tratament hidro-
termic, în autoclave, cu vapori de apă la
presiune de 12...16 atm şi temperaturi de peste
170 C.
 Suspensiile S-L se folosesc pentru realizarea straturilor subţiri din
materiale pulverulente (solide) - vopsele, pulberi metalice etc.

Suspensiile în medii solide se obţin în stadiul lichid al dispersantului.

Suspensiile G-S sunt reprezentate de solidele poroase, care pot fi de două tipuri:
 structuri macroporoase, dacă porii din structură comunică cu exteriorul;
 structuri celulare, dacă porii se prezintă ca celule independente.

Structurile poroase sunt importante pentru

realizarea termoizolaţiilor, cele două structuri având
calităţi diferite în acest sens.

În cazurile în care incluziunile gazoase, în structura unui solid,

constituie defecte de structură, acestea se numesc SUFLURI.

Suspensiile S-S se cuprind în categoria “aliaj de amestec” în care

componentele cristalizează independent şi se obţine STRUCTURA
GRĂUNŢOASĂ.

25
 EMULSIILE (L-L) se pot obţine prin amestecarea lichidelor nemiscibile.
Emulsia va fi constituită din globule de lichid dispersate în lichidul dispersant.

De regulă, emulsiile se realizează dintr-un lichid organic (ULEI) şi APĂ.

 dacă uleiul se dispersează în apă, emulsia se numeşte DIRECTĂ, sau ULEI ÎN
APĂ;
 dacă apa se dispersează în ulei, emulsia se numeşte INVERSĂ, sau APĂ ÎN
ULEI.
Substanţele care reduc tensiunea interfacială se numesc EMULSORI sau
EMULGATORI şi, prin modul de acţiune, determină tipul de emulsie.
EMULS Dacă interacţiunea ULEI-EMULSOR este mai slabă decât cea
OR EMULSOR-APĂ, se reduce tensiunea EMULSOR-APĂ şi uleiul se va
dispersa în apă, obţinându-se emulsie directă..
UL

AP
EI

În caz contrar, apa se va dispersa în ulei, obţinându-se emulsie

inversă.

Dacă o emulsie directă intră în contact cu o

suprafaţă, echilibrul tensiunilor se modifică, emulsorul
se adsoarbe pe suprafaţă iar globulele se reunesc în
strat continuu. RUPERE SOLID
 NOŢIUNI DE CINETICĂ
CHIMICĂ
Procesele prin care se produc transformări ale unor substanţe în
altele, cu caracteristici diferite se numesc REACŢII CHIMICE.

REACTANŢI  PRODUŞI DE REACŢIE

REACTOR

În funcţie de procesul chimic, reacţiile pot fi:

 reacţii de descompunere (disociere), care presupune descompunerea unui

reactant în doi sau mai mulţi produşi de reacţie
A B + C
 reacţii de sinteză (combinare), care presupune formarea unui produs de reacţie
din reactanţi
A+B C
 reacţii de substituţie (înlocuire și dublă înlocuire), care presupune înlocuirea,
unor părţi din substanţele compuse reactante:
AB + C AC + B ; AB + CD AC + BD
27
 Pentru ca doi reactanţi să reacţioneze, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
 particulele de reactanţi să se ciocnească (să interacţioneze) eficace;
 energia sistemului de reactanţi să fie suficient de mare pentru a se
rupe legăturile reactanţilor şi a se forma legăturile produsului de
reacţie;
 echilibrul fizic al sistemului să permită producerea reacţiei.

Ciocnirea reactanţilor exprimă condiţia ca particulele reactanţilor,

definiţi ca specie şi ca număr) să intre în interacţiune simultan.
EX. Pentru a se forma o moleculă de apă, este necesar ca doi
atomi de H să se ciocnească simultan cu un atom de oxigen
O + 2H H2O

Numărul particulelor de reactanţi care participă simultan la o

reacţie se numeşte ORDIN DE REACŢIE.

28
Energia sistemului exprimă condiţia de atingere a ENERGIEI DE ACTIVARE (EA).

ENERGIE

ENERGIE
EA EA
EP
E<0
ER ER
E>0
EP
REACŢIE TIM REACŢIE TIM
ENDOTERMĂ P EXOTERMĂ P

Energia de activare se poate realiza prin energia reactanţilor sau prin

excitarea acestora (aport energetic exterior):
 încălzire  reacţii termochimice;
 energie electrică  reacţii electrochimice;
 iluminare (iradiere cu fotoni)  reacţii fotochimice;
 bombardare cu particule nucleare  reacţii nucleare;
 introducerea de catalizatori  reacţii catalitice.
A + B + Cat ACat + B AB + Cat
29
 Echilibrul fizic al sistemului exprimă condiţia de constrângere a stării
sistemului în reactor, ce va determina echilibrul chimic al reacţiei.
VITEZA DE REACŢIE defineşte desfăşurarea reacţiei în timp şi poate
fi exprimată prin scăderea concentraţiei reactanţilor sau prin creşterea
concentraţiei produşilor de reacţie, pe unitatea de timp.
Viteza unei reacţii chimice este direct proporţională cu
concentraţia substanţelor care reacţionează.
Legea acţiunii maselor - Guldberg şi Waage (1867)

Într-o reacţie generală de forma:

aA + bB + ....  cC + dD.....
viteza de reacţie este:

dC dC dC
dC
V
dCA 1
 A
şi [A]dt
 B..... k1
sunt concentraţiile
A 
a
B
molare;
 b
şi
V
2
C
D

k
2C 
c
D d
..
dt dtdt
a, b c,d, ... sunt coeficienţii stoichiometrici.

k1 şi k2 = CONSTANTE DE VITEZĂ
30
 Reacţiile chimice devin reversibile în momentul în care vitezele V 1 şi V2 se
egalează fapt ce conduce la echilibrul chimic (de reacţie):

K
k
1 C
  a b
D

c d
K = CONSTANTA DE ECHILIBRU
2 A
k  B
Constanta K depinde de substanţele chimice (reactanţi şi produşi de
reacţie) dar şi de parametrii fizici de echilibru:
 dacă reacţia este exotermă, sistemul se încălzeşte, fiind necesară
răcirea reactorului;
 dacă reacţia este endotermă,sistemul se răceşte, fiind necesară
încălzirea reactorului;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mic decât suma
volumelor reactanţilor, presiunea în sistem scade, fiind necesară
mărirea presiunii;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mare decât suma
volumelor reactanţilor, presiunea în sistem creşte, fiind necesară
reducerea presiunii;

31
 În funcţie de modul de prezentare a reactanţilor, reacţiile se produc;
 în medii omogene, când amestecul de reactanţi formează sistem omogen;
 în medii eterogene, când amestecul de reactanţi formează sistem dispers
eterogen.

În medii omogene, reacţiile se produc până la atingerea echilibrului

chimic, sau până la consumarea, în reacţie, a unuia dintre reactanţi.
În medii eterogene, reacţiile se produc la interfaţa fazelor şi se opresc
dacă produşii de reacţie se localizează la interfaţă şi sunt impermeabili pentru
unul dintre reactanţi.
AB Situaţii posibile pentru continuarea reacţiilor
PRODUŞII DE REACŢIE:
 se dizolvă în unul dintre reactanţi;
A B  este permeabil pentru unul sau toţi reactanţii;
 este îndepărtat prin mijloace mecanice.
PROCESE DE FABRICARE A MATERIALELOR
ARTIFICIALE ŞI DE COROZIUNE

32
În sistemele eterogene, la care fazele sunt în stări
de agregare diferite şi nu se dizolvă una în alta,
sau sunt în aceeaşi stare de agregare dar
nemiscibile, reacţiile chimice sunt precedate de
fenomene de interfaţă (adsorbţie, chemosorbţie)
însoţite de activări de particule ca urmare a
diferenţei de tensiune superficială.
La reacţiile chimice în sisteme eterogene, ca
urmarea a fenomenelor de interfaţă, produşii de
reacţie se intercalează între faze sub forma unui
strat subţire.
Natura suprafeţei de separaţie între faze, formată din produşi de
reacţie, determină cursul ulterior al reacţiilor, astfel :

A
A A
a) C
B B

A
A
A A
b)
C
B B B

A A
c) C produşi de reacţie

B B
Al2o3
Mersul reacţiilor în sistemele eterogene
a) Stratul format din reactanţi (C) este solubil în una din
faze; reacţia decurge până la epuizarea reactantului ce
se găseşte în cantitate mai mică;
b) Produsul de reacţie (C) este insolubil dar permeabil
pentru un reactant sau mai permeabil pentru unul din
reactanţi; reacţia continuă până la epuizarea reactantului
mai puţin permeabil sau a reactantului în cantitate mai
mică, în care stratul insolubil (C) în cele două faze A şi B
este mai permeabil pentru reactantul A (care este şi în
cantitate mai mare) . Acest caz explică oxidarea fierului
în aer, produsul de reacţie Fe2O3 (rugina) insolubil în fier
şi aer este permeabil pentru oxigenul din aer astfel încât
reacţia continuă până la epuizarea fierului, oxigenul din
aer fiind cantitate mai mare;
 c) Produsul de reacţie (C) este insolubil
şi impermeabil pentru ambii reactanţi,
reacţia se opreşte la formarea unei
pelicule subţiri, aderente şi impermeabile.
Un caz tipic pentru acest tip de reacţie o
constituie acoperirea unor metale cu oxizi
(cum este Al2O3 la aluminiu) care sub
forma de pelicule aderente, impermeabile,
foarte subţiri, constituie un strat protector.
Reacţii în sisteme formate dintr-o fază gazoasă şi o fază lichidă

Ca urmare a difuzării gazelor, în sistemul format dintr-o fază

gazoasă şi o fază lichidă, reacţiile au, în mod obişnuit, o viteză de
reacţie destul de mare dacă nu se formează din produşi de
reacţie, o peliculă impermeabilă.
Întărirea vopselelor, cu formarea unei pelicule impermeabile,
rezistente mecanic şi chimic, cu aspect şi rol estetic, este
urmare a oxidării uleiurilor sicative. Vopseaua trebuie
aplicată în straturi subţiri pentru că oxidarea începe de la
suprafaţă (contactul dintre reactanţi), când se observă
modificarea vâscozităţii şi după 24 de ore, în mod normal,
pelicula formată devine impermeabilă pentru oxigen. Dacă
stratul de vopsea este gros, pelicula superficială impermeabilă
împiedică reacţiile chimice şi vopseaua începe să curgă de pe
suport.
La păstrarea varului stins (Ca(OH)2), prin pierderea
apei, acesta devine permeabil pentru CO2, care
carbonatează varul
Ca (OH)2 + CO2 → CaCO3+H2O
reacţia nu cuprinde întreaga masă de var pentru că
CO2 din aer este în cantitate mică şi reacţionează cu
Ca(OH)2 imediat ce vine în contact, CaCO3
cristalizează foarte repede şi formează un strat mai
compact spre care difuzează uşor Ca(OH)2 din pastă
ce este neutralizat de CO2; crusta formată este din ce
în ce mai compactă şi mai puţin permeabilă pentru CO2.
 Pasta de var îşi păstrează astfel un timp îndelungat
caracteristicile şi structura.
 Temperatura influenţează viteza de reacţie deoarece
energia cinetică a reactanţilor creşte cu temperatura;
experimental, s-a demonstrat că ridicarea cu 100 C a
temperaturii reactanţilor a determinat o dublare sau
o triplare a vitezei de reacţie. Acest fapt este
utilizat în practică în vedere reducerii timpului de
formare a unor materiale de construcţii
 Presiunea la care se produce reacţia chimică este de
asemenea, un factor de influenţă de o mare
importanţă a vitezei de reacţie, întrucât influenţează
compactitatea sistemului şi implicit probabilitatea de
ciocnire a particulelor reactanţilor şi este
determinantă când reactanţii sunt în stare gazoasă.